downloada aici - Facultatea de Farmacie Bucureşti

- dacă tratamentul poate fi temporizat (infecţii cu evoluţie benignă sau comună), se
vor aştepta şi alte date clinice şi paraclinice sugestive, precum şi confirmarea
bacteriologică (pielonefrite, infecţii urinare cronice etc.).
Alegerea antibioticului Alegerea antibioticului trebuie să ţină seama de
următoarele reguli:
- antibioticul ales trebuie să fie activ pe germenul responsabil de infecţia în cauză;
iniţial alegerea antimicrobianului este bazată pe criterii de probabilitate, ulterior după
obţinerea datelor paraclinice şi în funcţie de evoluţia bolii acesta poate fi schimbat. In
principal, ca principiu de bază antibioticul se schimbă doar dacă evoluţia clinică şi
datele de laborator indică ineficacitatea acestuia;
- antibioticul trebuie ales în funcţie de calităţile sale farmacologice (absorbţie,
repartiţie şi difuziune în ţesuturi, metabolism şi eliminare) şi de tipul şi localizarea
infecţiei sistemică, digestivă, urinară, meningiană, osoasă). Aceste informaţii sunt
esenţiale în conduita terapeutică permiţând clinicianului să monitorizeze tratamentul
astfel încât la locul infecţiei să se realizeze concentraţii eficiente de antibiotic.
Monitorizarea se bazează pe determinarea concentraţiei minime inhibitorii sau a
concentraţiei minime bactericide;
- antibioticul ales trebuie să fie cît mai puţin toxic, cât mai bine tolerat şi să nu aibă
contraindicaţii la pacientul tratat. Se evaluează starea generală a pacientului, existenţa
unor stări fiziologice sau patologice particulare (sarcină, alăptare, diabet, neoplazii,
stări alergice), tratamente asociate care influenţează răspunsul pacientului la infecţii
(citostatice, radioterapie, corticoterapie etc.).
Asocierile de antibiotice reprezintă una dintre cele mai importante probleme
ale utilizării acestor substanţe medicamentoase. Dificultăţile constau în utilizarea
judicioasă şi alegerea acelor asocieri optime fiecărui caz în parte. Regula generală în
utilizarea antibioticelor este aceea a monoterapiei, cu tratament ţintit, utilizându-se
un antibiotic cu spectru cât mai îngust. Cu toate acestea există situaţii în care se
impune asocierea de antibiotice. Aceste situaţii sunt:
- septicemii, endocardite bacteriene, bronhopneumonii grave, empieme, peritonite,
meningite otogene cu etiologie multiplă sau generate de germeni multirezistenţi la
antibiotice; asocierea se face în scopul acoperirii cât mai largi a spectrului bacterian;
se recomandă până la obţinerea rezultatelor microbiologice (antibiograma) care
permit un tratament ţintit;
- tratamentul tuberculozei necesită utilizarea unor asocieri de antibiotice cu efect
bactericid;
- tratamentul supuraţiilor cronice (pulmonare, osoase, profunde) inabordabile
chirurgical, în scopul sterilizării focarelor şi în măsura în care este posibilă,
împiedicarea apariţiei mutantelor microbiene rezistente la tratament;
- profilaxia infecţiilor la pacienţi cu risc înalt de infecţie cu germeni de spital sau cu
etiologie multiplă: (imunodeprimaţi, tratamente cu imunosupresoare, intervenţii
chirurgicale laborioase, politraumatizaţi etc).
Insuccesul în tratamentul antimicrobian intervine atunci când cel puţin unul
din factorii enumeraţi mai jos se manifestă:
- agentul microbian manifestă o virulenţă mare sau este rezistent la antibioticul
utilizat sau dezvoltă forme L sau persisteri;
pagina 44 din 166