125 revista OK.pmd - Centrul Cultural Dunarea de Jos Galati

35
în exces, spre un miraj al creaţiei artistice între
sugestie răsturnată şi ambiguitate provocatoare
de ermetism, un fel de à rebours, ca o reverberaţie
semantică în răspăr, sau cu consecinţe
imprevizibile de percepere, ca şi celebrul “Un
Coup de dés jamais n’abolira le hasard” al
mentorului său spiritual Stephane Mallarmé, ca,
de pildă, în poemul “Ea”, pag. 58: “O s-a-na, înalt
pe de, / necuprinsă-n deget frunte, / sfârşesc
inima-n mărunte, / nepriviri de orb ce vede”. În
realitate, este vorba despre o lirică simbolist
novatoare, a sa în exclusivitate, pe o partitură
nonconformistă, când doar mimează un partizanat
de paradă la clasicii reformatori şi tânjeşte nativ
după Alecsandri, Coşbuc sau Eminescu şi parcă
dorind să se alinieze la generaţia lui Stănescu,
Sorescu, Doinaş: “Mi-i sufletul cărare-n
străfundul aşteptării: / de sine prins, ca-n funii,
pinochio, o păpuşă, / a învăţat să plângă, la
naştere, în uşă, / întâiul plâns, ce-n oameni e semnul
cugetării” (“Întâiul plâns”, pag. 38).
Pare chiar că “s-ar juca... de-a modelele”, dar
termină prin a şi le asuma, după reguli proprii şi după o
tehnică literară, care-l plasează pe Ioan Toderiţă printre
pionierii lirici actuali, autorul unei poezii moderne pe o
scară a valorilor proprii, asumându-şi riscul derapajului
controlat, pentru că scrie într-un fel de transă creatoare,
pe care n-o poate controla şi nici nu s-a gândit s-o facă;
n-are niciun fel de rezerve, nu se culpabilizează de... mal
praxis poetic şi produce idei şi sentimente pe propria
răspundere: “ Ne ridică «la putere», ca osmoza /
clorofilei, mitul vorbei triumfal, / stând în ochi sacerdotal
/ ... / Se sfârşeşte în noi gnoza!” (“Athanor”, pag. 57).
O poezie aparent agresivă, cu un potenţial
nonviolent, ca un val uriaş, care se potoleşte la ţărm, cu
consecinţele unui tsunami obosit, sleit de puteri, şi
emoţia artistului în stare pură: “Ce, cu abvers, incest, ne
adumbreşte grinda / un suflet mare din târzii muşcate, /
se rupe-n trei icoana, cu amplă trinitate / al crucii semn,
pe umeri, să-şi tânguie colinda” (“Semnul crucii”, pag.
61). Adică, un lirism cristalizat, plesnind de tensiuni
interioare, şi un poet vulnerabil, expus deliberat unui
potenţial nonaccept liric dintr-o obstinantă încredere în
demersul său artistic şi o face cu graţia creatorului, careşi
sacrifică idealul estetic, pentru ca să nu intre în conflict
cu potenţialii cititori convertiţi la o altă “religie” a artei.
Sub aspectul structurii şi a construcţiei prozodice,
“Bună seara, domnule Mallarmé!” este un volum de lirică
în manieră clasică, cu rima cea mai elaborată, îmbrăţişată
(1-4; 2-3), dar înnobilată de o tehnică a versificaţiei cu
modulaţii abrupte rezultate din contorsiuni de topică a
frazei, a propoziţiei, cu intenţia de a extrage semnificaţii
noi, altele decât cele de dicţionar şi, uneori, din nevoia
de rimă, ca în poemul “Un semn că moartea...” (pag. 9):
“Vor mai, de timp pecetluit, sui, încovrigate, / simţiri, solii,
să bată-n porţi cu pumnii: şi-n paşi înşiruiţi, pe marginile
lumii, / atunci, în viers cântat, încet, pe săturate”, pe o
temă gravă, existenţialism şi atitudinea omului în
faţa morţii.
De altfel, toate poemele din acest volum sunt
realizate pe câteva motive lirice esenţiale, larg răspândite
şi personalizate doar de talentul poetului, de epoca şi
geografia sa culturală, iar specificul, nota personală sunt
date de apetenţa pentru un lexic comun, oarecare, căruia
poetul Ioan Toderiţă îi transferă o semantică simbolică,
aluzivă, sugestivă şi în tonalităţi de contrapunct baroc,
ca într-o Partita de Bach; cuvinte aparent demonetizate,
cu o semantică în derivă, pe care însă poetul le
circumscrie unei interacţiuni cu celelalte, la fel de
comune, dar tocmai de aceea cu valenţe artistice, poetice,
noi, pe care le sesizăm şi în estetica lui Mallarmé, acel
transposition, ca o transpunere spre sensuri noi,
aluzive, muzicale, cu certitudine şi în planul prozodiei
ori al tempoului silabelor, vocalelor şi consoanelor, cu
sonorităţile specifice limbii franceze: “La femme, l’enfant,
la soupe / En chemin pour le carrier / Le complimentent
qu’il coupe / Dans l’us de se marier”, din “Mallarmé,
poemes-poeme”, ediţie bilingvă, în traducerea lui Ioan
Matei, Editura Atlas, Bucureşti, 1997, pag. 146.
Foarte importantă se detaşează inovaţia poetului
Ioan Toderiţă, într-o manieră originală, ca în poemul
“Cristianică”, pag. 10, pe tema crucificării divine, cu
treimea momentelor, cu versul al cincilea, în paranteză:
trădarea lui Iisus (“îmbrăţişarea leagăn, sărutul cel
curând”); povara Golgotei (“acest suiş nevrednic în
spaima celor vii”); şi martiriul sacrificiului suprem
divin (“pe cruce m-am suit, ofrandă celor mulţi”).
Dar şi obsesivul, ca mod de viaţă, ca o constantă a
unei tematici în refulare lirică, deşi nu lipsesc nici ereziile
şi nici ispita gândului rebel între credinţă şi tăgadă: “De,
mă, cu vorbe de ocară, / alungi în vers, cu ritm a-metric
/ şi cuvântări ce au să moară, / de tine, Doamne, fug
eretic” (“De mă...”, pag. 14), consecvent aceleeaşi tehnici
a dislocării topicii frazei, cumulată în propoziţii şi cuvinte
izolate nuanţate poetic cu sensuri noi, cu epitete şi
comparaţii, în care ambiguitatea are rolul constructiv de
a îmbogăţi semantica primară. Adică, o lirică religioasă,
de partizanat mesianic, ca o predică după slujba de
duminică, anunţând Crăciunul şi prevestind Prohodul
şi Paştele: “Mângâi trup velin, angelic, / doar în vis, de
vis răpus: / când Irod şi când Iisus, / sfânt ucis pe cruce,
vrednic” (“Clepsidre feline”, pag. 22); ori o morală
creştină răstălmăcită după o dogmatică uşor
demonetizată în obiceiuri şi tradiţii cuminţi, după o
motivaţie mai mult atee, sau laică, decât pravoslavnică:
“Că vinu-i bun, prescris, metodic, / de-atunci, de-acum,
prin timp i-logic, / când vorba-i prinsă-n ritm să-ncap: /
galop diurn, teluric trap” (“Nunta Galileii”, pag. 108).
Dar şi motive biblice, reluate la o altă scară valorică,
din care rezultă o altă dogmă a păcatului originar, cu
inflexiuni uşor desuete, ca un menuet într-o sală de bal
la Curtea imperială de la Viena: “Şi-o să-n noi cadă
amnezic, / din aproape în aproape / fructul, fructul
sinestezic, / cu lung sâsâit de şarpe” (“Mărul”, pag. 29).
Motivul religios este până la urmă un pretext livresc în
lirica poetului Ioan Toderiţă, pentru că importantă rămâne
existenţa efemeră a fiinţei umane pe pământ, iar esenţială
Dunărea de Jos MMXII