Literatura romana si literatura pentru copii.DOC

CUVÂNT ÎNAINTE 

Dragi studenti, 

Cursul intitulat atât de complex ca arie de cuprindere Literatura 

româna si literatura pentru copii se constituie din capitole distincte, 

extinse pe doua semestre de instruire, dar are si unele semnificative puncte 

de interferenta, care va vor fi evidente în timpul studiului. Perspectivei 

diacronice în tratarea literaturii pentru copii la începutul cursului îi va urma 

o alta sincronic tipologica în cel de-al doilea semestru, când ne vom ocupa 

si de situatia mondiala a circulatiei cartii de profil, care ia forma 

institutionala a asociatiilor, a concursurilor la nivel international. 

Deschiderea noua pe care dorim 

fenomenului literar românesc la 

integreaza pe plan national si prin 

sa o cream prin raportarea inedita a 

cadrul cultural-istoric în care el se 

conectarea evolutiei tiparului din tarile 

române la evenimentele editoriale ale Europei va poate oferi un alt orizont 

decât cel realizat în viziunea traditionala a manualelor si a tratatelor de 

literatura româna aflate în uz. Am pivotat, asa cum reiese si din listele 

bibliografice atasate pe câteva fragmente din Istoria didactica a literaturii 

române, creata de un colectiv condus de minunatul coleg care a fost prof. 

univ. dr. Gheorghe Craciun, care ne este mereu aproape chiar din lumea 

dreptilor, de unde ne vegheaza. Conceptului de carte i-am conferit o noua 

perspectiva, asa cum l-am prezentat în dinamica circulatiei sale, circulatie 

care este ea însasi o poveste dintre cele mai fascinante din viata culturii 

nationale si europene, daca nu mondiale. 

Pentru o cât mai eficienta învatare am procedat la câteva strategii de 

tehnica tipografica, chiar cu riscul abaterii de la stasurile stabilite oficial: o 

schematizare a materialului, în care s-a recurs la numerotari clarificante, ce 

ordoneaza cunostintele; dubla semnalare a titlurilor de opere literare prin 

bold si italic, astfel ca ele sa fie mai usor retinute vizual an timpul 

studiului. Titluirile de reviste sunt singurele care se marcheaza cu ajutorul 

ghilimelelor, altfel folosite numai la semnalarea textelor citate. Conceptele 

esentiale se identifica cu ajutorul boldului. 

Ca viitori specialisti ai educatiei, trebuie sa cunoasteti si câteva 

momente din istoria manualelor scolare, tratate la capitolele cuvenite. 

Bibliografia selectiva, atasata la fiecare subcapitol, în loc sa fie 

masiv atasata la finele cursului, îsi îndeplineste menirea de a atentiona 

studentul asupra vastei arii de cercetari realizate pâna în prezent asupra 

3

temelor respective. Desigur ca nu exista timpul fizic de a aborda asemenea 

lucrari de înalta valoare pâna la data proximului examen, dar ele vor deveni 

obiective –tinta în pregatirea voastra viitoare, chiar an alegerea unor teme 

pentru lucrarile de diploma, de masterat si respectiv de doctorat. 

4

CAPITOLUL I 

VÂRSTA COPILARIEI SI LITERATURA ROMÂNA 

În indiferent care epoca istorica traieste, micul cititor apartine unei 

societati complexe la care se raporteaza inevitabil ca la un sistem. El este în plin 

proces de evolutie fizica si psihica, ceea ce a determinat creatorii de literatura si 

pedagogii sa încerce a-i oferi sprijin pentru a deveni om gata sa-si traiasca 

propria poveste. Sufletul curat al copilului se proiecteaza într-un fel specific pe 

constelatia imaginatiei. Cu ce se jucau si ce citeau copiii Antichitatii? Dar cei ai 

Evului Mediu? Oare cât de diferit era modul cum se maturizau prin lectura 

adolescentii secolului luminilor sau cei care profitau de cuceririle tehnicii 

veacului al XIX-lea, repercutat indiscutabil si asupra jocurilor copilariei? Istoria 

pedagogiei a stabilit cât de diferita este evolutia pe etape de vârsta a copilului 

zilelor noastre fata de cel de acum un veac. Ceea ce a evidentiat cercetarea 

stiintifica a domeniului este faptul ca ultima jumatate de secol s-a caracterizat 

printr-o noua si mult sporita usurinta a familiarizarii copilului cu resursele de 

informare ale televizorului si ale computerului, ce dirijeaza într-un mod cu totul 

diferit cresterea lui spirituala, afectiva si morala. 

I. Raportul dintre urban si rural în edificarea spirituala a copilului. 

Mediul rural s-a deosebit mereu de cel urban prin faptul ca a oferit 

pretutindeni cea dintâi lectie a cunoasterii data de natura, de viata animalelor, de 

îndeletnicirile agrare ale familiei. "Copilaria s-a nascut la sat", avea sa conchida 

Lucian Blaga în discursul sau de receptie la Academia Româna intitulat Elogiul 

satului românesc. Si poetul-filosof avea dreptate! El sesizeaza reciprocitatea 

acestui raport simbiotic între sat si copilarie atunci când observa ca "Exista un 

apogeu exuberant, involt si baroc al copilariei, care nu poate fi atins decât în 

lumea satului, si exista de alta parte aspecte tainice, orizonturi si structuri secrete 

ale satului, care nu pot fi sesizate decât în copilarie." Nu întâmplator L.Blaga 

conchidea, afirmând ca "Pentru a-ti taia drum spre plenitudinea vietii de satul 

trebuie sa cobori în sufletul copilului.Copilaria e de altfel vârsta sensibilitatii 

metafizice" 1 . El era populat în imaginatia colectiva a copiilor din Lancram cu 

eroi de mitologie care le provocau initiative comune, asa cum era alungarea 

Diavolului din tinda vecinului de catre ceata celor vreo 20 de baieti înarmati 

anume cu fel si chip de unelte sau cercetarea sorbului de la Râpa rosie unde era 

plasata gura iadului în convingerea copiilor satului, evocati si în paginile din 

Hronicul si cântecul vârstelor. Niciodata orasul nu s-a putut sincroniza cu 

vârsta de aur a copilariei. Distinctia o facea acelasi L. Blaga:"A trai la oras 

1 L.Blaga, Elogiul satului românesc, în vol. Discursuri de receptie la Academia Româna, Editura Albatros, 

Bucuresti, 1980, p.251. 

5

înseamna a trai în cadrul fragmentar si în limitele impuse la fiecare pas de 

rânduielile civilizatiei. A trai la sat înseamna a trai în zariste cosmica si în 

constiinta unui destin emanat din vesnicie." 2 

Dar ulterioara dezvoltare spirituala a adolescentului se putea realiza optim 

în scolile si cu dascalii mai învatati ai orasului. Cresterii pe o anumita 

orizontalitate a geografiei mitologice a satului trebuia sa-i ia locul o îmbogatire 

livresca, mai intensa în mediul urban. Prima lux, cum avea sa-si intituleze 

Octavian Goga o poezie semnificativa pentru dramatica rupere a copilului de 

lumea Rasinariului natal, se dobândea în scolile Sibiului. Dar în noul mediu, 

resimtit ca strain pentru copilul abia sosit si înca urmarit de "balaurul" 

necunoscutului cresterea intelectuala nu era ferita de stavile greu de trecut de la 

lipsa parintilor si a prietenilor la studiul în limbi straine si atmosfera ostila. De 

cosmarul ruperii de satul Humulesti spre a fi dus la Scoala de la Socola Iasilor 

nu este scutit nici eroul lui Ion Creanga din romanul Amintiri din copilarie, 

nastrusnicul Nica, prin care era reprezentata "copilaria copilului universal", în 

expresia lui G.Calinescu. Satul românesc cu traditiile sale perpetuate de secole si 

milenii se deosebeste de cel abia încropit american nu numai ca aspect, ci si ca 

mentalitate a locuitorilor lui. "Fermierul american, simtindu-se alungat la 

periferia existentei, e vesnic abatut de nostalgia orasului; cu gândul la bogatie, 

cu frica de mizerie, cu Dumnezeul sau localizat într-o singura celula a creierului, 

el nu se integreaza deschis în cosmos, ci se simte doar chemat sa exploateze un 

fragment al acestuia sau sa-l paraseasca în clipa când fragmentul nu mai 

renteaza." 3 Dupa convingerea lui St. O. Iosif formulata în poezia Cântec vechi 

punctul de plecare al cresterilor sufletesti si spirituale este doina folclorului 

românesc. "Cântecul ce-ades ti-l cânt / Când te-adorm în fapt de seara/ Puiule e- 

un cântec sfânt/ Vechi si simplu de la tara. Mama mi-l cânta si ea/Si la glasul ei 

cel dulce/Puiul mic se potolea/Si-o lasa frumos sa-l culce./ Azi te-adorm cu 

dânsul eu/Ieri el m-adormi pe mine/Si-adormi pe tatal tau/Când era copil ca 

tine./Mâine când voi fi-n mormânt/Nu uita nici tu si zi-le/Zi-le doina cântec 

sfânt/ La copiii tai, copile."Asadar doina despre care V.Alecsandri afirma ca este 

"cântecul cel mai frumos, cel mai jalnic, cel mai cu suflet ce-am auzit eu pe 

lume" 4 însoteste viata omului chiar de la nastere. Indiferent pe ce continent sau 

în ce mediu se edifica personalitatea copilului si apoi a adolescentului, exista o 

sansa universala a dezvoltarii unor calitati esentiale, iar etapele de evolutie sunt 

aceleasi, chiar daca factorii stimulatori sau perturbanti pot interveni pe traseu în 

mod diferit. Iata de ce pentru fiecare om exista carti care le pot determina 

dezvoltarea, creându-le criterii de valoare, modele, tinte de atins. 

2 ibidem, p. 253. 

3 ibidem, p.256. 

4 V. Alecsandri, O primblare la munti, în vol.Proza. Editura pentru literatura, 1967, Bucuresti, p. 159. 

6

II. Autorii literaturii pentru copii si obiectivele educatiei. 

Literatura pentru copii este construita amplu de-a lungul timpului de 

autori deveniti cunoscuti nu numai de catre copii, ci si de catre adulti. Astfel, 

Basmele lui Hans Christian Andersen, cele ale Fratilor Grimm sau ale Contesei 

de Ségur, basme devenite celebre, Povestirile lui Lev Tolstoi, alaturi de care 

personaje la fel de celebre cum ar fi Pinocchio de Carlo Collodi, Alisa în tara 

minunilor de Lewis Carrol, Nils Holgerson de Selma Lagerlöf, Scarabouche de 

George Sand, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, David Coperfield de 

Charles Dickens sunt numai câteva nume ce apartin universului copilariei. 

Literatura româna pastreaza Basmele si povestirile lui Ion Creanga, Dumbrava 

minunata de Mihail Sadoveanu sau pe neuitatul Fram, ursul polar de Cezar 

Petrescu. 

De-a lungul timpului educatia a fost diferita, ea mulându-se pe 

organizarea sociala si de locul ocupat de copil în societate. Procesul de 

cunoastere a lumii care implica formarea propriei constiinte umane s-a deosebit 

de la o epoca la alta mai mult cantitativ decât calitativ. Considerata un privilegiu 

al claselor dominante, în realitate scoala a avut la baza si pentru copilul de sclav 

si pentru cel al stapânului de sclavi, al seniorilor, al patronilor sau salariatilor, 

specii fundamentale precum basmele populare, snoavele, proverbele, cântecele 

batrânesti, baladele sau zicatorile. La început cântecele homerice se transmiteau 

prin viu grai în piete publice sau în adunari întâmplatoare, întrucât doar o 

categorie privilegiata putea întretine la curte pe acesti recitatori ai epopeilor. 

Crearea academiilor în Grecia antica sau a liceelor în Imperiul Roman a 

constituit prilejul organizarii unor puternice puncte de spiritualitate. Evul Mediu 

aduce cu sine privilegii spirituale pe care copiii claselor de jos nu le aveau. 

Stiinta de carte si obiectul acesteia, cartea însasi, erau destinate copiilor curtii 

regale si ai celor nobiliare. 

În Tarile Române copiii taranilor, ai meseriasilor si negustorilor de mai 

târziu se împartaseau din folclorul autentic. Astfel, la palatele domnesti si la 

casele boieresti cresterea copiilor era încredintata si unor oameni din popor, alesi 

cu deosebita grija pentru întelepciunea lor. Ilustrativa în acest sens la început de 

secol XVI este cartea Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie 

unde "influentele literaturii culte a timpului nu estompeaza fondul popular al 

lucrarii". 5 

Pe toate meridianele lumii cultivate universul copilariei e populat de Feti- 

Frumosi, de Ilene Cosânzene, de zmei si fiinte supranaturale care reprezinta 

calitati sau defecte umane la o vârsta când lumea se împarte în bine si rau, 

basmul având prin valoarea artistica si prin principiile pe care le impune un rol 

determinant în formarea personalitatii copilului. De altfel, asemenea cititori sunt 

mult mai deschisi în conturarea convingerilor si a caracterelor prin impunerea 

5 Viniciu Gafita, Bibliografie de literatura româna pentru copii, Editura Ion Creanga, 

Bucuresti, 1978, p.8. 

7

unui anumit idealism pe care modelul folcloric sau lucrarile culte inspirate din 

mitologia crestina le promoveaza. 

Primele decenii ale secolului al XIX-lea, pe meleagurile noastre cautau sa 

aduca acele carti si cuvinte potrivite, cum avea sa spuna Tudor Arghezi mai 

târziu în poezia Testament, pentru cei care aveau sa câstige drepturi politice, 

sociale si nationale, într-o vreme când România era punct de convergenta a 

marilor puteri suverane. Cine mai mult decât personalitatile vietii literare ar fi 

putut intui valoarea inestimabila sintetizata în creatiile populare anonime? 

Folclorul este pus în valoare de marii scriitori clasici ai literaturii române, între 

care Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu, I. Pop Reteganul. Ei alcatuiesc culegeri 

de poezii populare, de basme sau legende ale românilor si formuleaza judecati 

de valoare, care se vor constitui ca un prim strat de fundamentare a unei teorii 

moderne a folcloristicii românesti. 

Trebuie amintita, între creatiile culease de Vasile Alecsandri balada 

Miorita, care defineste atât de bine crezul si sufletul românesc printr-o 

exprimare plastica, alegorica. Tot folclorul a fost sursa de inspiratie si pentru Ion 

Creanga cu minunatele lui Amintiri din copilarie unde este redata de fapt 

pruncia copilului universal, asa cum se întâmpla de altfel si la Mark Twain în 

Aventurile lui Tom Sawyer sau la alti autori cunoscuti ai literaturii universale. 

Mihai Eminescu, Al. Odobescu, George Cosbuc, I.L.Caragiale sau Ioan Slavici 

sunt numai câtiva dintre cei ce se înscriu în pleiada scriitorilor literaturii pentru 

copii. 

Perioada interbelica cunoaste o noua optica în ceea ce priveste latura 

publicistica a literaturii pentru copii. Daca înainte basmele apareau în editii 

diferentiate, restrânse ca numar de pagini, dar bogat ilustrate pentru cititorul 

prescolar sau din primele clase, altele mai bogate ca numar de pagini, sub forma 

de culegeri în colectii pentru uz scolar sau cu caracter de masa, acum, în special 

între anii 1920-1930, scopurile sunt comerciale, valoarea literara a unor astfel de 

scrieri fiind scazuta sau nula. Între anii 1948-1949 s-au tiparit aproape 4000 de 

titluri în cca. 96.000.000 de exemplare, lucrari în limba româna, maghiara sau 

germana. Astfel, din operele lui Ion Creanga s-au tiparit aproape 140 de editii, 

din scrierile lui Mihail Sadoveanu cca. 95 editii, din poeziile si prozele lui Tudor 

Arghezi peste 50 editii. Înfiintarea în anul 1969 a Editurii Ion Creanga 

specializata în literatura pentru copii a creat un nou avânt cu noi perspective 

calitative si artistice urmarindu-se unitatea dintre cuvânt si desen, realizarea 

poligrafica. 

Printre pionierii literaturii pentru copii se numara dascalii Grigore 

Plesoianu si I.M.Râureanu cu titluri ca Cele dintâi cunostinte pentru copiii care 

încep a citi, Privighetoarea urmata de Theodora sau copilul pierdut, care 

contin povestiri si istorioare cu caracter moral. Un alt precursor de marca este 

Ion Creanga care alaturi de manuale scolare militeaza pentru metode rationale 

de predare, întrucât în povesti ca Harap Alb, Punguta cu doi bani, Fata babei 

si fata mosului, Capra cu trei iezi el "creeaza ca un autentic artist constient de 

8

opera de înfrumusetare si fixare a limbii vorbite. La fel, si în Povestiri, dar mai 

ales în Amintiri, Ion Creanga devine "pictorul" inspirat care, printr-o mare 

concentrare de mijloace artistice, caracterizeaza o situatie, un personaj, 

închegând în putine pagini o adevarata fresca a epocii, cu mare putere de 

generalizare, desi se refera, îndeobste, la meleagurile copilariei sale, satul 

Humulesti si împrejurimile sale, din nordul tarii. Prin aceasta Amintirile au, 

alaturi de valoarea literara si lingvistica, intrinseca, una documentara, istorica." 6 

Fiind printre cele mai solicitate din întreaga literatura a domeniului, 

scrierile lui Ion Creanga s-au tiparit sub diverse tipuri de editii, de la brosurele 

cu o singura poveste în imagini, destinate copiilor de 4-5 ani, care încep sa-i 

asculte cu interes nastrusnicele întâmplari din basme, pâna la editiile elegante 

ale unor graficieni români renumiti. Nu este de mirare deloc faptul ca lucrarile 

sale au fost traduse în limbi de circulatie internationala, precum engleza, 

franceza, spaniola, germana, etc. 

Bardul de la Mircesti se bucura de asemenea de o mare popularitate în 

rândul copiilor. Doinele, baladele, pastelurile, evocarile istorice ori povestiri cu 

caracter memorialistic precum Vasile Porojan sunt prezente în manualele 

scolare sau se recita cu bucurie la manifestari artistice ale copiilor. Luceafarul 

poeziei românesti, Mihai Eminescu exprima prin poezia sa sentimentul iubirii, al 

dragostei de tara si de meleagurile ei, fiind un luptator împotriva celor care 

coboara societatea spre interese meschine si egoiste. Printre cele mai îndragite 

poezii ale sale în rândul copiilor sunt Somnoroase pasarele, Copii eram noi 

amândoi, Ce te legeni codrule!, Revedere, alaturi de care basmele în versuri sau 

proza Calin Nebunul, Fat-Frumos din lacrima, etc. alcatuiesc pagini de studiu 

pentru copiii de 12-14 ani. 

Un alt îndragit autor este I.L.Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar si 

umorist satiric. El critica societatea vremii sale, nu de putine ori fiind pus în 

conflict cu autoritatile vremii. Opera sa se dovedeste valabila si astazi, volumul 

Momente si schite în care personaje sunt copii, Domnul Goe, devenit sinonimul 

copilului rasfatat si neascultator, schita Vizita, Bubico sau Un pedagog de 

scoala noua, reflecta educatia si viata în familie a copiilor si nu de putine ori 

carentele parintilor. 

Un autentic caracter folcloric îl aduc basmele si snoavele lui Petre 

Ispirescu. "Basmele Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte, Prâslea cel 

voinic si merele de aur, Greuceanul, etc. impresioneaza nu numai prin 

soliditatea constructiei epice, prin zborul imaginatiei si frumusetea exprimarii, 

dar constituie totodata culmi ale genului în folclorul român si mondial." 7 

Acestea au fost traduse în toate limbile de mare circulatie europeana. 

George Cosbuc aduce lecturilor copilariei poezia cu tenta umoristica si 

istorica. Iarna pe ulita, Povestea gâstelor, Povestea a doi zbârliti si a mai 

multor pârliti, Jucariile celui cuminte întregesc alaturi de Cântece de vitejie, 


7 ibidem, p. 19. 

9

Fire de tort, Nunta Zamfirei si Moartea lui Fulger un tablou cu totul original 

prin claritatea versului care îsi extrage seva din obiceiuri si datini milenare. 

Baladele istorice scrise de Dimitrie Bolintineanu, basmele si nuvelele istorice 

ale lui Al. Odobescu, basmele si nuvelele lui Ioan Slavici, schitele si poeziile 

despre copilarie semnate de Al. Vlahuta, frumoasele povestiri din viata copiilor 

de I.Al. Bratescu-Voinesti sau "lumea celor care nu cuvânta" de Emil 

Gârleanu, etc. constituie teme si motive care au marcat definitiv literatura 

româna pentru copii. Nicolae Batzaria a avut o activitate prodigioasa de-a 

lungul a doua decenii, aflându-se la conducerea unor reviste pentru copii. El a 

fost animatorul sezatorilor literare, a tradus si prelucrat scrieri din patrimoniul 

literaturii universale. Cele 100 de volume publicate ilustreaza acest fapt. 

Romane, basme, povestiri, versuri, scenete si un personaj drag intrat în 

constiinta publicului mic, Haplea, un descendent a lui Nastratin Hogea sau 

Pacala. 

Autorul Dumbravei minunate, Mihail Sadoveanu, creeaza "un adevarat 

poem al copilariei naive si fericite în cele mai grele împrejurari ale vietii." 8 

Lucrarea a fost scrisa de autor pentru una din fetitele sale pe când era bolnava, 

dar si pentru toti copiii de vârsta Lizucai. Schitele si povestirile Un om nacajit, 

Ianos Nazdravan, Stigletele, etc. completeaza prin limbajul plastic caldura si 

duiosia creatiei sale, puterea fiecarui copil de a trai în poveste. Cezar Petrescu, 

romancier, polemist si nuvelist se remarca printr-o lucrare de prim rang în ceea 

ce priveste literatura pentru copii, Fram, ursul polar. Bântuit de nostalgia 

locurilor în care s-a nascut în timpul captivitatii sale, Fram încearca aceeasi 

tristete odata revenit la ele. Romanul este un omagiu adus puterii omului, care 

transforma pâna si constiinta vietuitoarelor, acestea capatând deprinderi dupa un 

timp. Roman captivant, Fram, ursul polar domina celelalte scrieri ale autorului 

cum ar fi Omul de zapada sau Neghinita. 

Tudor Arghezi, cunoscut îndeosebi prin volumele de poezii Cuvinte 

potrivite, Flori de mucegai, 1907, se dedica literaturii pentru copii înzestrat cu 

umor si spirit de observatie. Lucrarile sale, Cartea cu jucarii, Povestile boabei 

si ale farâmei, si de asemenea volumele de versuri Prisaca, Cartea mea 

frumoasa, Animale mici si mari pun în lumina din perspectiva omului matur, 

naivitatile copilariei. 

Un autor neuitat al copilariei este Alexandru Sahighian ale carui romane, 

Coiful de aur si Râul fierbinte îl plaseaza prin nota puternic autentica a 

scriiturii, din actiunea unor copii deveniti eroi de poveste, mult deasupra altor 

autori. Iubitor al naturii personajele sale vin si din lumea necuvântatoarelor. 

Ursuletul si Grivei, Lacul cu rate, Ursul, Povesti adevarate, etc. ilustreaza 

aceasta caracteristica a autorului, a dragostei de natura. Unul din cei mai 

apreciati autori ai literaturii pentru copii este Cicerone Theodorescu. 

8 ibidem., p.21 

10

Întâmplarea din gradina, Gogu Pintenogu, Atentiune, copii! Sunt poezii aflate 

în manualele scolare, în care se reflecta o latura a fiintei sale. 

Radu Tudoran, autor de romane apreciat mai ales de tineri precum Ultima 

poveste, O lume întreaga si Al treilea pol al pamântului sunt titluri definitorii 

ale creatiei sale. Primul roman urmareste aventurile unui grup de copii în anii 

razboiului, celelalte doua apropiindu-se mai mult de planul stiintifico-fantastic. 

Poeta Nina Cassian îsi începe cariera scriitoriceasca cu basmul de larga 

respiratie Nica fara frica, alaturi de care poeziile Ce-a vazut Oana, Printul 

Miorlau, Chipuri hazlii pentru copii, Aventurile lui Trompisor, unele 

dramatizate pentru teatrul de papusi, închid un cerc unde " ideea morala e servita 

exemplar de subiectul ales." 9 În scrierile pentru copii, Asa-i Sanda, Cel mai 

mare Gulliver si mai ales cele doua Carti cu Apolodor, poetul Gellu Naum 

dovedeste ca " imaginea artistica nu trebuie descifrata, ci urmarita si retinuta, 

umorul prezidând atitudinea sa în dialogul cu micul cititor." 10 Povestea 

pinguinului Apolodor, care pleaca în cautarea rudelor sale în tinuturile arctice e 

descrisa cu accente satirice. Cel ce va obtine un succes binemeritat cu romanul 

Cartea cu ochi albastri este Octav Pancu-Iasi; în lucrarea sa "observatia inedita, 

umorul fin, sinceritatea si spontaneitatea conduc dialogul, naratiunea." 11 Schitele 

Multe, multe luminite, Are tata doi baieti, Mai e un loc pe genunchi,etc. 

publicate în reviste si volume aduc cu ele farmecul copilariei. 

Vladimir Colin publica basme Basmele omului, povestiri umoristice 

Povestile celor trei mincinosi, Zece povesti pitice, Povesti de buzunar, roman 

S.F.Dincolo de zidul de neon, sau interpretare mitologica în Legendele tarii lui 

Vam. Povestea scrisului este o proza de popularizare a stiintei, autorul dovedind 

aceeasi maiestrie în toate genurile abordate. 

Dedicata romanului si povestirii inspirate din realitatea imediata, Gica 

Iutes scrie Inimosii, Prastia nazdravana, Cei de la Crisanta, etc. unde 

personajele sunt realiste. Aventura închipuita îsi face loc cu lucrarea Atentiune, 

Carolina, fantasticul si realul îmbinându-se. Mircea Sîntimbreanu scrie 

punându-si amprenta de profesor asupra creatiei. Profesor, el cauta subiecte în 

universul circumscris al scolii. Cu si fara ghiozdan, 32 de premianti, 

Extemporale si alte lucrari scrise, Recreatia mare sunt numai câteva titluri care 

merita amintite. Autorul scrie si mici povestiri moralizatoare, care îi trezesc 

temeri pedagogice, inspirate probabil din jocurile copiilor. 

Calin Gruia se face cunoscut prin intermediul radioului unde este 

realizator de emisiuni pentru 

Ciubotelele ogarului, Nuielusa 

povesti, valorifica motive vechi 

copii, prin publicatiile si volumele sale. 

de alun, Izvorul fermecat, Drumul spune 

populare, în proza scurta, schita, povestire, 

legenda. Caracterizat drept povestitor sfatos, el cultiva stilul frumos cu termeni 

din batrâni si provincialisme preferate îndeosebi de copiii de vârsta mai mica. 

9 ibidem., p.24. 


11 ibidem, p.25-26. 

11

Lucrarile sale sunt folosite si ca material didactic, autorul încercând sa realizeze 

si scenariu de film, iar Mariuca, o evocare de razboi, este un exemplu. 

Tonalitatea peisajelor domoale si atmosfera marilor povestitori moldoveni 

împreuna cu grija fiecarui cuvânt scris este adusa de Costache Anton care s-a 

impus prin romanul Seri albastre. Îl preocupa rasturnarile de situatii din lumea 

agitata a oraselor, procesele psihologice si starile sufletesti ale eroilor sai, copiii. 

Iuliu Ratiu se remarca prin volumele Împaratia de zahar si Cu capul în 

nori. Aflat la conducerea revistei "Luminita" si "Arici Pogonici" el se hraneste 

din convingerile si necesitatile, preferintele de lectura ale copiilor. Poetul Mihai 

Negulescu scrie versuri, Jocul soarelui, Mânzul, si proza Orasul lui Pintea, 

Arcul de miazanoapte. Acesta se afla la conducerea revistei "Cutezatorii", fiind 

un deschizator de drumuri al reportajului. 

Alexandru Mitru, autor de mare valoare, debuteaza cu volumele de basme 

Copiii muntelui de aur, În tara legendelor, Povesti cu tâlc si Basmele marii. 

Inspirat de mitologia greaca, el publica Legendele Olimpului, iar prelucrarile 

sale de legende stravechi dau la lumina volumul Din marile legende ale lumii, 

paralel cu cercetarea folclorului national, unde apar Întoarcerea lui Neghinita, 

Alte povesti cu tâlc, Povestiri despre Pacala si Tândala. Romanul de inspiratie 

istorica pentru copii Legenda valaha realizeaza o imagine panoramatica a 

domniei lui Vlad Tepes. Viata contemporana este prezentata prin romanele Flori 

pentru Mihaela si Bastonul cu mâner de argint. 

Constantin Chirita este autorul unui ciclu de 5 romane pentru copii si 

tineret, Ciresarii. Personajele au devenit buni prieteni spirituali ai copiilor. 

Romanele militeaza pentru cinste, harnicie, îndrazneala si prietenie. 

Literatura dramatica pentru copii este bine ilustrata prin piesele Papusa 

cu piciorul rupt si Pufusor si Mustacioara de Victor Ion Popa. Alaturi de acesta 

Alecu Popovici a stiut sa gaseasca " acea masura între exuberanta debordanta si 

duiosia sentimentala, care sa placa, sa încânte." 12 Piesele sale Începe teatrul, 

Sut…gol, redau optimismul si veselia. 

La îmbogatirea literaturii pentru copii si-au adus contributia si alti autori 

neprezentati în aceasta enumerare. Amintim doar câtiva prozatori: Victor 

Eftimiu, Eusebiu Camilar, Ion Pas, Sidonia Dragusanu, Felix Aderca, Mihail 

Drumes, Titel Constantinescu care si-au câstigat popularitatea în rândul celor 

mici. Poezia a fost de asemenea un segment bine tintit, unde autori ca Nicolae 

Labis, Otilia Cazimir, Demostene Botez, Mihai Beniuc, Profira Sadoveanu, 

Victor Tulbure, Ion Caraion, Stefan Augustin Doinas, Ion Brad, Eugen Frunza si 

altii au prins sub condei bucuria jocului si a vietii de copil, a dragostei de tara în 

evocari istorice menite sa zideasca sentimentul patriotic. 


12

III. REVISTE PENTRU COPII 

Revistele au constituit un adevarat fenomen în viata literara, atât din 

provincie cât si din capitala. Ele constituie o importanta zestre culturala de multe 

ori fiind o pepiniera de viitori creatori, având un rol decisiv în formarea 

personalitatii proprii scriitoricesti a fiecaruia. 

Începuturile cronologic vorbind apar în anul 1865 odata cu publicarea 

revistei "Mama si copilul", urmata în anul urmator 1866 de "Elevul patriot", 

"Amicul scoalei" în anul 1869, "Foaia copiilor" în anul 1882 si "Amicul 

copiilor" în anul 1885. 

Prin tinuta grafica eleganta si programul promovat "Amicul copiilor" 

aparut între 1891-1895, l-a avut la conducere pe omul de cultura Bogdan 

Petriceicu Hasdeu si pe luptatorul pentru drepturi sociale Zamfir C. Arbore. 

Revista publica literatura populara, scrieri ale marilor scriitori ai vremii, Anton 

Pann, Gh. Asachi, Al.Donici, Gr. Alexandrescu, Ion Creanga, Vasile Alexandri, 

Mihai Eminescu, si multi altii. De asemenea publica prelucrari dupa mari 

capodopere ale literaturii mondiale, spre exemplu Don Quijote. 

În revista sunt combatute superstitiile urmarindu-se o promovare pe baze 

stiintifice a diverselor fenomene existente în natura. Genurile si specile literare 

promovate de revista au consecinte si implicatii în viata societatii acelui timp. 

Construita dupa modelul unor reviste similare din Franta, Germania, Anglia, 

revista are si o directie pedagogica de formare a noilor generatii. "Revista 

copiilor" din 1896 si "Revista elevilor" din 1897 se doresc a fi continuatori ai 

"Amicului copiilor", dar din pacate nu se ridica la valoarea acesteia. 

Revista "Fluierasul" aparuta între 1910-1912 îsi afirma dorinta de a fi 

dedicata numai copiilor. Totusi acet lucru nu se realizeaza fiind prea didactica, 

cu spatii largi dedicate sarbatorilor religioase, cu sfaturi moralizatoare. În 

paginile ei îsi gasesc însa loc clasici ai literaturii române, dar si scriitori 

contemporani ai perioadei. 

Între 1913-1925 apare "Revista copiilor si a tinerimii" condusa de 

L.G.Costa-Foru si I.Barberis. Scopul revistei este de a modela caractere morale, 

ea înserând în paginile ei autori tineri care vor deveni consacrati ulterior: 

Cincinat Pavelescu, Th. Speranta, Elena Farago,etc. 

"Lumea copiilor", aparuta între 1922-1927 si condusa de editorul George 

Filip, se impune prin calitatea hârtiei si tiparului, prin eleganta prezentarii si prin 

tinuta artistica a ilustratiilor, care împreuna cu textul literar alcatuiesc o 

adevarata hrana pentru ochi si suflet. " Revista tine o dreapta cumpana între 

lucrarile în proza si cele în versuri, dând preponderenta literaturii beletristice 

fata de problemele de raspândire a stiintei." 13 Tezaurul mostenirii clasice, 

reproducerile de texte si înserarea unor scurte medalioane ale acestor autori, 

precum si publicarea unor autori care abia ulterior se vor consacra, cum ar fi 

I.Al.Bratescu Voinesti, Victor Eftimiu, Vasile Voiculescu sau Ion Pillat, Gala 

13 ibidem,p.38. 

13

Galaction, Ion Agârbiceanu, constituie forta acestei reviste care promoveaza 

literatura pentru copii. 

În anul 1924 apare suplimentul ziarului de atitudine democratica 

"Dimineata". Denumit "Dimineata copiilor", revista apare saptamânal având ca 

directori pe N.Batzaria si T.Castrisanu. 

Sub pseudonimul "Iordache", viitorul scriitor, caricaturist, publicist si 

cineast Marin Iorda semneaza coperta revistei. Revista promoveaza clasicii 

universali colaborând printre altii cu Zaharia Stancu, Victor Eftimiu si Lia 

Hârsu. Este prima data când revista pentru copii este acceptata ca o necesitate a 

timpurilor moderne, dovedind ca literatura pentru copii opereaza cu aceleasi 

mijloace artistice ca si cea adresata publicului matur. Personajele promovate 

Haplea, Uitucila, Lir, Tibisir fac parte din galeria de creatie a lui N.Batzaria si 

cultiva umorul si satira înlaturând complet didacticismul primelor publicatii 

pentru copii. Revista contine rubrici si pagini permanente din actualitatea vietii 

sociale si politice urmarindu-se captarea atentiei si curiozitatii tânarului cititor. 

Marele cotidian al vremii, "Universul", tipareste revista pentru copii 

"Universul copiilor" la conducerea careia se va afla tot N.Batzaria si ai carei 

colaboratori vor fi în majoritate tot cei de la "Dimineata copiilor". O activitate 

prodigioasa are ilustratorul si autorul de benzi desenate pictorul Pascal 

Radulescu. "Haplea este Pacala modern, lipsit de istetime si de bunul simt al 

eroului popular, incult, veleitar, dar înzestrat cu o buna doza de naivitate si 

cumsecadenie" 14 devine laitmotiv al revistei. Forta personajului vine din relatiile 

pe care le stabileste cu mediul social în care traieste, cu membri sau personajele 

cu care vine în contact. 

La conducerea revistei a urmat Mihai Gafita alaturi de care îsi începe 

activitatea si Viniciu Gafita pentru ca ulterior sa se alature si ultimul frate 

Diogene Gafita, aceasta perioada fiind supranumita de cercetatorul Marius 

Mircu "perioada fratilor Gafita" 11 de la "Universul copiilor". Pictorul Pascal 

ramâne colaborator permanent voluntar al revistei. În anul 1948 revista îsi 

înceteaza aparitia. 

Perioada interbelica mai gazduieste si alte reviste cum ar fi "Pui de soim" 

din 1934, "Lumina copiilor" din perioada 1936-1938, "Mugurasul", 1934-1938, 

etc. Activitatea creativ literara s-a concretizat în cele câteva sute de reviste 

scolare sub îndrumarea cadrelor didactice de specialitate. "Revista scoalei"- 

Craiova,1891; "Revista scolara" –Arad, 1897; "Foaia liceenilor"- 1912; "Revista 

noastra" Focsani, 1912;etc. Îndrazneala creatoare a acestor copii sta sub semnul 

unor modele din epoca, fiind adesea putin pregatiti dar plini de vise. 

Dupa 1948, revistele "Luminita", "Arici Pogonici", "Înainte", sunt în 

cautare de colaboratori si cititori. Publicarea unor ziare pentru copii primeste 

concursul scriitorului Marius Mircu. 

14 ibidem, p.41 

14

Se delimiteaza astfel trei reviste principale "Luminita", "Arici Pogonici" 

si "Cutezatorii", unele cu corespondente în limbile nationalitatilor conlocuitoare. 

Majoritatea povestirilor si schitelor, a romanelor publicate în foileton în aceste 

reviste au fost editate sub forma de carte. 

IV. PERSPECTIVA ISTORICA 

Literatura pentru copii nu se delimiteaza în totalitate de literatura româna 

în general, desi are calea ei proprie de afirmare si segmentul ei bine definit de 

cititori. Unirea celor doua principate românesti, Moldova si Muntenia în anul 

1859, si cucerirea independentei de stat în anul 1877 au însemnat intrarea 

României alaturi de statele europene pe drumul libertatii si unitatii nationale. 

Aceasta perioada corespunde unei evolutii rapide în ceea ce priveste literatura 

româna. Începând cu traduceri sau adaptari cu caracter moral datorate scriitorilor 

clasici, literatura populara cu bogatia folclorului reda la modul cel mai autentic 

un fapt, o epoca, un timp. Influentata puternic de scriitorii clasici, literatura 

pentru copii va oglindi natura patriei care se regaseste în forme plasticizate la 

Vasile Alecsandri, universul copilariei la Ion Creanga sau critica unei societati 

ape carei tare politice, sociale si morale sunt stralucit reliefate de I.L.Caragiale. 

Un rol deosebit în formarea unei conduite patriotice îl au poeziile lui George 

Cosbuc, iar comediile de moravuri ale lui Vasile Alecsandri întregesc tabloul 

literar. Proza scurta, poezia narativa, cea alegorica, preceptul moral si pedagogic 

într-o perioada de transformare a societatii românesti creeaza în mintea micilor 

cititori idealuri si aspiratii de dreptate, cinste, prietenie, dragoste de tara. 

Începutul secolului XX sta sub semnul lui Mihail Sadoveanu, Tudor 

Arghezi, Cezar Petrescu, Elena Farago si altii. Scriitorii pentru copii Ion Pas, 

Sarina Cassvan,etc. si îndeosebi Nicolae Batzaria câstiga din ce în ce mai multi 

lectori în rândul copiilor. Matur în devenire, copilul este privit prin prisma 

jocului, al imitarii celor mari, iar anii razboiului constituie teme de evocari cu 

caracter patriotic. 

Publicarea revistelor pentru copii asigura un acces mai larg spre lectura, 

chiar daca unele scrieri sunt considerate slabe, urmarindu-se doar câstiguri 

banesti din partea editurilor respective. Delimitarea pe vârstele, care sunt ale 

copiilor si ale tineretului, impune anumite cerinte de lectura specifice. 

Prescolarul, scolarul mic si scolarul mare sunt vazuti ca fiinte dinamice în 

societate. Mijloacele literare sunt utilizate cu scopul apropierii copilului de 

stiinta, într-un limbaj frumos, în care bogatia imaginativa, inventivitatea si 

personalitatea fiecarui autor se impun. 

Literatura româna pentru copii face astfel loc unor scriitori din epoci si 

generatii diferite ale caror lucrari au înnobilat cu certitudine prin lumina 

întelepciunii si forta expresivitatii lor artistice universul copilariei. 

15

NOTE: 

1. Viniciu Gafita, Bibliografie de literatura româna pentru copii, 

Editura Ion Creanga, Bucuresti, 1978, p.8. 

2. ibidem, p.16. 





7. ibidem, p.25-26. 



10.ibidem, p.41. 

11.ibidem, p.43. 

16

CAPITOLUL II 

LITERATURA POPULARA ROMÂNA 

I. TRASATURI CARACTERISTICE. GENURI SI SPECII 

REPREZENTATIVE 

În teoria domeniului, literatura populara se defineste prin opozitie fata de 

"literatura culta" sau "literatura scrisa". Aceasta opozitie decurge tocmai din 

trasaturile specifice literaturii populare, ce face parte din domeniul mai vast al 

culturii populare. Printr-o formula extrem de generala putem asimila culturii 

populare orice valoare culturala care circula în mediile populare si este acceptata 

de acestea. Nu putem vorbi despre literatura populara în afara contextului care a 

generat-o si care o perpetueaza impunându-i anumite trasaturi specifice. În cazul 

folclorului literar românesc ne vom referi la mediul rural autohton într-o 

anumita etapa a dezvoltarii sale: satul traditional românesc. Acesta nu este însa 

mediul originar al literaturii populare românesti, ci unul mai evoluat, mai 

complex, care a luat nastere pe un fond ancestral, mostenind cultura autohtona 

dacica si romana, la care au fost asimilate elemente de cultura orientala, sud-est 

europeana sau apartinând altor spatii culturale. Constituirea unor valori de 

cultura neolitica în contextul culturii traditionale românesti s-a realizat, în 

principal, prin mostenirea stratului de cultura orala dacica, dar si prin contactul 

cu popoarele migratoare aflate, în mare parte, în stadiul culturii tribale la 

trecerea lor pe teritoriul tarii noastre. 

Pastrarea unor elemente ce apartin unui fond arhaic, perpetuarea lor, 

timp de sute de ani, în tipare de ordin artistic respectate de nenumarate generatii 

de creatori se datoreaza caracterului traditional al culturii si, respectiv, 

literaturii populare. Daca noutatea si originalitatea constituie criterii valorice de 

prima importanta ale literaturii culte, valoarea creatiilor literaturii populare 

consta tocmai în respectarea si perpetuarea elementelor consacrate prin traditie, 

cunoscute ca atare de reprezentantii mediului folcloric. Dimpotriva, un element 

de noutate strident, chiar introdus la un moment dat de catre un cântaret sau 

povestitor, este respins de comunitatea care îl asculta si care îl percepe ca pe un 

corp strain în creatia structurata, prin îndelungate cizelari, din generatie în 

generatie, în anumite tipare consfintite prin traditie. 

Un rol deosebit de important în complexul proces de geneza, transmitere 

si perpetuare a creatiei folclorice este cel jucat de caracterul sau oral. Gratie 

acestuia, creatia este perceputa direct de catre un grup (sau mai multe grupuri) 

de ascultatori. Membrii acestor grupuri sunt virtuali interpreti ai creatiei 

respective, astfel încât supravietuirea acesteia depinde într-o mare masura de 

satisfacerea exigentelor spectatorilor si ascultatorilor. Transmiterea directa, 

nemediata prin scris, a unei opere literare presupune mijloace deosebite de a 

impune si mentine treaza atentia, precum si mijloace de stimulare a memoriei ca 

17

forma de supravietuire a 

dezvoltat o serie de forme 

ascultatorilor, precum si 

creatiei respective. Oralitatea creatiei populare a 

de "captatio benevolentiae", de verificare a atentiei 

numeroase formule artistice usor memorabile, 

combinate în diferite variante. 

O alta trasatura specifica a creatiei folclorice este caracterul sau anonim, 

care nu înseamna, asa cum se considera la un moment dat, ca "întregul popor" 

creeaza o literatura populara. Dimpotriva, o creatie folclorica îsi are, la început, 

un autor bine cunoscut unei comunitati restrânse, care a ascultat pentru întâia 

oara creatia respectiva. Însa pentru a supravietui în constiinta si memoria 

colectiva creatia trebuie sa intre în marele circuit al oralitatii, urmând astfel sa 

fie povestita, cântata, rostita etc. de numerosi alti interpreti care devin, la rândul 

lor, "creatori" prin readaptarea unei creatii la propriile lor gusturi, precum si la 

cerintele noilor grupuri de ascultatori si spectatori. Astfel, o creatie folclorica nu 

va cunoaste niciodata doua "interpretari" identice; fiecare "interpretare" va 

deveni o "varianta" a formei originale, iar numerosi "interpreti" pot râvni la 

statutul de "autori". 

Caracterul formalizat, consecinta a caracterului traditional, oral si 

anonim, consta în utilizarea, în cadrul creatiei si performarii operelor folclorice, 

de scheme compozitionale (la basm, de exemplu), de imagini si sintagme 

"tipizate" {"foaie verde", fata - "floare din gradina", eroul -" 'nalt la stat, mare 

la sfat" etc), care se regasesc în doine, dar si în colinde, balade, strigaturi etc. 

Elementele-tip, formalizate din creatiile folclorice, au atât un rol mnemotehnic 

(sunt usor de tinut minte), cât si o valoare de comunicare, de liant între 

performer si receptori (ascultatorii recunosc anumite imagini, sintagme, situatii 

si astfel "participa" la creatii). 

Arareori o creatie folclorica utilizeaza, atunci când se adreseaza publicului 

sau (membrii comunitatii rurale), mijloace apartinând unui singur domeniu 

artistic. Versurile doinelor sunt însotite de muzica, dansul popular este însotit nu 

numai de muzica, ci si de strigaturi. Pentru a ridica la maximum atentia 

ascultatorilor sai, povestitorul unui basm "dramatizeaza" însotind textul propriu- 

zis al povestirii de mimica, de "punere în scena" improvizata a episoadelor pe 

care le considera mai interesante în povestirea sa. În general toate artele 

contribuie la transmiterea unei creatii folclorice, fapt definit prin caracterul 

sincretic al creatiei populare. Datorita fenomenului sincretismului, creatiile 

populare sunt arareori percepute de catre comunitate doar sub aspect literar. De 

aceea ele sunt greu clasificabile conform regulilor elaborate pentru clasificarea 

operelor literaturii culte. Elemente dramatice, dar si lirice sau epice se întâlnesc 

în poezia ritualica, dar si în eposul propriu-zis, basmele pot fi "dramatizate" ca si 

piesele de teatru popular care, la rândul lor, dezvolta nuclee epice. 

Un alt aspect ce îngreuneaza încadrarea genurilor si speciilor literaturii 

populare în categoriile specifice "literaturii culte" este acela legat de functiile pe 

care genurile si speciile respective le îndeplinesc în viata satului traditional 

românesc. Daca principala functie a unei opere literare scrise este aceea estetica, 

18

în ceea ce priveste creatia orala ceea ce primeaza este caracterul functional, dat 

de rolul pe care creatia respectiva îl îndeplineste în cadrul unui ritual sau 

ceremonial de mare importanta pentru viata comunitatii sau a individului ca 

membru al acesteia. Desigur, un text literar folcloric poate fi valorificat ulterior 

si din punct de vedere estetic, însa comunitatea folclorica îl perpetueaza, îl 

transmite din generatie în generatie, în primul rând nu pentru ca este "frumos", 

ci pentru ca este util. 

Din punctul de vedere al functiilor pe care le îndeplinesc în viata 

comunitatii traditionale românesti, creatiile literare folclorice se împart în doua 

mari categorii: poezia de ritual si ceremonial si poezia asa-zis "laica", 

nelegata în prezent de interpretarea într-un cadru de tip ritual sau ceremonial, 

desi studiile specialistilor atesta faptul ca în trecut si creatiile din aceasta ultima 

categorie au fost legate de contexte ritualice, disparute în cursul evolutiei 

istorice si a istoriei mentalitatilor. Poezia de ritual si ceremonial este alcatuita, 

la rândul sau, din alte trei serii de creatii: poezia obiceiurilor calendaristice, 

poezia riturilor de trecere si poezia descântecelor. Cea dintâi este legata de 

celebrare, într-un cadru de tip ritualic, a momentelor importante ale anului, 

considerate a fi decisive pentru soarta comunitatii. Astfel de momente sunt 

Craciunul si Anul Nou, de care este legata poezia colindelor, Plugusorul, 

Capra, Ursul, Steaua etc, primavara, cu obiceiuri precum Junii, Vergelul, 

Sâmbra oilor, vara cu secerisul si obiceiurile ce-1 însotesc: Dragaica, obiceiul 

cununii. In perioadele de seceta sunt înca practicate ritualurile de invocare a 

ploii, precum Scaloianul si Paparudele. Poezia riturilor de trecere însoteste si 

marile momente din viata omului, a individului ca membru al comunitatii, de tip 

traditional. Într-o astfel de comunitate nasterea, casatoria si moartea unuia dintre 

membrii sai sunt încadrate în structuri de tip ritualic sau ceremonial, pentru ca 

astfel de momente importante din viata individului sa decurga în conformitate cu 

traditia. Orice abatere de la aceasta traditie este considerata nefasta, 

distrugatoare a echilibrului social, spiritual, religios al întregii comunitati. 

Ceremonialul nuntii este însotit de "oratii" si Cântecul miresei. "Marea 

Trecere", ultimul moment important din viata omului, este însotita de bocete si 

cântece ritualice de înmormântare precum Cântecul mare de petrecut, Cântecul 

bradului, Cântecul zorilor. Situate într-o categorie aparte, descântecele se 

constituie si ele într-o poezie de ritual însa, spre deosebire de tipurile de poezie 

de ritual si ceremonial enumerate mai sus, contextul în care sunt actualizate 

descântecele este unul de natura magica. 

Creatiile folclorice desprinse de cadrul ceremonial si ritual, deci 

"laicizate", sunt mai apropiate de formele literaturii culte, devenind astfel mai 

usor clasificabile conform terminologiei acesteia. Prin urmare, distingem în 

aceasta a doua mare grupa de creatii folclorice o poezie lirica, reprezentata de 

doina si strigaturi, creatii epice în versuri, precum balada, si în proza, 

precum basmul fantastic, basmul despre animale, legenda, snoava si creatii 

enigmatice si aforistice: ghicitorile si, respectiv, proverbele si zicatorile. 

19

BIBLIOGRAFIE: Pop, Mihai; Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar 

românesc, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978; Bârlea, Ovidiu, 

Folclorul românesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983; Eliade, Mircea, Aspecte ale 

mitului, Ed. Univers, Bucuresti, 1978; Gh. Craciun, Istoria didactica a 

literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

Miturile fundamentale ale poporului român 

Conform definitiei date de Mircea Eliade, "Mitul este o istorie sacra; el 

relateaza un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al 

. Altfel zis, mitul povesteste cum, multumita ispravilor fiintelor 

supranaturale,, o realitate s-a nascut, fie ca e vorba de realitatea totala, 

cosmosul, sau numai de un fragment: o insula, o specie vegetala, o comportare 

umana, o institutie. E asadar povestea unei faceri': ni se povesteste cum ceva a 

fost produs, a început sa fie. Mitul nu vorbeste decât despre ceea ce s-a 

întâmplat 

miturilor 

creatoare 

realmente, despre ceea ce s-a întâmplat pe deplin. Personajele 

sunt fiinte supranaturale /.../. Miturile reveleaza activitatea lor 

si dezvaluie sacralitatea (sau numai caracterul 'supranatural') al 

operelor lor " (Mircea Eliade, Aspecte ale mitului ). 

Mitul este, prin urmare, o "istorie adevarata" si exemplara, la ale carei 

fapte comunitatea arhaica se raporteaza în permanenta si pe care le 

reactualizeaza prin ritual. Timpul mitic este, la rândul sau, unul exemplar, 

"sacru", opus timpului istoric, "profan". Iar protagonistii povestirii mitice sunt 

personaje supranaturale (zei, eroi) al caror comportament în timpul mitic a 

generat o realitate si care functioneaza, prin- urmare, ca modele, gesturile lor 

consemnate în istoria mitica fiind apoi reproduse în ritualuri. 

În urma evolutiei în plan istoric si în istoria mentalitatilor, mitul, 

considerat drept "poveste sacra" în comunitatea de tip arhaic, a fost preluat sub 

alte forme de catre o comunitate mai evoluata, precum aceea a satului traditional 

românesc. Elemente mitice, desprinse de contextul ritualic initial si 

desacralizate, supravietuiesc în basme, legende sau balade. 

Dorind sa gaseasca radacini mitice care sa "legitimeze originea literaturii 

române culte", George Calinescu vorbeste despre "patru mituri" ale poporului 

român, precizând însa faptul ca acestea sunt "nutrite de mediile literare, tinzând 

a deveni piloni ai traditiei autohtone. " Deci întregul demers al criticului 

porneste din perspectiva literaturii culte si de la textele acesteia, încercând sa 

identifice în literatura populara motive si teme cultivate de anumiti scriitori. 

Desigur, un demers invers ar fi fost mai fructuos, mai ales ca teme si nuclee 

mitice se gasesc în întreaga literatura, unde functioneaza într-adevar ca niste 

"piloni ai traditiei", respectiv ca niste "arhetipuri" ce se regasesc în structura de 

profunzime a marilor opere ale literaturii universale. 

Primul dintre cele "patru mituri fundamentale", Traian si Dochia, care, 

dupa parerea lui George Calinescu "simbolizeaza constituirea însasi a poporului 

20

omân ", porneste de la o legenda istorica si, dupa cum o recunoaste însusi 

criticul, " a fost formulat propriu-zis de Asachi (Dochia care împietreste cu oile 

sale fugind de Traian) ". Proliferarea acestui "mit" în literatura culta este de 

asemenea limitata la creatia lui Asachi, figura "zânei Dochia " aparând si în 

creatia eminesciana, însa într-un cu totul alt context decât al legendei devenite 

"mit". 

"Mitul" mioritic, cel care "simbolizeaza existenta pastorala a poporului 

român si exprima viziunea franciscan-panteista a mortii la individul român " 

are, într-adevar, la baza o viziune asupra mortii, nu însa la "individul român" ci 

în comunitatea româneasca de tip traditional, unde moartea violenta este 

încadrata în ritual pentru restabilirea armoniei cosmice destramate de gestul 

uciderii. în balada propriu-zisa sunt, de altfel, identificabile mai multe nuclee 

mitice, iar legatura dintre balada si ritual poate fi pusa în evidenta prin studiul 

comparativ al textului baladei cu poezia ritualica de înmormântare. 

"Mitul estetic, indicând conceptia noastra despre creatie, care e rod al 

suferintei", identificat. În Povestea Mesterului Manole are, la rândul sau, un 

substrat mitic universal, privind valorificarea de tip creator a mortii violente si a 

similitudinii planurilor micro si macrocosmice, dar si o serie de credinte si 

practici de constructie si întemeiere de larga circulatie în 

pornind de la o valorificare mai târzie a aceluiasi substrat 

Miorita, Povestea Mesterului Manole este cel deal doilea 

Balcani, credinte 

mitic. Alaturi de 

"mit" calinescian 

încadrabil într-un context ritualic, deci îsi poate justifica denumirea de "mit", 

însa aspectele sale mitologice se afla dincolo de perspectiva unilaterala a 

criticului. 

În sfârsit, cel din urma dintre "miturile fundamentale", Zburatorul, "mitul 

erotic, personificarea invaziei instictului puberal", îsi gaseste echivalentul 

folcloric real în domeniul "povestirilor superstitioase" ce au constituit, probabil, 

un punct de plecare pentru poezia Zburatorul de Ion Heliade Radulescu. 

Având drept punct comun cu miturile, nararea unor fapte legate de 

aparitia unei anume "realitati": poporul român, o constructie, o conceptie despre 

moarte sau un sentiment, "miturile" calinesciene sunt însa desprinse de contextul 

cu adevarat generator al miturilor si constituie valorificari târzii, de factura 

livresca, a unor creatii folclorice. De fapt, ceea ce îsi dorea cu adevarat George 

Calinescu era sa studieze punctul de interferenta al literaturii populare cu 

literatura culta si nu sa defineasca niste realitati ale culturii populare si 

spiritualitatii traditionale. 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, George, Istoria literaturii române, 

(Compendiu), Editura Minerva, Bucuresti, 1968; Calinescu, George, Estetica 

basmului, Ed. pt. Literatura, Bucuresti, 1965; Eliade, Mircea, Aspecte ale 

mitului, Ed. Univers, Bucuresti, 1978; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


21

II. LIRICA POPULARA 

Poezia lirica reprezinta o categorie a creatiei populare, interpretata 

independent de cadrul ritualic sau ceremonial, deci apartine domeniului 

literaturii "laice". Caracteristicile sale deriva din acest statut neritualic: nu este 

interpretata cu ocazia unui anumit eveniment din existenta comunitatii sau a 

individului, prin urmare nu necesita o "specializare" sau obligativitate 

interpretativa si nu cunoaste nici restrictiile foarte riguroase în abordarea textului 

propriu-zis pe care le impune interpretarea unui text ritualic. Toate aceste 

aspecte aduc liricii populare românesti o libertate formala mult mai mare, în 

comparatie cu alte genuri si specii ale creatiei folclorice, ceea ce permite un grad 

mai ridicat de improvizatie, o mai vie contributie a subiectivitatii. 

O alta importanta trasatura caracteristica a poeziei lirice populare consta 

în caracterul sau personal, intim. Nascuta si perpetuata, spre deosebire de poezia 

ritualica, în afara unui cadru colectiv, social si religios, poezia lirica se îndreapta 

mai mult spre trairea si experienta individului decât a colectivitatii. Nucleele 

sale tematice abordeaza un anume fel - individual, subiectiv - de a trai, gândi, 

simti; relatia individului cu "lumea" si nu felul în care "lumea" traditionala 

încadreaza individualul, precum în poezia de ritual si ceremonial. Temele 

poeziei lirice sunt: trairea sentimentului erotic, a înstrainarii, revolta sau 

resemnarea în fata destinului, meditatia asupra conditiei umane. 

Datorita acestor aspecte se poate spune ca poezia lirica valorifica, la 

nivelul creatiei folclorice, în cea mai mare masura, contributia individuala, 

talentul personal al creatorului si interpretului. Aceasta contributie individuala 

poate fi înteleasa însa numai în spiritul caracteristic oricarei creatii folclorice: 

elementele personale, "originale" nu sunt perpetuate prin reinterpretare decât în 

masura în care ele sunt asimilate unui tipar colectiv. Astfel "cântecul de jale" al 

unei vaduve devine, prin succesive interpretari, "cântecul vaduvei" în general, o 

creatie exponentiala pentru o anumita categorie care o perpetueaza, deoarece se 

poate recunoaste în creatia respectiva, îsi poate identifica trairile, experienta 

suferintei cu acelea exprimate în "cântec". 

În ceea ce priveste clasificarea poeziei lirice, muzicologii disting melodia 

specifica "doinei" de aceea a "cântecului". Din punct de vedere al realitatii 

literare folclorice, aceasta clasificare este irelevanta: pentru cântecul de factura 

lirica se folosesc, în diferite regiuni ale tarii, denumirile de "hore", "doina" sau 

"cântec", fara o transanta diferentiere din punct de vedere melodic. Aceleasi 

versuri pot fi interpretate pe melodie de "doina" sau "cântec" în zone folclorice 

diferite sau chiar în aceeasi regiune, adesea în functie de preferintele 

interpretului. 

Din punct de vedere tematic, o clasificare a doinelor este de asemenea 

dificila, din cauza numeroaselor contaminari si posibilitati combinatorii date de 

statutul neritualic al poeziei lirice. Temele si motivele cunosc o larga circulatie, 

ele putând fi adaptate de la o doina la alta, daca interpretul considera un vers, un 

fragment sau altul mai important pentru exprimarea unei anumite situatii, a unui 

22

anume sentiment. însa, dincolo de aceste posibilitati combinatorii, putem vorbi, 

sub aspect, tematic, despre "doine de dor si ja!e" ("De ce, Doamne, n-ai lasat/ 

Sa fie luna hârtie/ Si ceriul cantalarie/ Si soarele-un scriitor/Sa scrie tot ce mi-i 

dor "), de dragoste ("Frunza verde plop si tei,/ Acu-i dragostea-n temei/ Ca si 

lunca frunze are/Acu-i dragostea mai tare!"), de catanie, de haiducie, despre 

soarta si noroc ("Mândra floare-i norocuj Se face-n tot locu/ Si nu-l are tot 

omu... "), de înstrainare, despre "cântec" ("Doina, doina, cântic dulce,/Cândte- 

audnu m-as mai duce!/Doina, doina, viers cu foc/ Când rasuni, eu stau pe loc!... 

"), tara ca în toate aceste creatii lirice sa întâlnim diferentieri de ordin formal, 

structural sau functional. Singurul criteriu distinctiv între doine este o tema 

centrala, careia i se adauga teme si motive din alte creatii de aceeasi factura. 

Realizate cu ajutorul acelorasi mijloace de expresie ce caracterizeaza 

poezia lirica folclorica, Strigaturile se diferentiaza de celelalte creatii lirice prin 

interpretarea lor într-un context specific, de natura spectaculara: dansul. Versuri 

scurte, catrene lirice sau de factura satirica, strigaturile însotesc dansurile 

populare, fiind scandate în ritmul acestora sau cântate pe melodia de dans. 

Creatii spontane prin excelenta, strigaturile îsi pot extinde sfera interpretativa, 

fiind rostite sau cântate si în împrejurari legate de munca în comunitate (la claca, 

în sezatori etc). 

Cele mai multe strigaturi, având teme erotice, sunt interpretate pentru 

amuzament, însa cele satirice pot avea si o functie educativa. Desi asemanatoare, 

din punct de 

artistic doar 

intimitatii. 

Poezia 

vedere formal, cântecelor lirice strigaturile îsi împlinesc mesajul 

în colectivitate, spre deosebire de doine, destinate mai mult 

bocetelor, încadrabila, din punct de vedere functional, 

ceremonialului de înmormântare, apartine, la nivel formal si semantic, genului 

liric, datorita modului, "personal", subiectiv de expunere a durerii în poezie. 

Spre deosebire de cântecele rituale de înmormântare (Cântecul zorilor sau 

Cântecul bradului ), bocetele sunt interpretate de rudele apropiate ale 

defunctului si exprima în mod direct suferinta, durerea în fata mortii unei 

persoane dragi. Necunoscând restrictiile formale impuse cântecelor de ritual, 

versurile bocetelor sunt adaptate fiecarei situatii în parte, permitând, prin 

urmare, liberul acces al subiectivitatii poetice. 

Vazute ca o forma de "revarsare libera a durerii", bocetele îndeplinesc, în 

primul rând, o functie cathartica. însa purificarea prin suferinta si lacrimi 

îndeplineste si o functie ritualica obligatorie: conform credintelor populare omul 

nu poate fi înmormântat "nejelit", încalcarea acestei traditii aducând grave 

perturbari în existenta comunitatii. Jelirea, respectiv "bocetul" însotitor al 

ceremonialului de înmormântare, îndeplineste importanta functie de separare a 

"celui plecat" (a "dalbului de pribeag") de comunitatea celor vii si îl ajuta sa se 

încadreze în "lumea de dincolo". Fara aceasta obligatorie separare - a 

defunctului de rudele ramase în viata si a acelor vii de "cel plecat" - întreaga 

comunitate ar putea fi supusa influentei spiritelor malefice. 

23

Variantele cele mai raspândite ale bocetelor dezvolta un nucleu narativ, în 

care se mentioneaza date despre personalitatea defunctului si faptele sale. Insa 

acest nucleu narativ evolueaza, în exprimarea poetica, spre genul liric, tonul 

general fiind cel al unei lamentatii subiective. Raspândite mai ales în zonele 

folclorice unde nu exista poezie ritualica de înmormântare, bocetele suplinesc 

functiile acesteia, astfel încât în formele improvizate, lirice se întâlnesc unele 

elemente de structura constante si general raspândite: descrierea durerii celor 

dragi defunctului, ramasi în viata si confruntati cu marea despartire, a drumului 

fara întoarcere parcurs de "dalbul de pribeag " si, în final, integrarea acestuia în 

"lumea de dincolo" prin întâlnirea cu ceilalti membri defuncti ai familiei. Aceste 

elemente de structura constante, îndeplinind functii ritualice, organizeaza 

întregul material narativ si liric al bocetelor. Functia cathartica o întâlneste pe 

aceea ritualica, iar fundalul mitic, existent în structurile de profunzime, este 

adaptat concretului, particularului exprimat prin aspectul de factura lirica. 


românesc, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978; Bârlea, Ovidiu, 

Folclorul românesc, vol. I-II, Editura Minerva, Bucuresti, 1983; Papadima, 

Ovidiu, cap. Lirica si Literatura Populara Româna", Ed. ptr. Literatura, 

Bucuresti, 1968; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, 

Editura Magister/Aula. 

III. CREATII POPULARE CU CARACTER AFORISTIC 

Proverbele si zicatorile, creatii populare de natura aforistica, necesita, 

asemeni poeziei de ritual si ceremonial, un anume cadru de interpretare în afara 

caruia îsi pierd sensul. Insa, spre deosebire de cadrul ritual si ceremonial, 

contextul de prezentare al proverbelor este unul ocazional si anecdotic. 

Actualizarea proverbelor si zicatorilor este conditionata de situatii concrete, de o 

mare diversitate, ceea ce a determinat dezvoltarea unui repertoriu foarte bogat, 

favorizat si de dimensiunile reduse, usor de memorat, ale creatiilor respective. 

Proverbele, care poarta în mediile folclorice denumiri precum "zicatori", 

"vorbe din batrâni" sunt vazute drept expresii impersonale de o mare vechime, 

înzestrate cu autoritate (morala, practica) si purtatoare de întelepciune. 

Considerate drept sinteze ale întelepciunii populare, cristalizata în urma unei 

experiente îndelungate, proverbele sunt citate pentru a se invoca autoritatea lor 

recunoscuta. Ele dau consistenta argumentelor si greutate afirmatiilor în 

contexte care actualizeaza una dintre situatiile prezente în proverbe (ex.: "Nu e 

fum fara foc,/Nici prost fara noroc ", "Unde e femeia e si dracul"). 

Deoarece roadele experientei ancestrale au fost adesea consemnate în 

expresii metaforice, alegorice sau simbolice, proverbele sunt studiate si pentru 

valoarea lor literara. Din punct de vedere formal proverbele sunt scurte, 

nedepasind limita unei fraze (cu exceptia celor dialogate sau explicitate), sunt 

aplicate contextelor particulare, practic nelimitate ca numar, si alcatuiesc un 

24

ansamblu în cadrul caruia sensurile se întretaie, se contrazic uneori, se 

completeaza adesea, se împlinesc si se aprofundeaza reciproc ("Mai bine sarac 

curat/Decât negustor încurcat"; "Omul sarac/e al doilea drac"). însa principala 

trasatura caracteristica a proverbelor este permanenta raportare, în mesajul lor, la 

natura umana {"Soacra, soacra/Poama acra!/De te-ai coace-un an si-o vara,/ 

Tot esti acra si amara"). Chiar si atunci când vorbesc despre aspecte mai 

generale, punctul de vedere care enunta mesajul este cel uman; evenimentele 

cosmice, la fel cu cele casnice, sunt vazute de catre om si prin acesta. 

Zicatorile se deosebesc de proverbe prin forma lor mai redusa. Daca în 

general proverbul consta în formularea unei fraze, zicatorile sunt notiuni a caror 

sfera este restrânsa printr-un determinativ, care apare ca un epitet metaforic. 

Aceasta confera notiunii determinate o semnificatie stabila, deductibila din 

interpretarea izolata a expresiei (ex. "zile fripte", "soare cu dinti"). La nivelul 

altor expresii întâlnim actiuni individualizate în aceeasi maniera printr-un 

complement cu valoare metaforica. Spre deosebire de proverbe, zicatorile nu se 

refera numai la om, la actiunile si experienta acestuia, ci si la fenomene 

exterioare lui dar fata de care omul îsi fixeaza o anumita apreciere. 

În cadrul comunitatii traditionale rolul proverbelor si zicatorilor este unul 

formativ si educativ, de încadrare a individului în norme morale si 

comportamentale instituite în comunitatea respectiva în urma unei îndelungate 

experiente existentiale. 



Folclorul românesc, vol. II, Editura Minerva, Bucuresti, 1983; Gorovei, Artur, 

Cimiliturile românilor, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1972; Gh. Craciun, Istoria 

didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

IV. EPICA POPULARA ÎN VERSURI 

Cunoscut în mediul folcloric sub denumirea de "cântec batrânesc", iar 

în rândurile specialistilor sub acela de "balada" (termen împrumutat din limba 

franceza), eposul popular în versuri este definit de catre cercetatorul rus V.I. 

Propp prin trei caracteristici esentiale: "cântec povestitor destinat ascultarii". 

Primul termen semnaleaza natura sincretica a fenomenului. Cel de-al doilea 

marcheaza narativitatea sa, iar cel de-al treilea oralitatea specifica. Spre 

deosebire de cântecul liric, de doina, cântecul epic este destinat unei audiente 

largi, unui grup de ascultatori. Daca doina, creatie lirica având un caracter intim, 

poate fi cântata oricând 

comportamentale generale, 

colectivitatii în ansamblu. 

si de catre oricine, balada propune modele 

are un caracter adesea educativ si se adreseaza 

Prin urmare necesita mijloace adecvate pentru 

impunerea modelelor invocate în naratiunile cântate si o întreaga recuzita 

artistica menita sa capteze atentia potentialilor ascultatori. 

25

Perioada de maxima amploare a cântecului epic, atât la noi, cât si în restul 

Europei, a fost evul mediu. Termenul francez "ballade", provenind din verbul 

latin "ballare", denumea initial un cântec simplu si scurt ce se cânta în timpul 

dansului. Raspândit în Europa apuseana înca din secolul al Xl-lea, termenul îsi 

largeste sensul ajungând sa denumeasca, în secolul al XV-lea, naratiuni vechi de 

tip "saga eroica", nuvelistice sau, în Anglia, cântece din ciclul Robin Hood. 

Documentatia privind cântecul epic în folclorul românesc este extrem de 

saraca înainte de secolul al XlX-lea, dar se presupune ca perioada sa de maxima 

vigoare a fost, de asemenea, cea medievala. Corespondente tematice între unele 

cântece epice si basmul fantastic sau colinde atesta un anterior stadiu ritualic si 

ceremonial al acestor naratiuni în versuri ulterior "laicizate". 

Fenomen folcloric aflat în faza fmala de cristalizare si restrângere a 

circulatiei sale, cântecul epic supravietuieste în folclorul românesc sub forma a 

trei variante structurale. Este vorba despre cântecul epic de factura clasica 

pastrând toate caracteristicile genului (desfasurare ampla, dominarea facturii 

eroice, retorica bogata, mod propriu de interpretare muzicala), prezent în 

repertoriul interpretilor lautari din sudul Olteniei si Munteniei, un cântec epic 

predominant nuvelistic, raspândit în Transilvania si prezent în repertoriul 

interpretilor tarani si, pe de alta parte, teme din balade prezente în structura 

colindelor. Acestea din urma, specifice Transilvaniei, atesta nu numai un 

anterior stadiu al respectivelor teme în poezia de ritual si ceremonial, dar si 

arhaicitatea, sorgintea mitica a unor elemente actualmente baladesti - precum în 

cazul poemului mioritic sau al celui legat de jertfa zidirii. 

Eposul fantastic, populat de elemente miraculoase, demonstreaza, la 

rândul sau, vechimea acestor "balade", legatura lor cu lumea arhaica a mitului. 

Întreaga atmosfera a acestui tip de creatie epica în versuri este asemanatoare 

lumii basmului, dar si colindelor. Cele doua esentiale functii ale mitului în 

comunitatea de tip arhaic, de a institui si de a reglementa o realitate, vor da 

nastere, în lumea "laicizata" a eposului folcloric, unui "cântec epic fantastic de 

atitudine eroica", al carui principal subiect este lupta "eroului" cu "monstrul", si 

unui "cântec fantastic" cu functie coercitiva," vorbind despre încalcarea unei 

interdictii si consecintele funeste ale unui asemenea gest. 

Categoria eposului mitico-fantastic va reprezenta o sursa pentru alte specii 

ale cântecului epic. Aspectul mitico-fantastic de tip coercitiv va da nastere 

baladei nuvelistice, iar cel legat de lupta "eroului" cu "monstrul" va fi preluat în 

cântecul epic eroic propriu-zis (voinicesc sau vitejesc), apoi de cântecul 

haiducesc. Elemente mitice nu sunt propriu-zis reproduse în cântecele epice, 

însa ele se fac simtite prin prezenta miraculosului, întocmai ca în basme. 

Functia coercitiva, privind încalcarea unei interdictii, este prezenta în 

creatii precum Cântecul despre Vidros ("Antofita a lui Vioara"), construit în 

jurul unor stravechi credinte totemice, încalcarea interdictiei privind pescuitul în 

apele interzise si nerespectarea relatiilor consfintite ale comunitatii cu animalul 

totemic (Vidra) declanseaza sfârsitul tragic al eroului. In aceeasi categorie poate 

26

fi încadrat Cântecul lui Iovan Iorgovan, unde apare interdictia incestului, 

alaturi însa de un motiv eroic. 

Printre cele mai cunoscute balade mitico-fantastice se numara Arcos-pasa 

si Gerul, al carei subiect este, de asemenea, încalcarea unor norme privind 

relatia sacru-profan (Pasa îl provoaca la lupta pe Ger, "omul lui Dumnezeu") sau 

aceea legata de tema fratelui (logodnicului) strigoi, cunoscuta în literatura 

universala sub titlul Lenore si având o larga circulatie în sud-estul Europei. 

Aceasta din urma prezinta numeroase aspecte de balada nuvelistica, asemeni 

creatiei Soarele si Luna, unde elementele miraculoase, personajele 

supranaturale sunt prezente pentru a ilustra si institui un model comportamental, 

legat de interdictia incestului. 

Eposul eroic, denumit adesea "voinicesc" sau "vitejesc", aduce în prim 

plan un cod etic si valoric specific evului mediu, unde lupta eroului este 

prezentata în cadrul fastuos al curtilor domnesti, iar confruntarile eroilor sunt 

calauzite de regulile unui "cod cavaleresc", adaptat însa principiilor de viata 

specifice lumii traditionale autohtone. Fantasticul nu este specific acestor creatii, 

însa hiperbola este adesea prezenta pentru a pune în evidenta calitatile eroului, 

puterea sa fizica, dârzenia, curajul, precum si dificultatea încercarilor pe care 

trebuie sa le depaseasca. Materialul narativ este organizat de antiteza "eroului 

monstru", prezenta în basme, mituri si balade mitico-fantastice, însa subiectul 

real are drept punct de plecare unele conflicte medievale (Dobrisan, Mircea 

Ciobanul, Corbea ) sau lupta împotriva turcilor (ciclul Novacestilor, Badiul). 

Cântecul epic istoric si haiducesc se dezvolta în continuarea celui eroic, 

diferentiindu-se însa de acesta printr-o diminuare a hiperbolei si o prezentare a 

faptelor mai apropiata de dimensiunile reale. Multe dintre aceste creatii au o 

circulatie regionala, fiind inspirate de o anume personalitate istorica (reala) care 

a trait în locurile respective. Pot fi mentionate astfel de balade avându-1 drept 

erou pe Pintea Viteazul, în nordul Transilvaniei, cele despre lancu Jianu în 

Oltenia, Bujor în Moldova, Radu lui Anghel în zona sub-carpatica sau Valean în 

sudul Transilvaniei. 

Spre deosebire de "cântecul eroic", unde eroul iese învingator, iar faptele 

sale sunt preamarite într-o "apoteoza" victorioasa, cântecul epic haiducesc, mai 

apropiat de realitatea istorica, are adesea un final tragic, impus de datele reale. 

Insa o data cu evolutia în timp a variantelor intrate în circuitul oralitatii contactul 

cu realitatea istorica se diminueaza, eroului i se atribuie si numeroase fapte ce 

nu-i apartin, iar aventura sa primeste dimensiunile miticului si epopeicului. 

Balada nuvelistica abordeaza aspecte din viata comunitatii (relatii de 

familie, erotice etc.) si este consacrata unui spatiu mai intim, ceea ce o apropie 

mai curând de genul liric decât de eposul eroic. Si aspectele sale tematice sunt 

asemanatoare celor ale liricii populare, iar cadrul sau de interpretare este diferit 

de acela al "cântecelor batrânesti", legate de bogata recuzita retorica si muzicala 

a lautarilor profesionisti. înregistrate în special în Transilvania, baladele 

27

nuvelistice sunt cântate pe melodii specifice cântecului liric de catre interpreti 

tarani. 

Reduse din punct de vedere dimensional, în comparatie cu eposul eroic, 

baladele nuvelistice cuprind adesea teme si motive de larga circulatie, care au 

fost preluate si de literatura culta. O astfel de tema este si aceea mai sus 

mentionata a "logodnicului strigoi" (Lenore), dezvoltata în balada cunoscuta în 

folclorul românesc sub titlul de Voichita. Aceasta are, asemeni baladei Soarele 

si Luna, elemente miraculoase, însa este legata de viata familiala prin mesajul 

sau ce vizeaza respectarea normelor (morale, comportamentale) stabilite prin 

traditie în viata unei comunitati. 



Folclorul românesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1983; Amzulescu, Al., Balade 

populare românesti, EPL, Bucuresti, 1964; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


Miorita 

Înca de la publicarea sa, în 1852, de catre Vasile Alecsandri, balada 

Miorita si-a fascinat cititorii si a suscitat dezbateri aprinse în rândurile acestora, 

fie ei specialisti în domeniul folclorului, precum Ovid Densusianu, Adrin Fochi, 

Constantin Brailoiu, critici si istorici literari, precum D. Caracostea sau George 

Calinescu, poeti si filosofi, precum Lucian Blaga. Numeroase interpretari 

literare au ajuns sa considere Miorita drept o capodopera a literaturii noastre 

populare, ce sintetizeaza conceptiile filosofice ale poporului român, atitudinea sa 

în fata destinului, a vietii si a mortii. G. Calinescu o considera drept unul dintre 

"miturile fundamentale" ale poporului român. Cercetatorii folclorului, printre 

care si Constantin Brailoiu, exasperati de interpretarile în directie lirica si 

metafizica a baladei, o studiaza în comparatie cu riturile funerare arhaice si 

traditionale, rediscutând-o în contextul care a generat-o. Desigur, Miorita poate 

fi redusa doar la "preistoria ei, la atitudinile, ritualurile si credintele care au 

precedat-o în timp 

poetic", dupa cum 

ignorând matricea 

si care i-au împrumutat o mare parte din continutul ei 

remarca Mireca Eliade. Insa o interpretare pur literara, 

credintelor si ritualurilor traditionale, saraceste mult 

posibilitatile de a întelege ceea ce este, totusi, sintetic si autentic, o conceptie, o 

atitudine în fata destinului. 

Din punctul de vedere al raspândirii geografice, al circulatiei si 

adaptabilitatii variantelor, se poate considera ca Miorita se bucura într-adevar 

de o situatie privilegiata între creatiile literaturii populare: este raspândita pe 

toate teritoriile românesti, adaptata particularitatilor regionale (culegerile mai 

vechi înregistreaza o astfel de adaptare la nivelul onomasticii, toponimiei etc.). 

Prin urmare, desi în ultimii ani varianta V. Alecsandri a ajuns adesea sa 

înlocuiasca variantele originale din repertoriul interpretilor tarani, nu se poate 

28

spune ca larga sa receptare se datoreaza celebritatii pe care i-a adus-o publicarea 

în volumul Poezii populare ale românilor. Studiul comparativ al variantelor 

indica drept nucleu epic initial "testamentul ciobanului", prezent si în variantele 

de colind transilvan ale Mioritei. Discutarea acestui nucleu, de o neîndoielnica 

arhaicitate în contextul specific al baladei, ca forma literaturizata, mai târzie, a 

unui vechi complex mitico-ritualic va explica fenomenul de generala 

"identificare", de larga raspândire în mediile folclorice si de fascinatie în cele 

"culte", ce caracterizeaza receptarea Mioritei. 

In analiza textului variantei Alecsandri, Adrian Fochi distinge 18 teme: 

"locul dramei", "transhumanta", "ciobanii", "hotarârea ciobanilor", "cauzele 

omorului", "oaia nazdravana", "întrebarea ciobanului", "descoperirea omorului", 

"reactia ciobanului", "locul de îngropare", "obiectele îngroparii", "plânsul oilor", 

"alegoria mortii", "apoteoza ciobanului", "maica batrâna", "portretul 

ciobanului", "nunta mioritica", "cadrul nuptial". Aceste teme se grupeaza, la 

rândul lor, în patru episoade distincte: cadrul initial, mioara nazdravana, 

testamentul ciobanului si episodul "maicii batrâne". In afara de episodul legat de 

testamentul ciobanului, celelalte sunt caracteristice Mioritei ca balada, sunt deci 

târziu adaugate nucleului epic initial, prezent si în colinde. Vechimea si 

îndelungata supravietuire a nucleului epic, de origine ritualica, legat de 

"testamentul ciobanului", se explica prin caracterul mult mai conservator al 

colindelor fata de poezia populara epica. Interpretate în grup, înca într-un 

context ritualic, colindele sunt mult mai putin accesibile improvizatiilor decât 

baladele, interpretate ocazional si având o functie mai apropiata de aceea 

estetica. 

Cadrul epic al baladei este asemanator lumii fabuloase a basmului. 

Versurile "Pe un picior de plai/Pe-o gura de rai" transpun într-o atmosfera a 

deplinei armonii, în lumea atemporala a mitului. Seninatatea paradisiaca este 

risipita de conflictul uman violent, stârnit de invidie - un sentiment ca 

caracterizeaza conditia umana "decazuta", prizoniera a "istoriei" al carei semn 

este rivalitatea mercantila. Declansarea intrigii prin opozitia "erou" "anti-erou" 

(anti-eroi) este un mecanism adesea prezent în basmul fantastic, unde eroul 

devine o victima a fratilor sai mai mari sau a unui impostor intrigant. Balada 

prezinta, de altfel, numeroase asemanari cu basmul în ceea ce priveste temele si 

motivele. 

Numarul protagonistilor - trei pastori, provenind din regiuni diferite - 

apartine de asemenea unui nivel de mentalitate arhaic: numerele impare trei, 

sapte, noua sunt investite de gândirea traditionala cu semnificatie sacra si 

magica. Trei este adesea si numarul eroilor din basm si tot trei sunt încercarile 

pe care trebuie sa le depaseasca eroul în parcursul initiatic. Mioara nazdravana 

apartine si ea fondului miraculos al basmelor; dezvaluindu-i eroului complotul 

pus la cale împotriva sa, miorita înzestrata cu grai omenesc devine asemeni 

animalelor-ajutoare nazdravane din basme. Singularizat între pastori, 

protagonistul Mioritei primeste si el statutul de "erou", de "ales", ca ins menit 

29

unui destin exceptional. Iar pentru o comunitate de tip traditional moartea 

violenta, careia îi este sortit ciobanul mioritic, este un destin exceptional. 

Paralelismele cu alte creatii populare epice se opresc în momentul introducerii 

testamentului ciobanului. O data cu acel "si de-o fi sa mor... " interesul pentru 

desfasurarea la nivel epic a baladei înceteaza. Epicul cedeaza alegoriei, poeziei 

propriu-zise. Lipsa de interes pentru defasurarea epica este, de altfel, ilustrata 

prin absenta deznodamântului. 

Interesul pentru fragmentul de balada numit "testamentul ciobanului" 

rezida în faptul ca el este, într-un fel, o atitudine exemplara în fata mortii. Am 

amintit semnificatiile exceptionale pe care moartea violenta le îmbraca într-o 

comunitate de tip arhaic. Mircea Eliade analizeaza sensul creator al mortii 

violente ca sacrificiul ritualic, precum în balada Manastirea Argesului. Moartea 

violenta survenita în urma unui omor nu este însa mai putin un fapt exceptional. 

Gândirea traditionala priveste realitatea sub aspectul unui deplin echilibru între 

macrocosmos si microcosmos (între comunitatea umana si univers), între sacru 

si profan. Ritualul este cel ce vegheaza la mentinerea acestui echilibru. 

Evenimentele, gesturile din comunitatea umana sunt încadrate prin ritual acestei 

realitati totale. Un omor este menit sa distruga echilibrul acesteia, ceea ce ar 

avea urmari nefaste asupra întregii comunitati. "Testamentul ciobanului" este o 

astfel de încercare de refacere a echilibrului cosmic prin ritual, de a reduce si 

încadra exceptia (moartea violenta, care curma firul vietii într-un mod nefiresc) 

în tiparele traditiei, ale realitatii paradigmatice microcosmos-macrocosmos, 

sacru-profan. Pe de alta parte, ceea ce a fost numita o "atitudine senina în fata 

mortii", "resemnare" în fata destinului etc. este o expresie a gândirii traditionale, 

care priveste moartea ca pe o "trecere", "Marea Trecere", este adevarat, cea mai 

importanta din viata omului, însa nu un sfârsit, ci un moment similar cu nasterea 

si nunta. Viata omului nu se sfârseste o data cu existenta în "lumea alba", ci se 

continua, pe un alt plan, la alt nivel, dupa îndeplinirea acestei ultime si decisive 

treceri. 

Ciudata a parut rugamintea adresata de cioban virtualilor sai asasini de a 

se ocupa de înmormântarea sa si de a-i îndeplini ultimele rugaminti. însa 

neîndepUnirea acestui ritual ar aduce o si mai grava prejudiciere echilibrului 

universal, si asa perturbat de o crima. Neîndeplinirea ceremonialului funerar 

conform normelor traditiei îl împiedica pe "cel plecat" sa se integreze în "lumea 

de dincolo", ceea ce ar avea consecinte grave asupra comunitatii din care acesta 

a facut parte, implicit si asupra asasinilor. 

"Testamentul ciobanului" cuprinde toate aspectele de ritual funerar, 

respecta secventele "de trecere", prezente si în cântecele rituale de 

înmormântare. Dat fiind caracterul exceptional al mortii, departe de comunitatea 

umana, de membrii familiei, cei ce urmeaza sa îndeplineasca gesturile ritualice 

sunt doar cei ce i-au ramas în preajma. în cadrul ceremonialului de 

înmormântare plânsul celor apropiati defunctului are o functie ritualica 

obligatorie, în afara de cea cathartica, de purificare si expiere a suferintei prin 

30

lacrimi. El marcheaza separarea celor ramasi în viata de cel plecat pe "drumul 

fara întoarcere". "Lacrimile de sânge " ale turmei parasite subliniaza aspectul 

violent al mortii, care preschimba lacrima purificatoare în sângele jertfei. 

Fluierele, obiecte ce fac parte din mediul apropiat si intim al ciobanului, 

îndeplinesc rolul obiectelor ritualice folosite de comunitatile arhaice la 

înmormântare. în lipsa celor ce ar putea îndeplini obisnuitele actiuni "pentru 

pomenire", rolul acestora în utilizare obiectelor ritualice îi revine "vântului", un 

prim element ce deschide cadrul integrarii dupa moarte în macrocosmos, în 

Marele Tot. 

Alegoria moarte-nunta este de asemenea foarte frecventa în cântecele 

ceremoniale de înmormântare. Similitudinile "nuntii" mioritice se îndreapta mai 

ales spre Cântecul bradului, acolo unde exista obiceiul înaltarii si împodobirii 

unui brad la mormântul unui tânar "nelumit", plecat "în lumea de dincolo" 

înainte de a fi parcurs, în mod firesc, toate etapele vietii. în acest caz bradul 

devine partenerul cosmic al tânarului "pribeag", asemeni "miresei" mioritice. 

întreaga alegorie moarte-nunta din balada este o dezvoltare a acestei substituiri 

menite sa realizeze integrarea firesca în ordinea macrocosmica a celui ce prin 

moarte violenta iese în afara normelor comunitatii si care, prin disparitia sa 

prematura, nu îsi poate consuma ciclul firesc al vietii. 

"Mândra craiasa/ A lumei mireasa " desteapta din substratul credintelor 

imaginea mitica a marilor zeite ("figura" mitica orientala dar raspândita si în 

zona mediteraneana) a caror "nunta" cu parteneri muritori este celebrata la 

nivelul cosmic, pentru ca apoi respectivii parteneri, deveniti zei ai vegetatiei, sa 

fie supusi periodic mortii violente (si creatoare) si reînvierii. în schimb, prezenta 

"maicutei batrâne" accentueaza un aspect de "balada familiala" al Mioritei. 

Duiosia cu care este evocat portretul celei ce-si va cauta zadarnic fiul, grija de a 

o cruta, de a nu-i dezvalui omorul sunt aspecte ce tin de cultivarea unui anume 

tip de relatii de familie, bazate pe respectul fata de parinti, fata de cei vârstnici, 

specifice mentalitatii traditionale. 

Sinteza a unor aspecte mitice, ritualice, adaptate nivelului de mentalitate, 

realitatii din comunitatea traditionala româneasca, Miorita îsi justifica puterea 

de fascinatie tocmai prin acesta capacitate sintetica si prin desavârsita osmoza în 

pîan poetic a numeroase aspecte ce tin de realitati istorice si de mentalitate 

diferite. 

BIBLIOGRAFIE: Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. 

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980; Fochi, Adrian, Miorita. Tipologie, 

circulatie, geneza, texte, Ed. Albatros, Bucuresti, .1974; Pop, Mihai; 

Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Ed Didactica si Pedagogica, 1978; 

Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura 

Magister/Aula. 

31

Monastirea Argesului 

Balada Monastirea Argesului, având drept punct de plecare 6 tema larg 

raspândita îti Balcani, si anume aceea a "jerfei zidirii", a fost considerata, alaturi 

de Miorita, una dintre creatiile literare fundamentale si esentiale pentru poporul 

român. Dincolo de disputele privind aria de geneza a poemului epic (atestat în 

variante neogrecesti, albaneze, bulgaresti, sârbesti si maghiare), se poate 

constata complextitatea variantei românesti, superioara celorlalte din punctul de 

vedere al compozitiei. Astfel, varianta româneasca este singura care pastreaza 

doua episoade importau ie: rugamintea adresata de mester Divinitatii pentru a 

împiedica sosirea sotiei sale la locul sacrificiului si zborul de Icar al lui Manole. 

În majoritatea celorlalte variante jertfa este numai a sotiei, care adesea nu-si 

accepta rolul de victima cu resemnare, ci dimpotriva, blestema, protesteaza. De 

asemenea, celelalte versiuni se încheie cu imaginea sotiei sacrificate, cu ultimele 

cuvinte ale acesteia sau cu o reflectie moralizatoare a "povestitorului". Varianta 

româneasca este singura care urmareste în continuare soarta mesterului sau, mai 

curând, am putea spune ca varianta româneasca este singura în care mesterul se 

afla în centrul "dramei", fara a fi însa marginalizat rolul sotiei. Dimpotriva, cei 

doi soti, Ana si Manole, apar în centrul "dramei zidirii" ca un cuplu exemplar. 

Nucleul epic al baladei îsi poate avea originea în credinta larg raspândita 

în Balcani - dar nu numai (Mircea Eliade a demonstrat existenta unor credintei 

similare din îndepartata Indie pâna în Scotia) - conform careia, pentru ca o 

constructie sa dureze este necesar ca un "suflet", o fiinta vie sa fie îngropata la 

temelia constructiei respective. Dovezi arheologice atesta practicarea, într-un 

trecut îndepartat, a unor sacrificii umane însa treptat, gratie evolutiei în planul 

mentalitatii, aceste sacrificii umane au fost înlocuite de jertfe animale sau de 

îngroparea "umbrei" unui om. Aceasta eufemizare a sacrificiului initial prin 

masurarea si îngroparea umbrei la temelii exista si în zilele noastre în mediul 

folcloric românesc. Eufemizarea nu realizeaza o substitutie totala (ca în cazul 

sacrificarii unui animal, conform principiului "tapul ispasitor") deoarece se 

crede ca acela caruia i s-a zidit umbra va muri în scurt timp. 

Adeptii teoriei genezei baladei printre mesterii zidari aromâni aveau în 

vedere caracterul ezoteric al acestor confrerii în evul mediu, caracter întarit de 

anumite practici initiatice.si pastrarea "secretului" acestui mestesug ce avea un 

statut aparte în cadrul comunitatilor traditionale, o singularizare ce contopea 

atitudinile de teama si respect fata de o forta magica sau religioasa, benefica sau 

malefica, asemanatoare aurei ce-i înconjura, în aceleasi perioade istorice, pe 

mesterii fierari. Acest statut aparte al zidarilor se datora si faptului ca aceia ce 

înaltau o constructie erau considerati, în primul rând, autorii unei creatii, replica 

terestra a creatiei primordiale, respectiv a creatiei universului. Este cunoscut 

faptul ca pentru mentalitatea arhaica lumea terestra, microcosmosul uman cu tot 

ceea ce-i apartine, este o replica în plan contingent a macrocosmosului. Templul, 

doma erau în primul rând considerate "imagini ale lumii"; locul înaltarii acestor 

constructii era considerat centru si axa a lumii, care reunea cele trei nivele 

32

cosmice: nivelul celest, nivelul terestru (contingent) si acela infernal. 

Consacrarea acestui templu si repetarea creatiei primordiale cerea o reiterare a 

jertfei, a sacrificiului care a dus la nasterea lumii - de obicei miturile 

cosmogonice povestesc despre uciderea unui gigant cosmic (simbolizând 

haosul) din al carui trup sfârtecat ia nastere cosmosul (ce reprezinta ordinea prin 

excelenta). 

Înaltarea unei biserici, a unei manastiri, cladire sacra prin definitie, 

implica reiterarea mitului creatiei iar cei ce o construiesc - "creatorii", urmasi ai 

primului si marelui Creator universal - sunt meniti unui destin exceptional. 

Repetitia jertfei primordiale supravietuieste în credintele privind necesitatea de a 

"însufleti" o cladire (replica a marelui trup cosmic) printr-un sacrificiu uman. 

Statutului exceptional al mesterilor zidari i se adauga, în balada "Monastirea 

Argesului", sublinierea, în text, a statutului exceptional al lui Manole, mesterul 

cel mare (cel ce-i "întrece'' pe ceilalti "noua mesteri mari/ calfe si zidari") menit 

unui destin exceptional, acela de a realiza consacrarea creatiei, integrarea ei în 

ordinea universala. 

Alegerea locului pentru manastire pare nefireasca -este un loc damnat, 

probabil locul unei constructii mai vechi ce se surpase si fusese abandonata ("im 

zid parasit/si neispravit"). însa acest loc "damnat" are caracteristicile haosului 

primordial înainte de a fi transformat în cosmos. El este un "loc al nimanui", în 

egala masura stapânit de forte malefice si benefice. Consacrarea prin anumite 

ritualuri are tocmai menirea de a aduce echilibru între fortele universale aflate în 

conflict. Surparea sistematica a zidului manastirii subliniaza aceasta necesitate 

de a "împaca" fortele telurice si cele transcendente, de a le armoniza actiunile 

prin sacralizarea pe care o va aduce sacrificiul. 

Statutul de "ales" al mesterului Manole este confirmat de faptul ca el este 

cel caruia Divinitatea îi comunica mesajul sau: necesitatea sacrificiului. Aparitia 

Anei, "aleasa" între sotii, asa cum Manole este "alesul" între mesteri, aduce o 

conotatie aparte în contextul baladei, care paraseste gravitatea ritualica aducând 

notele unei poezii "umanizate". Actiunea se muta din sfera conflictului om-forte 

cosmice în aceea strict umana, familiarizata, exprimata de imaginea 

emblematica a Anei - "Sotioara lui/Floarea câmpului", unde diminutivul 

sugereaza tocmai aceasta nota de intimitate. Jertfirea Anei aduce în constiinta lui 

Manole conflictul tragic între necesitatea sacrificiului, ca ritual impus de 

Divinitate, si sentimentele fata de sotia sa. Ruga mesterului, care implora 

Divinitatea sa o întoarca pe Ana din drumul fatal, reflecta acest conflict tragic, 

iar portretul Anei (cel fizic, dar si cel moral) aduc poemului epic elemente de 

balada familiala, exaltând valorile universului casnic traditional si instituind 

astfel un model comportamental. Atitudinea Anei, drumul neabatut spre 

împlinirea unei datorii, nu este mai putin exemplara decât aceea a mesterului, de 

aceea precizam, la începutul analizei de fata, ca în varianta româneasca a baladei 

cei doi soti se afla în egala masura în centrul "dramei", ridicându-se la statura 

arhetipala a unui cuplu exemplar. 

33

Dupa cum remarca Mircea Eliade în studiul Comentarii la legenda 

Mesterului Manole, drumul Ariei spre locul sacrificiului are toate datele unui 

"drum spre centri". Obstacolele ce-i ies în cale sugereaza unparcurs initiatic, 

pregatind întâlnirea cu destinul si asigurându-i celei menite sacrificiului 

puritatea ritualica necesara jertfei. Acest destin al Anei se va împlini pe plan 

macrocosmic, prin jertfa ritualica, si în plan uman, prin îndeplinirea datoriei de 

sotie exemplara. 

Conform credintelor mentalitatii traditionale, moartea nu reprezinta un 

sfârsit, ci o "trecere" spre o alta lume, spre o alta existenta. Iar moartea violenta 

este considerata în primul rând creatoare, mai ales atunci când ea nu este 

accidentala, ci consfintita ritualic. Eroul astfel jertfit nu moare, ci "trece" într-o 

alta existenta, la un alt nivel cosmic. Ana cea zidita devine trup si suflet al 

manastirii pe care o face sa existe cu adevarat, sa dainuie în planul adevaratei 

realitati cosmice. 

Conflictul dintre domnitor si mesteri readuce in balada cadrul de început, 

cu o coloratura istorico-sociala infiltrata în structura poemului gratie unei 

mentalitati mai târzii; aceste elemente de cadru istoric i-au determinat pe unii 

cercetatori sa stabileasca perioada de origine a baladei în evul mediu. însa 

schimbarile de ordin social-istoric modifica doar aspecte exterioare în creatia 

folclorica. Ele constituie doar învelisul creatiei, forma gratie careia realitati 

arhaice sunt reactualizate pentru a fi percepute, cu un plus de verosimilitate, de 

catre succesive generatii de ascultatori. Confruntarea mesterilor cu Negru-Voda 

nu este decât un mecanism epic menit sa declanseze deznodamântul: împlinirea 

destinului mesterului Manole. Iar aceasta împlinire se realizeaza conform 

aceluiasi motiv al jertfei ritualice. 

Conform unei alte credinte arhaice, mesterul moare la scurt timp dupa 

încheierea creatiei sale, deoarece el este primul care intra în cladirea nou 

construita, iar "primul sosit" (asa cum Ana a fost "prima sosita" la locul jertfei) 

este menit sacrificiului. Moartea lui Manole va consacra nou durata cladire în 

ordinea existentei. Un alt element ce determina destinul mesterului este faptul ca 

o constructie încheiata, desavârsita reprezinta perfectiunea, or aceasta din urma 

nu apartine decât zeilor, divinitatii. Manole îsi depaseste conditia umana, 

comunica si se supune divinitatii prin sacrificarea Anei, însa abolirea definitiva a 

statutului sau uman nu se putea realiza decât prin gestul final. Zborul de Icar, al 

mesterului iscusit, simbolizeaza aceasta depasire a propriei conditii, o moarte 

creatoare, urmata de o resurectie la un alt nivel cosmic. Asemeni Anei, Manole 

nu moare, ci se transforma în apa ce va uda vesnic temeliile manastirii. Moartea 

si resurectia îi aduc creatorului comuniunea suprema cu sotia jertfita, devenita 

trup si suflet în trupul însufletit pe plan cosmic al manastirii. 

BIBLIOGRAFIE: Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Ghenghis-Han, Ed. 

Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980; Eliade, Mircea, Comentarii la 

legenda Mesterului Manole, în Drumul spre Centru, Ed. Univers, Bucuresti, 

34

1991; Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Ed. Didactica si 

Pedagogica, Bucuresti, 1978; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii 

române, 1997, Editura Magister/Aula. 

V. EPICA POPULARA ÎN PROZA 

Istoria cercetarii prozei populare se confunda, pâna la un anumit punct, cu 

însasi istoria folcloristicii, deoarece una dintre speciile sale, basmul fantastic, a 

suscitat aprinse dezbateri, atât în rândurile cercetatorilor folclorului, 

antropologilor, etnologilor, cât si în rândurile creatorilor si teoreticienilor 

literaturii culte. Dezbaterile au fost în primul rând legate de originea basmului 

fantastic si de relatiile sale cu alte creatii si manifestari spirituale traditionale. 

Deoarece prezinta multe puncte comune cu basmul fantastic, legenda si basmul 

despre animale au fost uneori cercetate împreuna cu acesta, în timp ce snoava a 

fost studiata mai mult din punct de vedere literar si estetic, alaturi de fabula si 

povestire. 

Termenii mai sus mentionati, de "basm fantastic", "basm despre animale", 

"snoava", "legenda" au fost atribuiti creatiilor literare în discutie de catre 

specialisti. Practic, mediile folclorice nu le diferentiaza terminologic decât vag, 

denumind "poveste", "povesta" sau "poviasta" naratiunile de tip traditional, în 

special basmele si legendele, iar pentru naratiunile care au un subiect cotidian se 

folosesc denumiri precum "patanie", "patâna" sau chiar "întâmplare". Pentru 

snoave se foloseste o terminologie mai bogata, diferentiata regional: "glume", 

"calicii", "sotii", "pacaleli". De fapt, clasificarea specialistilor nu este una 

arbitrara, ascultatorii diferentiind categoriile respective de naratiuni în functie de 

mesajul si functia lor în mediul folcloric. 

Specificul prozei populare este marcat de oralitatea sa, respectiv de 

fenomenul povestitului, obicei ancestral, care a strabatut epocile pâna în zilele 

noastre, adaugând sau eliminând unele dintre elementele sale, pentru a putea 

supravietui si pentru a se putea adapta nenumaratelor generatii de ascultatori. 

Legat în trecut de un context mitic si ritualic, de o rostire solemna, povestitul 

joaca si astazi un rol important în viata comunitatii traditionale. In general, 

povestitul se împleteste cu activitatile curente ale satenilor: se povesteste în 

timpul anumitor munci sau în momente de ragaz, duminica, iarna la sezatori, la 

claci, pe ulita, toamna la curatatul porumbului. 

Faptul ca proza populara nu are o forma fixa o face accesibila 

improvizatiilor, în functie de talentul si personalitatea povestitorului, care 

actualizeaza permanent structuri stravechi, invariabile dându-le o coloratura 

etnica, sociala, lingvistica si istorica accesibila ascultatorilor. Naratiunile 

populare, spre deosebire de alte creatii literare folclorice, nu pot fi povestite 

decât de catre anumite persoane, deoarece nu oricine poate fi un bun povestitor. 

Acestuia îi este necesara o buna memorie, talent interpretativ si putere creatoare. 

Ascultatorii, la rândul lor, nu sunt factori pasivi ai actului povestitului. 

Dimpotriva, ei sunt adesea buni cunoscatori ai repertoriului povestirilor si 

35

contribuie activ la respectarea tiparelor traditionale, cât si la determinarea 

elementelor de inovatie. Ei intervin uneori direct în timpul povestirii, însa 

implicarea lor indirecta este aceea fundamentala: povestitorul le cunoaste 

exigentele, astfel încât îsi formeaza un stil de interpretare adecvat lor. 

Basmul despre animale este o specie narativa cu o mare vechime, 

avându-si originea si sursa tematica în credintele totemice sau practicile magice 

legate de vânatoare. Ambele cazuri implicau necesitatea unei bune cunoasteri a 

obiceiurilor si comportamentului animal. Foarte raspândite în Oceania, 

Australia, Africa, la popoarele din nordul Siberiei, la eschimosi sau la unele 

triburi de indieni din America, basmele despre animale sunt mai putin raspândite 

în folclorul european, unde sufera adesea contaminari ale literaturii culte (sunt 

uneori asimilate fabulei) sau evolueaza spre snoava (cu care au în comun 

aspectul satiric si functia distractiva), spre legenda sau alegorie ( Cotosman 

nazdravan , Ursul pacalit de vulpe ). 

Principalul procedeu artistic întâlnit în basmele despre animale este 

alegoria, generata de amplificarea trasaturilor umane atribuite animalului, pâna 

la un transfer deplin: animalul ajunge sa reprezinte un tip moral sau social. în 

ciuda apropierii basmului despre animale de fabula propriu-zisa, cel dintâi 

conserva particularitatile traditiei orale, neadoptând forma fixa a fabulei "culte" 

si neimplicând, în mod obligatoriu, o "morala" finala explicita. Functia 

principala a basmelor despre animale în comunitatea de tip traditional este aceea 

distractiva, desi un sens instructiv este si el prezent. 

Din punct de vedere structural, aceste basme sunt monoepisodice, fapt 

care atesta înca o data vechimea speciei. Desfasurarea actiunii se bazeaza, în 

mare parte, pe dialog, iar bunii povestitori dramatizeaza acest dialog, de aceea 

receptarea basmelor despre animale depinde foarte mult de umorul, 

spontaneitatea si vioiciunea povestitorului. 

În basmul fantastic miturile, riturile, practicile magice s-au pastrat (cele 

din urma doar consemnate) la un nivel superior celorlalte creatii populare în 

proza. Având drept punct de plecare, asemeni legendei sau basmului despre 

animale, mitul, o "poveste sacra", reactualizata ritualic, în comunitatile arhaice, 

basmul fantastic a încadrat si revalorificat elemente ale "povestii" originare, 

conferindu-le o functie diferita de aceea initiala. Desprins de contextul sau 

ritualic, unde forma sa era cu strictete respectata, mitul devine un material 

narativ permeabil, aglutinant, desacralizat. Supravietuind în comunitatea de tip 

traditional si sub forma basmului fantastic, el primeste o functie de tip estetic si 

educativ (desi marturii târzii atesta înca unele credinte în puterea magica a 

basmelor: Prâslea cel voinic si merele de aur, Fat-Frumos din tei, Cenusotca 

etc.). 

Una dintre principalele trasaturi caracteristice ale basmului fantastic este 

universalitatea unui mare numar dintre temele si motivele sale, universalitate 

datorata originii stravechi a acestor teme si motive. La rândul lor, temele si 

motivele se organizeaza pe o structura de baza, invariabila si repetabila. Pe 

36

scurt, modelul structural-narativ al basmului fantastic poate fi rezumat astfel: o 

situatie initiala, de echilibru, un eveniment care deregleaza echilibrul initial, 

actiunea reparatorie, realizata, în mod normal, printr-o actiune eroica, refacerea 

echilibrului si rasplatirea eroului. Aceasta structura poate polariza un mare 

numar de teme si motive, iar inventivitatea povestitorului exploreaza 

posibilitatile combinatorii ale registrului tematic. Astfel ia nastere structura de 

mozaic a basmului fantastic european unde, în cadrul unei singure variante 

povestite, se pot regasi numeroase episoade, teme, motive întâlnite si în alte 

basme (Fat-Frumos si fata lui Verde-împarat, Fat-Frumos si fata lui Rosu- 

împarat). 

Lumea basmului fantastic apartine miraculosului, însa pe acest spatiu, al 

aparitiilor si întâmplarilor supranaturale, se grefeaza aspecte de factura realista: 

zmeii, împaratii, eroii basmelor vorbesc si se comporta asemeni membrilor 

comunitatii în care este povestit basmul. 

Intrarea în timpul basmului face posibil si verosimil miraculosul, prin 

instituirea unui timp diferit de cel al realitatii cotidiene: formula "A fost o data 

ca niciodata..." proiecteaza într-o durata ce aminteste de timpul exceptional al 

începuturilor, de timpul mitic. La rândul lor, formulele de încheiere îi readuc pe 

ascultatori în timpul "profan", al existentei lor zilnice. Formulele mediane sunt 

menite sa asigure continuitatea comunicarii prin verificarea si solicitarea atentiei 

ascultatorilor. 

Desi proza populara implica mari posibilitati de improvizatie la nivel 

stilistic, actiunea povestitorului în acesta directie nu este haotica. în afara 

folosirii unor "tipare" narative, povestitul implica si tipare ale limbii vorbite, cu 

determinari stilistice locale. Toate acestea duc la receptarea basmului ca 

fenomen viu si îi confera verosimilitate în rândurile ascultatorilor adulti ai 

comunitatii traditionale. în momentul în care nu mai este perceput drept 

verosimil, basmul decade din folclorul adultilor si se adreseaza doar copiilor. 

Având drept punct comun cu basmul evolutia în planul miraculosului, 

legenda este o naratiune orala cu un caracter explicativ, de cunoastere a lumii. 

Asemeni mitului, ea arata modul în care o realitate a luat nastere si instituie un 

raport specific între real si miraculos, ceea ce îi confera identitate ca specie. Din 

punct de vedere tematic si imagistic, legenda este extrem de eterogena, datorita" 

numeroaselor fapte reale la care se raporteaza. Tipologic pot fi distinse, în 

cultura traditionala româneasca, patru categorii de legende: etiologice, 

mitologice, hagiografice si istorice. 

Legendele mitologice au drept subiect fiinte supranaturale, care apar si în 

basmele fantastice (balauri, zmei, Muma Padurii etc), însa în legende se încearca 

explicarea aparitiei lor prin narativizarea unor vechi credinte populare. Aceeasi 

mitologie populara a generat si aparitia legendelor etiologice a caror tematica 

vizeaza cercetarea si cunoasterea unor elemente si fenomene ale universului 

fizic: cerul si pamântul, cu flora si fauna sa etc. 

37

Personajele din legendele istorice sunt personaje reale, cu o existenta 

istoric atestata însa comportamentul, atitudinile lor îmbraca, dupa o îndelungata 

prelucrare în circuitul oralitatii, aspecte specifice literaturii traditionale, astfel 

încât domnitorii, haiducii, eroi ai acestor legende, ajung sa se asemene eroilor 

din basme. Legendele hagiografice, povestind vietile sfintilor, sunt adesea 

apocrife însa, o data intrate în repertoriul popular, sufera aceeasi remodelare pe 

care am mentionat-o în cazul personajelor istorice. în cele din urma, "povestea", 

"legenda" se transforma într-o poveste a binelui luptând împotriva raului, a 

"eroului" în lupta cu "monstrul", fie ca este vorba despre Sfântul Gheorghe care 

se confrunta cu balaurul sau despre Stefan cel Mare în lupta cu turcii. 

Snoava, naratiune populara cu functii satirice, este legata de aspecte reale 

din viata comunitatii, punctate cu umor - prin urmare nu are nimic fabulos, 

supranatural. Satira din snoave se îndreapta, în general, spre ridiculizarea 

anumitor moravuri ce se abat de la normele unui cod etic traditional, de aceea 

povestirea sa are si un important rol formativ-educativ. Gratie acestei functii, se 

constata o tendinta de localizare a snoavelor, chiar si atunci când în materialul 

narativ apar teme de larga circulatie ( Fata mosului si fata babei). 

Naratiuni de dimensiuni scurte, snoavele cuprind în primul rând un dialog 

care solicita spontaneitatea si umorul povestitorului, a carui interpretare 

dramatizeaza adesea dialogul din povestire (Pacala si Tândala). 

BIBLIOGRAFIE: Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1981; Bârlea, Ovidiu, Antologie de proza populara epica, 

vol. I-IIÎ, EPL, Bucuresti, 1966; Pop, Mihai, Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar 

românesc, EDP, Bucuresti, 1978; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii 


Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte 

Una dintre cele mai cunoscute creatii epice din folclorul românesc s-a 

dovedit a fi basmul Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte, care se 

integreaza, din punct de vedere tematic, uneia dintre cele mai raspândite si mai 

fascinante serii mitice si epopeice: aceea legata de cautarea nemuririi, eroul 

basmului românesc putând sta astfel alaturi de anticul Ghilgames, protagonistul 

celei dintâi epopei cunoscute de omenire. Cautarea nemuririi, a vietii vesnice 

constituie, de altfel, o tema fundamentala atât a literaturii traditionale, cât si a 

literaturii culte, marturisind o eterna nostalgie umana: aceea de depasire a 

conditiei existentiale supuse timpului si mortii, de a redobândi conditia 

paradisiaca, unde omul "era asemeni zeilor". în mitologia greaca doar eroii pot 

cuceri, prin faptele lor, dreptul la o viata vesnica, în "Insulele Fericitilor". 

În basmul românesc în discutie aceasta cautare a nemuririi se suprapune, 

pâna la un punct, unui parcurs initiatic - de formare a unui tânar - parcurs descris 

si în poezia de ritual si ceremonial, precum în colindele de flacau sau în poezia 

riturilor de trecere, deoarece initierea implica întotdeauna o trecere. 

38

Formula de început a basmului, "A fost odata ca niciodata, ca de n~ar fi 

nu s-ar povesti... ", are menirea de a-i introduce pe ascultatori în timpul fabulos 

al povestii, altul decât cel al realitatii cotidiene, un timp în care faptele 

miraculoase sunt posibile. Nasterea eroului se integreaza motivului "nasterii 

miraculoase", prevestind un destin exceptional. Mai mult, eroul accepta sa vina 

pe lume cu un singur scop: acela de a avea "tinerete fara batrânete si viata fara 

de moarte", cautarea acestui ideal este, de la bun început, singura menire a vietii 

sale. 

Alegerea calului si armelor în vederea "marii calatorii" face parte dintre 

probele pe care eroul trebuie sa le treaca în procesul initiatic. Animalul 

nazdravan ce-i va fi calauza si sfetnic eroului trebuie sa fie descoperit în rândul 

animalelor obisnuite. înfatisarea sa este menita sa induca în eroare: el pare cel 

mai batrân si mai bolnav dintre toti caii. Adevarata sa natura, de animal 

nazdravan, se reveleaza doar celui menit sa-i fie stapân, eroului, celui ales în 

vederea cautarii "tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte". Faptul ca 

eroul ia armele si calul folosite de tatal sau în tinerete accentueaza caracterul de 

"proba a maturitatii" pentru încercarea eroului, cel care va trebui, în mod 

normal, sa-i urmeze tatalui sau la tron, în calitate de tânar împarat. Astfel, ritul 

de initiere a unui tânar ce urmeaza sa treaca în categoria adultilor devine si un rit 

de înscaunare. 

Calul nazdravan, cel ce îl ajuta pe erou sa treaca încercarile grele ale 

parcursului initiatic, este o aparitie caracteristica basmelor, însa el apare si în 

poezia riturilor de trecere, mai ales în aceea a cântecelor rituale funerare, ca 

animal-calauza spre "lumea de dincolo", facilitându-i omului ultima si "marea 

trecere". 

Teritoriile strabatute de erou înainte de a ajunge în tara "tineretii fara 

batrânete si vietii fara de moarte", respectiv teritoriile pazite de Scorpie si 

Gheonoaie, sunt "zone de trecere", hotare între doua lumi: cea "muritoare" si 

aceea a nemuririi. Ele sunt pazite de aparitii monstruoase, echivalente anticului 

Cerber: Scorpia, Gheonoaia, fiarele padurii care înconjoara palatul "tineretii fara 

batrânete si vietii fara de moarte" joaca un astfel de rol, de "monstri pazitori ai 

pragului", care nu permit accesul în "lumea de dincolo" decât initiatilor. Oasele 

celor ce nu au reusit sa depaseasca aceasta cea mai dificila proba initiatica - 

confruntarea cu "monstrii" pazitori ai hotarului între cele doua lumi - albesc 

câmpia stapânita de Gheonoaie. Odata înfrânti, deci "umanizati" de catre erou, 

"monstrii" se transforma în adjuvanti ai acestuia si îi deschid calea spre "tarâmul 

nepamântean". 

Tara "tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte "are toate datele unui 

tarâm paradisiac: palatul stralucitor al zânelor se afla pe o pajiste plina de flori, 

unde "este vesnic primavara". Este o lume a totalei armonii, unde grijile, 

necazurile, preocuparile existentei "muritoare" nu exista. Este "tarafara dor", a 

deplinei uitari din cântecele rituale funerare, "Insula Fericitilor" din mitologia 

greaca. Pentru a reveni la conditia umana, "pamânteana" trebuie sa treci prin 

39

"Valea Plângerii", un alt "teritoriu de trecere" între doua lumi, de data aceasta al 

de-caderii din conditia paradisiaca. Vietuirea în lumea "tineretii fara batrânete 

si vietii fara de moarte" presupune o interdictie, similara celei impuse de 

Divinitate omului în stare edenica - precum biblicului Adam. încalcarea 

interdictiei - un alt element structural important în basme - atrage , dupa sine 

pierderea starii paradisiace. 

Finalul tragic este unul mai putin obisnuit în basme. în majoritatea 

cazurilor acest moment apare în partea de început a basmului si are un rol 

functional, acela de a dezlantui o intriga, de a introduce o actiune si, dupa un 

nou parcurs initiatic, starea paradisiaca este recucerita, basmul încheindu-se cu o 

formula de tipul "si au trait fericiti pâna la adânci batrâneti". 

În cazul basmului Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte 

încalcarea interdictiei de a intra în "Valea Plângerii" atrage o regresiune 

progresiva în nivelul premergator initierii, în lumea "profana" condamnata la 

suferinta si mortalitate. Primul semn al intrarii eroului în "Valea Plângerii" este 

tocmai "dorul" de parinti, atribut specific al conditiei umane. Drumul sau spre 

palatul parintilor este o copie în negativ a parcursului initiatic prim, dupa cum 

"tara fara dor" a Tineretii fara batrânete si vietii fara de moarte este o imagine 

cu "semn întors" a "tarii de dor". Apropierii de tarâmul zânelor (un spatiu al 

"sacrului"), zborului calului nazdravan spre palatul tineretii eterne li se opune un 

drum anevoios, marcat de îmbatrânirea progresiva, "primavara vesnica" din 

"tarafara dor" apare în contrast cu paraginirea celuilalt palat, al parintilor 

eroului iar la capatul acestui drum asteapta moartea. Încalcarea interdictiei, 

având drept consecinta pierderea starii paradisiace a nemuririi, poate fi înteleasa 

drept o "ratare" a initierii, o neputinta a eroului de a-si depasi propria conditie - 

"ratare" atribuita de obicei în basm "falsilor eroi". Drept contraargument se 

poate afirma ca "falsii eroi" nu reusesc niciodata sa-si depaseasca propria 

conditie, ceea ce nu este cazul eroului din Tinerete fara batrânete si viata fara 

de moarte. 

Depasind termenii unei interpretari simpliste, o cercetare mai atenta 

semnaleaza un alt aspect: finalul tragic al basmului depaseste structurile mitice 

si ritualice (matricea originara a basmului) si, revalorificându-le într-un alt 

context, adauga o dimensiune metafizica, nascuta din aceeasi dorinta de 

explicare a lumii, universului si existentei ca si mitul. însa de data aceasta 

nostalgia starii paradisiace este exprimata alaturi de neputinta realizarii ei, de 

constiinta limitelor umane în confruntarea cu destinul. 

Paralelismul minutios al celor doua parcursuri initiatice - toate episoadele 

se repeta, accentuând, pe de o parte, drumul spre o plenitudine existentiala, spre 

tinerete si viata vesnica, pe de alta parte, decrepitudinea, istoricitatea, 

perisabilitatea, îmbatrânirea - pune în evidenta pregnanta acuta a revelatiei 

tragice. Cele doua lumi, împreuna cu cele doua drumuri, sunt prezentate 

antitetic, marcând revelatia-limita a fiecareia dintre ele: viata eterna si moartea. 

40

Astfel, drumul, parcursul integral strabatut de erou apare ca un cerc ce se 

închide, un ciclu existential complet. 

Experienta initiatica se desavârseste nu numai prin cunoasterea 

plenitudinii absolute, a conditiei divine (la care eroul accede prin casatoria cu 

zâna, stapâna a "lumii de dincolo", casatorie vazuta ca o comuniune cu aceasta 

lume) ci si prin cunoasterea suferintei, a "dorului" si mortalitatii. La capatul 

celui de-al doilea drum eroul este asteptat de o alta "mireasa", moartea, sora, în 

oglinda celor doua existente, a zânei "tineretii fara batrânete ". Pierderea 

conditiei paradisiace aduce o cunoastere desavârsita a conditiei umane. Initierea 

esuata pe plan transcendent (nemurirea este rezervata doar zeilor) este 

aprofundata în cel contingent, iar pierderea statutului de "erou" îl desavârseste 

pe cel de om. Redevenit un ins oarecare, supus batrânetii si mortii, eroul devine 

un exponent al experientei general umane, cu atât mai mult cu cât reîntoarcerea 

sa la conditia de muritor are loc dupa trairea (chiar daca temporara) a experientei 

absolutului. Aceasta interpretare cu semn schimbat a initierii, a mortii si 

nemuririi se înalta, împreuna cu eroul sau, la dimensiunile "tipului" - nu ale celui 

divin, ci ale celui uman, cu o desavârsita asumare si întelegere a conditiei 

umane, cu limitele si vicisitudinile acesteia. 

BIBLIOGRAFIE: Ispirescu, Petre, Basme, Ed. Junimea, Iasi, 1987; Pop, 

Mihai; Ruxandoiu, Pavel, Folclor literar românesc, EDP, Bucuresti, 1987; 

Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981; Gh. 

Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

VI. CREATII POPULARE CU CARACTER DRAMATIC. POEZIA 

OBICEIURILOR CALENDARISTICE 

Poezia de ritual si ceremonial este sincretica prin excelenta, de cele mai 

multe ori cântata, uneori însotita de dans si integrata, prin însasi definitia sa, 

contextului ceremonial care o motiveaza, o conditioneaza si o perpetueaza. 

Aceasta integrare implica simultaneitatea interpretarii poeziei si a gesturilor de 

factura ritualica, existenta unei corespondete între poezie si ritual, la nivel 

structural, functional, expresiv. 

De origine arhaica, poezia de ritual si ceremonial este cea mai 

conservatoare dintre categoriile creatiei rituale folclorice. Destinata interpretarii 

în grup, ea este, inerent, mai putin supusa improvizatiei decât lirica populara, 

iar, pe de alta parte, cadrul ritualic traditional pastreaza credinta arhaica în forta 

sacra si magica a cuvântului, astfel încât o abatere de la rostirea versului 

consacrat prin traditie unui anume moment din viata comunitatii ar putea avea 

drept consecinta pierderea eficientei ritualului. Acolo unde credinta în forta 

cuvântului rostit într-un anume cadru ritualic a început sa se diminuaze, sub 

influenta mentalitatii moderne (si a civilizatiei citadine), ritualul însusi sufera un 

proces de "laicizare". El continua sa fie perpetuat, deoarece "asa e obieceiul", 

41

însa interpretarea sa evolueaza spre fastul spectacular si, în cele din urma, spre 

"ocazional" - fapt resimtit si la nivelul poeziei ce însoteste ritualul. 

Poezia obiceiurilor calendaristice este destinata interpretarii în momentele 

considerate a fi de o importanta decisiva în viata comunitatii traditionale 

românesti, spre deosebire de poezia riturilor de trecere, care însoteste momentele 

cruciale din viata individului: nasterea, casatoria, moartea. însa distinctia în ceea 

ce priveste participarea la cele doua categorii de rituri nu este, practic, atât de 

severa: în comunitatea de tip traditional individul este privit, în permanenta, în 

calitate de membru al colectivitatii. El este beneficiarul obiceiurilor 

calendaristice, iar, pe de alta parte, nerespectarea unui aspect al riturilor de 

trecere poate avea consecinte grave pentru întreaga comunitate. 

De obiceiurile calendaristice este legata poezia Plugusorul si a 

Colindelor, Steaua, Sorcova, teatrul popular (acestea din urma interpretate de 

Anul Nou), creatiile ce însotesc obiceiurile de seceris -Dragaica sau Lazarelul, 

Cununa - si acelea legate de riturile de invocare a ploii, reprezentate la noi de 

Scaloian si Paparude. 

Creatiile din cadrul unei categorii de obiceiuri prezinta numeroase 

elemente de similitudine sau de diferentiere formala. Studiind poezia 

obiceiurilor calendaristice, se poate constata existenta unei poezii descriptive, 

prezenta în Plugusor si cântecele de seceris, o poezie de urare, apartinând în 

primul rând colindelor, si o poezie de incantatie, recognoscibila în contextul 

obiceiului "scaloianului" si "paparudelor". 

Obiceiul plugusorului, si poezia ce-1 însoteste, este legat de celebrarea 

ritualica a "primei brazde", act considerat decisiv pentru soarta comunitatii 

traditionale românesti a carei prosperitate depinde de bogatia recoltelor si buna 

desfasurare a muncilor agricole. Gestul "primei brazde", însotit de descrierea 

ritualului agrar în versurile Plugusorului are darul de a institui, prin puterea 

magica legata de legea "similitudinii universale" ("asemanatorul produce 

asemanatorul"), belsugul, rodnicia, reusita si buna desfasurare a muncilor 

agricole pe parcursul întregului an. Efectuarea acestui ritual în perioada 

sarbatorilor Anului Nou se bazeaza pe o serie de credinte si conceptii de origine 

arhaica privind un astfel de "timp augural". Anul Nou este un "timp auguraî" din 

doua puncte de vedere: el este începutul unui nou ciclu cosmic si al unui nou 

ciclu agrar. Pentru comunitatile arhaice orice început este o reeditare a celui 

dintâi început, a creatiei universului, astfel încât perioada Anului Nou se 

identifica, mitic si ritualic, cu "timpul auroral", "illo tempore", moment al 

plenitudinii fortelor universale, al maximei vitalitati cosmice. 

Poezia Plugusorul descrie amanuntit ritualul agrar al aratului, însa 

întreaga atmosfera prezentata sugereaza o bogatie fabuloasa, o fertilitate 

miraculoasa - termenii descrierii se apropie de aceia ai basmului - tocmai pentru 

ca aceasta extraordinara bogatie sa se transfere, prin forta magica a urarii 

augurale, asupra gospodariei unde este efectuat ritualul. Protagonistul acestei 

"prime brazde" ("Badita Troian" din varianta culeasa si publicata în volumul lui 

42

V. Alecsandri) se identifica cu un "erou mitic", un protagonist al unei "povesti 

exemplare". El încaleca pe cai nazdravani, asemenea eroilor din basme, si toate 

gesturile sale îl apropie de un astfel de statut "eroic", mitologic. Descrierea 

propriu-zisa a muncilor agricole este frecvent însotita de hiperbola, mai ales în 

ceea ce priveste roadele acestor munci. 

Colindele, poezie de o mare valoare artistica în cadrul obiceiurilor 

calendaristice, sunt legate de aceleasi credinte privind plenitudinea 

"începuturilor", a timpului sacru si magic al "sarbatorii" despre care am vorbit 

referindu-ne la Anul Nou. Prin extindere, timp al "sarbatorii" a devenit timpul 

oricarei sarbatori, fie ea o sarbatoare crestina (desi atât unele colinde, cât si 

Plugusorul indica originea lor arhaica, precrestina ). 

In spatiul folcloric românesc exista colinde interpretate de copii, ce 

cuprind o urare simpla, si colinde interpretate de "ceata de flacai". Acestei 

ultime categorii îi apartin cele mai importante forme de colindat. însasi "ceata de 

flacai" are o origine straveche. în variantele ardelenesti ale "colindelor de zori" 

ea este proiectata pe un fundal mitic iar sosirea acestor "colindatori" la case este 

prezentata ca urmarea unor gesturi de tip ritualic, amintind arhaicele rituri de 

initiere. Unul dintre personajele acestui tip de colinda este "batrânul Craciun " 

în "vesmânt mohorât" (sugerând solemnitatea ceremonialului) purtând 

însemnele cosmosului. Caracterul de urare al colindei este potentat de prezenta 

acestor personaje mitologice - întoarcerea la timpul fabulos al începuturilor 

asigura eficienta, de natura sacra si magica, a urarii, respectiv a poeziei colindei. 

în cazul colindelor de urare individualizata (de gospodar, de fata, de 

flacau etc), personajul colindat este "urat" prin asimilarea cu un prototip mitic 

(procedeu pe care l-am sesizat si în ceea ce priveste poezia Plugusorului). în 

colindele de flacau predomina temele eroice, întâlnite în basme, balade sau,în 

oratiile de nunta. Naratiunea aluneca însa pe un plan secund, importanta 

ramânând forta imaginii evocate, menita sa asigure celui colindat o reusita a 

destinului similara cu aceea a prototipului sau mitic. Unul dintre motivele cele 

mai importante din aceste colinde este acela al vânatorii, vazuta ca proba 

initiatica (în cazul confruntarii cu leul) sau rit de trecere (vânarea "cerbului 

tretior"). Colindele de flacau apar astfel ca "urare" magica si prefigurare a 

"trecerii" celui colindat în urma unei casatorii. 

Daca imaginea flacaului din colinda ce-i este destinata se aseamana cu 

aceea a eroului din basm, imaginea fetei evocate de colinda este asemeni tuturor 

"Ilenelor Cosânzene" din basme. Una dintre cele mai semnificative imagini din 

colinda de fata este aceea a "eroinei" care "sade-n leagan de matase " între 

coarnele unui cerb, imagine paralela cu aceea din textele ceremoniale de nunta, 

unde mireasa este aflata la "vânatoare de caprioare ", iar mirele este un 

"mândru împarat". O tema importanta este aceea a confruntarii protagonistului 

colindei cu "dulful de mare ", tema ce cunoaste doua serii de variante: cea în 

care "dulful" este vânat de un voinic si aceea în care fabulosul monstru marin 

43

este prins în mrejele de aur de o fata. Diferentierea aduce si orientari specifice în 

plan functional si evoca doua tipuri de initieri, pentru doua tipuri de "eroi". 

Se întâlnesc, de asemenea, colinde de înstrainare si colinde ce 

înregistreaza motivul "maicutei batrâne" ce-si cauta fiul, motiv întâlnit în balada 

Miorita. Despre circulatia acesteia din urma sub forma ritualica a colindelor am 

vorbit, de altfel, în capitolul dedicat Mioritei. 

Colindele cu tematica religioasa crestina cunosc, la rândul lor, un grad 

înalt de finisare artistica, în urma procesului de integrare în mentalitatea de tip 

traditional, personajele biblice primesc o substanta asemanatoare eroilor 

precrestini, a caror "personalitate" mitica o preiau, si o "înfatiseaza" 

asemanatoare membrilor comunitatii ce interpreteaza colinda. 


românesc, E.D.P., Bucuresti, 1978; Bârlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol. I, 

Ed. Minerva, Bucuresti, 1981; Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Ed. Univers, 

Bucuresti, 1978; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, 

Editura Magister/Aula. 

VII. LITERATURA POPULARA SI LITERATURA CULTA 

Recunoasterea valorii literaturii populare a avut loc în cultura europeana o 

data cu desteptarea interesului scriitorilor romantici pentru creatia folclorica. 

Generatia romantismului este aceea care valorifica, în mod explicit, în creatiile 

sale literatura populara si totodata realizeaza primele demersuri de cercetare a 

acesteia. Astfel apare culegerea de basme a fratilor Grimm si, la noi, culegerea 

de Poezii populare ale românilor a lui Vasile Alecsandri. Creatia romantica 

preia, dezvolta o serie de teme si motive din literatura populara sau o valorifica 

la un nivel mai profund, structural, chiar lingvistic. Asa numita literatura 

fantastica romantica si preromantica s-a nascut dintr-o interferenta a literaturii 

culte, a "vizionarismului" romantic, a dorintei de a patrunde în teritorii 

necunoscute, neexpîorate, dincolo de suprafata "realului", cu legendele, 

povestirile superstitioase si cu miraculosul din literatura populara. Inspiratiei din 

literatura populara îi datoram sinteza pe care o reprezinta creatia eminesciana; 

aceasta utilizeaza nu numai teme si motive din literatura populara, dar 

transpune, cu mijloace specifice literaturii culte, genuri si specii folclorice, 

precum doina sau basmul si utilizeaza sursa populara drept model de factura 

lingvistica. în acest context, firescul limbii vorbite, plasticitatea si expresivitatea 

date de oralitatea literaturii populare au devenit modele lingvistice mult mai 

fertile decât elaboratele modele artificiale nascute în urma unor teorii lingvistice 

impuse de autorii literaturii culte. 

întoarcerea scriitorilor romantici spre literatura traditionala marcheaza 

însa doar prima interferenta oficiala între cele doua tipuri de literatura. Contactul 

lor real este însa mult mai vechi, daca ar fi sa ne amintim doar de povestirile 

Decameronului de Boccaccio, povestiri inspirate din popularele "novelle" 

44

italiene, creatii asemanatoare snoavelor noastre sau frantuzestilor "fabliaux", 

care au avut, la rândul lor, un rol important ca sursa de inspiratie pentru creatia 

rabelaisiana. 

în realitate, relatia literaturii culte cu literatura populara este una esentiala, 

organica, dincolo de asumarea, voita sau nu, mai mult sau mai putin deschis- 

programatica din partea unor curente literare. Aceasta interrelaîie a fost generata 

în primul rând de originea comuna a celor doua tipuri de literatura. Nascute din 

aceeasi matrice mentala, în stadiul arhaic al culturii si civilizatiei, care apoi a dat 

nastere celor doua tipuri de mentalitati si, prin urmare, de cultura diferite - cea 

traditionala, care pastreaza, prin însusi "traditionalismul" sau, elemente 

numeroase din mentalitatea arhaica, si 

primele doua - cele doua tipuri de 

continuând apoi sa dialogheze. 

Elemente de cultura si, prin 

cea moderna, structural diferita fata de 

literatura au convietuit multa vreme, 

urmare, de literatura traditionala au 

supravietuit în literatura "culta" - "moderna", chiar tara imitarea sau preluarea 

constienta. în romanul modern, dar si în "romanul clasic", pot fi întâlnite unele 

tipare, structuri narative, teme si motive frecvente în proza traditionala. Asa- 

numitul "bildungsroman" prezinta etapele "formarii" eroului cu un parcurs 

asemanator eroului din basme. Eroii prozei culte sunt supusi probelor "initiatice" 

si "încercarilor" grele, precum eroii povestirilor populare. în poezia culta pot fi 

descoperite structuri lirice, imagini specifice poeziei traditionale. Elemente 

comune literaturii populare si literaturii culte pot fi identificate în ceea ce ni s-a 

transmis din literatura antichitatii clasice sau în materialul mitic înregistrat de 

cercetatori la popoarele aflate pâna târziu într-un stadiu de civilizatie arhaic. 

Aceste elemente-nucleu sunt ale întregii literaturi, deoarece ele apartin gândirii 

umane în general, nivelurilor sale cele mai profunde, imaginarului la care 

apeleaza literatura. Imaginile arhetipale îmbraca forme caracteristice unor tipuri 

de civilizatie si cultura diferite, însa nucleul lor supravietuieste si se regaseste 

dincolo de culturi etnice, de evolutie istorica. Au fost necesare studiile 

psihanalizei freudiene sau ale lui Jung pentru a fi descoperite si a se acorda 

cuvenita atentie acestei mosteniri ancestrale depozitate în subconstient, în 

imaginar si transpuse în literatura. 

Evolutia literaturii culte din ultimele decenii pare sa abordeze pe o alta 

cale experienta literaturii traditionale. Prin recunoasterea drept arbitrara si 

fortata a clasificarii genurilor literare si, implicit, prin tendinta de anulare a 

granitelor între genuri si specii literare, creatiile literare "culte" se apropie mai 

mult de limba vorbita, de fenomenul cornunicarii orale si posibilitatile creatiei 

populare de a anula, prin oralitate, aceste diferente între genuri si specii impuse 

de traditia literaturii culte. 

Abordarea adecvata a creatiei literaturii populare, nu drept "literatura 

naiva", "pitoreasca", ci prin mijloace si criterii estetice menite sa o valorifice în 

propriul sau context de creatie si interpretare, poate aduce literaturii scrise un 

45

agaj de ancestrala experienta estetica, filosofica, nevalorificata înca în mod 

adecvat. 

Influenta literatura populara - literatura culta poate însa functiona si în 

sens invers. O data cu raspândirea literaturii scrise în comunitatile traditionale si, 

apoi, simultan cu dezagregarea progresiva a acestora si degradarea valorilor 

traditionale, elementele culturii moderne patrund mai puternic în mediile 

odinioara pastratoare ale traditiei. O prima forma de influenta a literaturii scrise 

asupra celei orale o constituie intrarea în repertoriul traditional a creatiilor 

literaturii culte. Aceasta asimilare nu este însa un fenomen simplist: sunt 

asimilate acele creatii apropiate din punct de vedere stilistic, tematic de literatura 

populara. Numeroase astfel de creatii sunt poezii, cântece culese initial din 

mediul folcloric, "stilizate" din punct de vedere literar, tiparite si apoi reintegrate 

în mediul folcloric. O astfel de soarta a cunoscut Miorita în varianta Vasile 

Alecsandri sau balada Voichita (legata de motivul logodnicului strigoi) cu 

varianta sa "culta" Blestem de mama de George Cosbuc, care a ajuns sa 

înlocuiasca în repertoriul rural variantele folclorice originale. 

Contaminarile între cele doua arii culturale au devenit mai pronuntate o 

data cu mutarea la oras a unui numar mare de membri ai comunitatii rurale si 

prin patrunderea mijloacelor de informare în masa în comunitatile satesti. 

Autorii români ai literaturii scrise s-au întors spre bogatul filon traditional 

în momente decisive din punct de vedere artistic: în afara de generatia 

pasoptista, care descopera programatic "duhul national" al creatiei folclorice, 

acesteia din urma îi datoram forta verbala a Blestemelor argheziene, modelul 

"mioritic" din creatia poetica si filosofia blagiana, "baladescul" din creatia lui 

Ion Barbu sau a poetilor "Cercului literar de la Sibiu" - pentru a cita doar câteva 

ilustre si elocvente exemple de infuzie a creatiei populare în marea literatura 

culta autohtona. 



Folclorul românesc, Vol.I- II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1981-1983; Calinescu, 

George, Istoria literaturii române, (Compendiu), Editura Minerva, Bucuresti, 

1968; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura 


46

CAPITOLUL III 

CULTURA SI LITERATURA ROMÂNA ÎN SECOLUL XVI 

I. ÎNCEPUTURILE CULTURII SCRISE. CULTURA ROMÂNA ÎN 

LIMBA SLAVONA 

Secolul al XVI-lea este secolul biruintei scrisului în limba româna. La 

sfârsitul secolului, în vremea lui Mihai Viteazul, limba româna va ajunge sa fie 

folosita în cancelaria domneasca. 

In evul mediu, pe teritoriul românesc, pâna în acest moment si dupa 

aceea, dar în chip mai restrâns, s-au redactat documente, scrisori, acte în limbile 

de cancelarie: latina, greaca, slavona. In limba latina, utilizata mai ales în 

Transilvania, dar si în relatiile Moldovei sau Munteniei cu tarile Apusului, îsi va 

scrie opera renumitul umanist de origine româna Nicolaus Olahus (1493-1568). 

în limba greaca, vistiernicul lui Mihai Viteazul compune un poem în versuri 

despre marele domnitor. Trebuie.sa retinem ca au fost elaborate documente si în 

limba polona, germana, italiana, rusa. în arhivele Brasovului si Sibiului se 

pastreaza multe pagini în limba germana despre viata medievala a acestor orase. 

Limba slavona, cel mai des folosita pâna în secolul al XVI~lea, s-a fixat 

ca limba de cult datorita activitatii fratilor Chirii si Metodiu. Ea nu a fost 

niciodata limba poporului de rând, ci a boierilor si clerului si, dupa momentul 

textelor rotacizante, dupa ce Coresi începe sa publice masiv în limba româna, se 

va renunta la ea. "Sârbeste si latineste, spunea diacul Oprea în 1570, nu trebuie 

sa stie decât carturarii (preotii, dascalii, diacii) ". 

Se poate vorbi de existenta în secolul al XVI-lea a unui învatamânt în 

limba româna. Se înfiinteaza scoli în centrele mai importante (Bucuresti, Brasov 

s.a.). în 1581, la Cluj ia fiinta o universitate, cu trei sectii: filosofie, drept, 

teologie. 

Literatura religioasa si laica în limba slavona cunoaste câteva momente 

care nu trebuie ignorate, pentru ca pregatesc terenul afirmarii scrisului în limba 

româna. Cel mai vechi dintre autorii de scrieri religioase despre care avem 

informatii a compus niste imnuri (pripeale) în cinstea Maicii Domnului. Filotei 

monahul (Filos, dupa numele mirenesc) a fost mare logofat al lui Mircea cel 

Batrân pe la anul 1394. Protopsaltul Manasirii Putna scrie o carte de cântari 

religioase (1514), iar Grigore Tamblac alcatuieste o scriere hagiografica 

Mucenicia sfântului si slavitului marelui mucenic loan cel Nou (1402). 

Literatura hagiografica prezinta si un interes documentar, fiindca în 

paginile ei se gasesc informatii despre viata tinuturilor prin care au trecut 

martirii. Din vremea lui Mircea cel Batrân dateaza si Viata si traiul 

preacuvioasei maicii noastre Filofteia. Dintr-o evocare a Sfântului Nicodim 

cunoastem activitatea întemeietorului manastirilor Vodita si Tismana, care în 

47

1405 a copiat o evanghelie împodobind-o cu vignete si miniaturi. Viata patriarh 

ului Nifon, scrisa de Gavril preotul la cererea lui Neagoe Basarab, se constituie 

într-o adevarata cronica a începutului de secol XVI. 

Aparitia tiparului a impulsionat copierea si raspândirea cartilor de cult. 

Macarie, mester tipograf adus de Radu cel Mare, tipareste la Târgoviste sau la 

Manastirea Dealu (lânga Târgoviste) un Liturghier (1508), un Octoih (1510) si 

un Evangheliar (1512). 

Literatura laica în limba slavona arata preocuparea pentru cronica în 

vremea lui Stefan cel Mare s-a scris o cronica, ajunsa la noi în variante (slavona, 

rusa, germana, polona), continuata de primii cronicari ai nostri: Macarie, 

Eftimie, Azarie. 

Cea mai importanta scriere a momentului ramâne Învataturile lui Neagoe 

Basarab catre fiul sau Teodosie. 

II. CARTEA ROMÂNEASCA ÎN MANUSCRISE 

1. Provenienta manuscriselor în limba slavona 

Tine de acel adevarat “miracol” românesc sau mai exact puterea de 

rezistenta a poporului nostru, modul cum limba româna a dainuit ca o insula de 

latinitate într-o mare de idiomuri straine naturii ei, care au izolat-o, fara însa sa o 

poata anihila în Nordul Dunarii, asa cum avea în schimb sa se întâmple în cele 

din urma în sudul fluviului cu oazele de românitate ale istroromânilor si 

meglenoromânilor. Încrestinati prin misionari veniti în Dacia înca înainte de 

recunoasterea oficiala a acestei religii din timpul împaratului Constantin cel 

Mare, în secolul 1 e.n., românii au adoptat ortodoxismul, primind în secolul al 

IX-lea, în biserica lor liturghia slava, asa cum fusese ea conceputa de Chiril si 

Metadiu, de origine greci din Salonic, dar care au învatat de mici limba slava, 

folosita si pentru încrestinarea moravilor principelui Rostislav. 

2. Contextul social-politic: 

În secolele XIV-XV relatiile cu sudul slav se fortifica prin alianta 

necesara în conditiile unor lupte comune duse la nord si la sud de Dunare 

împotriva regilor Ungariei. Se organizeaza campania lui Basarab pentru 

eliberarea Vidinului, cucerit de unguri de la sârbi. Se duce o lupta comuna 

împotriva turcilor. În 1371 românii se aliaza cu bulgarii în batalia de pe Marita. 

Astfel limba slava se introduce atât în biserica, cât si în cancelaria domneasca. 

Limbile oficiale în estul si sud-estul Europei erau greaca si slavona. Orizontul 

ortodoxismului si al limbii slavone ne-a separat de vestul Europei, cu viata lui 

culturala, cu limba latina vehiculata. 

3. Orizontul culturii bizantine 

Limba slava în care se oficia slujba bisericeasca era vorbita în secolul IX 

în regiunea Salonic si în Macedonia. În epoca întemeierii Principatelor Române 

48

ea ajunsese o limba învechita, simtita ca limba moarta. Ea se cerea învatata si 

numai clerul avea acces. Fiind moarta, ea nu se mai îmbogatea. Textele erau pur 

religioase. Cronicile Bizantine au fost omise, înlocuite cu CRONOGRAFE 

(crearea lumii în povestiri fabuloase). Alfabetul glagolitic a fost creat de Kiril si 

Metodiu pe baza scrierii minuscule cursive grecesti (scriere slava veche). Fiind 

greoi, a fost înlocuit cu elemente de scriere unciala greceasca, având trasaturi 

mai simple, fiind mai accesibila. De aceea a fost preluat de bulgari, sârbi, rusi. 

Alfabetul glagolitic a fost pastrat pâna azi de croati. 

Scriptura a fost tradusa în limba bulgara a secolului IX din zona 

Salonicului. Curând, prin misionarismul apostolic, limba slavona bisericeasca s- 

a impus si în provinciile locuite de slavii occidentali, din a caror limba ei au 

folosit unele elemente alaturi de altele de origine latina si germana; asemenea 

elemente straine ce faceau limba liturghiei de neînteles aveau sa fie eliminate în 

Bulgaria tarului Simion. Desigur ca unele copii ale Sfintei Scripturi au fost 

aduse în Nordul Dunarii spre a fi folosita la oficierea cultului religios. Astfel 

limba slavona care circula în manuscrisele din tarile române va deveni limba 

culta a clasei conducatoare care o pastreaza si o cultiva ca pe un privilegiu 

harazit atât boierilor mari si mici, demnitarilor cât si orasenilor înstariti. Pe un 

APOSTOL în limba slavona din debutul veacului al XVI-lea în Tara 

Româneasca sunt enumerati cei care stiau slavoneste: „Voi, frati si calugari si 

diaconi si gramatici si dupa acestia toti carturarii”. De altfel pe multe asemenea 

carti bisericesti slavone se pastreaza notatii (în slavona) ale unor cititori boieri 

ori demnitari, caci multi dintre ei le considerau averea lor: fratele lui Neagoe 

Logofat în 1584 mostenea averea tatalui sau – mosia si „cartile bisericesti”. 

(Documente privitoare la istoria României, B., veacul XVI, ed. Academica, p. 

275) 

Se învrednicesc sa scrie carti chiar boieri de rang înalt, ca jupân Ivan, 

mare vistier din Râmnic, care în 1544 copiaza un Tetraevanghel slav. Din 

manuscrisul slav nr. 100 de la B. Academiei, adus de la manastirea Glavacioc 

aflam ca Alexandru, fiul lui Stefan cel Mare a cumparat Evangheliarul tarului 

bulgar Ivan Alexandru, document adus în tara pe cai necunoscute, ca si 

Apocalipsul cu semnatura lui Sava II, patriarhul sârbilor. 

Exista un circuit al cartii slavone, manuscrise cu continut religios în tarile 

române înainte de caderea Bulgariei (1493) si a Serbiei (1459) sub ocupatie 

turceasca, dupa care se stie ca multi calugari s-au refugiat la nord de Dunare, 

ipostaza care se cere interpretata cu rezerva. 

S-a atestat documentar faptul ca fiica lui Petru Schiopul, în Moldova, „stia 

carte bulgareasca si greceasca si în fiecare zi cetea ACATISTUL si slujba 

bisericii”. (vezi – Documente XIV-1, p. 85, din colectia Hurmuzaki). La rândul 

lui, Dimitrie Cantemir traducea din slavona în fiecare seara pagini din 

cuvântarile lui Ioan Gura de Aur pentru parintele lui domnitorul Constantin 

Cantemir, analfabet. 

S-au gasit în tarile române manuscrise slave scrise de gramatici si clerici, 

49

trimisi „pentru desavârsire” în manastirile slave Zografu si Hilandav de pe 

muntele Athos si în Serbia unde se îndeletniceau cu copiatul textelor 

slavonicesti. Deja în vremea lui Vladislav, în a doua jumatate a secolului al 

XIV-lea exista traditia trimiterii de calugari români la Athos. Calugarii slavi 

instruiti la Athos, vin în Tarile Române si îmbunatatesc organizarea monahala 

de aici în localuri trainice de piatra; în continuare viata culturala se intensifica; 

manastirile intra sub protectia obladuitoare a domnitorului. Calugarul Nicodim 

de la Vadita era un caligraf înzestrat, el creând Evanghelia (1405), împodobita 

cu miniaturi si vignete. Un rol deosebit îl joaca Grigore Tamblac, bulgar din 

Târnovo, trimis la Suceava de patriarhul Constantinopolului spre a organiza 

mitropolia Moldovei. Ca ecumen al manastirii Neamt va începe copierea 

manuscriselor religioase necesare cultului. Se formeaza o categorie profesionala 

a caligrafilor, care vor lucra pe cheltuiala manastirii, procurându-si materiale de 

scris cu ajutorul domnilor, boierilor bogati si a mitropolitilor. Textul era copiat 

cu pana de gâsca si era frumos decorat. Paginile ce marcau începuturile 

capitolelor erau îmbogatite cu frontispicii, având motive geometrice si linii 

împletite în forma de romb sau dreptunghi sau botanice cu flori stilizate si 

zoomorfe. 

La Biblioteca Academica exista un manuscris slav, nr. 126, cu o culegere 

bizantina de polemici împotriva ereziilor-Sbornic- care dupa mentiunea 

descifrata pe text, a fost tradus din greaca în slavona în Moldova (?), prin secolul 

XV; e o dovada ca s-a împamântenit în Moldova obiceiul de a traduce din latina 

si greaca în slavona unele scrieri. Cum distingem scrierile locale de cele aduse 

din tarile vecine? S-au depistat în toate cele trei tari românesti, deja în sec. al 

XV-lea, anumite tipuri de litere si ornamente specific românesti, deosebite de 

cele ale textelor copiate în tarile slave. În afara de acestea, exista si unele copii 

de texte bisericesti dinainte de perioada stabilirii manierei de caligrafiere 

original româneasca. Acestei categorii îi apartin: Octoihul slav de la Caransebes, 

unde a fost adus din Moldova, datând din sec. al XIII-lea; foile de pergament de 

la Râsnov; fragmentele din Evangheliar si din Vechiul Testament din sec. XIII- 

XIV; Tetraevanghelul pe pergament de la manastirea Neamt. Toate aceste date 

au fost obtinute înainte de formarea statelor feudale Moldova si Tara 

Româneasca. 

Emigrarea paturii conducatoare a slavilor, nobili si cler în Tara 

Româneasca, a întarit cultura slavona la noi. În manastiri se pastreza, pe lânga 

manuscrise si obiecte de cult: SF. AER DE LA PUTNA, cu inscriptia greceasca 

brodata cu fir, lucrata de împarateasa Serbiei si de fiica ei (AER=document 

iconografic, reprezentând pe Isus mort sau plângerea lui). 

4. Aspectul textelor manuscrise 

Frumusetea lor consta în decorare începuturile de capitole erau 

decorate cu motive frumoase asezate pe frontispicii: 

Motive geometrice- linii fine în forma de romb sau dreptunghi 

50

Motive botanice- din flori stilizate, din lujeri, garoafe, crini, nu ma 

uita, lalele (mijlocul sec. XVI- Japonia) 

Motive zoomorfe- pasari si animale reale sau fantastice, pauni, 

corbi cu crucea în cioc (stema Tarii Românesti), lei, ursi, balauri înaripati. 

Miniaturile ce deschideau cartea erau împrastiate pe cuprinsul diviziunilor 

din textul biblic. Ele alcatuiau chenare cu portaluri ce sustin flori si chipuri ale 

evanghelistilor sau scene din viata lui Isus. 

Evanghelia de la Humor (1473) era scrisa chiar din porunca lui Stefan, 

reprezentându-l închinându-se, într-o atitudine majestuasa, cu fastuosul sau 

costum voievodal. Cartea este la Cernauti. 

O mare atentie dadeau caligrafii literelor initiale. Ele erau pe un fond rosu 

sau albastru cu linii formând vrejuri sau flori, toate de inspiratie bizantina, asa 

cum le-am gasit adesea la mânastirile de pe muntele Athos. 

Cel mai vechi caligraf miniaturist în Tara Româneasca: calugarul 

Nicodim, ctitor al mânastirii Tismana si realizatorul Evangheliarului din 1405, 

pastrat azi în Rusia. 

Moldova: Gr. Tamblac- bulgar din Târnavo. N. Iorga în Literatura 

religioasa în veacul al XV-lea din Istoria literaturii românesti, I, 1925, Buc., p. 

99: „Daca Grigore ar fi jucat în Moldova rolul ce i se atribuie, cultura de 

manastire s-ar fi dezvoltat mai repede în aceasta tara. Asa, însa, trebuie sa vie în 

scaunul din Suceava, cu câtva timp înainte de suirea pe Tron a lui Stefan cel 

Mare, Teoctist, despre care s-a zis ca a fost si el slav, pentru ca studiile de 

slavoneste sa înfloreasca. De la Teoctist porneste un sir neîntrerupt de carturari 

de slavoneste, pe un timp când în Tara Româneasca necontenitele lupte pentru 

Domnie opreau orice silinti spre lumina, spre arta”. Un ucenic al lui Teoctist, 

Visarion, a ajuns la Lavra Zagraful din Athos, unde copiaza manuscrise si 

probabil el a pus bazele bibliotecii de la Manastirea Neamtu. 

Între caligrafii si miniaturistii straini ce au lucrat la noi la comanda 

domnitorilor români existau si femei: Melania din Leontopol. 

Prima scoala de caligrafi miniaturisti pare sa fi functionat la Manastirea 

Neamt unde în 1429 calugarul Gavril Uricovici, pe care N. Iorga îl numea 

Ureche, copia din porunca lui Stefan cel Mare si a sotiei Marina un 

Evangheliar greco-slav. 

Stefan cel Mare s-a îngrijit personal de copierea în mânastiri a diverselor 

lucrari de cult: 

La Putna- Palade: Evangheliar pastrat si azi în biblioteca mânastirii 

Spiridon Ieromonahul: Evangheliar slavon aflat acum la Moscova 

Filip Ieromonahul: în 1452 copia un Evangheliar slavon pentru 

Manastirea Zografu de la muntele Athos. 

În Manastirea Humor: 1473 lucra caligraful Nicodim la 

Evangheliarul pastrat la mitropolia Cernautilor. 

La Neamtu: 1473 lucra Teodor Mirisescu 

aflata azi la Biblioteca Nationala din München. 

51 

copia o Evanghelie

În secolul XVI-XVII arta caligrafierii si cea a împodobirii cartii ajunge la 

perfectiune în timpul mitropolitului Moldovei Atanasie Crimca- realizatorul 

câtorva manuscrise de exceptie pentru ctitoria sa Dragamirna. 

În Tara Româneasca se distinge miniaturistul Radu Dragici din Manicesti 

care copiaza în 1574 un Evangheliar pentru Petru Schiopul. El lucreaza la 

Craiova din porunca lui Mihnea Voda diverse lucrari de cult, iar în timpul lui 

Matei Basarab, mitropolitul Anania e autorul unor manuscrise pentru domnul 

Tarii Românesti. 

Multe din aceste lucrari s-au pierdut sau se pastreaza în biblioteci din 

strainatate: 

Evangheliarul lui Gavril Ureche (1429) aflat azi la Biblioteca 

Bodleyana din Oxford 

Evangheliarul copiat din porunca lui Stefan cel 

Mare pentru 

Manastirea Zografu se pastreaza azi la Biblioteca Imperiala din Wiena. 

Pe la sfârsitul secolul XV- începutul secolului XVI repertoriul decorativ al 

mananstirilor noastre se îmbogateste cu noi motive. Frontispiciul de la începutul 

Evangheliei dupa Ioan din Evangheliar lucrat de calugarul Filip în 1502 

cuprinde o serie de elemente în stilul Renasterii, deosebit de atractive si pline de 

miscare. 

În Evangheliarul lui Neagoe Basarab, azi aflat la Manastirea Sucevita, 

exista frontispicii alcatuite din împletituri si îmbinate cu lujeri si animale 

stilizate, toate executate pe fond de aur si colorate cu albastru, rosu sau verde. 

În a doua jumatate a secolul XVI elementele geometrice vor fi tot mai 

mult înlocuite cu cele vegetale si zoomorfe. 

Arta manastirilor moldovenesti este atât de evoluata în secolul XVI încât 

va forma un tip iconografic aparte, pe care-l vom mai întâlni în special în 

Tetraevangheliare. 

Ilustratia se compunea din chipurile celor patru evanghelisti, asa cum le 

vedem în Evanghelia pastrata la Biblioteca Bodleyana sau în Evangheliarul de 

la Sucevita. 

Lucrarea cuprinde o suita de predoslovii, frumos ornamentate, precum si 

indicatii cu privire la datele ce trebuie respectate în cadrul slujbei religioase. 

Alcatuita din 6 parti, cartea este scrisa numai în limba slava pe doua 

coloane egale. Ele sunt împodobite cu frontispicii mari, frecvente în 

evangheliare, deosebindu-se de cealalta si având în plus diverse accesorii pentru 

a înlesni consulatarea cartii. Uneori, la sfârsitul unui capitol, apare si un „cup du 

lamp” în care copistul îsi pune inscriptia ce cuprinde numele scriitorului 

(copistului), locul, data, circumstantele copierii manuscrisului. Toata aceasta 

precizare este încadrata într-un chenar subtire, împodobit cu ornamente florale 

stilizate. 

Cercetatorii au vrut sa puna intrebarea daca traducerea artistica a 

manuscriselor înseamna creatie locala sau vine de aiurea din cuprinsul ariei 

culturii bizantine. Fara îndoiala ca si în afara hotarelor românesti se întâlnesc 

52

frontispicii poate mai vechi, având ca element de baza retele de inele sau alte 

elemente geometrice. Nicaieri însa, cel putin pâna în stadiul actual al cercetarii, 

nu le gasim cu atâta consecventa folosite, uneori chiar excesiv prezente. 

Aceasta limitare a repertoriului de motive ornamentale este una din 

caracteristicile miniaturii românesti, în special a acelei din Moldova. Ea creeaza 

unitate, iar varietatea e data de multiplicitatea folosirii elementelor. Prin 

ingeniozitatea combinarii diverselor motive se evita monotonia de sablon. 

Crearea de variante multiple nu poate fi numai rezultatul trudei unui 

mester, ci al activitatii îndelungate a unui atelier. Avem de-a face cu prezenta 

unor adevarate ateliere de caligrafi, ale caror nume au ramas cel mai adesea 

anonime, dar care au creat un stil artistic propriu. 

Manuscrisele românesti în limba slavona, reprezentând produsele scrise 

ale culturii feudale, erau apreciate si cautate în întreaga lume culturala ce 

foloseste limba slava. 

În secolul XVI, tarul rus Ivan Vasilievici (Moscova) cerea lui Alexandru 

Lapusneanul o copie dupa Sintagma lui Vlastares (culegere de legi bizantine), 

iar Ivan Fedorov, primul tipograf rus, a venit în Tara Româneasca pentru a cauta 

cele mai corecte manuscrise pe baza carora a stabilit textul Bibliei pe care a 

imprimat-o în 1581 la Ostrog. 

În manastirile din Tara Româneasca si Transilvania existau scriptorii, 

ateliere de caligrafie, cu miniaturisti si legatori, precum si scoala de slovenie, ce 

pregatea carturarii necesari fie pentru curtile domnesti, fie pentru administratia 

locala. Este clar ca în Tara Româneasca s-au copiat mult mai multe manuscrise 

decât au ajuns la noi. Faptul ca pe vremea lui Stefan cel Mare se cunosteau 27 

de caligrafi si miniaturisti, ne face sa presupunem ca, desi lucrul la un manuscris 

dura mai mult de 18 luni, productia de carte copiata a fost mult mai mare decât 

se vede în prezent. 

Însemnarea de pe manuscrisul de la Humor, scris de ieromonahul 

Nicodim, arata ca în 1538 manuscrisul e trimis la Ciceu (Transilvania), unde se 

afla cetatea primita de Petru Rares din partea voievodului transilvanean Ioan 

Zapolya „pentru a fi pus la adapost de navalirea turcilor”. Ulterior, domnul 

pribeag ia manuscrisul cu el si-l duce la Constanta pentru a-l ceda din nou 

manastirii Humor în timpul celei de-a doua domnii. 

În anul 1563 cartea trece în mâinile ostilor cazacesti ale lui Timus 

Hmelnitki, apoi ale ostasilor lui Kemeny si este rascumparat din nou de 

voievodul Moldovei Gheorghe Stefan, care apoi îl va ceda manastirii Humor. 

Tot în Moldova, în 1697 tatarii au ars mitropolia cea veche si Biserica 

Trei Ierarhi, prilej cu care au fost pradate si distruse o serie de manuscrise. 

Domnii români au cedat diferite manuscrise manastirii de la muntele 

Athos în ideea întaririi ortodoxiei. 

Manuscrisele executate în Tara Româneasca si Transilvania s-au pastrat 

într-un numar si mai mic. Dar oricum arta miniaturistica de aici a fost mult 

influentata de scoala Manastirii Neamt. 

53

Elementele de diferentiere constau în special în frontispicii. Caligrafia 

manuscriselor muntene foloseste litere mai scurte si mai strânse decât în textele 

moldovenesti. Titlurile capitolelor sunt scrise în majoritate în aur, în albastru ori 

în rosu. 

În secolul XIV-XVI s-au scris multe acte în cancelariile tarilor române în 

slavona adresate oficialitatilor orasului Sibiu, Brasov, Bistrita dovedind ca 

aceeasi limba era folosita si pentru corespondenta. Cnejii români din Tara 

Hategului, Fagarasului si Maramuresului erau buni cunoscatori ai limbii 

slavone, dar foloseau o limba latina aproximativa (vezi: Plângerea cneazului din 

Remetea catre feudalul sau local- 1378, unde abunda greselile de limba latina). 

5. Continutul textelor manuscriselor în limba slavona din tarile 

române 

Manuscrisele slavone, copiate în tarile române, au o tematica diversa: 

a. cartile de cult: evanghelii, liturghii, molitvenice (carte a 

rânduielilor si rugaciunilor specifice conferirii sfintelor taine, a functiilor 

bisericesti, pentru sfintire si pentru binecuvântare), cu putine referiri la istoria 

culturii, la viata poporului 

b. marile sbornice (o culegere de texte diferite ca tematica): cu peste 

1.000 pagini, alcatuind o adevarata biblioteca de scrieri religioase. Sunt de doua 

feluri (dupa destinatar): 

- cele cu caracter popular, sfaturi morale, naratiuni cu minuni din viata 

pustnicilor, destinate calugarilor cu o vaga cultura slavona 

- o literatura teologica aleasa si retorica bizantina, cu continut filozofic si 

forma rafinata a limbii, datând din prima jumatate a secolului al XV-lea. În 

schimb, în vremea lui Stefan cel Mare se realizeaza numai carti de ritual în 

manuscris, acum când se temeiniceste autoritatea domneasca asupra bisericii. 

c. Un Letopiset al Tarii Moldovei: Petru Rares, Alexandru 

Lapusneanu si Petru Schiopul. Se va reveni la practica de copiere masiva a 

sbornicelor teologice abia în a doua jumatate a secolului al XVI-lea. 

Nici Transilvania nu ramâne mai prejos, caci la Biserica Sf. Nicolae din 

Scheii Brasovului s-a gasit copiata o carte cu comentariile împaratului bizantin 

Ioan Cantacuzin la Etica lui Aristotel, alaturi de polemici împotriva ereziilor. 

d. Dezbateri teologice 

Doctrina lor în general e cea isihasta ( curent teologic mistic opus 

tendintelor occidentale ale unui rationalist religios, raspândit la unii teologi din 

Imperiul Bizantin ). Isihastii credeau ca exista o metoda de contact între 

credinciosi si divinitate prin ruperea de tot ce e lumesc, material, printr-o stare 

de spirit înrudita, cu extazul oriental. Este doctrina care s-a oficializat în Bizant. 

Isihasmul s-a raspândit la noi, datorita mitropolitului Eftimie de la Târnova si lui 

Nicodim, fondatorul primei manastiri la noi, Tismana, în Tara Româneasca. 

e. Texte cu continut social-politic, în care se sustine rânduiala si 

cârmuirea ca superioare dezordinii si neascultarii, astfel ca prin gura lui Grigore 

54

Teologul, gura de “sfânt” se pleda pentru orânduirea feudala, dar si idei 

contrare, datând din vechi timpuri, dinaintea instalarii orânduirii feudale ca 

promovarea omului merituos în posturi de conducere. În scrieri anonime 

religioase se pune problema bogatiei, daca ea este de la Dumnezeu sau de la 

Diavol, caci cea nedreapta nu poate fi de la Dumnezeu. Negotul si câstigul 

cinstit adus de el, deosebindu-se cel camataresc cum era cel local: “Cum se 

cuvine cuiva a cumpara si a vinde, ca sa nu supere pe Dumnezeu”. Se 

încurajeaza mestesugurile - cel medical, care “nu trebuie lepadat nici de mireni, 

nici de calugari”; vorbeste de judecata. 

f. Carti populare cu legende bazate pe povestirile din Biblie 

Tot sub forma de romane populare fantastice sau moralizatoare au circulat 

în traduceri Alexandria, Varlaam si Ioasaf; se valorifica multe legende populare 

si sunt cautate de popor. De aici rezulta caracterul lor popular. Ca dovada ca 

oamenii din popor s-au deprins cu limba slavona cu ajutorul preotilor. Din sete 

de fantastic si de mai bine apar la noi marile romane medievale: Varlaam si 

Ioasaf, o povestire orientala, prelucrând viata lui Buddha (în patru copii de 

manuscrise slave din sec. XV-XVI din Moldova) ca în Tara Româneasca sa 

apara extrase din ea în “Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie”, 

unde e mentionata în fragmentul IX, versiunea româneasca, capitolul Despre 

milostivire si îndurare, în versiunea slava si Alexandria care are doua versiuni: 

Slava de redactie medio-bulgara 

Româneasca, tradusa din sârba 

Circula diverse carti apocrife slavone, ca Profetiile Sfântului 

Metodie, episcopul tatarilor, cu un paragraf Despre tatarii cei închisi: “la 

deschiderea portilor de miazanoapte, puterile pagâne vor iesi din iad, navalitorii 

având chip de lup, bând sânge de fiara; atâtia vor fi ucisi încât nimeni nu-i va 

putea îngropa”. Era o carte copiata la noi în vremea cotropirilor otomane – 

razboaie crâncene. 

Literatura apocrifa era raspândita chiar de preoti si calugari, copisti 

ignoranti, la curti boieresti, unde se manifesta o atitudine potrivnica bisericii. 

g. Alte texte ca Viata sfântului Teodosie de Târnova (?1350-1365) 

atesta prin lupta calugarului bulgar împotriva bogomililor (bogomilismul e o 

versiune slava a curentelor dualiste din Asia-maniheii, masalienii si pavlichenii) 

aflati nu doar în Bulgaria ci si în tarile vecine: Ungaria, Serbia, Bosnia, Tarile 

Române, ideea ca lupta contra raului se rasfrânge asupra feudalismului. L. 

Blaga- Mesterul Manole, Bogumil. Poate ca cea mai cunoscuta carte a 

bogomililor, 

Vedenia lui Isaia proorocul a circulat intens în Moldova în mai multe 

copii slavone, cel mai vechi fiind datat 1448, copiat de diaconul Gavril de la 

manastirea Neamt. Se relateaza ridicarea la ceruri a proorocului; el vede prima 

data pe diavol care va lupta contra oamenilor pâna la sfârsitul lumii; apoi vede 

cele sapte ceruri ale paradisului, iar în cele din urma pe jos zac sceptrele si 

coroanele împaratilor si domnilor. 

55

h. Scrierile juridice- în slavona 

Ele erau instrumente ale justitiei în statele feudale românesti, ele 

provenind la început din dreptul canonic.Exista multe manuscrise plus 

o editie tiparita de literatura juridica în limba slavona din Tara 

Româneasca si Moldova în secolele XV – XVI. Unele sunt traduceri 

dupa legislatia bizantina, bazata pe vechea legislatie din vremea lui 

Justinian + hotarârile sinoadelor ecumenice compilatii de drept 

canonic si penal. 

Pravila Sfintilor Apostoli ( Sf. Petru si Pavel ) care a trecut în Rusia ca 

manual de legi în secolul al XII-lea. 

Colectia Sintagma ( adunare de legi ) a lui Matei Vlastares din Salonic, 

talmacita în secolul XIV tot în Bulgaria. Au folosit în biserica pentru predarea 

de drept canonic si domnitorului. 

S-au gasit 13 manuscrise de pravile slavone în Tara Româneasca si 

Moldova, numarul mare se explica prin folosirea lor în biserica si în viata laica, 

întrucât se simtea nevoia de a înlocui dreptul nescris prin prevederi precise 

pravila devine un instrument al centralizarii statului feudal: 

Pedepsele erau gradate dupa gravitatea faptei 

Parintii raspundeau de gravitatea faptelor copiilor 

Nu îngradeau abuzurile clasei conducatoare, în afara de Pravila 

Sfintiilor Apostoli unde robii nu puteau fi pusi la munca mai mult de cinci 

zile pe saptamâna, caci doua zile erau rezervate bisericii. 

Legislatia bizantina: 

Apara proprietatea stapânilor 

Apara moharhul împotriva anarhiei nobililor si vasalilor 

În limba slavona se scriu si primele texte de legi, pravile bisericesti sau 

monocanoane, foarte raspândite în perioada de centralizare a statelor feudale 

românesti. Ele vor înlocui treptat legile nescrise aplicate de feudalii locali, ca 

legi valabile pentru întreaga tara. 

În 1451 gramaticul Dragomir scrie un Zaconic (codice de legi) pentru 

domnitorul Tarii Românesti, Vladislav, iar gramaticul Damian copia la 1495 la 

Iasi o Sintagma (culegere de texte juridice religioase si laice) din porunca lui 

Stefan cel Mare. 

În secolul XVI scrierile juridice sunt traduceri adaptate la cerintele 

mânuirii pravilelor în judecarea de pricini. 

Erau 

interpretari 

cuprindeau 

manuale pentru judecatori când legea nescrisa nu le oferea 

clare, exacte. Pravila „apostolilor” si cea a lui Vlastares nu 

un aspect fundamental: dreptul civil feudal spre a stabili relatiile 

înttre stapâni si taranii dependenti, dreptul de mostenire, de vânzare, care erau 

reglementate de catre dreptul feudal nescris. 

56

Pravila a fost aplicata, dovada fiind numarul mare al hotarârilor domnesti 

din secolul al XVI-lea în cele 2 tari românesti, în care se face aluzie la Pravila : 

Mircea Ciobanu ca voievod, în 1547, la doi ani dupa aparitia Pravilei tiparite de 

la Târgoviste, declara într-o hotarâre de judecata: „ am judecat dupa Pravila si 

dupa obicei”. În 1540 Stefan Lacusta promitea polonezilor ca în caz de 

neîntelegeri între cele doua tari, locuitorii intrati în litigii vor fi judecati „dupa 

legea scrisa” (vezi Documente privitoare la istoria României, B., secolul XVI, 

Academia Româna, p. 367 si Hurmuzaki, Supliment, II-1, p. 134). 

La judecati se trimite spre pravilele domnesti, „pravila sfânta”. Se citeaza 

din textul pravilelor. 

Deci: 

Pravilele erau importante în epoca, drept parte organica a culturii 

clasei conducatoare. În textele lor îsi fac loc hotarâri dogmatice ale sinoadelor, 

polemici împotriva dusmanilor bisericii ortodoxe si a „ereziilor”. Sunt atacati 

„latinii”, deci catolicii într-o vreme când se facea propaganda catolica cu 

finalitate politica. Se combat „ereziile” care au un sens social. Vizând ierarhiile 

si stapânirea claselor feudale dominante pe care biserica le proteja, „ereziile” 

erau o forma de riposta a maselor de exploatati împotriva autoritatii 

stapânitorilor. Bogomilismul avea avea un fond de miscare antifeudala, 

ridicându-se împotriva ierarhiei feudale a bisericii si împotriva feudalilor laici, a 

monarhilor, jupânilor, boierilor proprietari de mosii si de robi. În pravile, 

bogomilismul e o manifestare religioasa blestemata de Dumnezeu, cerându-se 

pocainta. Unele pravile au atasata o lista de carti „mincinoase si oprite”, socotite 

eretice: „Vedenia lui Isaia”, Cartea lui Ieremia popa din Bulgaria, carti 

specificat bogomilice, Coborârea Maicii Domnului în iad, etc. Sunt liste ce 

cuprind carti populare care pot fi primejdioase prin raspândirea „ereziilor”. 

Pravilele pastreaza elemente ale dreptului roman si de aceea în 

traducerea slava s-au mentinut termeni latini ce denumesc institutii romane si 

romano-bizantine; acestea sunt explicate la finele textului slav al Sintagmei lui 

Matei Vlastares într-un vocabular latin-slav. Vocabularul are patru coloane, 

fiind o traducere din Basilicalele grecesti, care au un vocabular latino-grecesc. 

Titlul e: Cuvintele latinesti (Latineski reci) si cuprinde cuvinte ca: 

PRETOR = VOEVODA, 

MAGISTRATI = VLASTELE, 

ILUSTRIE = PROTOSPATARE. 

Cuvintele latine sunt notate cu slove chirilice. Acest vocabular sumar se 

afla în câteva manuscrise slave ale Sintagmei începând cu cel din 1472 realizat 

de Ghervasie de la Neamt. El este primul vocabular al limbii latine, cu 

terminologie juridica, folosit în tara noastra. Se crede ca acest vocabular latin- 

slav nu a fost adaugat de copistii moldoveni, ci e preluat dintr-un text sud-slav, 

copiat la noi. 

57

i. TEXTE ISTORICE IN LIMBA SLAVONA 

Cronicarul Macarie va realiza o restructurare în alfabetizarea slavona a 

tuturor articolelor din Sintagma lui Vlastares. 

În cronici se slaveau faptele vitejesti ale conducatorilor de stat spre a le 

perpetua în memoria urmasilor. Erau „cronici de comanda”dupa mentionarea lui 

Elvin Sarahan în a sa Introducere în estetica literaturii române. 

Letopisetul Tarii Moldovei redactat la curtea lui Stefan cel Mare nu s-a 

pastrat în original, ci în versiunile în limba polona, rusa si germana, precum si 

din cronicile interne în limba slavona în care a fost incluse: Letopisetul anonim 

al Moldovei, Letopisetul de la Putna, Letopisetul lui Azarie. 

N. Iorga în Istoria literaturii românesti, Cronicile slavone mentioneaza 

un ucenic al lui Teoctist (cel care îl primi pe Stefan la „Direptate”), calugar 

putnean „începu sa alcatuiasca deci povestirea ispravilor razboinice ale marelui 

voievod si cucernicului ctitor”. Perioada dinaintea lui Stefan a tratat-o luând date 

din pomelnice si alte mentionari: nume de voievozi, anul întemeierii 

principatului, prima victorie româneasca împotriva regelui ungur Sigismund la 

Hârlau, razboaiele urmasilor lui Alexandru cel Bun. Din contemporaneitate 

avem stiri despre sfârsitul razboiului civil si întemeierii manastirii Putna. Apoi 

alti calugari anonimi au completat date despre istoricul manastirii cu viata 

staretilor, a calugarilor „laudati de viata buna si curata” ca Atanasie Balsun, 

numit la 4 august 1502, care a contribuit la scrierea analelor manastirii, chiar 

daca Paladie se ocupa cu copierea de carti. În Tara Româneasca si Transilvania 

s-au pastrat mai putine cronici, dar limba literara era mai expresiva si mai libera. 

Povestea despre Dracula Voievod, compusa de un anonim (1486) e inspirata de 

atmosfera curtii voievodului, unde Vlad Tepes e prezentat ca îndraznet luptator 

împotriva turcilor. Excesele sale sunt prezentate ca fiind determinate de opozitia 

facuta de marea boierime. 

La începutul secolului XVI apare si o cronica în slavona, dedicata obârsiei 

Tarii Românesti, dar ea s-a pierdut. Despre ea s-a aflat doar din intercalari de 

copii ulterioare (secolul XVIII). 

j. TEXTE CU CARACTER DIDACTIC SI TRATATE MILITARE 

Cel mai valoros manuscris în slavona din secolul al XVI-lea este 

Învataturi ale bunului si credinciosului domn al Tarii Românesti, Neagoe 

Basarab Voevod catre fiul sau Teodosie Voevod, opera de compilatie, rod al 

unor lecturi bogate. Sunt traduceri de scrieri religioase, filozofice si chiar 

distractiv-literare. Între ele: Cartea regilor din Vechiul Testament, Panegiricul 

în slava lui Constantin si a Elenei, Fiziologul, Cuvântarile lui Ioan Gura de 

Aur, Alexandria, Dioptra. În Biblioteca Nationala din Sofia se pot vedea niste 

fragmente ale operei, scrise în limba slavona, într-o redactare primitiva, 

anterioara cu 100 ani fata de traducerea româneasca manuscrisa, pe care Sextil 

Puscariu în Istoria literaturii române. Epoca veche o data 1654 si o atribuia 

unui „Pseudo-Neagoe”, vreun „calugar admirator al acestui Domn, care cu 

milostenia sa facuse multe binefaceri pentru biserica”(p.38). 

58

Sfaturile sunt adresate printului-filozof Teodosie dupa modelul 

Învataturilor lui Vasile Macedonianul catre fiul sau Leon, model urmat de 

împaratii bizantini. Se stie ca Teodosie nu i-a urmat prea mult timp sfaturile, 

caci a murit tânar, luptând pentru dobândirea tronului. 

BIBLIOGRAFIE 

-Bulei, Dumitra, Câteva consideratii asupra unui manuscris slavon din 

colectia complexului national muzeal Curtea domneasca din Târgoviste, în 

“Valachica”, “Studii si cercetari de istorie a culturii”, Târgoviste, 1994, p. 159- 

176; Micle, Veniamin, Manuscrisele românesti de la Prodromul (Muntele 

Athos), Sfânta Manastire Bistrita, 1999. 

III. NEAGOE BASARAB -O PERSONALITATE CTITORIALA A 

EVULUI MEDIU ROMANESC 

1. PROFIL BIOGRAFIC 

Neagoe era oltean dupa mama, având ca unchi pe banul Barbu, 

întemeietor al Manastirii Bistrita. Era fiul nelegitim al lui Tepelus Basarab din 

ramura Danestilor, cel înlocuit în domnie de Vlad Calugarul, tatal lui Radu cel 

Mare Basarab, din vremea lui Mircea cel Batrân. Mama lui, Neaga, s-a casatorit 

cu vornicul Pârvu Craiovescu, care l-a adoptat pe baiat; izvoarele istorice spun 

ca era "nepotul banului Barbului Craiovescu, feciorul Pârvului", ca sa adauge: 

"Iar asa îl numea ca este fecior de domn". Radu cel Mare fusese afurisit de 

patriarh, desi dusese o viata plina de smerenie. În schimb, în Viata lui Nifon, 

Neagoe apare ca un ucenic, "fiul sufletesc al patriarhului", "a carui învatatura si 

hrana sufleteasca dorea întotdeauna s-o primeasca".S-a bucurat de o educatie 

aleasa, beneficiind de învatatura unor calugari întelepti si studiosi ca: Nifon, 

adus de Radu cel Mare de la Constantinopol, întemeietorul bisericii muntene, 

organizate de el. S-a initiat în filozofie si religie. Astfel se explica faptul ca 

atunci când Nifon a cazut în dizgratia lui Radu Voda, Neagoe, ca vataf de 

vânatori îl încuraja si îl ajuta pe ascuns. Apoi va studia cu calugarul Maxim, fiul 

unui „despot” sârbesc, cu a carui nepoata, Milita, se va casatori apoi Neagoe. Va 

studia cu mitropolitul Macarie. Prin ridicarea lui Neagoe la tron, se întarea 

politic si ramura Craiovestilor. Domnia lui a fost lunga (1512-1521) si senina. 

El face danii la diferite manastiri de la Sfântul Munte sau la biserici din Balcani 

si Asia Mica. Pe o fresca a manastirii Curtea Argesului, terminata în 1517, sunt 

copiii: Teodosie, Petru si Ioan, pe o parte si Stana, Midia si Mitilena, pe de alta. 

Fiul nelegitim al lui Vlad Tepes ("feciorul Dracii, armasul din Manesti"), 

Mihnea se sfadeste cu Craiovestii, care, cu ajutor turcesc, îl izgonesc în 

Transilvania, unde va muri la Sibiu, fapt relatat de Al. Odobescu în nuvela sa 

„Mihnea Voda cel Rau”. Neagoe, devenit vataf de vânatori, surprinde pe 

Mircea, fiul lui Mihnea, la Cotmeana si-l alunga din tara. 

Pe tronul Tarii Românesti vine Vlad cel Tânar, fratele mezin al lui Radu 

cel Mare, care-l ridicase pe Neagoe în rang de comis, cu sprijinul Craiovestilor. 

59

La curte, puterea ajunge în mâna cumnatului de domn, BOGDAN, cel ce 

provoaca nu numai destituirea lui Nifon, ci "atâta pe domn cu mânie asupra 

Craiovestilor, zicând ca Neagoe iaste fecior de domn si-l vor scoate din 

domnie" (dupa cum spunea o cronica). 

Vladut pune pe Craiovesti sa jure ca Neagoe nu e fiu de domnitor, 

amenintându-i ca altfel le va taia nasurile si le va scoate ochii. Pe moment, ei 

jura fals, dar, imediat apoi, fug peste Dunare si se întorc cu ajutor turcesc, înving 

si decimeaza oastea lui Vladut, iar pe el îl prind si-i taie capul. la 23 ianuarie 

1512, ei ridica in tron pe Neagoe, care decapiteaza pe Bogdan, îl calugaresc 

fortat pe logofatul Blagodescu si înseamna la nas pe un alt pretendent la tron. 

Homo religiosus, Neagoe a facut danii în bani si donatii manastirilor de la 

Muntele Sinai, Ierusalim, Asia Mica, Istambul, Grecia, mai ales la Muntele 

Athos. Elegant, el purta vesminte de brocart rosu, cusut cu vulturi de aur bicefali 

bizantini si coroana imperiala de bazileu. De la Brasov, a comandat o blana de 

viezure, una de helge si colier cu margaritare. Ridica biserica de la Curtea de 

Arges în piatra si marmura, o capodopera de valoare universala. El va fi îngropat 

aici în 1521. Theodosie a domnit 4 luni, murind la Constantinopol. Trei copii i- 

au murit înainte, iar Stana s-a casatorit cu Stefanita al Moldovei, iar Ruxandra 

cu Radu de la Afumati. 

În politica interna, îsi începe domnia, decapitând pe adversarii 

Craiovestilor, bazat pe ajutor otoman. În politica externa, Neagoe Basarab 

pastreaza pacea cu turcii prin tributul dat, însa fara a accepta amestecul Portii în 

cârmuirea interna a statului timp de 9 ani. El a stabilit contacte cu puterile ostile 

Imperiului Otoman. 

În ultimii 2-3 ani de domnie sunt redactate „Învataturile bunului 

credincios Io Neagoe, voievodul tarii ungro-vlahiei, carele au învatat pre fiul 

sau Theodosie Voda”. Este o opera parenetica, cu izvoarele bizantine si slave, o 

creatie artistica desavârsita. În 1520 sfinteste Biserica din Târgoviste si muta aici 

sediul mitropoliei Tarii Românesti, devenita centru cultural al statului. De aceea, 

la Târgoviste se tiparesc carti pentru românii din toate provinciile si chiar pentru 

tot Rasaritul ortodox. Neagoe a continuat politica de centralizare a statului 

feudal din vremea lui Radu cel Mare. Asa cum observa G. Mihaila : În cei 10 

ani de domnie, „fara razboaie, el a realizat pasnic, diplomatic, ceea ce altii ar fi 

izbutit doar cu varsare de sânge”. El scria sibienilor: "O sa vedeti ca sunt 

domnitor destoinic si are tara aceasta domnitor". Brasovenilor le spunea 

amenintator ca-i va spânzura pe hoti, dar a fost om religios si cel mai mare ctitor 

al perioadei medievale sau dupa Gavril Protul "ctitor a toata Sfetagora", iar 

Trivalis Maximos, poet grec al Curtii, îl numea "divinul" într-o epigrama, 

situându-l în Olimpul palatelor. Tinea la curte pe chirurgul raguzan Hieronim. 

Dogelui Venetiei îi trimite un cal de 200 ducati, iar papei Leon al X-lea, 

patronul lui Michelangelo, îi cerea în 1519 sa-l considere legat pe fiul lui 

Theodosie si pe supusi "prin alianta perpetua" cu biserica romana. Nu este 

întâmplator faptul ca Edgar Papu îl considera “cel mai de seama scriitor 

60

psihologic din vechea noastra literatura…El reprezinta, în multe privinte, tipul 

de hombre secreto al barocului. “ 

2. PATERNITATEA SI EXEGEZA ÎNVATATURILOR LUI 

NEAGOE BASARAB 

Dupa opinia lui Nicolae Iorga: "Sensul cuvântului este cu totul 

altul pentru acea vreme si cu totul altul pentru timpul nostru. Nu trebuie sa ne 

luam dupa sensul foarte precis, foarte constient si integru al nostru, pentru o 

epoca de aceasta, instinctiva, în care orisice gaseai bun într-o opera veche 

retineai pentru a face o opera noua… S-a vazut ca Elena-Ecaterina din Moldova, 

sotia lui Petru Rares, a provocat opera lui Macarie, din care a iesit pe urma 

opera cealalta initiata dupa Manase. Atuncea de ce Despina Milita, de la 

Bucuresti, nu ar fi îndemnat la acelasi lucru la care a îndemnat Elena-Ecaterina 

de la Suceava ? Dar însusi numele acesta de Theodosie însemna o ambitie. Caci 

Theodosie nu e dupa Theodosie cel Mare, ci dupa Theodosie al II-lea, împaratul 

bizantin foarte bine cunoscut din secolul al V-lea. Daca ar fi fost vorba de fiul, 

numit cu nume de tara, al unui biet domn fara legaturi cu traditia împarateasca 

bizantina, ar fi altfel; dar este vorba de Neagoe si nu se poate admite pentru 

dânsul o lipsa de intentie în numirea fiului Theodosie" 15 . El discrediteaza ideea 

existentei unui calugar autor, caci: 

1) - nu apar referiri la Biserica de la Arges, mai ales ca Neagoe era ctitor; 

2) - "threnele", acele plângeri specifice literaturii bizantine sunt atât de 

sincere când e vorba de Petru, copilul mort, încât un strain nu le putea scrie; 

3) - Petru Schiopul a murit în Tirol, la Bozen-Bolzano, si cartile lui au 

intrat în colectia lui Ferdinand, arhiducele. Capitolul despre cum sa se poarte 

domnitorul cu boierii la masa este luat din Învataturile lui Neagoe Basarab 

catre fiul sau Theodosie, ceea ce dovedeste ca, la 1594 când murea Petru Voda, 

"exista forma slavona a Învataturilor" 16 , caci Petru Schipul avea un fiu iubit ca 

si Neagoe, fiu ce va muri timpuriu între straini. Stefan era blond, frumos, cu ochi 

albastri, vesel si a murit la Innsbruck, el fiind însotit de un calugar care avea sa 

devina mitropolit. În capitolul din Învataturi, îi dadea sfaturi pentru cum sa se 

poarte între straini. Stefan avea si o foaie cu cronologii de învatat. Deci, 

capitolul acela facea si el parte, ca si foaia care din fericire ni s-a pastrat, „din 

cartile de scoala ale copilasului domnesc" 17 . 

Traducerea în româneste, realizata în secolul al XVII-lea de catre un 

carturar rafinat cu "un deosebit simt al limbii, foloseste un grai viu care îsi 

mentine prospetimea si caldura si topeste într-o fraza de rezonanta româneasca 

forme personale sau termeni adoptati din textul slav. Nimic nu da impresia unei 

limbi carturaresti artificiale". 

15 N. IORGA - Referinte critice, la Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau 

Theodosie, Chisinau, Editura Litera, 1997, p. 325- 326; 

16 Ibidem, p. 326 – 327; 

17 Ibidem, p. 327; 

61

În "Învataturile lui Neagoe" atentia se îndreapta liric catre „zbuciumul 

fiintei omenesti, care are idealuri pamântesti si sociale, si catre educarea omului 

pentru viata în societate si în stat, iar în istoriografia moldoveana din vremea lui 

Stefan cel Mare, catre imaginea nationala a istoriei, într-o vreme de dominare a 

religiozitatii si cosmopolitismului cronografelor bizantine si slave" 18 . 

Fata de Occident, care a pretuit spiritualitatea greco-latina, sud-estul 

Europei "a descoperit direct valorile umane în cultura vie a maselor populare. 

De aici 2 umanisme (nimeni pâna acum nu a vorbit de un umanism sud-est 

european sui-generis în aceasta epoca), ce, desi amândoua cultiva si pretuiesc 

omul, idealurile, nazuintele sociale, sentimentele lui, realitatile vietii, au totusi 

tenta deosebita". Neagoe si Stefan cel Mare nu sunt nici Machiavelli, nici 

Montaigne, ci personalitati reprezentante ale "unui autohtonism, care face cinste 

prin originalitate culturii românesti si îmbogateste în acelasi timp, prin noutate 

de spirit si creatie, patrimoniul culturii si literaturii europene", caci Non omnis 

moriar (Horatiu). 

Textul lucrarii a fost conceput în limba slavona, fiind tradus în limba 

greaca, probabil înainte de 1530, si numai apoi în limba româna. Pentru ca 

varianta cea mai cunoscuta a fost cea în limba româna, mult timp s-a crezut ca 

opera originala a fost scrisa în româneste. Timp de 125 de ani, paternitatea 

operei a fost controversata. Iata câteva momente importante ale acestui traseu 

exegetic: 

-În 1841, în "Arhiva româneasca", Mihail Kogalniceanu anunta 

manuscrisul ca existent la Bucuresti, dar se îndoia ca el dainuie din timpul 

voievodului. 

-Dupa 2 ani, M. Gaster contesta ipoteza lui Hasdeu si a altora ca opera a 

fost scrisa în româneste, considerând ca initial ea a fost scrisa în slavoneste, ca, 

pe la 1650, sa fie tradusa în româneste. Ipoteza e sustinuta de descoperirea, în 

1894 - de catre Lavrov -, a textului slavon, fiind confirmata si data traducerii. Li 

se alatura si filologul Al. Philippide, caci era imposibil ca în secolul al XVI-lea 

sa se scrie româneste atât de perfect. În schimb, la mijlocul secolului al XVII-lea 

o traducere în româna era posibila. 

-Au formulat puncte de vedere si: N. Balcescu, I. Sbierea, O. Xenopol, 

Ioan Bogdan, Aron Densusianu, Ovid Densusianu, D. Onciul, P. Lavrov, N. 

Iorga etc. 

-Astfel la 1895, pornind de la manuscrisul din biblioteca lui Stefan 

Cantacuzino, Theodor Codrescu argumenteaza pentru prima data ideea 

neautenticitatii "Învataturilor". Textul este, însa, autentic si mai exista 2 

manuscrise, unul copiat la 1781 la Rasinari cu acelasi text, altul fiind 

manuscrisul variantei prescurtate din 1727, când acel zis falsificator nici nu se 

nascuse. 

18 Ibidem, p. 330; 

62

-În anul 1904 se descopera la Sofia varianta slavona, care era de fapt cea 

mai veche forma a textului. Drumul pâna la aceasta descoperire epocala a fost 

lung si sinuos, nelipsind diferitele ipoteze lansate de-a lungul timpului de 

carturari români. 

-La 1906, D. Russo afirma ca Învataturile ar fi opera unui calugar din 

secolul al XVII-lea care ar fi plagiat literatura teologica bizantina, prin traduceri 

slavone. Astfel cartea era discreditata ca izvor istoric si ca stralucit text original 

al literaturii românesti, el considerând ca e un conglomerat haotic de texte 

religioase si un enorm "plagiat". 

Dimpotriva, Anton Balota si Pavel Chihaia sprijina teza autenticitatii, ca 

si N. Stoicescu, care aduce o argumentatie istorica valoroasa. 

Pentru dovedirea autenticitatii, era necesara o traducere exacta, din punct 

de vedere filologic, a textului slavon original si, totodata, tinînd cont de textul 

versiunii românesti. Cartea a fost editata de Irom Eclesiarhul în 1843, de B.P. 

Hasdeu - dupa 22 de ani, de P. A. Lavrov în 1904, de N. Iorga în 1910 si în 1942 

de V. Grecu. O noua editie, în 1971, va realiza Florica Moisil si Dan 

Zamfirescu, cu traducere din slavona a lui G. Mihaila. E cercetata si de M. 

Muthu în Literatura româna si spiritul sud-est european, de E. Papu, în 

volumul Din clasicii nostri. Contributia la ideea unui protosincronism 

românesc. În 1984 Florica Moisil si Dan Zamfirescu realizeaza cea mai buna 

editie, cu repere istorico-literare semnate de Andrei Rusu. 

3. STRUCTURA TEXTULUI 

Titlul acestei carti de suflet, ce dobândeste pe alocuri factura dialogica, 

interogativa, continând atât de explicit ideea de adresare punctuala a unui tata 

spre fiul lui. În fapt Neagoe avusese în vedere pe cei doi fii ai lui Petru si 

Theodosie, dar cel dintâi a murit între timp. Sfera adresabilitatii s-a largit pe 

parcursul confesiunii, pierzându-si în mod declarat caracterul intim strict, 

factura familiala. Autorul se simte dator sa-si dezvaluie gîndul: ” Iata acum, o 

iubitul meu fiu, cîte pilde ti-am aratat din scriptura legii noua. Asijderea si 

dumneavoastra, credinciosilor mei boiari, mari si mici, si tuturor slugilor mele, 

cari slujiti cu buna si sfânta adeverita credinta, si altor oameni, tuturor, care 

cred în Dumnezeu… Pentru aceea pohtiti, iubiti lucrurile cele bune si drepte, iar 

de faptele cele rele voi va feriti si va departati”. 

apelativul din incipit vizeaza nu doar pe fiul sau, 

diriguitori de tara româneasca. Imediat mai apoi 

În debutul partii a doua 

ci generatiile viitoare de 

el se orienteaza tuturor 

credinciosilor de la patriarh la egumen, de la bogati la saraci. Telul este unul de 

natura morala, regasit mai târziu în predosloviile cronicilor scrise de Gr. Ureche, 

M. Costin I. Neculce si altii, chiar daca lucrarile lor erau istorice. Obiectivul 

urmarit de Neagoe este formarea omului deplin, conform unui principiu general 

al educatiei, acela al transmiterii experientei de o viata a parintelui spre urmasi. 

Dar acesta nu este un parinte de rând, ci unul cu responsabilitatea de domnitor, 

care stie sa conduca si sa se conduca. Cea mai importanta avere pe care 

domnitorul întelege sa o ofere copilului este tocma aceasta experienta de 

63

diriguitor, ca rod al unei întelepciuni asimilate o întreaga viata. Mai valoroasa 

decât averile materiale, sau decât rangul social înalt mostenit si chiar decât tara 

pe care urma sa o conduca este siguranta de sine data de întelepciunea cu care sa 

înfrunte primejdiile si capcanele destinului. Pentru aceasta se cerea în primul 

rând sa înteleaga adevarurile vietii, ale vietii sufletesti. Cartea contine o mare 

marturisire, o fundamentala confesiune despre viata. Este o carte de învatatura 

pentru suflet, care ia forma unor scrisori, a rugaciunilor, a divanului sau gâlcevei 

înteleptului cu lumea, caci numai asa viitorul domnitor va gasi cale eternului. 

Dupa editia din 1971 cartea are doua parti fundamentale, legate prin temele 

dominante, prin sursele de inspiratie, si prin procedeele retorice specifice 

genului abordat. 

-Prima parte cuprinde istorioare, pilde desprinse din Vechiul Testament, 

unde apareau personaje ca Saul, Solomon, Roboam, Absalom, David etc. 

-Partea a doua începe cu îndemnul de cinstire a icoanelor si continua cu 

învatatura despre cum sa se descurce în cele mai diferite situatii de viata, precum 

situatiiler familiale ale raportului dintre parinte si copil, a judecatii, a vietii la 

Curte, a razboaielor. Sunt prezente situatii de viata individuala si publica.Cartea 

este un îndreptar, bazat pe codul moral ce pivoteaza pe credinta în “frica si 

dragostea de Dumnezeu”, ce fereste omul de rele, de rataciri, de excese, de 

nedreptatirea celorlalti. Modelul domnitorului trebuie sa fie Iisus, “Împaratul cel 

Mare”, care ” ne-au facut si pre noi împaratipre pamânt, ca si pre Sine, si-I iaste 

voia sa fim si în cer ; si daca vom vrea noi, vom fi, numai sa facem bine si vom 

fi împaarti si vom împarati în veci.“ Calea dobândirii vesniciei este desavârsirea 

prin dragoste, care “ face sufletele sa vorbeasca cu îngerii“.. Ea îl apropie de 

Dumnezeu.Tot în partea a doua apare un discurs funebru ce ia forma epistolara a 

Scrisorii catre oasele maicii sale sau forma etopeei din Rugaciune la iesirea 

sufletului. Capitolul VI reliefeaza raportul cu supusii. Capitolul VII – 

comportarea la petrecerile de la Curte. Capitolul VIII este dedicat artei militare, 

urmat de capitolul dedicat judecatii, ca în al X-lea sa apara mila, ca tema 

definitorie. Ca un preludiu al Odei (în metru antic) eminesciene apare 

interogatia “n-ai crezut niciodata ca vei sa mori…”. 

. Reconstituirea textului (mai ales prin editia din 1971) a grupat textele în 

doua parti mari, unite prin temele abordate, sursele de inspiratie, procedeele 

retorice, filosofia de viata. Partea întâi cuprinde istorioare, pilde despre 

personaje din "Vechiul testament "(Saul, Solomon, Roboam, Absalom, David 

s.a.), iar partea a doua începe cu pledoaria pentru cinstirea icoanelor, continua cu 

învatatura (în spiritul textelor fîlocalice) pentru anume situatii de viata 

individuala sau publica: parinti si copii, domn si supusi, viata la Curte, în 

judecati, obiceiuri etc. îndreptarul oferit, codul moral sunt dominate de "frica 

si dragostea de Dumnezeu ", care îl feresc pe om de rataciri, excese de tot felul, 

pângarirea trupului si sufletului, nedreptatirea celorlalti. Domnul trebuie sa-L 

aiba ca model pe Isus si sa-L urmeze: "Vezi, iubitul mieu, pre împaratul cel 

Mare, Care ne-au iubit si ne-au facut si pre noi împarati pre pamântu, ca si pre 

64

Sine, si-i iaste voia sa fim si în cer; si daca vom vrea noi, vom fi, numai sa 

facem bine si vom fi împarati si vom împarati în veci". Nici o putere nu confera 

superioritatea morala, în perspectiva vesniciei, daca nu lupti pâna la ultima clipa 

a vietii pentru desavârsirea prin dragoste, care "face sufletele sa vorbeasca cu 

îngerii" si îl face pe om sa priceapa "ca nu este departe de Dumnezeu ". Din 

partea a doua remarcam un discurs funebru-sub forma unei scrisori (pe scurt, 

intitulat "Scrisoare catre oasele maicii sale"), o etopee ("Rugaciune la iesirea 

sufletului"), de asemenea capitolele despre raporturile cu supusii (VI), 

comportarea la petrecerile de la Curte (VII), arta militara (VIII), judecati (IX), 

mila (X). 

Ultimele pagini aduc o privire a vietii de altadata prin interogatii la adresa 

sufletului lenes: "n-ai crezut niciodata ca vei sa mori (...), ci ca un far' de 

moarte si ca un orbu ai gresit lui Dumnezeu". Pâna la "Oda (în metru antic)" a 

lui Eminescu, nu vom întâlni cuvinte mai impresionante pe aceasta tema. 

In carte se împletesc multe izvoare, asa cum au aratat comentatorii ei: 

"Cuvântarile" lui Ioan Gura de Aur, "Scara " lui Ioan Scarariul, lucrari 

hagiografice, pagini din cartile populare ("Varlaam Si loasaf, "Alexandria", 

"Fiziologul", "Legenda Sfintei Cruci" ). În epoca circulau scrieri asemanatoare, 

cuprinzând învataturi, scrieri parenetice. E de retinut ca despre arta de a conduce 

scria în acelasi timp si florentinul Niccolo Machiavelli "Principele". 

Carte a dialogului pe care domnitorul îl temeiniceste cu cerul si 

Dumnezeu, ea cuprinde în 6 capitole centrale, pâna la al X-lea, esenta gândirii 

politice si sociale, diplomatice si militare a lui Neagoe Basarab, pe care el o 

transmite urmasilor. De la stapânirea Cerului se trece la stapânirea pamântului si 

la arta guvernarii, în care se includ sfaturi de aparare a tarii. 

Ion C. Chitimia conchidea : Aceasta e "cea dintâi opera de compozitie si 

inspiratie poetic laica. Originalitatea ei e mai pronuntata decât aceea a cronicilor 

în slavoneste, care se multumesc sa nareze faptele istorice" 19 . 

"Cu aceasta lucrare suntem departe de simplele copii si tiparituri slavone 

si de probabile traduceri românesti ale vremii. Avem de a face cu o prima scriere 

originala masiva închegata din gândire si simtire româneasca . . . Nu se poate 

gasi usor în aceasta vreme o opera care sa o egaleze din punct de vedere al 

compozitiei si stilului" 20 . 

4. BINOMUL TATA-FIU ÎN SEMNIFICATIILE PEDAGOGICE 

ALE CARTII 

De la prima pagina, care se deschide cu apelativul “Iubitul meu fiu”, care 

stabileste ca axa centrala tandemul parinte –copil, figura lui Dumnezeu apare ca 

pivot al meditatiei, focalizând interesul general. El întruchipeaza sacralitatea, ca 

orizont suprem si etern, iar fiul sai Iisus Hristos a întruchipat însasi ideea de 

divinitate între pamânteni, carora le-a sadit în constiinte încrederea în viata de 

apoi. 

19 Ibidem, p. 329; 

20 Ibidem, p. 330; 

65

a. Parintele suprem, “Dumnezeu s-au înaltat si au sezut pre scaunul 

marirei puterilor sale. “ El troneaza asupra tuturor, asupra întregii firi, ca 

Pantocrator, si din înalt vegheaza asupra fiilor lui, care desemneaza toate 

fapturile “câte sunt supt ceriu “, întrucât toate sunt “rânduite în treaba si în 

slujba neamului omenescu: soarele, luna, stelele, vazduhul, vântul, ploile, 

pamântul si marea si toate câte-s întrânsa. “ Fiilor le este cerut sa-l cinsteasca si 

sa-l laude pe “Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel 

întelept, si ziua si noaptea si în tot ceasul si în tot locul “. Spre pamânteni s-a 

revarsat mila divina, întrucât omului îi este data sansa de a vietui vesnic alaturi 

de Tatal sau, care îl “facu sot si mostean si iubit fiiu si-l darui de fu Dumnezeu 

si biruitor împaratiii sale cei ceresti “. 

b. În ierarhia divina între Tatal ceresc si fiii sai , muritorii, pe o a doua 

treapta sunt domnitorii si împaratii. Misiunea lor este una esentiala pentru 

întreaga fire si tânarul Theodosie, ca viitorul domnitor al Tarii Românesti, este 

sfatuit de tatal sau Neagoe, care avea experienta guvernarii statului, sa înteleaga 

corect statutul si prerogativele functiei sale în lume, caci el va fi judecat de 

Dumnezeu si la rândul lui va fi chemat sa judece supusii, definiti drept fiii lui 

directi. Theodosie trebuia sa înteleaga ca el este deosebit de ceilalti pamânteni, 

fiind unsul lui Dumnezeu pe pamânt. Rolul lui este cel de intermediar între 

divinitate si muritori. Lui i-a gatit parintele suprem dreptatea, ca el sa o împarta 

tuturor oamenilor. De aceea dreptatea se cade sa fie data fara partinire, indiferent 

ca cel judecat este prieten sau strain, bogat ori sarac. 

c. Supusii domnitorului sunt oamenii de rând, creati de Dumnezeu ca 

“facatoriul si datatoriul tuturor“si dependenti de voia Sa. În mod constient ei au 

de optat în a-l sluji pe El cu trupul, cu ochii, cu limba, cu sufletul lor sau pe 

diavol, vrajmasul Lui, care este „pierzatoriul” sufletelor umane. În functie de 

aceasta Parintele suprem este pregatit sa-i judece: ” Si pre cei drepti sa-i 

încoroneze, iar pre cei pacatosi sa-i munceasca.” Fiul lui Dumnezeu a înaltat 

omul, chiar daca el a fost pedepsit dupa pacatul originar cu pierderea nemuririi 

paradisiace. Hristos în semn de cinstire li se adreseaza oamenilor spunând: ”De 

acum nu va voi mai zice slugi, ca sunteti fratii si prietenii mei. “ Osândirea cu 

moartea nu i-a luat omului privilegiul de a stapâni toate bunurile pamântesti. 

Prin sfatul tatalui, viitorul domnitor de tara se cade sa înteleaga locul supusilor 

în societate. Idealul uman este cautarea fericirii, definita prin cuvântul biblic al 

regelui David: ” Fericiti cei nevinovati, care umbla în legea Domnului “. Ei sunt 

aidoma oilor pastorite pe o pasune de pastor si filosofia conditiei umane este 

argumentata într-o formulare la persoana a 2-a singular, ca mod de adresare 

directa: ” ca nici ai adus nimic cu tine într-aceasta lume, nici vei sa iei nimic.“ 

Insistând asupra întelegerii conditiei umane el îl citeaza pe Iov, cu sens si 

finalitate sotereologice, mântuitoare: “Gol te-ai nascut din pântecele mâne-ta, iar 

gol te vei duce.“ Oamenii trebuie sa se bucure de darul dat de dumnezeire, 

anume ratiunea , drept care cuvântul lui Neagoe devine psalmic în lauda 

Pantocratorului: “Minunat este Dumnezeu în faptele sale, ca cu mare cinste ne 

66

cinsti si ne dete minte sloboda si chibzuitoare, si firea omeneasca cea cazuta o 

au înaltat mai pe deasupra îngerilor “. Iata elogiul ratiunii umane care va figura 

drept principiul de baza al filosofiei carteziene, si pe care Blaise Pascal îl 

formula în definirea omului drept “o trestie, dar o trestie gânditoare.”Dovada cea 

mai pregnanta a adevarului ca Pantocratorul îl pretuieste si îl iubeste pe om este 

faptul ca cele “vazute si nevazute, toate sunt facute pentru dânsul.“ În societate 

cel supus este harazit saraciei, atribut ce se cade sa fie înteles de domnitor, caci 

“suspinile saracilor nu vor pieri pâna în sfârsit. “ În fapt chiar si domnitorul este 

supus conditiei general umane, fiind credincios lui Dumnezeu, caci “macara de 

esti si împarat sau domn, iar judecata tot este a lui Dumnezeu si cu porunca lui 

esti pus pastor tu si tocmit faptelor lui.“ Formularile lui Neagoe sunt adesea 

mnemotehnice fiind menite unei retineri îndelungate. Bogatiilor materiale, 

supuse piericiunii, omul ar trebui sa le prefere pe cele spirituale si sufletesti, 

gazduite în sfintele scripturi, prin care el gaseste calea mântuirii, viata vesnica. 

d. Dincolo de cele 3 orizonturi trasate în carte între Pantocrator si 

pamântean, relatia parintelui domnitor de tara cu fiul sau într-un sens pozitiv 

si constructiv, cel al prevenirii tânarului asupra riscurilor si îndatoririlor lui de 

viitor voievod, atât în vreme de pace cât si în timp de razboi. Neagoe dezvalui 

codul de legi morale urmat în Evul Mediu românesc la curtea domneasca, unde 

se respecta eticheta cu strictete. Calauza sa suprema este credinta în Dumnezeu, 

caci respectarea poruncilor lui îi va lungi domnia ca lui David, lui Ezechiei, lui 

Ghedeon la israelieni, ferindu-l de soarta lui Rovoam si Avesalim, fiii lui 

Solomon, a caror nechibzuinta i-a dus la grabnica pieire. Cel mai cutremurator 

exemplu negativ este acela al fiului împaratului David, Avesalom, care a venit 

cu oaste împotriva tatalui sau spre a-i lua tronul. David a dat ordin ostasilor lui si 

capeteniilor acestora sa nu-l ucida pe fiul sau, chiar daca îl vor captura. În 

înfruntare au murit 20.000 de oameni, iar Avesalom a scapat fugind cu 

disperare, dar a fost agatat cu parul sau de crengile unui stejar si prins de Ioav a 

fost ucis ti aruncat într-o pestera. De aici Neagoe conchide, recurgând la 

cuvântul proorocului care zicea: “Sapa groapa omului si mai vârtos împaratului 

celui drept, si cazu el însusi în groapa care o facuse altuia.“ 

5. IMPORTANTA OPEREI 

-Asemanata de mult timp cu un diamant aproape perfect slefuit, aceasta 

capodopera a culturii române în limba slavona era considerata de B:P.Hasdeu 

“un falnic monument de literatura, politica, filozofie si elocuenta la strabunii 

nostri “. 21 , iar autorul ei este apreciat drept un “Marc-Aureliu al Tarii Românesti, 

ca principe, artist si filosof”. 22 

-Carte de o certa prioritate a culturii noastre, începatura a cugetarii 

existentiale, Învataturile au stârnit condeiele multor personalitati de înalt 

rafinament ale culturii române. 

21 B.P.Hasdeu, în Referinte critice, la Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Chisinau, 

Editura Litera, 1997, p.335; 

22 Ibidem, p.338 ; 

67

-Alcatuind un original manual de morala crestina, cu ajutorul citatelor din 

Biblie, din Omiliile Sf. Ioan Crisostomul, din Vietile Sfintilor, din diverse 

legende populare, autorul a formulat cu o imbatabila fermitate acele precepte 

care sa constituie codul relatiei sale cu Dumnezeu, cu oamenii, semenii sai, cu 

tara si cu viitorii supusi. Dupa opinia lui Edgar Papu, sfaturile pentru guvernare 

seamana cu cele ale lui Don Quijote, date lui Panza ca viitor cârmuitor al 

pretinsei insule Baratoria. Tinta e crearea acelei "maraviglia" baroca, întrucât 

domnitorul "va face de se vor mira toti de raspunsurile lui", efect cautat si prin 

realizarea Bisericii Curtea de Arges, care a devenit în secolul al XVI-lea ortodox 

o a doua capodopera arhitecturala, dupa Sfânta Sofia din Constantinopol. 

-În capitolul III al partii a doua cu plângerile pentru mama decedata si fiul 

murit prea devreme figureaza " unele din cele mai frumoase si mai nobile pagini 

de lirism elegiac din întreaga noastra literatura. Vibratia patetica a durerii atinge 

o nota de intensitate pe care n-am întâlnit-o în asemenea împrejurari decât la 

poetii arabi, în epoca preislamica la o Al Khansa si mai târziu, în vremea 

Abasizilor, la un Ibn-Ar-Rumi" 23 . 

-Din punct de vedere stilistic, abundenta citatelor preluate de domnitor 

din texte clasice religioase solicita cititorului de azi o initiere în domeniu, dar nu 

lipsesc din text pasajele dialogice, chiar de factura monologului dialogat, ce 

confera confesiunii o anumita savoare a spontaneitatii: “ Doar, fratilor, gânditi 

ca va face cineva pace pre urma sufletelor noastre? Ba, când nu ne-au fost noao 

mila de sufletele noastre, sa le facem pace pâna am fost în lume si vii! Ca dupa 

moarte nu iaste împacare, dupa moarte nu iaste curatire, dupa moarte nu iaste 

milostenie.“ Izbucniri interjectionale, prezente la autorii Renasterii apusene, ca 

Leonardo da Vinci, care înfiera metalul distrugator sau rautatea omului prin 

formulari ca: "O, animal monstruos" sau "O, cerule, cum nu te deschizi..." apar 

si la Neagoe, care avea neândoios la îndemâna modele consacrate de asemenea 

procedee retorice: "Plângeti, o, vai de mine, cum n ma potrivii eu lui Adam, 

omului celui ce fu zidit dintâi…O, mare nevoie si mare jale! frica si minune!” 

sau "O, Iroade, cum umplusi paharul tau de sângele dreptului". 

- Aidoma lui Neagoe care scrisese opera sa în slavoneste, si alti oameni ai 

Renasterii au scris în limbi oficiale. Astfel Elogiul nebuniei, capodopera lui 

Erasmus, ori Utopia lui Thomas Morus erau concepute în latina si nu în 

olandeza sau engleza, iar creatiile lor apartin acelor culturi nationale, în ciuda 

limbii în care au circulat în original. Filosoful Constantin Noica sintetiza 

importanta lucrarii într-o formulare definitorie: ”Învataturile reprezinta, prin 

autorul si continutul lor, o opera indiscutabil româneasca: întâia mare carte a 

culturii românesti.“ 24 

- Dan Zamfirescu definea cartea drept "un imens testament, ideologic si 

pedagogic", valorificând "resursele remarcabile ale unei arte a compozitiei, 

23 Ibidem, p. 337; 

24 Ibidem, p.3287; 

68

izantino-slava" 25 cultivata în contact cu literatura . Unitatea operei, 

transfigurând sursele livresti, este asigurata de "incandescenta unei trairi 

plenare" de la iubirea fiului fata de mama sa, la durerea tatalui ce-si plânge 

copiii morti, la contemplarea cu tristete a propriului sfârsit ce se aproprie. E o 

expresie sociala, prin care se face legatura cu expresia pluriseculara a poporului 

sau. Este si o formulare personala, el realizând ca lasa unei lumi pline de 

primejdii pe unicul sau fiu, caruia-i cultiva: smerenia crestina, patosul puterii 

pamântesti, patosul iubirii "de mosie", dorinta de glorie razboinica, civilitatea 

unui conducator de tara. 

-Textul operei lasa a se “întrezari contururile unei personalitati originale, 

puternic reliefata”. "E o trasatura ce distanteaza Învataturile de creatiile tipic 

medievale, impersonale cel mai adesea, si o proiecteaza pe fundalul noii epoci, 

moderne" 26 . 

-Ca sinteza a gândirii medievale a acestor meleaguri, cartea evidentiaza 

locul omului în lumea lui Dumnezeu si a voievodului ca ales al Creatorului între 

semeni. "Intensitatea trairii este egalata de intensitatea gândirii”, în acea opera 

fundamental ideologica, ce “vrea sa învete, sa educe,” prin transmiterea unui 

întreg sistem de sfaturi sociale, politice, militare, diplomatice, de unde va 

decurge si „armatura interioara a edificiului”. 

-Opera se încadreaza în literatura parenetica, foarte bogata în toate tarile 

din India, Egipt, Elada, Roma si Bizant, pâna în Renasterea lui Machiavelli. 

Autorul apare într-o tripla ipostaza, de om, de cugetator si de artist al 

cuvântului, care alege cu rafinament si autoritate din zestre livresca a lumii ceea 

ce doreste sa transmita urmasului, drept care o treime din text e formata din 

asemenea „prefabricate”, selectate în functie de un „tel central”, care este 

consilierea fiului, si de alte scopuri adiacente, care vizeaza omul viitorului în 

speta si cele mai diferite categorii sociale, mesajul sau universalizându-se în 

acest mod. 

-Învataturile devin “oglinda complexa a conceptiei despre lume si viata a 

societatii medievale românesti, “drept care ele au caracter "enciclopedic", fiind 

"un breviar de ascetica si mistica rasaritean, o antologie de texte pedagogice 

selectate si aranjate potrivit scopului general al lucrarii, un tratat de teorie 

politica a monarhiei bizantine de drept divin, un manual original de teorie si 

tehnica a guvernarii autoritare moderne, prin limitarea si dominarea puterii 

feudalilor, o sinteza a experientei si gândirii diplomatice românesti, o carte de 

tactica si de strategie militara si una din cele mai autentice si mai valoroase 

creatii literare din cultura româna" 27 . 

-Paul Anghel considera ca autorul “crede în "cariera universala" a operei 

sale. Acesta e "manualul de omenie, etica, întelepciune al poporului nostru 

vechi, pilda a capacitatii românesti de a întelege si dura, de a se lega prin actul 

25 Ibidem, p. 333; 

26 Ibidem, p. 334; 

27 Ibidem, p. 335; 

69

spiritului cu durata. Si s-ar putea sa se petreaca si un alt paradox: s-ar putea ca 

acest surprinzator voievod carturar al Tarii Românesti sa-i duca de mâna în 

universal, pe Eminescu, pe Sadoveanu, pe Blaga, pe Arghezi" 28 . 

-Învataturile.. au un caracter testamentar, raspunzând intentiei 

domnitorului de a-si initia urmasul, aidoma parintilor de oriunde si de oricând. 

Aceasta lucrare este cea mai valoroasa creatie în limba slavona din cultura 

româna, opera în care se reflecta sintetizate problemele existentiale care la 

început de secol al XVI-lea framântau constiinta româneasca. C.Noica observa 

în Pagini despre sufletul românesc ca în aceasta carte se reliefeaza “tensiunea 

creata de întâlnirea dimensiunii eternului cu cea a istoricului “. E o carte pe cât 

de religioasa, pe atât de laica, caci în ea se întâlneste o meditatie despre Cer si 

Pamânt. Exista aici o întreaga filosofie de viata. 

-Alexandru Piru aprecia : E o opera ce se poate ivi numai într-o perioada 

de înflorire a culturii în slavona, datorata unei mari personalitati. E un "manual 

de educatie morala si politica menit a servi unui viitor domn" 29 . 

-Lucrarea dovedeste "îndemânarea elocventei, cadenta de mare vibratie 

retorica, mai ales când vorbeste (dupa Ion Zlatoust) despre fragilitatea vietii, 

întrerupta de moarte... patetica este plângerea fiului Petru, cea mai miscatoare 

pagina elegiaca din literatura româna în limba slavona" 30 . 

-Este prima opera laica masiva, desprinsa de spiritul religios care domina 

textele scrise în secolul al XVI-lea românesc, în care se gliseaza de la teoria 

generala asupra doctrinei monarhiei absolute de drept divin spre tehnica 

înfaptuirii monarhiei autoritare, în care domnitorul trebuie ascultat cu sfintenie 

de supusi. 

-Gheorghe Vrabie constata ca s-a observat "caracterul mozaical al 

scrierii", dar nu si "poezia tipic medievala", caci Neagoe, în mod original, "da 

sentinte si exemplificari din viata-i proprie ori a poporului, adauga o foarte 

lunga parte izvorâta din mintea sa cultivata si sufletu-i sensibil la frumuseti si 

datorii ale vietii…" 31 , el recurgând nu doar la exemplul asociatiei, ci si la un 

mod de exprimare foarte colorat. Opera se distinge printr-un limbaj poetic 

simbolic, metaforic. Se dovedeste a fi stapân pe literatura ecleziastica, din al 

carei izvor figurativ se adapa si opera sa, bun exemplu de scriere poetica 

medievala...În aceasta privinta, paginile devin ilustre, putându-se asemana cu ale 

lui Francesco D'Asisi închinate soarelui, apelor, cerului: „...pacatele mele s-au 

înmultit ca stelele cerului si ca nisipul marii... O, stapâne, împarate atotstiutor, 

...de tine se cutremura toate puterile cerurilor; pe tine te cauta soarele, pe tine te 

mareste luna; pe tine te lauda stelele; pe tine te asculta lumina" 32 . Un sistem 

28 Ibidem, p. 338. 

29 Ibidem, p. 331; 

30 Ibidem, p. 332; 

31 Ibidem, p. 332; 

32 Ibidem, p. 337; 

70

comparativ: milostenia nevirtuoasa e asemenea "unei gradini, care are tot felul 

de poame si flori, izvor de apa însa nu are"; cuvântul întelept si cuminte "sa 

mearga ca o rasplata ascutita în inima domnului", iar mintea sa fie "ca si steagul 

în mijlocul ostirii" Prin compozitia si stilul limbajului poetic e o opera 

adevarata, "tipica evului mediu". Ea "formeaza un tot organic cu frescele 

bisericilor bucovinene, cu stralucita arta miniaturala, cu costumul popular, cu tot 

ce constituie esente ale sufletului românesc" 33 . 

-Învataturile se încadreaza în suita cartilor parenetice, foarte la moda în 

epoca, contemporan cu Principele creat de Niccolo Machiavelli din Renasterea 

italiana, cu Învataturile lui Vasile Maceddoneanul catre fiul sau Leon din 

literatura bizantina ori ca Învataturile cneazului rus Vladimir Monomah catre 

fiii sai din literatura rusa. Dan Zamfirescu a integrat în epoca personalitatea 

marelui ctitor de la Arges, considerând ca dupa Stefan cel Mare, care inaugurase 

legaturi între politica si cultura, zidind biserici pe locul bataliilor, punând 

inscriptii evocatoare, Neagoe "este al doilea faurar de geniu al traditiei militante 

a literelor si artei românesti”, dând el însusi exemplu ca scriitor si concepându-si 

totodata glorioasa ctitorie de la Arges ca un mesaj cifrat, adresat 

contemporanilor si posteritatii. Prin suma initiativelor celor doi mari umanisti, 

Stefan din Moldova si Neagoe munteanul, în mod complementar, "s-au pus 

bazele natiunii române si culturii sale nationale si s-a decis, pentru o jumatate de 

mileniu, viitorul" 34 . 

CONCLUZII 

-Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie este cea mai 

importanta opera în limba slavona, una din expresiile cele mai tulburatoare ale 

sufletului românesc framântat de marile probleme ale existentei în pragul 

veacului al XVI-lea. Conceputa în limba slavona, cartea a fost tradusa în limba 

greaca (dupa câte se pare, înainte de 1530) si apoi în limba româna. S-a crezut 

multa vreme ca "învataturile..." au fost scrise în limba româna (varianta cea mai 

cunoscuta), dar în 1904 se descopera la Sofia varianta slavona si se 

demonstreaza ca este cea originala. S-a scris mult despre aceasta problema, dupa 

cum si despre cea a paternitatii. Cert este ca Învataturile..., a caror structura se 

organizeaza în jurul temei religioase si didactice, sunt opera domnitorului, ctitor 

al Manastirii Curtea de Arges (1517). 

-Autorul concentraza întreaga sa experienta în pagini cu caracter 

testamentar si de initiere, destinate sa pregateasca omul deplin, capabil sa 

conduca si sa se conduca. Pentru a întelege, în toata complexitatea, mesajul 

acestei carti unice, trebuie sa se aiba în vedere momentul existential al 

elaborarii: partea de sfârsit a vietii (deci pâna în 1521), înainte de "marea 

trecere", când roadele întelepciunii se ofera urmasului/urmasilor ca mostenire de 

mare pret. Nu bogatia materiala, nu stapânirea unei tari, nu rangul social sunt 

importante, ci dobândirea întelepciunii de a te feri de capcanele care pândesc 

33 Ibidem, p. 332; 

34 Dan Zamfirescu, Ibidem, p. 336; 

71

sufletul omului. De aceea "învataturile..." ne apar ca Mare Confesiune, rostire 

fundamentala despre adevarurile vietii. Mesajul se concentreaza în "cuvinte de 

învatatura", "scrisori", "rugaciuni, toate izvorând din cele mai profunde straturi 

ale sufletului. Autorul stravede, într-un alt "divan sau gâlceava a înteleptului cu 

lumea... " calea spre etern si spre aceasta îsi îndreapta fiul. C. Noica sesiza în 

starile pe care le traieste autorul "tensiunea creata de întâlnirea dimensiunii 

eternului cu cea a istoricului" în Pagini despre sufletul românesc 

-Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, carte 

complexa, document de spritualitate româneasca, face parte din sirul operelor de 

perpetua actualitate. 

BIBLIOGRAFIE: Curticapeanu, Doina, Orizonturile vietii în literatura 

veche româneasca (1520 -1743), Ed. Minerva, Bucuresti, 1975; Noica, C, 

Pagini despre sufletul românesc, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992; Zamfirescu, 

Dan, Primul monument al literaturii române, studiu introductiv la Învataturile 

lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, ed. îngrijita de Florica Moisil, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1970 (v. si ed; 1971); Gh. Craciun, Istoria didactica a 


IV. ÎNCEPUTURILE SCRISULUI ÎN LIMBA ROMÂNA. 

1. Textele rotacizante. Activitatea diaconului Coresi 

Nu este posibil sa fixam o data când românii au început sa scrie în limba 

lor. Se stie ca multe documente, acte, înainte de 1521, anul scrisorii boierului 

Neacsu, primul document de limba româneasca, au fost concepute initial în 

limba româneasca. Multa vreme s-a crezut ca textele rotacizante (sau textele 

maramuresene) ar data din secolul al XV-lea sau ar fi chiar

tiparituri, carti bisericesti (psaltiri, cazanii s.a.), ori carti populare (Floarea 

darurilor, de exemplu) si scrieri apocrife (apocalipse, legende). 

În secolul trecut au fost gasite, în diferite locuri din tara, cele mai vechi 

texte în limba româna, niste traduceri: Codicele Voronetean (care cuprinde 

Faptele Apostolilor si trei epistole sobornicesti, una a apostolului Iacov si doua 

ale lui Petru), Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voroneteana, Psaltirea 

Hurmuzachi. 

Pentru stabilirea cauzelor care au dus la traducerea textelor si, în acelasi 

context, a locului si timpului, s-au avut în vedere factori externi si factori interni. 

S-a emis ipoteza traducerii sub influenta husitismului (N. Iorga), lutheranismului 

(Ovid Densusianu, Al. Rosetti), calvinismului, care, dupa cum se stie, afirmau 

ideea oficierii serviciului divin în limba poporului. O serie de cercetatori atribuie 

cauzelor interne un rol important (necesitatea instruirii viitorilor preoti), dar nu 

exclud favorizarea de catre curentele culturale si religioase initiate în strainatate 

(RRPanaitescu, Ion Bianu, St. Ciobanii s.a.). Limba textelor prezinta fenomenul 

rotacismului (în cuvintele de origine latina ÎI intervocalic se transforma în r): 

iumira (lumina), tire (tine), rugaciure (rugaciune), gerure (genune) s.a. 

Aceste texte sunt "prime si timide zari de lumina în pâcla slavonismului 

"(N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi). 

Diaconul CORESÎ ne apare, alaturi de Neagoe Basarab, ca una din 

personalitatile fascinante ale secolului al XVI-lea. Ca nu a fost un simplu 

mestesugar, ci un adevarat întemeietor în cultura si literatura noastra ne-o 

demonstreaza cele câteva pagini în care vorbeste despre activitatea sa, tiparirea 

masiva de carti în limba româna, ecourile muncii sale de aproape un sfert de 

veac. 

Dupa ce tipareste în 1557, la Brasov, un octoih, începând cu 1559 va 

tipari cu predilectie carte româneasca. Iata câteva din cele mai importante 

tiparituri coresiene: Catehism (1559), Tetraevangheliar (1561), Apostolul 

(1563), Cazanie (1564), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570), Evanghelia cu 

învatatura (1581). Activitatea sa va fi continuata de fiul sau, Serban Coresi, care 

va tipari Palia (vechiul Testament) la Orastie în 1582. 

Coresi stia ca va întâmpina reticente, de aceea, în prefata 

din 1559, arata ca nu e în paginile sale "alte nemica, ce 

propovaduit sfintii apostoli si sfintii parinti" si ca a vrut "sa 

Catehismului 

numai ce-au 

înteleaga toti 

oamenii cine-s rumâni crestini". Aduce argument cuvintele Sfântului Pavel din 

Epistola întâia catre Corinteni(l4, l9): "In sfânta beseareca, mai bine e a grai 5 

cuvinte cu înteles, decât 10 mie cuvinte neîntelese în limba straina". 

Coresi, dupa cum considera majoritatea cercetatorilor, a folosit în munca 

sa textele rotacizante, înlaturând formele dialectale. în toata activitatea sa e 

vizibila preocuparea pentru limba, pentru perfectionarea acestui instrument de 

comunicare, transmisa si veacului urmator. Coresi are, pe de alta parte, 

constiinta ca se adreseaza românilor. Vocabularul mai bogat, expresivitatea 

limbii sunt calitati vizibile. Predosloviile, postfetele expun idei valoroase pentru 

73

acea vreme. Forma limbii române literare prinde contur în paginile cartilor sale. 

Ele au oferit un instrument obisnuit de lucru în scoli, biserici si, mai ales, au 

creat o alta mentalitate asupra scrisului în limba româna si a scrisului, în general. 

BIBLIOGRAFIE: Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, vol. I - 

III, F.R.P.L.A., 1940-1945; Ghetie, Ion si Mares, AL, Originile scrisului în 

limba româna, Ed. St. si E., Bucuresti, 1985; *** Dictionarul literaturii 

române de la origini pâna la 1900, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979.; Gh. 

Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

2. Scrisoarea boierului Neacsu din Câmpulung 

Adresata catre judele Brasovului Hans Benkner, aceasta epistola este cea 

mai veche dovada de scriere româneasca ajunsa pâna la noi. Ea face parte din 

seria celor 120 de scrisori neliterare din secolul al XVI-lea elaborate în limba 

româna, dovezi peremptorii ale folosirii acestui mijloc de comunicare în scris si 

într-o perioada anterioara. Celelalte scrieri, care atesta generalizarea folosirii 

limbii române în secolul al XVI-lea, sunt texte literare, carti religioase sau carti 

populare. La sfârsitul secolului, în timpul domniei lui Mihai Viteazul, în limba 

româna se redacteaza acte domnesti de cancelarie. Scrisoarea lui Neacsu a fost 

descoperita în arhivele brasovene si publicata de N. Iorga în 1909. Datând din 

29 sau 30 iunie 1521, scrisoarea îl înstiinteaza pe primarul Brasovului despre 

pregatirile turcilor pentru atacarea Ardealului si respectiv a Brasovului. Are 

valoare documentara si literara. Se mai pastreaza din limba slavona doar 

formulele de adresare, de încheiere, câteva cuvinte (ipac, "iarasi"; za, "despre"). 

Boierul Neacsu foloseste o limba româna curata, expresiva, apropiata de limba 

de azi. Ramâne greu de crezut ca s-ar fi nascut aceasta limba peste noapte, în 

mintea unui boier înspaimântat: "Ipac sa stii Domnia Ta ca are frica mare si 

Basarab de acelu lotru de Mahamed beg, mai vârtos de Domniei voastre.(...) Eu 

spui domnii tale, iara Domniia ta esti întelept si aceste cuvinte sa tii Domniia ta 

la tine, sa nu stie oamini multi si Domnia voastre sa va paziti cum stiti mai 

bine". Frapeaza acele elemente caracteristice stilului unei scrisori, între care 

sugestia intimitatii. Lexicul predominant latin, structura morfologica si sintactica 

a limbii, forma concisa, clara de comunicare a mesajului indica virtuti ale limbii 

care se vor cristaliza si îsi vor arata stralucirea în literatura secolului urmator. 

BIBLIOGRAFIE: Mares, Al. (coordonator), Crestomatia limbii române 

vechi, Ed. Academiei, Bucuresti, 1994; Nicolescu, Aurel, Observatii asupra 

scriitorilor români. Texte comentate, Ed. Albatros, Bucuresti, 1971. 

74

CAPITOLUL IV 

PAGINI DIN ISTORIA TIPARULUI EUROPEAN 

Motto: “ Gutenberg …a inventat tiparul 

… cu gândul de a accelera difuzarea Bibliei, 

nu cu intentia de a tipari bancnote. S-a creat 

cu aceasta, o data pentru totdeauna, un alibi 

pentru orice inventator”. (Lucian Blaga ) 

I. ÎNCEPUTURILE TIPARULUI 

Desi cuvântul carte de-a lungul istoriei omenirii a fost reprezentat fizic în 

mai multe feluri, de la tablitele de lut, sulurile de papirus si pieile de animale 

pâna la hârtia imprimata si legata în volume de astazi, oamenii înca de la început 

au respectat scrisul, simbolul stiintei, divinizându-l. Roadele culturii umane au 

început sa fie raspândite cu eficacitate numai atunci când logogramele si 

fonemogramele s-au aliat într-o simbioza perfecta cu un procedeu tehnologic al 

multiplicarii rapide pe material: tiparul. 

De-a lungul secolelor, tiparul a existat ca un corolar sine qua non al 

dezvoltarii societatii, avand ipostaze diverse, dar aceeasi esenta tehnologica. El a 

aparut din momentul in care oamenii au cautat un mijloc de a imprima un desen 

sau un text in mai multe exemplare cu ajutorul unei forme, a unei matrice. La 

babilonieni stema imperiului, ca pecete oficiala, era sculptata in lemn si se aplica 

pe placuta de argila moale pe care ei scriau actele oficiale. Dupa arderea in foc a 

tablitei de lut, semnul pecetei devenea vizibil si rezistent ca si restul scrierii. 

La asiro-babilonieni fiecare cetatean avea o pecete sculptata pe o mica 

piatra cilindrica, pe care o purta agatata de gât, ca un martisor. Cu ea semna de 

câte ori era nevoie, rostogolind-o pe argila moale pentru a lasa imprimat desenul 

care simboliza numele sau. Se spunea ca în Egiptul preistoric zeul scrisului a 

coborât pe Pamânt. Era un zeu cu chip de pasare Ibis si se numea Toth. El era 

mai mult decât secretarul zeilor sau arhivarul, sau „‟hârtogarul‟‟, cum i s-a mai 

spus, facilitând prin stiinta sa orice actiune divina. El era detinatorul tuturor 

marilor taine ale lumii, pe care le închidea în scris. Capitala sa, unde se afla si 

celebra sa biblioteca, se numea Hermopolis. Înca din antichitate oamenii s-au 

gândit cum sa scrie mai repede, dar nu numai simplificând scrierea, asa cum se 

stie ca a evoluat aceasta. Astfel, o dovada clara în acest sens sunt tablitele de lut, 

ce prezinta urmele unor semne, care mai întâi fusesera gravate pe o placa de 

lemn, tablite descoperite de arheologi în ruinele vechiului Babilon. Desi 

seamana cu un cliseu (negativ), acea placa de lemn folosita la multiplicarea 

respectivelor informatii este un stramos destul de primitiv al procedeului de 

tiparire. Tablitele de lemn folosite la început la imprimarea scrisului pe suporturi 

de lut (asemanator stampilarii) au determinat forma si dimensiunile cartilor, asa 

75

cum le cunoastem noi. Astfel, desi a evoluat pe parcursul timpului, ajungându-se 

la xilogravura (gravura în lemn), antica tablita de lemn sculptata a determinat 

forma de codex a unor carti vechi (manuscrise), forma ce a persistat în timp, 

ajungându-se de la forma perfect patrata initiala, la formatul dreptunghiular, în 

care raportul dintre înaltime si latime era de 3 la 2. 

-Asadar, în forma de codex, materialul care primeste scrierea nu mai este 

înfasurat în sul, ci împaturit si cusut sau legat, astfel încât filele pot fi scrise 

uneori pe ambele fete. Diferitii cercetatori sunt de parere ca procedeul tiparirii 

xilografice a derivat din procedeul de imprimare a tesaturilor, care în Europa a 

fost adus din Orient, probabil în timpul cruciadelor. Tiparirea cu placa de lemn 

este numita si tiparirea ’’în bloc’’ sau‟‟ tabelara’’ si a fost folosita în Europa 

înainte de descoperirea tiparului cu litere mobile si scurta vreme dupa aceea 

(1400-1531), pentru reproducerea imaginilor, uneori si a textelor. Se folosea 

urmatorul procedeu: pe o placa de lemn se sapa în negativ imaginea, apoi 

gravura era acoperita cu vopsea si se aplica pe ea o hârtie umezita, care se apasa, 

de obicei cu o bucata de pâsla. 

Pentru a se putea tipari o carte prin aceasta metoda, numita 

chiroxilografie (din elina: kheir= mâna, xulon= lemn, Graphein =a scrie, a 

grava ), adica prin presare cu mâna, era nevoie de timp îndelungat si multa 

migala, caci fiecare litera trebuia sa fie cioplita în parte pe placa de lemn care 

urma sa reproduca o pagina. 

Diferenta dintre sistemul mai sus amintit si sistemul xilografic folosit la 

cartea tiparita este ca la acesta din urma imprimarea imaginii se facea cu ajutorul 

unei prese. Toate aceste tiparituri tabelare initial erau imprimate pe o singura 

fata a hârtiei, numita „’recto’’, iar dupa perfectionarea presei, cartea a început sa 

fie ilustrata prin xilogravuri imprimate pe ambele fete ale foii, numite 

astfel‟‟recto-verso.‟‟ La egipteni, pecetea regatului, scarabeul, era sapata pe o 

placa de lemn si aplicata pe amfore sau pe alte obiecte de pret. 

Vechii locuitori ai Chinei, inspirându-se de la sistemul de imprimare a 

pecetilor oficiale, au cioplit semnele textului pe suprafata neteda a unei pietre. 

Semnele apareau în relief si erau unse cu o cerneala speciala. Se aplica deasupra 

o coala de hârtie, se presa cu o perie sau cu un tavalug si dupa ce se ridica hârtia, 

pe ea ramâneau imprimate semnele. Astfel, se putea multiplica un text, 

folosindu-se matrita cioplita în piatra. Mai târziu, piatra a fost înlocuita cu 

lemnul, acesta fiind mai usor de sculptat. De aici si numele capatat de acest 

procedeu: xilografie (de la cuvintele grecesti xilon= lemn si graphein= a scrie). 

În Europa, xilografia a fost folosita la inceput pentru imprimarea tesaturilor si la 

multiplicarea ilustratiilor din calendare si a figurilor de pe cartile de joc. 

Prin secolele al XIV-lea – al XV-lea a început si imprimarea cartilor cu 

ajutorul matritelor sapate în lemn. De aceea, cartile xilografiate se mai numeau 

si tabelare. Specialistii numesc procedeul de tiparire tabelara chiroxilografie 

(în elina: kheir= mâna, xilon= lemn, graphein= a scrie, a grava), pentru a-l 

deosebi de sistemul xilografic, folosit la cartea tiparita, unde imprimarea 

76

imaginii se facea cu ajutorul unei prese. Textul se imprima numai pe o fata a 

colii de hârtie (recto); o data cu îmbunatatirea procedeului si cu perfectionarea 

presei, cartea tiparita a început sa fie ilustrata prin xilogravuri imprimate pe 

ambele fete ale foii (recto-verso), dar si astazi unele carti în editii de lux, 

reproduceri de arta plastica etc. se tiparesc pe o singura fata a foii, fie din motive 

de estetica, fie pentru a da mai multa finete reproducerilor în culori. 

Importante lucrari pastrate pâna acum din acele vremuri sunt raspândite în 

toata lumea: în China se pastreaza gravuri chinezesti si japoneze datând din 

secolul al VIII-lea. În Europa gasim reproduceri ca: Madona din Bruxelles 

(datând din 1418) si Sfântul Cristofor, din 1423, ultima având si un text- 

legenda. În Germania se pastreaza celebra Biblia pauperum (“ biblia saracilor“), 

cu text si circa 50 de ilustratii; Donat – gramatica latina (numita astfel dupa 

autorul ei, Aelius Donatus, gramatician din veacul al IV-lea); pe care mai târziu, 

în 1451, Gutenberg avea s-o reimprime cu litere mobile; în sfârsit, nu mai putin 

celebra Seculum humanae salvationis ( oglinda salvarii oamenilor), care a 

stârnit discutii înversunate, caci unii bibliologi o socotesc prima carte tiparita de 

Gutenberg, cu caractere de plumb turnate în nisip si retusate cu dalta, iar altii 

sunt de parere ca este doar o tiparitura tabelara, nedemna de ingeniosul mester 

din Maientia. Aceste carti au o valoare foarte ridicata, pentru ca au meritul de a 

se fi nascut înainte de tipografia cu litere mobile. 

Începutul tiparului îl putem fixa prin 1040, când Pi Seng, un fierar chinez, 

s-a straduit timp de 8 ani sa modeleze din lut, separat, fiecare semn al scrisului 

chinezesc. A modelat vreo 7.000 semne, cele mai necesare scrierii curente. 

Pentru a putea imprima, le lipea pe o scândura, le ungea cu cerneala si obtinea 

copii destul de clare. Mesterii coreeni au facut si ei încercari cu semne metalice 

(cupru) înca din anul 1392. Turnate fiecare separat, semnele erau apoi culese în 

ordinea dictata de text si prinse între doua sipci de bambus. Unse cu cerneala, 

ele erau aplicate pe hârtie, asa cum se aplica o stampila. 

II. GUTENBERG SI ISTORIA TIPARULUI 

MOTO: « De câte ori deschizi o carte, înveti ceva din ea si 

“învatând sa iubim si sa respectam cartea, învatam totodata 

respectul si dragostea pentru valorile materiale si spirituale. » (N. 

Georgescu – Tistu) 

Si in Europa (avantajata de scrierea alfabetica), marturii mai vechi arata 

ca diferiti mestesugari cautau mijloacele de a mecaniza multiplicarea 

manuscriselor. S-a pastrat, de pilda, o tablita de lut imprimata în 1119 la 

manastirea din Ratisbona (Regensburg) în Bavaria, purtând urmele unor 

stampile-litere. Mai târziu, un procedeu relativ simplu si economic – turnarea în 

matrite – va revolutiona activitatea editoriala, creând conditiile pentru nasterea 

tipografiei moderne. Astfel, xilografia si semnele mobile au pregatit nasterea 

tiparului. Multa vreme au existat discutii în aceasta privinta, deoarece în secolul 

77

al XV-lea mai multi mesteri europeni erau preocupati de inventarea unui sistem 

de multiplicare a textelor care sa fie rapid, practic si mai ieftin decât scrisul. Îi 

putem numi pe olandezul Laurens Janszoon Coster din Haarlem si pe Prokop 

Waldvogel, originar din Praga, care, dupa unii cercetatori, au avut primele 

contributii la aparitia (descoperirea) literelor metalice mobile, turnate în forme 

(matrite).Totusi, cercetatorii sunt în unanimitate de acord ca inventatorul 

tiparului a fost Johannes Gutenberg. 

Johannes Gutenberg a trait între anii 1394 –1399 la Maientia (în 

Germana: Mainz), pe malul Rinului, oras care în acea vreme era un centru 

mestesugaresc si comercial destul de însemnat. Numele de Gutenberg este al 

casei familiale „zum Gutenberg”; familia Gensfleisch facea parte dintre 

patricienii – nobilimea- orasului, ale caror case purtau nume, ca si strazile sau 

cartierele. În 1419, dupa moartea tatalui sau, Johannes a fost nevoit sa 

paraseasca Maientia si se stabileste la Strasbourg. Aici începe sa faca litere din 

lemn, dar acestea fiind rezistente, el trece la cele de metal. Izbuteste sa gaseasca 

si aliajul cel mai potrivit: plumb cu antimoniu care, dupa ce i s-a adaugat cositor, 

a ramas pâna astazi combinatia metalica cea mai potrivita pentru turnat o litera, 

caci literele trebuiau sa fie facute dintr-un metal moale, usor la turnat si l-a prins 

orice forma, dar si destul de rezistent, ca sa pastreze forma odata luata în toata 

finetea liniilor ei. Gutenberg era sarac si, ca sa poata lucra tiparele lui, s-a 

asociat cu alti trei tovarasi. Unul dintre acestia, mai batrân, muri în curând si, din 

cauza neîntelegerii cu mostenitorii lui, asociatia se sparge. Gutenberg, si mai 

sarac, se întoarce la Maientia pe la 1446, se întovaraseste cu un om de afaceri 

numit Fust. Lor li se alatura si un tânar, Peter Schoffer. Împreuna tiparesc, pe la 

1450, o biblie latina, asa-numita Biblie de 42 de randuri, câte avea pe o pagina, 

sau a lui Gutenberg, sau Mazarin, fiindca s-a pastrat în Biblioteca Mazarina din 

Paris. Este un in-folio (o carte de format mare), din pergament si e prima carte 

cu adevarat tiparita. Seamana aidoma unui manuscris si Fust a vândut-o la Paris, 

tinând taina descoperirii tiparului. Însa, omul cu bani care era Fust, a crezut ca 

afacerea nu merge destul de profitabil pentru el si îl da în judecata pe Gutenberg 

pe motiv ca nu respectase conditiile contractului si câstiga procesul. Omul de 

geniu se vede iarasi lipsit de instrumentele nascute de el. Se alatura unui alt 

bogatas, Konrad Homery, si deschide o alta tipografie, care prospera si unde 

Gutenberg învata si pe altii arta tiparului. 

Dar razboaiele civile impiedica lucrul si Gutenberg moare sarac (pe la 

1468) si îndurerat, silit, spre sfârsitul vietii sa se foloseasca de ajutorul dat de 

ducele Albert de Nassau. 

Tipografia în care lucrase Gutenberg avea trei sectii: turnatoria, zetaria si 

presa. Fiecare din operatiunile acestor sectii erau de mult cunoscute; Gutenberg 

le-a perfectionat si le-a unit într-un sistem de imprimare; numai acest sistem a 

marcat nasterea tiparului. Deci, lui Gutenberg i se datoreaza: turnarea literelor 

mobile dintr-un aliaj de plumb, bismut si antimoniu, elaborat de mesterul din 

Maientia dupa îndelungi cautari si experimentari; un mijloc de distribuire a 

78

literelor în casute si un aparat – culegarul – pentru formarea rândului de tipar; un 

mecanism complex – presa tipografica – superior tuturor mijloacelor folosite 

pâna atunci pentru imprimare. În cei 500 de ani care au trecut de la marea 

inventie a lui Gutenberg, tehnica tiparului a cunoscut mari progrese. Dar 

principiile de la care a plecat si unele solutii ale lui Gutenberg mai sunt vizibile 

si astazi. 

În Europa, cartile erau copiate cu mâna pâna în secolul al XV-lea. Apoi în 

jurul anului 1430, a aparut în Europa tiparul cu lingou de metal. Pentru fiecare 

litera si pentru alte caractere se facea o matrita tare de metal. Matritele erau 

utilizate pentru a stanta textul intr-o placa metalica moale. din placa se facea un 

mulaj de plumb si acesta se utiliza ca forma de tipar. Daca o forma de tipar se 

strica sau se uza, alta putea fi turnata din placa stantata. Stantarea literelor în 

metal producea un text relativ inegal, dar aceasta metoda i-a dat aurarului 

Johann Gutenberg ideea de a tipari cu ajutorul placilor metalice. Johann 

Gensfleisch Gutenberg, numit asa dupa numele mamei lui, s-a nascut la 

Maienta, oraselul de pe tarmul stâng al Rinului, la sfarsitul veacului al XIV- lea 

(1397 sau 1400 – 1468?), ca membru al unei familii aristocrate. Se pare ca a 

învatat mestesugul de a lucra în metal de la un unchi care era mester într-o 

monetarie. Ca aristocrat, Gutenberg nu a trebuit sa fie ucenic. El pare sa fi avut o 

fire aspra, un caracter dificil si ciudat. Certaret si sensibil, el a intrat în conflict 

cu autoritatile, cu cei apropiati, dar preocuparea lui pasionata o constituia 

tehnica, domeniul în care s-a afirmat ca inventator. El a cunoscut viata de exilat, 

a fost atras în mai multe procese, a înfruntat privatiunile unui trai nesigur, mai 

sarac.Din cauza implicarii familiei sale în diferite certuri politice locale, 

Gutenberg a petrecut câtiva ani în exil la Strassbourg (1434), unde si-a continuat 

experimentele cu tiparul, publicând în acest fel o scurta gramatica latina de 

caâeva pagini. El începu sa faca litere de lemn, dar acestea nefiind rezistente, 

trecu la altele de metal, izbutind sa gaseasca si aliajul cel mai potrivit: plumb cu 

antimoniu, care, dupa ce i s-a adaugat cositor, a ramas pâna astazi combinatia 

metalica cea mai nimerita pentru turnarea literei, caci literele trebuie facute 

dintr-un metal moale, usor la turnat si la prins orice forma, dar si destul de 

rezistent ce sa pastreze forma odata luata în toata finetea liniilor ei. În secolul al 

XV-lea mestesugul primilor tipografi cuprinde trei etape: turnarea literelor, 

culegerea lor si imprimarea. 

Gutenberg era sarac si, ca sa poata lucra tiparele lui, s-a asociat cu alti trei 

tovarasi. Unul dintre acestia, mai batrân, muri în curând si, din cauza 

neînttlegerii cu mostenitorii lui, asociatia se sparge. Gutenberg, si mai sarac, se 

întoarce la Maientia pe la 1446. Se întovaraseste cu un om de afaceri numit Fust. 

Lor li se alatura si un tânar, Peter Schoffer. Împreuna tiparesc, pe la 1450, o 

biblie latina, asa-numita biblie de 42 de rânduri, câte avea pe o pagina, sau a lui 

Gutenberg, sau Mazarin, fiindca s-a pastrat în Biblioteca Mazarina din Paris. 

Este un in-folio (o carte de format mare), din pergament si e prima carte cu 

adevarat tiparita, ce seamana unui manuscris si Fust a vândut-o la Paris, tinând 

79

taina descoperirii tiparului. Însa, omul cu bani, care era Fust, a crezut ca 

afacerea nu merge destul de profitabil pentru el si îl da în judecata pe Gutenberg 

pe motiv ca nu respectase conditiile contractului si câstiga procesul. 

Omul de geniu se vede iarasi lipsit de instrumentele concepute de el. Se 

alatura unui alt bogatas, Konrad Homery si deschide o alta tipografie, care 

prospera si unde Gutenberg învata si pe altii arta tiparului. Dar razboaiele civile 

impiedica lucrul si Gutenberg moare sarac (pe la 1468) si îndurerat, silit, spre 

sfârsitul vietii sa se foloseasca de ajutorul dat de ducele Albert de Nassau. 

Aceste date sigure ne dovedesc faptul ca acela care a dus la bun sfârsit 

încercari mai vechi de a tipari a fost Gutenberg si ca Maienta este patria 

tiparului, în apropiere gasindu-se si primele tiparituri. Lupta a continuat mult si 

abia în secolul al XVII-lea putem vorbi de o victorie completa a tiparului si 

aceasta numai în Apus, la noi mai târziu. Tiparul oferea carti noi mai usor de 

citit, mai placute si mult mai ieftine la îdemâna fiecauia. Nu avem carti tiparite 

cu litere mobile înainte de 1447. Chiar în secolul al XV-lea, arta tiparului se 

raspândeste repede. Din cauza disputelor religioase si a razboaielor civile, 

tipografii din Maienta se împrastiara si se stabilira prin alte tari. Atrasi de 

renumele tiparului, oameni din strainatate, unii trimisi de regii lor, venira anume 

în Maienta sa învete noul mesesug, raspândit mai iute în Italia, prin calugarii 

benedectini. Rând pe rând se întemeiaza tipografii în Mânastirea Subiaco, la 

Roma si la Venetia, unde se imprima înca din 1469 si care are o importanta 

deosebita pentru introducerea tiparului la noi. Tot în acelasi an se deschide o 

tipografie si la Paris, sub auspiciile Sorbonei. În 1476 William Caxton l-a 

introdus în Anglia când si-a instalat propria presa de tipar la Mânastirea 

Westminster, apoi la Londra si Oxford; în Spania la Valenta; urmeaza Tarile de 

Jos si celelalte tari nordice. Este foarte probabil ca razele artei grafice au venit la 

români din Venetia, mare centru tipografic care avea, pe la 1500, numarul 

considerabil de 50 de tipografii, unde se imprima si cu caractere slavone. 

Influenta italiana si in special venetiana s-a intins spre noi, mai ales prin 

comerciantii din Raguza, de pe coasta Dalmatiei, cu care tarile române aveau 

legaturi. 

La 1508 apare un Liturghier slavonesc tiparit de calugarul scrib Macarie, 

început în timpul domniei lui Radu cel Mare si terminat în aceea a lui Mihnea 

cel Rau. Nu se stie locul tiparirii: sau la Târgoviste care era capitala si respectiv 

sediu al domnitorului, sau la mânastirea Dealu de lânga Târgoviste, ctitorie a lui 

Radu cel Mare, sau în sfârsit la mânastirea Bistrita din Vâlcea, ctitorie a fratilor 

Craiovesti, unde se mai gaseau calugari sârbi si unde s-a aflat un exemplar din 

aceasta carte. 

Prima carte româneasca se crede a fi un catehism tiparit la Sibiu în 

1544, din care însa nu s-a gasit nici un exemplar. Prima carte româneasca 

tiparita, care s-a pastrat, este un exemplar imprimat de diaconul Coresi la 

Brasov, în 1561. Diaconul Coresi, care îsi facuse ucenicia probabil în tipografia 

lui Dimitrie Liubavici, a fost chemat la sasii din Brasov sa tipareasca acolo carti 

80

de propaganda religioasa, el tiparind vreo 20 de lucrari, în slavoneste si 

româneste. 

Procedeul lui Gutenberg, cunoscut ca tipar înalt, a fost principala metoda 

de tiparire timp de 500 de ani. Dar începând cu secolul al XIX-lea, acestuia i s- 

au adaugat alte doua procedee – litografia si fotogravura. Acestea au devenit 

importante în reproducerea ilustratiilor. În presa de tipar înalt, partile metalului 

care urmeaza sa fie cerneluite sunt ridicate deasupra regiunii inconjuratoare; în 

litografie, forma de tipar este plata, având parti care accepta cerneala si altele 

care nu o accepta; în gravura regiunile cerneluite sunt gravate în suprafata placii. 

În prezent, tiparul înalt si fotogravura sunt rar utilizate pentru tipar si aproape 

totul, de la ziare la carti, se tipareste prin litografie, care înseamna « scriere de 

piatra » ;i numele provine de la o tehnica dezvoltat[ de Alois Senefelder în 1798. 

În anul 1895 a fost inventat tiparul prin fotogravura de Karl Klic si 

Samuel Fawcett. Calculatoarele au revolutionat tehnologia tiparului. Multe carti 

sunt culese pe calculator si editate cu un program de editare de text, care este 

apoi transferat într-un program de paginare, combinate cu imaginile pe 

calculator ale unor fotografii si diagrame. 

Exista o foarte mare varietate de carti: romane, benzi desenate, 

enciclopedii, dictionare… dar, indiferent de subiect, la originea unei carti se afla 

întotdeauna un autor care vrea sa povesteasca o întâmplare sau sa transmita 

informatii cititorilor. Fara autor nu ar exista carti, iar acestea nu ar ajunge la 

cititori fara ajutorul editorului si al directorului artistic. 

În cartea sa Ancilla to classical reading (ghid pentru lectura clasicilor), 

Moses Hadas spunea ca: “noi însine suntem mai constienti de aportul unui autor 

a carui carte o citim decât de cel al unui compozitor a carui opera o ascultam 

într-o reprezentare publica. La greci, publicarea unei carti avea, de regula, loc 

printr-o recitare publica, întai în mod semnificativ – de catre autor si mai târziu 

de catre lectori sau actori profesionisti; iar recitarea publica a continuat sa fie 

metoda obisnuita de publicare, chiar dupa ce cartile si arta lecturii s-au raspândit 

„. dupa cum muzica scrisa pentru ansambluri mici difera, atât prin tonalitate, cât 

si prin ritm, de cea conceputa pentru salile mari, la fel s-a întâmplat si cu cartile. 

Tiparul a extins în asemenea masura dimensiunile “amfiteatrului” în care autorul 

îsi prezinta opera, încât toate aspectele stilului au fost modificare. H.J. Chaytor 

în lucrarea sa From script to print (de la scriere la tipar) scrie urmatoarele: 

“nimeni nu contesta ca inventarea si perfectionarea tiparului marcheaza un punct 

de cotitura în istoria civilizatiei. Mai putin usor se accepta faptul ca obisnuinta 

cu materiale tiparite a schimbat punctul nostru de vedere asupra literaturii si a 

stilurilor, a introdus idei privind originalitatea si proprietatea literara, de care 

epoca manuscrisului stia prea putin sau nu stia nimic, si a modificat procesul 

psihologic ce dirijeaza utilizarea cuvintelor în schimbul de idei. Prapastia care 

desparte epoca manuscrisului de epoca tiparului de carte nu este întotdeauna pe 

deplin înteleasa de cei care se ocupa cu studiul si critica literaturii medievale. 

Când luam în mâna o editie tiparita a unui text medieval, prevazuta cu o 

81

introducere, un aparat critic cu variante de lectura, note si glosar, în mod 

constient aducem acestui text acele idei si atitudini preconcepute care ne-au 

devenit o obisnuinta în urma frecventarii îndelungate a materialelor tiparite… » 

Aspectul oral al culturii manuscrisului nu numai ca a influentat profund 

modul de redactare si scrierea, ci a impus, de asemenea, ca scrierea, cititul si 

rugaciunea sa ramâna indisolubil legate între ele multa vreme dupa inventarea 

tiparului. 

Dupa cum relateaza Febvre în L’aparition du 

rugaciune si de liturghie în format de buzunar au 

numeroase carti tiparite într-un secol si mai bine de 

livre (p. 126), cartile de 

fost, probabil, cele mai 

la aparitia tiparului: „cu 

toate acestea, datorita tiparului si multiplicarii textelor, cartea a început sa apara 

ca un obiect pretios, de consultat într-o biblioteca. Se naste treptat dorinta de a o 

avea la dispozitie si de a o consulta sau a o citi oriunde si oricând.” Aceasta 

înclinatie foarte fireasca spre accesibilitate si portabilitate a mers mâna în mâna 

cu cresterea simtitoare a vitezei de citire a textelor tiparite cu litere uniforme si 

repetabile fata de manuscrise. Aceeasi tendinta spre accesibilitate si portabilitate 

a creat un public si piete de desfacere tot mai largi, indispensabile întregii 

actiuni Gutenberg. 

Fabvre si Martin explica (p. 169):”de la început, tiparul a aparut ca o 

industrie guvernata de aceleasi legi ca si celelalte industrii, iar cartea ca o marfa 

pe care oamenii o produceau în primul rând pentru a-si câstiga existenta, chiar si 

atunci când erau, ca familiile Aldus sau Estienne, totodata umanisti si savanti.” 

Autorii trec apoi la problema capitalului considerabil, necesar pentru a 

tipari si publica, a riscului mare de esec comercial si a goanei dupa piete de 

desfacere. Chiar în secolul al XVI – lea, tendintele care se manifesta în 

selectionarea si in tirajul cartilor prevesteau “aparitia unei civilizatii de masa si 

de standardizare.” Se forma treptat un nou gen de public consumator. Din 

întreaga productie de carti de pâna în 1500, reprezentând 15 sau 20 de milioane 

de exemplare, din 30 de mii sau 35 de mii de titluri distincte, partea cea mai 

mare, 77% era în latina. Dar asa cum cartea tiparita a înlaturat manuscrisul în 

primul deceniu al secolul al XVI-lea, tot astfel limbile nationale au înlocuit 

curând latina. 

Era inevitabil ca teritoriul limbii nationale sa ofere cartii tiparite o piata 

mai larga decât cea pe care o constituia elita internationala clericala a cititorilor 

de latina. Productia de carte a fost o mare aventurî din punct de vedere al 

capitalului si avea nevoie de piete cât mai întinse. 

“Astfel secolul al XVI-lea, epoca de reînnoire a culturii antice, este de 

asemenea, cea în care latina începe sa piarda teren. 

Începând din 1530, mai ales, aceasta miscare devine deosebit de clara. 

Publicul librariilor se dovedeste a fi tot mai mult un public de laici – adesea 

femei si burghezi, printre care multi nu sunt deloc familiarizati cu limba latina” 

(Febvre si Martin). 

82

Întrebarea “ce doreste publicul”? a avut de la bun început o importanta 

capitala pentru tipar. Dar asa cum formatul cartii a pastrat multa vreme aspectul 

exterior al manuscrisului. Tot astfel vânzarea de carte a depins multa vreme de 

târgul medieval ca mijloc de desfacere. “Negotul de carti în tot cursul evului 

mediu a fost în mare masura un comert de ocazie; abia dupa inventarea tiparului, 

comertul cu carte a devenit o activitate curenta” (Buhler, The fifteenth century 

book /Cartea în secolul al XV-lea/, p. 33). 

III. INCEPUTUL TIPARULUI ÎN LIMBA SLAVONA LA ROMÂNI 

În perioada scurtei dar rodnicei domnii a lui Radu cel Mare în Valahia 

(1495-1508)-perioada de pace si de o relativa prosperitate, s-au pus bazele 

traditiei tipografice de la noi. Cu ajutorul lui Nifon al II-lea, sfetnic al sau, înalt 

ecleziast sosit în Valahia dupa ce a fost patriarh al Constantinopolului si 

autoritate în lumea ortodoxa, obiectivul domnitorului a fost reorganizarea si 

consolidarea bisericii.Introducerea tiparului avea ca obiectiv editarea cartii de 

cult atât de necesara bisericii românesti. Pentru cel putin trei veacuri, evolutia 

cartii se va realiza într-o nemijlocita legatura cu istoria bisericii. Limba slavona 

a fost impusa prin traditie, în Valahia si Moldova, ea jucând în lumea ortodoxa 

rolul pe care latina îl avea în lumea catolica, în tipografiile care îsi constituie de 

la început un model editorial cu caracter aulic. Domnitorii români, chiar si dupa 

caderea Bizantului (1456) au sustinut traditiile de cult, de la ceremonialul de 

curte, costum sau viata bisericeasca. O practica a domnitorilor români care 

doreau sa sustina crestinatatea rasariteana intrata sub jugul Imperiului otoman 

era cea adonatiilor de carte. În aceste conditii, Radu cel Mare a încurajat ideea 

crearii unei tipografii conduse de calugarul Macarie, continând primele 

imprimate realizate de români pentru nevoile lor si create chiar în tara lor. Este 

vorba de un Liturghier (1508), Octoih (1510), Tetraevangheliar (1512).Ca 

aspect grafic, aceste tiparituri de carti slavone erau inspirate de cartea 

manuscrisa produsa în scriptoriile manastirilor românesti din secolul al XIV-lea 

si al XV-lea. 

Se stie ca primele tiparituri europene, incunabulele, sub raport anatomic si 

arhitectural, se identificau cu manuscrisele. Le lipsea foaia de titlu, textul se 

deschidea cu incipit si se încheia cu explicit, formule proprii manuscriselor, Cele 

mai vechi incunabule mentineau prescurtarile, ligaturile si ornamentele specifice 

manuscriselor. Literele primelor tiparituri erau inegale si imperfect conturate. 

Oglinda paginii tiparite avea si suprafete albe, rezervate completarii de mâna cu 

initiale,cu titluri, decoruri. Unele incunabule au ramas cu locuri goale, fapt 

explicabil, în conditiile în care posesorii n-au mai izbutit sa le dea rubricatorilor 

spre a le completa. Acesta realiza si un registru, o enumerare acuvintelor cu care 

începea prima foaie lansata de tipografi la sfârsitul lucrarii. Unele carti prezinta 

pe marginea foilor întepaturi provenite de la stifturile ce fixau coala la tiparire. 

Existau situatii în care incunabulele se vindeau sub forma de coli astfel încât 

posesorul sa le lege dupa gustul sau. 

83

IV. MICROBIOGRAFIA LUI MACARIE 

Macarie, autorul primelor tiparituri în limba slavona din Tara 

Româneasca, a fost un om dedicat unei complexe activitati. A facut revizuirea 

traducerilor, munca de tipograf si de editor. El s-a format în centrul tipografic de 

la Cetinje, învatând rigoarea si responsabilitatea pe care aceasta activitate o 

solicita. Textele pregatite pentru tiparire erau adunate din manastiri, comparate 

si selectate.Cele trei carti scoase de sub teasc au semnificatii distincte. 

Liturghierul, dupa cum au apreciat specialistii, ofera pentru prima data forma 

tiparita a slujbelor liturgice în limba slavona; Octoihul contureaza o practica 

unitara de cult, dat fiind faptul ca prin menirea ei, cuprinde opt glasuri (ehuri) la 

diferite slujbe religioase ce au loc într-o saptamâna, ele fiind reluate dupa 

scurgerea a opt saptamâni. Din secolul al XIII-lea a aparut pe teritoriul tarii 

noastre un manuscris, Octoihul de la Caransebes. Meritul lui Macarie este acela 

de a fi imprimat la Târgoviste, Octoihul slavon care dupa Liturghierul slavon 

este a doua tiparitura realizata pe teritoriul românesc. Evangheliarul este‟‟ 

prima Tetraevanghelie tiparita pentru toti ortodocsii care folosesc limba slava ca 

limba a cultului religios.‟‟( Dan Simonescu). 

Macarie a tiparit în 1512 o anume forma a Evangheliei, o carte ce contine 

textul complet al celor patru Evanghelii, în timp ce un Evangheliar contine doar 

pasaje alese, anume pericope pentru duminici si sarbatori. Nici pentru Tarile 

Române acest text nu era primul cunoscut, caci Nicodim în 1405 copiase si 

decorase un Tetraevanghel în manuscris. Grigore Uric în 1429 copiase un altul 

în Moldova, acesta aflându-se la Biblioteca Bodleiana din Oxford. 

În vremea lui Stefan, se copiaza în manuscris Tetraevanghelul de la 

Humor, caligrafiat în 1493 de Nicodim. S-a gasit si la Putna un Tetraevanghel 

realizat dupa moartea lui Stefan, între 1564-1607. Importanta cartii lui Macarie 

consta în faptul ca este prima tiparitura slavona cu cele patru Evanghelii 

imprimate la noi. De fapt, meritul de a fi scos prima tiparitura îi revine lui Filip 

Moldoveanu, care a imprimat textul la Sibiu în 1553. În 1561, un 

Tetraevanghel va scoate la Brasov Coresi care va tipari si un 

Tetraevangheliar. O data cu încetarea activitatii lui Macarie, munca în 

tipografie pare sa înceteze pentru un timp, din cauza unor împrejurari 

nefavorabile. Ea va fi reluata tot la Târgoviste de un alt domnitor ce va impune 

editarea cartilor de cult sub conducerea unui personaj interesant cu bibliografie 

de aventurier, tipograf, logofat, diacon, prieten al lui Iacob Heraclit, Dimitrie 

Ljubavici. În ultimele studii de specialitate, se sustine ipoteza ca el a fost fiul lui 

Fyodor Ljubavici, tipograf din Gorajde. Prin datele sale bibliografice, el ramâne 

aproape de Iacob Heraclit, cel care va deveni în aventura sa europeana, domnitor 

al Moldovei. Dimitrie a studiat în Creta la scoala lui Hermodores la Lestarhos si 

Iacob Heraclit în Genealogia sa publicata la Brasov îl declara pe Dimitrie, frate 

al sau. Mai mult, Johannes Sommer din Viata lui Despot Voda, Heraclit ar fi 

vrut sa-l ridice pe Dimitrie pe tronul Tarii Românesti. Despot moare în 1563, iar 

84

Dimitrie va fi facut prizonier si predat lui Petru cel Tânar, fiul domnitorului 

Mircea Ciobanu. Dupa ce doamna Chiajna devine vaduva, aceasta ordona ca 

Dimitrie sa fie decapitat, gest pe care ea-l vrea exemplar, spre a-i înspaimânta pe 

dusmani. La un banchet, capul lui Dimitrie este aruncat pe masa. Dincolo de 

latura politica, ce face din el un semnificativ personaj de Renastere, ne poate 

interesa în primul rând latura carturareasca a vietii lui Ljubavici. Pornit din 

Creta si ajuns la Târgoviste, Dimitrie a fost trimis la Brasov pentru a-si însusi 

limba latina, studiind cu Valentin Wagner. Îsi va forma o biblioteca 

impresionanta si va reveni la Brasov, calatorind la Viena, Italia, Moldova, ca 

apoi sa se întoarca în Tara Româneasca. Nu putem emite o idee suficient de 

argumentata stiintific, privind originea sa etnica; unii îl considera grec, altii 

bulgar, valah, Ex Nobilis Valachicae Silvae Orindus. 

Împreuna cu Moise, tipograful Dimitrie ar fi tiparit un Molitvenic în 1545, 

iar de unul singur scoate un Apostol. Molitvenicul este o carte a ritualului 

orodox în care sunt prezentate rânduielile si rugaciunile prescrise pentru 

conferirea sfintelor taine si a altor functii bisericesti, de sfintire si de 

binecuvântare. La noi, Molitvenicul scris de Ljubavici în slavona este cel mai 

vechi. Lui îi va urma Coresi, care dupa douazeci de ani va tipari în Transilvania 

Molitvenic rumânesc ca o anexa a Cazaniei. Aceasta din urma cuprindea tâlcul 

Evangheliei. În Molitvenic intereseaza si epilogul care cuprinde unele precizari 

despre cine sunt realizatorii editiei. Din epilog aflam ca editorul si proprietarul 

tipografiei era Ljubavici, iar Moise era tipograf executant. La acea data, în 

munca editoriala, aflata într-o perioada de pionierat, nu se diferentiasera 

activitatile tipogradice. Comanditarul unei tiparituri era domnitorul, considerat 

drept editorul oficial. Editorul propriu zis si proprietarul urma sa fie tipograful 

care facea aproape totul. El pregatea literele, stabilea gravura, ornamentele, 

prepara cerneala, ca apoi sa se ocupe de imprimare. Tipograful Ljubavici era un 

mestesugar complet, chemat sa faca singur întreaga munca de tiparire a unei 

carti. Iata de ce dura atât de mult tiparirea. 

În mod cert, unul din meritele lui a fost acela de a fi format în atelierul sau 

prima generatie de tipografi români. Prin realizarile sale în domeniu, orasul 

Târgoviste a devenit în conceptia lui Gheorghe Buluta “primul centru iradiant al 

mestesugului de carte româneasca” ( Scurta istorie a editurii românesti, p. 9). 

Despre Apostol, ar trebui sa spunem ca era o tiparitura în slavona pe care 

Ljubavici a scos-o în doua editii: una la comanda lui Ilias al II-lea pentru Rares 

domnitorul Moldovei si una pentru Mircea Ciobanu. Era o carte de cult cu 

faptele apostolilor. Unul dintre primele 

Codicele Voronetean. Textul va fi însa 

Coresi la Brasov în 1566. În acel timp, 

texte pe aceasta tema se gaseste în 

reluat dupa Dimitrie Ljubavici si de 

cu activitatea tipografica se ocupa o 

întreprindere particulara pe care statul o sustinea financiar, domnitorul fiind 

comanditar. Acesta îsi stabilea optiunile pentru titluri, ele fiind corelate cu 

programul politic si cultural al tarii si cu biserica. Cartile tiparite de Macarie si 

de Ljubavici vor circula în toate tarile românesti si chiar în toata aria balanica- 

85

ortodoxa pentru ca erau scrise în limba slavona. Cartile, tiparite exemplar ca 

aspect de catre Macarie, se încadreaza într-un prim tip editorial, raspunzând 

initiativei oficiale românesti si având un aspect tehnic comun. Tipariturile erau 

gândite sa slujeasca întregii arii sud- est europene. Misiunea lor era complexa: 

1. de sustinere a unitatii crestine, amenintata de puterea otomana; 

2. era un mijloc de propaganda pentru personalitatea politica si ctitoriala a 

domnitorului care aspira sa fie si o personalitate culturala. Aceste tiparituri îsi au 

obârsia în sentimentul unei solidaritati crestine ortodoxe. Acest fapt nu însemna 

ca aspectul tipariturii nu era diferentiat de la o tara la alta. Tiparul chirilic 

venetian a propulsat o miscare resimtita în întreaga Europa. Sub aspect grafic, 

tiparitura si-a creat un stil cu elemente originale, bazat pe trditia cartii 

manuscris. 

V. ACTIVITATEA TIPOGRAFICA ÎN SECOLUL AL XVI-LEA IN 

TARILE ROMÂNE 

Dupa numirea lui Macarie în functia de mitropolit al Tarii Românesti 

(opinie formulata de unii istorici) sau dupa plecarea sa din tara ( dupa altii) 

activitatea tipografica înceteaza. Fara îndoiala ca manuscrisul a continuat sa 

circule, activitate regasita chiar si în perioada activitatii tipografice din tarile 

române. 

În prima jumatate a secolului al -XVI-lea încep sa circule chiar în limba 

slavona carti tiparite la Venetia în tipografia lui Bojidar Vukovici (originar din 

Serbia). Tipografia venetiana a acestuia a avut strânse legaturi cu tarile române, 

de unde au plecat tipografi ce lucrau acolo: diaconul Radoi ori calugarul Moisi 

ce a lucrat la Venetia din 1536 pâna în 1538. Este foarte probabil ca acest Moisi 

sa fi trecut dupa desfiintare tipografiei lui Vukovici la tipografia din Graceanita 

unde lucra Dimitrie Liubavici, nepot al lui Vukovici. Sigur este faptul ca Moisi 

imprima în 1545 din „porunca domnului Io Petru Mare Voievod” un Molitvelnic 

slavon, având în anexa Pravila Sfintilor Apostoli. Imprimarea acestei carti s-a 

facut în „Cetatea de Scaun” Târgoviste cu matritele lui Liubavici. 

Târgovistea care în timpul lui Neagoe Basarab în afara ca era capitala tarii 

mai devenise si sediul Mitropoliei ortodoxe românesti. Domnitorul începuse în 

1518, zidirea unei biserici cu hramul Înaltarii Domnului „mare si frumoasa cu 8 

turle si tot ratunde cum se satura ochii tuturor la vederea ei” la Târgoviste. Desi 

neterminata definitiv, biserica va fi sfintita la 18 mai 1520 cu mare pompa. Aici 

se va muta sediul mitropoliei Tarii Românesti de la Arges si va ramâne 

nestramutat pâna în 1668, când se va stabili la Bucuresti. Însemnatatea politica 

si culturala a Târgovistei a crescut neâncetat prin aceasta mutare. 

Cele doua puteri feudale (politica : domn; bisericeasca : mitropolie) se 

apropie una de alta pentru o mai strânsa colaborare si pentru o mai grabnica 

înfaptuire a telurilor lor comune. Prima sarcina a noii Mitropolii este de a 

strânge izvoare istorice, opere scrise în tara. Astfel, Cronica domniei lui Neagoe 

Basarab, încadrata în lucrarea Viata Sfintilor Apostoli alcatuita de Gavril I, 

86

egumen al Athosului, a fost predata tinerei mitropolii spre pastrare si raspândirea 

ei în manuscrise în lumea cititorilor. Cronica Domniei sale trateaza si despre 

multele ctitorii ale aceluiasi „sunt scrise mai pe larg la o carte ce-au facut 

Neagoe în viata lui si au dat-o pe statatoare la Sf. Mitropolie din Târgoviste” 

dupa cum citim în Letopisetul Tarii Românesti. 

În 1544 Moisi a sosit în tara, chemat de d-l Patrascu cel Bun si tentat de 

un câstig material oferit generos de acelasi Dimitrie Liubavici. Aducea cu el pe 

colaboratorul sau de la Graceanita (Moisi), dar si matricele turnatoriei 

literelor.În anii urmatori Moisi nu mai este amintit, dar îl gasim pe Liubavici, ca 

tipograf al unui Apostol, în care a fost ajutat de ucenicii sai: Oprea si Petre, 

ridicati dintre localnici.Tiparirea cartii a început la 18 aug. 1546 si s-a terminat 

la 18 martie 1547 „în capitala Târgovistei”. Din ea s-au tras exemplare si pentru 

Moldova si poarta urmatoarea titulatura: ”autocratul domn a toata tara Moldovei 

io Iliasco voievod si mama lui binecinstitoarea d-na Elena, dispotarita si fiii ei, 

io Stefan voievod, io Constantin voievod, fiii raposatului Petru (Rares – n.n.) sa 

le fie vesnica pomenire.” 

Matricele tipografice ale lui Liubavici erau rare si deosebite de cele 

folosite de Macarie. Litera este mult mai mica si mai strânsa decât a primei 

tiparnite românesti. Initialele ornamentate, putine la numar, amintesc de cele 

venetiene. Si pentru tiparitura destinata Tarii Românesti, ca si pentru cetatea 

Moldovei s-a facut câte un frontispiciu. Este prezent pe jumatate de pagina, 

alcatuita din arabescuri si încadrat într-o inscriptie cu titulatura voievodului, 

asemenea cu inscriptia de pe pietrele tombale voievodale. În mijlocul 

arabescurilor într-o cununa de spice stilizate este stema Tarii Românesti: corbul 

cu crucea în cioc, gravura executata de maestrii localnici. Exemplarul pentru 

Moldova are aceeasi repartizare în pagina a textului, dar titulatura poarta numele 

voievodului Ilias si stema Moldovei. 

Tipograful D.Liubavici este originar din Macedonia de la mânastirea 

Decia, pe care o paraseste de frica turcilor, refugiindu-se la Târgoviste si lucrând 

la mânastirea Dealu. Dintre cei doi colaboratori ai sai (Oprea si Petre) Oprea va 

fi cel care în tipografia caruia s-a scolit Coresi. Octoihul slavon, aparut la 

Brasov în 1557, este cartea unde maestrii tipografi sunt amintiti în ordinea 

vechimii: „Eu, robul lui Hristos, Oprea Logofatul si diaconul Coresi, ne-am 

trudit cu aceasta si am tiparit aceste carti.” Apostolul tipografului D.Liubavici a 

fost multa vreme necunoscator, dar în 1560 a fost gasit un exemplar în podul 

casei batrânului Ion Cornea (Sibiel), mostenitor din tata în fiu în familia unor 

carturari si oferit spre vizionare Bibliotecii Nationale din Cluj. 

Istoricul PP. Panaitescu atribuise (eronat!) tiparnitei lui D. Liubavici 

imprimarea altor carti românesti apartinând perioadei 1544 – 47, carti care de 

fapt se tiparisera la Sibiu în tipografia lui Filip Moldoveanul. 

CONCLUZII 

- Daca perioada macariana ne îndreapta prin lucratorii tipografi spre arta 

tipografica venetiana, perioada Liubavici ne duce spre contacte cu Serbia. 

87

- Ucenicii acestia: Petru, Oprea, Coresi sunt târgovisteni de origine, ei 

însisi desenând literele, turnându-le în matrite si facând servicii de zetare, 

corectare, specialisti la presa, într-un cuvânt au pus aici la Târgoviste temelia 

meseriei de tipograf a artei si industriei poligrafice nationale. 

VI. PRIMA CARTE TIPARITA ÎN LIMBA ROMÂNA 

Din deceniul 5 al secolului al XVI-lea, cartea în limba româna se 

raspândeste si prin intermediul tiparirii primelor carti. Aparitia textelor 

religioase în limba vorbita de populatia majoritara se datoreste miscarii 

orasenimii române pentru o cultura proprie, miscare ce cuprinde întreaga Europa 

în timp de reforma religioasa. Prima carte tiparita în limba româna, Catehismul 

luteran (1544), provine din tipografia lui Filip Moldovanul de la Sibiu. Din 

pacate nu ni s-a pastrat nici un exemplar din aceasta lucrare. 

1. ISTORICUL SI SURSELE DIN CARE O CUNOASTEM 

În toamna anului 1847 tânarul Timotei Cipariu se afla la Viena, studiind 

izvoarele lingvistice ale limbii române în Biblioteca Cancelariei Aulice. Într-una 

din zile bibliotecarul i-a atras atentia asupra unei foi volante în limba germana, 

tiparita în 1546, ce cuprindea printre altele o interesanta comunicare despre 

Catehismul luteran ce aparuse în limba româna la Sibiu. Vazând acea foaie 

volanta, Cipariu va face imediat o relatare asupra ei în revista „Organul 

luminarii” (7 ian.1848), deschizând noul sir al unor discutii stiintifice si scrieri 

istorice ce vor începe sa lamureasca problemele legate de aceasta prima carte în 

limba româna. Cipariu era foarte interesat de aceasta foaie valoroasa, întrucât 

dupa spusele sale ar fi vazut între 1837-38 un asemenea exemplar în Biblioteca 

Basilicilor din Blaj, exemplar, care se pare ca s-a pierdut ulterior în timpul 

revolutiei 1848-49. Prima tipografie de la Sibiu a functionat începând cu 1528- 

29 si care între 1543-44 fusese înzestrata si cu litere chirilice, conducatorul ei 

fiind Filip Moldovanul care timp de proximativ un sfert de veac fusese talmaciul 

si diacul român al orasului Sibiu. 

Timotei Cipariu se exprima destul de prudent vis-a-vis de Catehismul din 

1544, spunând ca de fapt el a avut în mâna doar o lucrare de proportii mici în 

formatul 12, scrieri în alte litere ce se deosebeau de ale celorlalte tiparite, dar 

nespecificând ca ar fi vorba de un catehism si cu atât mai putin de o tiparitura 

sibiana.El însusi se întreaba: ”Era acesta Catehismul de Sibiu au altceva? Judece 

care poate. Noi însa suntem plecati a crede pâna una alta cum ca, Catehismul de 

Sibiu trebuie sa fie într-un format mai mare.”Cerecetarea asupra Catehismului a 

facut-o între altii de profesorul Jakó de la Universitatea Cluj, el formulându-si 

concluziile în diverse articole, aparute în publicatii ale specialitatii si în principal 

în lucrarea Filobiblon transilvan. Iata cum s-au derulat faptele care au fost 

atestate documentar : 1752 : în locuinta din Sibiu a contelui Banffi Denes s-a 

facut un inventar, printre care si al cartilor în format 4 si în care, la pozitia nr. 

248 se putea citi însemnarea: ”carte scrisa în valaha de Filip, propovaduitorul 

valah, în scopul primirii reformei de catre valahi.” Descrierea aceasta atât de 

88

aproximativa se datoreaza faptului ca textul scris cu caractere chirilice nu-i era 

accesibil redactorului maghiar al acestui inventar. Impresionant este faptul ca se 

mentioneaza o carte scrisa în limba româna a carui tipograf este Filip si deci ca 

am avea de-a face cu un exemplar din acea prima tiparitura în limba româna. 

Banffi Denes, un mare iubitor de carte dar si un mare risipitor, în 

noiembrie 1763 a fost nevoit sa-si scoata biblioteca la licitatie, aceasta fiind de 

altfel si prima licitatie de carte din Transilvania care a beneficiat de un catalog 

topografic, operatie realizata de secretarul sau care de fapt întocmise si 

inventarul mentionat mai sus. 

Pentru întocmirea acestui catalog de licitatie s-a avut ca punct de plecare 

inventarul din 1752, dar -surpriza!-, unele prezente din inventar nu se regasesc 

în caietul de licitatie. Se pare astfel ca ele lipsesc, fie pentru ca s-au pierdut, dar 

mai probabil pentru ca posesorul cartilor dorea sa le pastreze si sa nu le scoata la 

licitatie, iar printre aceste carti sterse se afla si cartea lui Filip Moldoveanul. 

Probabil ca lucrarea sa fi ramas vreme îndelungata la curtea baronului si a 

urmasilor sai, în castelul de la Bontida. Dar jefuirea castelului în 1944-45 a dus 

la distrugerea multor carti si lucruri de arta aflate în castel între care ar fi putut fi 

si acel Catehism. Important este însa ca la mijlocul secolului XVIII se mai 

puteau gasi în Transilvania exemplare ale Catehismului din 1544 si asa cum 

spusese Cipariu cartea era de format 4 si nu 12. 

Profesorul Mircea Pacurariu, mai recent, consacra lui Filip Moldoveanul 

un întreg capitol în chiar debutul volumului Carturari sibieni de altadata 35 , in 

car argumentatia are o osatura logica, pornita de la adevarul ca pentru românii 

transilvaneni nu era nevoie de traducerea din germana sau maghiara a textelor 

principalelor rugaciunile (Tatal nostru, cele 10 porunci, Simbolul credintei, 

întrucât ele printr-o seculara traditie erau rostite permanent de credinciosi. 

Asadar teoria, sustinuta si de Al. Rosetti, ca programul sasilor de propaganda a 

reformei lutherane este baza acestui Catehism cu text românesc este atacabila, 

chiar daca se stie ca la 1543 Universitatea saseasca din Sibiu a decis sa 

raspândeasca noua învatatura a lui Martin Luther la toate nationalitatile 

conlocuitoare ale “Pamântului craiesc“. Daca acest text al Catehismului 

românesc, titlu pe care îl propune Mircea Pacurariu, nu s-a pastrat, în schimb 

autorul descrie celelalte doua carti tiparite la Sibiu de iscusitul mester Filip 

Maler sau Pictor, anume Tetraevanghelul slavon din 1546, tiparitura din care s- 

au gasit doua exemplare, ambele ajunse în Rusia din Moldova, pentru care 

desigur fusesera în buna parte comandate, din moment ce exemplarul detectat la 

Petersburg fusese si al domnitorului Gheorghe Stefan (1653-1658). Aceasta 

filiatie explica prezenta în 4 locuri ale cartii nu numai a stemei Sibiului, cu cele 

doua sabii încrucisate, având vârful în jos, cu o coroana deasupra, ci si a stemei 

moldovene pe pagina 289. Un an mai târziu, tot pentru moldoveni, tiparea si 

Dimitrie Liubavici în atelierul sau din Târgoviste Apostolul, probabil cerut de 

35 Vezi Mircea Pacurariu, Filip Moldoveanul-primul tipograf român, în vol. Carturari sibieni de altadata, 

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 7-11. 

89

domnitorul Petru Rares sau de mitropolitul Teofan al Moldovei.Interesanta si 

semnificativa, totodata, aceasta circulatie a cartilor între cele 3 tari române, ele 

având rolul unui liant, ce va asigura unitatea de neam a românilor. 

Tetraevanghelul de la Sibiu este un monument de arta tipografica si datorita 

faptului ca Filip folosea pentru prima data în cultura româna xilogravura, ca 

podoaba, ceea ce ar însemna ca el însusi a realizat-o, ca o creatie originala la 

români. La sfârsitul Evangheliilor dupa Matei, Luca si Ioan, pe câte o pagina 

înteraga chipul lui Isus Hristos sezând si având în toate trei monograma lui 

Filip, tipograful sibian.Mircea Pacurariu conchide:”Aceste gravuri sunt creatii 

artistice românesti originale, mult superioare- ca tehnica de executie si ca aspect 

artistic- celor întâlnite în alte tiparituri. Frontispiciile si initialele înflorate imita 

pe cele din tipariturile ieromonahului Macarie din Tara Româneasca. Literele 

noi, taiate tot de Filip, imita, de asemenea, tiparul macarian. Toate aceste creatii 

originale diovedesc ca Filip Moldoveanul a fost un tipograf priceput si un gravor 

de o înalta maiestrie.“ Nu vom parasi acest moment de debut al tiparirii cartilor 

în limba româna, petrecut la Sibiu, fara a mentiona cea de-a treia carte scoasa în 

anii 1551-1553 de Filip Moldoveanul, anume Tetraevanghelul slavo-român, 

care este cea dintâi tiparitura în limba româna ajunsa pâna la noi. Pe lânga 

exemplarul incomplet pastrat la o biblioteca din Petersburg, s-a descoperit un 

fragment al aceleiasi carti în biserica din Oiejdea- Alba. Din pacate, pe nici-o 

pagina a acestui text nu figureaza semnatura tipografului lucrarii. Tocmai de 

aceea, specialistii au recurs la cercetarea filigranului hârtiei, stabilind ca aceasta 

provenea din fabrica brasoveana a anilor de la mijlocul secolului al XVI-lea si 

astfel a fost datata tiparirea cartii, iar pe baza formei unor litere, mai ales a lui 

M, asa-zis “cu poale” si îndeosebi M, ca litera initiala, imitând coroana Sibiului, 

particularitate inexistenta la vreo alta tiparitura româneasca a secolului al XVI- 

lea, a condus la concluzia ca Tetraevanghelul slavo-român este creatia aceluiasi 

mester sibian. 

CONCLUZIE 

Cu totul remarcabila este figura lui Filip Maler de la Sibiu, care nu era 

numai un carturar poliglot, folosit ca traducator de Primaria orasului în 

tratativele diplomatice cu tarile române, ci si cel dintâi tipograf si gravor de 

obârsie româna al culturii noastre. El este fauritorul primelor tiparituri românesti 

si creatorul de talent al celor dintâi gravuri ornamentale pentru carti bisericesti 

ale neamului nostru. Asa cum remarca concluziv Mircea Pacurariu în studiul 

mentionat, Filip “are meritul ca a facut din orasul Sibiu un centru de cultura 

româneasca.“ 36 , ceea ce pentru epoca de pionierat a tiparului în Estul Europei si 

pentru statutul avut de românii transilvaneni, ca nationalitate tolerata în plan 

politic era o reala performanta în plan cultural. 

36 Ibidem, p.10. 

90

VII. CONTRIBUTII ALE DIACONULUI CORESI LA 

DEZVOLTAREA TIPARULUI ÎN LIMBA ROMÂNA 

1. Observatii preliminare. 

Ca personalitate a carei existenta se situeaza în comentariile ajunse pâna 

la noi între legenda si realitate istorica, diaconul Coresi nu s-a desprins înca din 

conul de umbra al datelor ramase incerte. De aceea sunt necesare câteva 

observatii preliminare, fara de care apare ca paradoxal faptul ca un tipograf, a 

carui existenta ramâne înca atât de controversata, din lipsa datelor documentare 

exacte, a reusit într-un interval de timp relativ restrâns, cel dintre 1559 si 1581, 

sa tipareasca un numar într-adevar mare de carti, probabil chiar mai multe decât 

cele pastrate, dintre care în limba româna aproximativ 10 titluri: Întrebarea 

crestineasca ( 1560),Tetraevanghelul (1561), Apostolul ( 1563), Cazania din 

1564 si cea din 1581, aceasta editie fiind considerata apogeul activitatii 

tipografice coresiene, Molitvenicul (1564), Psaltirea din 1564 si cea din 1570, 

Pravila si Apostolii (1570, 1580), Liturghierul (1570), câteva dintre acestea 

continuând sa fie înca subiect de controverse între cercetatori. 

Prima observatie este menita sa scoata 

priveste patrunderea tiparului pe teritoriul 

împrejurari favorabile, ce ne confera un loc 

in evidenta faptul ca, în ceea ce 

românesc, am fost ajutati de 

privilegiat între celelalte natiuni 

europene, daca ne gândi ca, în general, în domeniul cultural, românii s-au situat, 

de obicei, cu mult în urma Occidentului. În Grecia, tara cu o cultura exemplara, 

înflorita înainte si mai puternic decât la Roma, tiparul nu activeaza decât cu 

începere din secolul al-XIX-lea, din cauza regimului de asuprire al Imperiului 

Otoman, pe care elenii l-au avut multe veacuri. 

În privinta tiparului, la exact 38 de ani de la inventia lui Johannes 

Gensfleisch, care a deschis o era noua în domeniul transmiterii si stocarii 

informatiei pe calea scrisului, numita de Marshall McLuhan Galaxia 

Gutenberg, si pâna la tiparirea cartii pe teritoriul românesc, prin activitatea 

ieromonahului Macarie, care între 1508 si 1512, tipareste – dupa toate 

probabilitatile - în Tara Româneasca trei carti slavonesti, dintre care Liturgherul 

slavon din 1508 la porunca domnitorului Radu cel Mare, într-un atelier 

tipografic utilat cu litere aduse de la Venetia. A doua observatie este aceea ca 

nici distanta dintre prima imprimare facuta cu ajutorul tiparului mobil, în 

imprimeria deschisa de Gutenberg la Mainz (Biblia de la 1450) si prima 

tiparitura în limba româna Catehismul românesc de la Sibiu (1544), nu este 

prea mare. Alte observatii pot avea în vedere sublinierea conjuncturilor care au 

favorizat stabilirea lui Coresi la Brasov si dobândirea de catre orasul primei scoli 

românesti a atributului de centru redutabil al unor tiparituri în limba româna, 

referiri la rolul decisiv jucat în aceasta privinta de ofensiva Reformei în 

Transilvania, traditia creata de Honterus prin realizarea unei baze tehnice mai 

performante decât în celelalte centre tipografice din Ardeal, calitatea morii de 

hârtie de la Brasov si, nu în ultimul rând, preocuparea comunitatii sasesti locale 

91

pentru ridicarea nivelului cultural al românilor în vederea convertirii lor la 

luteranism si calvinism. 

2. Paradoxul Coresi 

Astazi este unanim acceptata ideea ca izbânda tiparului în limba româna 

trebuie legata de numele lui Coresi. Exista o bogata bibliografie consacrata 

activitatii tipografice a lui Coresi la Brasov, desi aceasta nu însumeaza decât cel 

mult 27 de ani, dar cu toate acestea nu sunt de consemnat decât doua sinteze cu 

caracter monografic: teza de doctorat sustinuta la Facultatea de Litere si 

Filozofie din Cluj de cercetatorul Liviu Predescu si publicata la Tipografia 

Seminarului din Bucuresti în 1933 (contributie adnotata si amendata ulterior de 

Dan Simonescu) si recenta monografie a cercetatorilor Ion Ghetie si Al. Mares 

Diaconul Coresi si izbânda scrisului în limba româna, Bucuresti, Institutul de 

Lingvistica al Academiei Române, 1994, lucrare meritorie deoarece sintetizeaza 

si interpreteaza, pertinent si peremptoriu, principalele idei si opinii care s-au 

concretizat de-a lungul timpului în legatura cu activitatea lui Coresi. Dar nici 

aceasta, cum nici cele câteva contributii prestigioase ale unor cercetatori 

brasoveni ca: Gernot Nussbacher, Monica Tatarescu, Vasile Oltean, regretatul 

Pavel Binder sau notoriul Nicolae Suluica, nu au reusit sa înlature cu totul aura 

de legenda ce înca pare a mai învalui unele aspecte legate de tipariturile 

coresiene, numeroasele controverse, nu întotdeauna convingator elucidate 

(identitatea lui Coresi, paternitatea unor tiparituri, stricta delimitare a 

contributiilor de tipograf si editor la realizarea unor tiparituri, rol jucat în 

traducerea textelor, stabilirea modelelor folosite etc.) ceea ce constituie un 

adevarat paradox, având în vedere ca anul 2001 va marca împlinirea a 420 de 

ani de la tiparirea celei mai reprezentative carti coresiene, Evanghelie cu 

învatatura den tuspatru evanghelisii alese si den multe demnezeiesti scripturi, 

iar vehicularea empirica a meritelor lui Coresi ca elemente componente ale 

triumfalismului românesc au cunoscut o larga raspândire pe verticala succesiunii 

generatiilor, dar si în spatiul orizontal al contemporaneitatii. Un alt paradox, care 

tine de atitudinea pe care românii o au în general fata de valorile lor culturale, 

dar si de conditiile vitrege ale circulatiei si pastrarii cartii în diferitele perioade 

ale istoriei noastre, face ca Brasovul sa detina un numar insignifiant din 

exemplarele originale ale cartilor stabilite ca fiind de provenienta coresiana. 

Astfel în bibliotecile importante ale Brasovului – Biblioteca Judeteana George 

Baritiu, Biblioteca documentara a Bisericii Negre, Biblioteca Muzeului 

Judetean, Biblioteca Muzeului Primei Scoli Românesti etc. - se afla pastrate 264 

de titluri în 400 de exemplare din cartile tiparite între 1539 si 1750 în tiparnitele 

din Brasov, Sibiu, Alba Iulia, Cluj etc. Între acestea, numarul cartilor coresiene 

este de 5: Psaltirea slavona din 1564, exemplar identificat de cercetatorul 

Gernot Nussbacher (cf. “Revista Bibliotecilor”, an 24, nr.2, din 1971, p.114 – 

116); Sbornicul slavon din 1569 (7077), care în colophon are mentionat numele 

lui Coresi ( “Eu, pacatosul diacon Coresi am scos aceasta carte împreuna cu 5 

92

ucenici. S-au început a se scrie aceasta carte în luna iulie douasprezece zile si s- 

au ispravit în luna lui decembrie sasa zile în anul 7077”); Octoihul slavon din 

1574; Psaltirea slavona din 1577 si singurul exemplar din tipariturile românesti 

Evanghelia cu învatatura din 1581, despre care în Predoslovie se spune ca a 

fost tradusa în sârbeste. Este exemplarul care a folosit cercetatorului brasovean 

Paul Binder la sustinerea ipotezei ca diaconul Coresi s-a folosit de dotarile 

tipografice ramase în fostul atelier honterian mostenit pâna în 1579 de Cornelius 

Honterus si apoi trecut în proprietatea lui Johannes Scherer Nyro. Este unul din 

cele mai frumoase si cele mai complete exemplare dintre toate tipariturile 

românesti, realizate de Coresi si pastrate pâna astazi (format in folio, cu oglinda 

paginii de 225 x195 mm, cu titlurile realizate dupa clisee sapate în lemn si având 

gravata stema lui Lukas Mirscher, dupa modelul Cazaniei tiparita la Zabludov 

în 1569. 

3. Repere biografice sub semnul incertitudinii 

Una dintre controversele neelucidate cu argumente convingatoare se 

refera la originea etnica a lui Coresi. Scriitorul Ion Agârbiceanu a intervenit ( cf. 

Carturari români, Sibiu, Editura Asociatiunii ASTRA, 1937 ) în legenda 

întretesuta în jurul numelui lui Coresi, sporindu-i aura: Cel dintâi tiparitor de 

carti bisericesti în româneste, al carui nume îl cunoastem, e Diaconul Coresi. 

Neamul lui a venit în Tarile Românesti din Insula Chios, ce tine de Grecia. 

Coresi pare a fi de loc din Târgoviste! Nu se cunosc amanunte din viata lui, dar 

se stie ca a scris cu tiparul între 1557 si 1583 la Târgoviste, la Brasov, la Sebesul 

Sasesc unde pe vremea aceea erau tipografii. Fixarea Insulei Chios ca loc pentru 

radacinile arborelui genealogic coresian pare, desigur, mai mult o figura de stil 

prin raportare la ipoteza celebra conform careia Chiosul ar fi fost locul nasterii si 

vietii lui Homer, biografie ramasa exclusiv în perimetrul legendei. Spre 

deosebire de ilustrul sau înaintas, despre a carui existenta pamânteasca nu s-a 

pastrat nici o marturie scrisa, numele lui Coresi este atestat de diferite 

documente, de obicei acte de cancelarie, din prima jumatate a secolului al XVI- 

lea, prima mentiune fiind însa aceea din epilogul Octoihului mic slavonesc din 

1557, carte tiparita de Coresi împreuna cu logofatul Oprea, al carui ucenic era. 

Dar faptul ca nu s-au pastrat date referitoare la anul si locul nasterii sale, precum 

si existenta unor omonime care au circulat în epoca, au facut posibila aparitia 

celor doua ipoteze contradictorii. Prima, având la origine observatia lui T. 

Cipariu privind posibila legatura între numele familiei Coressios din Chios si 

numele diaconului tipograf a câstigat teren prin sustinerea ei de catre nume de 

prestigiu ale istoriografiei românesti: B.P. Hasdeu, A.D. Xenopol, Aron 

Densusianu, Nerva Hodos, Nicolae Cartojan si altii pâna la Liviu Predescu. 

Aceasta parere, împartasita si în prezent de unii cercetatori, a primit o replica 

demna de luat în consideratie de la St. Nicolaescu, la începutul secolului XX. Si 

în acest fel a prins teren ipoteza originii românesti a lui Coresi, bazata pe 

argumentul filosofic potrivit caruia terminatia în si a numelor de persoane ar fi 

93

mai frecventa la macedoni si albanezi, asa-zisul nume de familie Coresi, fiind 

de fapt un prenume, adica numele de botez al carturarului tipograf. Printre 

sustinatorii acestei ipoteze se numara si Nicolae Iorga. Dar nu numai numele, ci 

însasi identitatea persoanei a fost pusa în discutie. În documentele slavo-române 

din secolul al XIV-lea mai apar doi scriitori de acte domnesti cu numele de 

Coresi. Primul care îsi zicea diac a redactat documente între 1525 si 1538 si a 

zidit în Tara Româneasca o biserica folosind mesteri adusi de la Brasov. Celalalt 

Coresi a îndeplinit functia de logofat la Târgoviste si Bucuresti. Cercetatorii Ion 

Ghetie si Al. Mares, (cf. op. cit), fara a lamuri aspectele legate de nationalitatea 

carturarului tipograf, sustin originea munteana a lui Coresi, însotindu-si optiunea 

cu o serie de precizari: faptul ca în epilogul Tetraevangheliarului românesc din 

1567 este prezenta formula ot Târgoviste, prezenta numelui de Coresi sau 

Corese în epilogul primei Cazanii etc. Mestesugul de tipograf l-ar fi învatat la 

Târgoviste, desi, asa cum am mentionat, Coresi nu depasea stadiul de ucenic (al 

logofatului Oprea) nici în 1557. 

Este de mentionat, în treacat, ca aceste lacune de informatie si insuficienta 

argumentare a unor ipoteze, a condus spre confectionarea propagandistica a unei 

imagini false a personalitatii lui Coresi, care la Brasov si-a gasit expresia publica 

în cele doua lucrari de arta plastica: fresca din pronausul Bisericii Sf. Nicolae, 

care în contrast cu spiritul celor doua picturi murale dedicate de Constantin 

Petrescu lui Mihai Viteazul si, respectiv, Regelui Ferdinand si Reginei Maria, ne 

ofera un Coresi rudimentar, ca si acela întruchipat de sculptura ostentativ asezata 

la intrarea în Biserica din Scheii Brasovului, în evident contrast cu spatiul 

ambiental. Prin urmare, cu atât mai utila si demna de luat în considerare este 

lucrarea cercetatorilor Ion Ghetie si Al. Mares care, temperând chiar si unele 

exagerari ce tin de asa-zisul patriotism local al cercetatorilor brasoveni, ofera 

prima imagine plauzibila a contributiei lui Coresi la dezvoltatrea tiparului în 

limba româna prin cartile românesti tiparite la Brasov, unde traditia honteriana, 

calitatea hârtiei realizata de moara intrata în criza de supraproductie, dupa ce 

atelierul tipografic al lui Honterus si-a încetat activitatea, dar si atitudinea mai 

mult decât încurajatoare a sasilor aflati la conducerea orasului – primarii Hans 

Benker si Lukas Hirscher - împreuna cu neîncetatele comenzi venite si de la 

domnitorii munteni l-au inspirat pe carturar si au dat motivatie activitatii 

tipografului. 

4. Etapele activitatii desfasurate de Coresi la Brasov. 

În acte de cancelarie, numele lui Coresi apare la Brasov în doua 

împrejurari: ca asociat al lui Toma în procesul cu Laurentius Fronius pentru o 

piesa tipografica (iulie 1570), fiind ortografiat Koryza si apoi, în mod indirect, 

printr-o referire din 12 decembrie 1573 la sosirea la Brasov a diaconului 

Vladicai tipograful. În ansamblul ei, activitatea tipografica a lui Coresi a fost 

împartita pe secvente: Târgoviste (1557–1558), Brasov (1556-1557, 1570–1583) 

94

si Sebes Alba (1580), diferentele de la un cercetator la altul fiind sensibile, fara a 

putea afirma ca ne aflam în fata unei periodizari riguroase. 

Coresi îsi începuse activitatea tipografica la Târgoviste si banuim ca 

tiparnita s-a aflat instalata în complexul de cladiri de la Mânastirea Dealu. E 

posibil ca tipografia sa fi fost încropita din ramasitele tipografiei lui Liubavici. 

Pentru ca a lucrat la tipografia din Târgoviste, Coresi se intitula „ot Târgoviste” 

dupa cum se vede din Evangheliarul românesc tiparit la Brasov în 1561-62. 

Tatal sau, gramaticul Coresi, fusese slujbas la Cancelaria domneasca. 

Istoriografia saseasca îl mentioneaza pe tipograf cu titlul sau întreg, Gheorghe 

Coresi, dar el spune ca oamenii îl numeste simplu Coresi-diaconul: ”Ma numesc 

între oameni Coresi diacon” (adica un grad inferior în ierarhia bisericeasca, el 

activând si ca scrib). 

A plecat din Târgoviste spre a se stabili la Brasov ca urmare a unei 

întelegeri între comunitatea româneasca din Scheii Brasovului si domnul Tarii 

Românesti Patrascu cel Bun, întelegerea fiind perfectata în iunie 1556. A plecat 

în acel an fara a transporta ceva din tipografia Târgovistei, care de altfel nici nu- 

i apartinea, ci era proprietatea bisericii. 

Merita sa observam Triodul tiparit de Coresi, continând conform traditiei 

imnografice bizantine cântarile din postul mare si care are un format in folio 

(2°). Tiparitura este foarte frumoasa si are o ornamentatie pe linia traditiei 

românesti: cu frontispicii florale, vignete, iar încadrarea era facuta în chenar. 

Apar în aceasta carte o serie de gravuri în serie sau ciclu asemenea cartilor 

germane ori olandeze contemporane. Este vorba de 11 gravuri sapate în lemn, 

ocupând o pagina întreaga si reprezentând scene din Biblie si patimile lui Isus. 

Literele initiale sunt marite, împodobite cu ornamente florale foarte fine si 

rânduite simetric. Totul e încadrat într-un patrulater pe fond negru, modelul 

acestor initiale fiind luat din arta renasterii italiene. 

Mutarea sa la Brasov intervine într-un moment când orasul cunoaste o 

mare dezvoltare economica si era un important centru al legaturii cu tarile 

române. Orasenimea româna, masata mai ales în Scheii Brasovului, ajunsese la o 

bunastare materiala si spirituala înfloritoare. Pe lânga biserica aici functiona o 

scoala în limba româna care avea în dotare si o biblioteca. În plus înca din 1535 

functiona în oras o tipografie înfiintata de Johannes Honterus si o moara de 

hârtie înfiintata în 1539 si acelasi proprietar, întovarasit cu Johannes Fuchs si cu 

Johannes Benckner. Din aceasta tipografie au iesit 53 lucrari din care 33 în 

limba latina, 14 în greaca si 6 în limba germana, aceasta numai între 1535-57. 

Unele dintre carti au fost folosite ca manuale scolare atât în Transilvania 

cât si în Germania: ex:”Rudimenta cosmografica” a lui J.Honterus. 

În aceasta atmosfera îsi începe activitaea diaconul Coresi, care în 1557 se 

afla deja la Brasov unde din comanda lui J.Benkner, jude al orasului, va tipari 

Octoihul slavon, cerându-se ”ajutorul tipografului Oprea Logofatul”. 

Dupa tiparirea Octoihului se va întoarce la Târgoviste, unde va tipari un 

Triod Penticostar împreuna cu 10 ucenici ai sai, si pe care-l va termina la 10 

95

iulie 1558 sub domnul Mircea Ciobanul. Desi el nu e amintit în prologul 

tipografiei lui D.Liubavici de la Târgoviste, este sigur ca se va fi aflat printre 

ucenicii acestuia. În a doua jumatate a anului 1558 sau poate la începutul anului 

1559, Coresi se stabileste definitiv la Brasov, la chemarea judelui din oras si cu 

încuviintarea domnitorului Mircea Ciobanul. În 1570 Coresi va avea un proces 

cu Laurentino Ifronius, care-i cere sa-si plateasca datoriile facute ”din pricina 

unei prese si a unei datorii”. Faptul ne îndreptateste sa credem ca aceste datorii 

se refera la dotarile facute de Coresi pentru tipografia sa. 

La începutul activitatii sale, dupa stabilirea la Brasov, Coresi executa „din 

porunca” lui Johannes Benkner o noua carte religioasa în limba româna, 

Întrebare crestineasca, aparuta în 1559 si urmata de un Evangheliar în 1561 si 

un Apostol în 1565. În limba slavona tipareste cele mai multe carti, între care 

un Evangheliar în 1562. 1559-1565: scoate în fractiuni câte o carte pe an, dupa 

care activitatea sa începe sa lâncezeasca, poate si din cauza încetarii din viata a 

comanditorului sau, primarul Benckner. 

Urmeaza o noua carte tiparita, Tâlcul evangheliilor, însotita de un 

Molitvelnic, acesta din urma executat la comanda si pe cheltuiala nobilului 

calvin Forro Miklos. Lucrarea nu e datata, filigranele hârtiei permitându-ne o 

încadrare a ei între 1567-68, care e de altfel perioada de maxima intensificare a 

propagandei calvine în rândul poporului român din Transilvania, dupa ce 

Gheorghe de Sângeorj în 1566 fusese numit episcop calvin pentru români. 

În aceasta perioada diaconul Coresi imprima cartea ce i se comanda. De 

aceea chiar si în unele lucrari tiparite pe linia traditiilor bisericii ortodoxe razbat 

idei reformate. Caracterul reformat al tipariturilor lui Coresi din anii 1559-1568 

este atestat si de ornamentul si epilogurile cartii. Cartea în limba româna este 

alegorica cu frontispicii simple, de factura macariana, fara stema Tarii 

Românesti. Spre deosebire de ele, tiparitura în slavona cuprinde în frontispiciu 

stema Tarii Românesti, semn ca, desi comandate de J.Benckner, tiparirea lor s-a 

facut cu consimtamântul tacit al voievodului. Faptul ca el a tiparit carti contrare 

traditiei ortodoxe române a dus la înasprirea relatiilor sale cu autoritatile 

bisericii din Tara Româneasca. De aceea, cartile slavone care au aparut între 

1562-68 la Brasov amintesc drept tipografi doar pe unii dintre ucenicii sai, el 

nemaiaparând, desi lucrarile au fost tiparite cu caractere chirilice, coresiene, 

folosite de el si la tiparirea cartilor în limba româna. 

Dupa 1569 relatiile cu Tara Româneasca se îmbunatatesc, fapt atestat si 

prin mentionarea numelui lui Coresi pe Sbornicul slavon (1569): ”am scris 

aceasta carte împreuna cu 5 ucenici pe vreme lui Ioan Alexandru voievod.” La 

aceasta lucrare Coresi este si editorul Sbornicului, inaugurând astfel si 

activitatea sa de editor. El va tipari pe cont propriu carti în limba româna: 

Psaltirea – 1570 sau Pravila Sfintilor Oteti – carte de drept feudal folosita în 

judecarea neîntelegerilor. În epilogul cartii editate de el se arata ca tiparirea s-a 

facut de „eu, diaconul Coresi” si nu se mai amintesc alte persoane din a caror 

comanda ar fi putut aparea lucrarea. Cert este ca activitatea efectiva desfasurata 

96

de Coresi la Brasov depaseste un sfert de veac si ea ar putea fi împartita în cinci 

etape mai importante: 

1.1556–1558. Coresi vine la Brasov în prima jumatate a anului 1556 

înainte de 12 iunie. El este, însotit de logofatului Oprea, mentionat în epilogul 

Apostolului. Împreuna, folosind litere chirilice de la tipografia lui Dimitrie 

Liubavici, tiparesc între 12 iunie 1556 si 14 ianuarie 1557 Octoihul slavon 

comandat de Johannes Benkner, judele Brasovului. Apoi Coresi se reîntoarce la 

Târgoviste unde tipareste un Triod Penticostar în slavona la porunca 

domnitorului Patrascu cel Bun. 

2.1559–1565. Coresi se stabileste definitiv la Brasov. Printre motivele în 

masura sa-i justifice decizia, dintre cele câteva asupra carora s-au oprit 

cercetatorii, pertinent este acela ca Brasovul oferea conditii mai optime 

exercitarii unei profesiuni pentru care Coresi manifesta si pasiune asa cum 

sugereaza conditiile grafice ale unor tiparituri, preocuparii pentru utilizarea unor 

tehnologii tipografice care, în unele cazuri, l-au apropiat de performantele 

europene (cf. Evanghelia cu învatatura din 1581). Apoi, asa cum am mai aratat, 

Brasovul, prin moara sa de hârtie, oferea si ea conditii optime dezvoltarii unei 

industrii tipografice, majoritatea tipariturilor coresiene fiind realizate pe hârtie 

de Brasov. Precumpanitor trebuie sa fi fost însa sprijinul financiar pe care Coresi 

l-a gasit la Brasov în rândurile etniei sasesti din care provin numerosii sai 

comanditari. Ca Diaconul Coresi era preocupat sa obtina bunavointa acestora o 

dovedeste si faptul ca Întrebarea crestineasca din 1560, tiparita cu stirea 

principelui Ioan Sigismund si a Înaltului prelat Sava, numit de Coresi episcopul 

Tarii Unguresti, se înscrie pe linia tipariturilor care au servit sau, macar, au 

facilitat propaganda lutherana. Se mai poate concluziona ca perioada anilor 

1559–1560, nu a fost tocmai usoara pentru Corsi, maiestria sa tipografica având 

de înfruntat, cel putin teoretic, concurenta locala câta vreme multe dintre cartile 

tiparite în aceasta etapa îl indica drept tipograf pe un anume diac Calin. 

3.1566–1570. Este etapa de avânt a activitatii tipografice coresiene. Prin 

scindarea Bisericii protestante, în urma Sinodului de la Aiud, din 1564, interesul 

sasilor pentru ridicarea nivelului cultural al românilor a crescut, fiind determinat 

de preocuparea pentru raspândirea în rândurile acestora a ideilor calviniste si 

luterane, aflate acum în comparatie pentru câstigarea de noi prozeliti. 

Intensificarea propagandei religioase în limba româna are ca deziderat cresterea 

numarului de carti bisericesti, ceea ce se rasfrânge pozitiv asupra activitatii 

coresiene, fiind solicitat de comanditari din diferite centre culturale 

transilvanene, sporind, astfel, dificultatile în stabilirea locului de tiparire a unor 

carti. Este cazul Tâlcului evangheliilor din 1558 si a Molitvenicului românesc, 

imprimat pe cheltuiala lui Forro Miklos, influenta calvina fiind evidenta. Dar si 

o serie de alte tiparituri, printre care editia slavo-româna a Psaltirii de la 1568 

sau Liturghierul de la 1570, care mentioneaza numele episcopului calvin Pavel 

Tordasi, ilustreaza noua situatie creata în urma sinodului de la Aiud, chiar daca 

Diaconul Coresii mai onoreaza, în aceasta etapa, si o serie de comenzi venite de 

97

peste munti: Sbornicul si Slujebnicul tiparit în slavona în zilele domnitorului 

Alexandru cel Bun si ale episcopului Eftimie. 

4.Etapa cuprinsa între anii 1571–1577, dupa moartea lui Ioan Sigismund 

reprezinta o perioada de stagnare în tiparirea cartii românesti, deoarece Stefan 

Bathory se dovedeste mai conciliant fata de ortodoxismul din Transilvania. În 

consecinta si Coresi se reîntoarce la cartea în limba slavona: Psaltirea, Octoihul 

etc., multe tiparite la comanda lui Alexandru cel Bun. 

5.Între 1578 si 1583, Coresi continua tiparirea, în paralel, a cartilor 

slavonesti si în limba româna, culmea preocuparilor sale pentru dezvoltarea 

tiparului în limba româna, concretizându-se în editia Evangheliei cu învatatura 

din 1581, imprimata – asa cum am mai aratat – în atelierul ramas de la Honterus. 

În total Coresi a tiparit cca. 10–11 carti românesti, dintre care 9 au fost 

realizate la Brasov. S-a ajuns la aceasta concluzie datorita faptului ca patru carti 

(Tetraevanghelui, Psaltirea slavo – româna, Psaltirea de la 1570 si Evanghelia 

cu învatatura) mentioneaza în epiloguri sau prefete locul si data 

certitudinea ca si celelalte (Întrebarea crestineasca, Pravila, 

Liturghierul si Psaltirea slavo – româna) au fost tiparite tot 

imprimarii, 

Apostolul, 

la Brasov, 

întemeindu-se pe deductii de natura documentara si logica, dar si pe faptul ca în 

afara de Sbornicul din 1580 care indica în epilog Sebesul ca loc de tiparire, nici 

o alta tiparitura coresiana nu mentioneaza vreun loc de tiparire, ipotezele 

formulate, mai ales, în legatura cu Tâlcul evanghelilor si Mollitvenic fiind 

bazate pe provenienta unor comanditari ca: Forro Micklos, Alexandru Mihnea, 

Mihnea Turcitul sau Petru Cercel. 

5. Consideratii asupra tehnicii tipografice. 

Maiestria de tipograf a lui Coresi este de necontestat, chiar si pentru 

sustinatorii ideii ca tipariturile coresiene nu se deosebesc de cartile chifilice 

realizate de predecesorii si contemporanii sai din Tara Româneasca si 

Transilvania si ca în privinta tehnoredactarii, tipariturile sale ca si cele 

sârbesti, sunt tributare traditiei manuscrise (cf. Ion Ghetie si Al. Mares, op. 

cit), care situeaza cartile lui Coresi sub nivelul celor scoase de sub tipar de 

Macarie, cu aproape jumatate de secol înainte. Chiar daca o asemenea constatare 

vizeaza în mod expres estetica 

performantelor atinse de Dimitrie 

afirmatia conduce spre concluzia 

tipariturilor coresiene situate deasupra 

Libavici, Filip Maler, Lorint si Lavrentie, 

ca aproape jumatate de secol tiparul din 

centrele tipografice românesti nu au evoluat. Aceasta idee este infirmata de 

preocuparea lui Coresi pentru diversificarea continua a caracterelor tipografice 

folosite pentru imprimare. În paralel cu literele chirilice, aduse probabil de la 

Târgoviste, Coresi a folosit în mod diversificat toate cele patru garnituri distincte 

de caractere tipografice existente pe vremea sa. De asemenea a avut la 

îndemâna, dupa cum sustine cu argumente Gernod Nussbacher, întreaga dotare 

tehnica ramasa de la Honterus. Apoi este de presupus, chiar daca Vasile Olteanu 

nu produce argumente în plus fata de P.P. Panaitescu, care sustinea ca tipografia 

98

lui Coresi ar fi instalata în Schei, ca Diaconul tipograf, dublat de carturar s-a 

informat îndeaproape asupra traditiilor carturaresti scheiene, a venit în contact 

cu numeroasele manuscrise si texte pre-coresiene care l-au inspirat. Pe de alta 

parte, apelul la modele imprimate în centre europene de renume, pentru 

realizarea unor inserturi grafice, ca în cazul Evangheliei cu învatatura, unde 

stema lui Lukas Hirscher a fost imprimata dupa modelul stemei lui Grigore 

Alexandrovici Chodkevici de pe Cazania de la Zabludov, este o încercare de 

sincronism. Apoi, tipograful Coresi a fost în permanenta dublat de editorul 

Coresi, calitatea pe care, cu putine exceptii, majoritatea cercetatorilor i-o 

contesta, inclusiv, Ioan Ghetie si Al. Mares, care combat fara rezerve afirmatiile 

lui M. Tomescu si Dan Simonescu, potrivit carora Diaconul Coresi a fost 

editorul propriilor sale carti între 1569–1581. Ei pun semnul egalitatii între 

calitatile de comanditar si editor, ceea ce este incorect daca avem în vedere ca, 

în primul rând editorul este acela care elaboreaza conceptia grafica a unei carti, 

stabileste parametrii de solutionare tipografica; el nu se identifica întotdeauna cu 

persoana care finanteaza tiparirea unei carti, care – de cele mai multe ori, este 

lipsita de competentele ce revin, în mod obligatoriu, editorului. De altfel în cazul 

lui Coresi aceste competente s-au manifestat adeseori si în domeniul a ceea ce 

s-ar putea numi astazi politica editoriala, prin cartile tiparite din proprie 

initiativa, Nu pare, deci, exagerata afirmatia lui V. Molin, ca între 1569 si 1578, 

avem de-a face, datorita lui Coresi, cu o prima întreprindere tipografica si 

editoriala condusa de un român. Caci pe lânga cartile tiparite la initiativa unor 

comanditari, prin care s-au manifestat interesele calvine sau luterane, la 

îndemnul unor domnitori sau ierarhi ortodocsi, Coresi a tiparit si carti din 

initiativa personala: Psaltirea slavo-româna, Sbornicul, Tetraevanghelul etc. 

6. Importanta activitatii tipografice desfasurata de Coresi la Brasov. 

Preocuparea pentru a releva importanta activitatii tipografice coresiene, 

contributia carturarului tipograf la dezvoltarea tiparului în limba româna a dat 

nastere la doua atitudini, daca nu contradictorii, în mod evident situate între 

exagerarile firesti, 

minimalizare. Daca 

functionat în afara 

acrediteze imaginea 

dintr-un anume punct de vedere, si încercarile de 

inconodulii, adepti ai ipotezei ca tiparnita coresiana a 

zidurilor Cetatii, în Scheii Brasovului, au încercat sa 

unui Coresi cu rol de catalizator al aliantei preotimii 

ortodocse din cartierul românesc împotriva ofensivei calvine si luterane (cf. P. 

Panaitescu), tot atât de eronata ar fi si reducerea meritelor coresiene la 

activitatea strict tipografica, unde prin mestesug si amploare s-au pus, în mod 

incontestabil, bazele unui centru tipografic, ce nu poate fi limitat la nivelul 

unui simplu atelier, încropit, dupa imperative impuse de necesitati imediate, 

lipsit – deci, de orizont cultural si implicit de forte de înrâurire a viitorului. Ori, 

activitatea tipografica a lui Coresi a fost sustinuta si deosebit de productiva, o 

carte pe an, timp de aproape un sfert de veac. Atelierul tipografic care în mod 

sigur s-a constituit, sub aspectul dotarii, prin preluarea unor litere, chiar utilaje, 

99

de la tiparnitele care l-au precedat si, poate, s-au folosit si spatiile amenajate de 

înaintasii Honterus si Liubavici, a depasit însa prin importanta si numarul de 

angajati celelalte focare tipografice din Transilvania. La Brasov, pe lânga 

diaconul Coresi, s-au impus si numele altor mesteri, destul de bine pregatiti si cu 

un prestigiu recunoscut, câta vreme numele lor nu au fost mentionate în 

epilogurile sau predosloviile unor tiparituri: Tudor, Manaila sau Lorint, care în 

1579 a tiparit un Osmoglasnic slavon. Prestigiul dobândit de Coresi a fost 

însemnat în chiar timpul vietii si activitatii sale. O dovada o reprezinta legaturile 

sale directe cu familia Benkner, dar si de faptul ca fiul sau, Serban, s-a simtit 

onorate si mândru sa-si continue tatal, tiparind împreuna cu diacul Marian editia 

Paliei de la Orastie din 1582 si Liturghierul slavon din 1587. Multe dintre 

tipariturile lui Coresi au fost percepute de contemporanii Diaconului, dar si de 

posteritatea sa, ca veritabile acte de cultura. Astfel Nicolae Sulica a subliniat în 

mod deosebit valoarea culturala a unor carti tiparite, dar si multi dintre 

cercetatorii mai recenti, ca de exemplu Stela Toma care arata ca Psaltirea slavo- 

româna este prima psaltire tiparita în limba româna, pastrata pâna în zilele 

noastre, constituind prin ideile care au generat-o un act de cultura. În epilogul 

acestei Psaltiri, Coresi pune în evidenta o conceptie umanista, anticipându-i pe 

sustinatorii de mai târziu ai ideii referitoare la importanta folosirii limbii române 

în biserica: “Daca vadzui ca toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba 

lor… numai noi rumânii n-avem si Hs. zise, Mathei 109, cine ceteste sa 

înteleaga si Pavel apostol înca scrie în Corinth 155, ca întru biseareca mai vârtos 

cinci cuvinte cu întelesul mieu sa graiesc, ca si aialalti sa învat, decât untuneric 

de cuvinte neîntelese, într-alte limbi (cf. Toma Stela, op. cit.). În mod indirect 

cartile românesti tiparite de Coresi au stimulat si celelalte compartimente ale 

vietii spirituale brasovene. Astfel Vasile Oltean, autorul unei monografi dedicate 

Primei Scoli Românesti, aduce numeroase 

înraurirea pozitiva pe care a avut-o asupra 

coresian de la Târgoviste si integrarea lui 

argumente pentru a demonstra 

dezvoltarii acesteia, a tiparului 

în mediul de traditie culturala 

existent în Scheii Brasovului (cf. Vasile Oltean, op. cit.). Simbioza benefica 

dintre învatamântul în limba româna de la Brasov si tiparul românesc datorat lui 

Coresi si-a avut ecou direct în Cronica Scheiului, care îi mentioneaza ca 

traducatori ai celei de a doua Cazanii coresiene pe corifeii Iane si Mihai, numele 

acestuia din urma fiind mentionat si de Serban Coresi în Liturghierul din 1588. 

Revenind la importanta activitatii de tiparitor de carti românesti 

desfasurata de Coresi este necesar sa adaugam ca numerosi cercetatori ca V. 

Molin, N. Sulica, Al. Rosetti au subliniat contributia acestora la prefigurarea 

unor norme ortografice unitare si au înrîurit pozitiv evolutia limbii populare 

românesti, deoarece toate celelalte carti bisericesti tiparite ulterior – Palia de la 

Orastie, Noul testament de la Balgrad, au valorificat, într-un fel sau altul, 

traditia creata de tipariturile lui Coresi. Astfel trecând peste epitetele care i s-au 

atribuit de-a lungul timpului (“Parinte al literaturii nationale”) – N. Sulica, 

(“Luther al românilor”)–George Calinescu etc. pe care le rememoreaza cu multa 

100

ezerva si cei doi cercetatori, Ion Ghetie si Al. Mares (cf. op. cit.) trebuie 

subliniat ca activitatea lui Coresi nu trebuie izolata în timp de avântul pe care 

avea sa-l cunoasca tiparul în limba româna în secolul urmator, nu numai în 

Transilvania, dar si în celelalte provincii românesti când se va constata un 

proces de laicizare a cartii tiparite. 

Editarea cartii în limba româna este determinata de cerintele culturale ale 

vremii si din propria dorinta a lui Coresi, dupa cum el însusi marturiseste:”daca 

vazui ca mai toate limbile au cuvintele lui D-zeu în limba lor, numai noi românii 

n-avem, începutu-s-au a se scrie aceste sfinte psaltiri.” 

În mod deosebit textele învataturilor ce însotesc evangheliile din 

Cazania din 1581, prin expresivitatea si fluiditatea lor, îndreptatind ipoteza lui 

Vasile Oltean ca la cizelarea lor au contribuit si alti gramatici vestiti ai Scheiului 

românesc de atunci, prin larga lor raspândire în epoca, dar si dupa moartea lui 

Coresi, de presupus fiind ca ele au fost cunoscute si lui Dosoftei si Varlaam, lui 

Miron Costin, un secol mai târziu, au facut ca aceasta carte sa se alature 

celorlalti factori care au contribuit la realizarea unificarii si unitatii lingvistice si 

spirituale a românilor. 

VIII. EVOLUTIA TIPARULUI ÎN TARILE ROMÂNE ÎN 

SECOLUL AL XVI-LEA 

Desi pe pamântul românesc nu s-au tiparit incunabule, în conditiile în care 

în a doua jumatate a secolului al XV-lea mai multi tipografi din tinuturile 

românesti, conform unei traditii europene largi, s-au stabilit în centre cu o 

puternica viata tipografica, ei au ajuns sa lucreze la crearea unor incunabile. 

Mentionam printre tipografii secolului al XV-lea pe Toma Transilvanul din 

Sibiu.(Toma Septemcastrensis De Civitate Hermanni), care a lucrat la Mantua si 

la Modena în Italia. Un alt tipograf a fost Bernard din Dacia, care a lucrat la 

Neapole. Martin Bârseanu din Codlea ( Martinus Burciensis de Szetedino ) a 

ajuns la Brünn. Andrei Corbu, un brasovean, a lucrat în tipografiile din Venetia 

Mai mult, unii autori originari din Tarile Române au tiparit scrieri în 

perioada incunabulara. Cea mai veche tiparitura a unui autor român este semnata 

de cel care se identifica a fi Captivus Sempemcastrensis, adica Prizonierul 

Transilvan, care fusese rapit de catre turci în timpul asediului de la Sebes din 

1438. De la acest prizonier ne-a ramas lucrarea Tratat despre credintele, 

obiceiurile , viata si viclenia turcilor, scrisa în latineste, purtând titlul Tractatus 

de ritu, moribus,condicionibis et mequicia turcorum. Cartea a aparut la Urah în 

1482, dovedindu-se valoroasa prin faptul ca este una dintre primele consemnari 

privind viata Evului Mediu românesc. Autorul este un cronicar, originar din 

Transilvania. 

Aparitia cartii tiparite cu începere din primul deceniu al secolului al XVIlea, 

imediat dupa perioada incunabulara, s-a produs într-un context socialpolitic 

si cultural bine determinat. Aparitia tiparului în Tarile Române, care în 

linii generale a avut o cultura similara, nu a exclus caligrafierea si ornamentarea 

101

manuscriselor, care la noi începusera din secolul al XIII-lea ci a coexistat cu 

aceasta îndeletnicire pâna în secolul al XVIII-lea. 

Ca o ultima observatie preliminara, ar trebui mentionat faptul ca în timp 

ce Transilvania, ca Principat independent ce va fi inclus în Imperiul austriac, s-a 

resimtit puternic influenta civilizatiei occidentale si central europene, influenta 

ce a marcat istoria cartii.Valahia si Moldova, tari independente ce au luptat 

continuu cu Imperiul otoman au ramas afiliate cultural si religios Bizantului. 

Asemenea influente diferentiate aveau sa se resimta si în tehnica folosita pentru 

scrierea si tiparirea cartilor.Prin chiar asezarea celor trei tari la granita a trei mari 

imperii, cu permanente tendinte de expansiune,Tarile Române nu s-au putut 

bucura de liniste. 

Totusi, în mod surprinzator, spre deosebire de Grecia, si ea ocupata de 

otomani, tara în care pâna în secolul al XIX-lea nu a existat nici o tipografie, 

românii fie ca au fost independenti sau sub suzeranitate otomana, au avut o 

bogata activitate tipografica, îndreptata nu numai spre propriile nevoi ci si spre 

cerintele crestinatatii rasaritene. Pentru o îndelungata vreme, tipografiile 

românesti au avut un caracter oficial, legate de programele politice si religioase 

ale statului. 

102

CAPITOLUL V 

LITERATURA RELIGIOASA SI ISTORIOGRAFICA ÎN 

LIMBA ROMÂNA A SECOLELOR XVII-XVIII 

I. TIPARITURI ALE MARILOR PERSONALITATI 

ECLEZIASTICE 

Literatura religioasa a secolului al XVII-lea si din prima jumatate a 

secolului al XVIII-lea a avut un rol decisiv în afirmarea limbii române literare. 

Cartea religioasa, nu cronica, a fost locul framântarilor artistice cu repercusiuni 

asupra unui public mai larg, deoarece cronicile românesti au fost tiparite foarte 

târziu, ramânând cunoscute unui public restrâns. Tipariturile religioase, prin 

numarul mare de exemplare, prin folosirea lor în viata bisericii, au impus o 

anumita forma a limbii. De altfel, preocuparile pentru statutul limbii, 

expresivitate etc. se înregistreaza în predosloviile cartilor de cult (Varlaam, 

Simion Stefan, Dosoftei s.a.). Limba româna trebuia sa demonstreze ca nu este 

cu nimic mai prejos decât asa-numitele limbi sacre. De aici cautarea resurselor 

artistice, ale accesibilitatii. Traducerile de carti religioase vor crea momente 

memorabile de limba româna aleasa: Cazania lui Varlaam (1643), Noul 

Testament al lui Simion Stefan (1648), Biblia de la Bucuresti (1688). Secolul al 

XVII-lea aduce împlinirea visului de aproape doua veacuri de traducere 

integrala a Bibliei în limba româna. 

În epoca circula traduceri ale unor apocrife, cu carti de întelepciune sau 

de îndrumare morala crestina. Legendele crestine si apocalipsele au un puternic 

ecou în rândul credinciosilor. 

Apar primele scrieri polemice pe teme religioase. Nicolae Milescu scrie 

Manual sau steaua Rasaritului care straluceste în Apus (tiparita la Paris în 

1669), iar Varlaam Raspunsul împotriva catehismului calvinesc (1645). De un 

interes deosebit din punct de vedere literar sunt Psaltirea în versuri (1673), 

opera a lui Dosoftei, primul nostru poet, si Didahiile lui Antim Ivireanul, una 

din cele mai importante opere de oratorie religioasa. 

VARLAAM (7-1657) publica în 1643 Carte româneasca de învatatura 

dumenecele preste an si la praznicele împaratesti si la svânti mari. Cazania, 

cum a fost si este numita, cuprinde 74 de predici si se deschide cu câteva 

versuri, primele versuri românesti tiparite, Stihuri la stema Moldovei. Alcatuita 

la porunca "lui Vasilie voievod”, autorul "daruieste acest dar limbii românesti". 

În prima din cele doua predoslovii se afirma straduinta de a scrie pentru toti 

românii (pentru "toata semintia româneasca") si de a folosi o limba cât mai 

accesibila. Accesibilitatea a fost, fara îndoiala, virtutea care explica raspândirea 

ei, faptul ca aproape trei secole a ramas o carte de referinta pentru credinciosi. A 

fost tocmai de aceea comparata cu Biblia lui Luther în ce priveste rolul în 

103

cultura româneasca (G. Ivascu, Istoria literaturii române). "Varlaam, observa 

N. Iorga, a lasat toata învatatura câta o stia si o putea sti si a vorbit pe întelesul 

taranilor sai" (Istoria literaturii românesti. Introducere sintetica ). Cele peste 

1000 de pagini ale Cazaniei reprezinta forma cea mai îngrijita a limbii române 

din prima jumatate a secolului al XVII-lea. 

Utilizând diverse surse, autorul a creat o opera omiletica (mai ales prin 

partea 1), liturgica (predicile sunt însotite, de evangheliile respective) si 

hagiografica (se povestesc vieti de sfinti). 

Prin felul cum organizeaza materialul faptic în diverse naratiuni, Varlaam 

poate fi considerat cel dintâi povestitor al nostru, un precursor al lui Neculce si 

Creanga. 

SIMION STEFAN (7-1656), mitropolit al Transilvaniei, tipareste pentru 

prima data în limba româna Noul Testament (1648), la Alba-Iulia, "izvodit cu 

mare socotinta den izvod grecescu si slovenescu pre limba rumâneasca ". Cartea 

pregateste, din multe puncte de vedere, traducerea integrala a Bibliei. Cele doua 

predoslovii pun probleme importante pentru istoria limbii si literaturii noastre. 

Retine atentia Predoslovia catre cetitori. Autorii arata ca s-au izbit de 

dificultatea inexistentei unor cuvinte echivalente în limba româna, deci au fost 

nevoiti sa le lase asa cum erau în limbile din care au tradus (mai ales greaca). Ei 

au solutionat, în acest fel, o problema reluata de reprezentantii Scolii Ardelene, 

de unii scriitori din secolul al XlX-lea, problema neologismelor. într-o forma 

concentrata, expresiva, dovedesc o constiinta ferma despre unitatea de limba si 

neam, orientarea sigura în întelegerea diferentelor dialectale în limba româna, 

întrucât, "rumânii nu graiescu în toate tarile într-un chip, înca neci într-o tara 

într-un chip", s-au straduit sa gaseasca forme de limba care sa fie întelese de toti 

românii ("Bine stim ca cuvintele trebuie sa fie ca banii, ca banii aceia sunt buni 

carii îmbla în toate tarâle, asia si cuvintele acelea sunt bune carii le înteleg toti; 

noi derept aceaia ne-am silit den cât am putut sa izvodim asia cum sa înteleaga 

toti... "). 

Traducatorii (fiindca au fost mai multi, sub îndrumarea mitropolitului) 

explica diferentele prin influente si vor sa ofere un mijloc de comunicare peste 

formele dialectale, o limba unica, unitara, reper al corectitudinii. 

Cele 24 de introduceri la cartile Noului Testament, în care se dau 

explicatii despre cartile respective, sunt adevarate exegeze biblice, sugestive 

pentru nivelul intelectual foarte înalt al traducatorilor. De asemenea, "sumele" 

(rezumatele) capitolelor, glosele, explicatiile demonstreaza ca ne aflam în fata 

unei conceptii moderne despre editarea textului. în glose ni se ofera "începutul 

unui dictionar de sinonime în special si al unuia explicativ în general, cu unele 

etimologii ale limbii române " (Florica Dimitrescu, Importanta lingvistica a 

Noului Testament de la Balgrad ). 

Nici una din traducerile ulterioare ale Noului Testament nu va ignora 

traducerea din 1648. 

104

DOSOFTEI(1624-1693), "ctitorul poeziei lirice românesti" (Eugen 

Negrici, Expresivitatea involuntara), creeaza cel mai important moment de 

versificatie culta din literatura noastra veche. Versurile "la stema tarii" 

(Varlaam, Udriste Nasturel) dovedesc o modesta realizare artistica, necum 

constiinta poetica. Psaltirea în versuri (publicata în 1673, rod al unui efort 

îndelungat) este opera unei constiinte poetice preocupate de resursele poetice ale 

limbii. 

Dosoftei a desfasurat o bogata activitate de înzestrare a bisericilor cu carti 

de cult. Multe au fost însotite de versuri originale, asa cum observam în Viata si 

petrecerea sfintilor (1682-1686), Paraclisul Preacuratei Nascatoare de 

Dumnezeu (1673) s.a. Psaltirea în versuri, "întâiul monument de limba poetica 

româneasca " (N. Manolescu, Istoria critica a literaturii române, vol. I) nu 

reprezinta o simpla transpunere a psalmilor lui David în limba româna. Textul 

biblic, recreat, prilejuieste întâlnirea a doua sensibilitati poetice, a vechiului si 

noului psalmist, pe fondul aceleiasi puternice credinte. "Pâna la Budai-Deleanu 

si la Eminescu, afirma N. Manolescu (op. cit), nimeni nu va mai face la noi un 

efort la fel de considerabil întru constituirea unei limbi poetice ". Si, într-adevar, 

cautarea cuvântului celui mai potrivit, identificarea resurselor stilistice atrag 

atentia cititorului. Autorul a preluat termeni si imagini din limba populara, a 

calchiat din alte limbi, a creat termeni noi, a impus o topica si o ritmica speciale, 

care dau farmec versului sau. Efortul lui Dosoftei a dus la o gama foarte larga a 

calitatilor stilistice: suavitatea, muzicalitatea, solemnitatea, grandiosul s.a. 

Rugaciunea si pamfletul, bucuria si tristetea, râsul si plânsul, înfatiseaza tabloul 

viu al unor stari umane adeseori contradictorii. Versul se adapteaza usor 

intentiei: "A ta este, Doamne, lumea si pamântul,/ Ce le-ai umplut singur dintâi 

cu cuvântul/ Si toate din lume de tine-s facute/ Si i-ai dat podoaba de naroade 

multe... "(Psalmul 23); "Lumile sa salte/Cu cântece nalte,/ Sa strige-n tarie/ 

Glas de bucurie,/ Laudând pe Domnul,/ Sa cânte tot omul" (Psalm 46); "Muste 

cânesti le-au trimis sa-ipisce,/ Si ntr-asternut broastele sa le misce/ Cu gândacii 

i-au sterpii de poame,/ Cu lacuste i-au bagat în foame/ Cu omide le-au facut 

scumpete/ Si viile le-au întors în sete " (Psalmul 77). S-a observat 

autohtonizarea imaginii poetice (E. Negrici, op. cit.), autorul fiind preocupat de 

crearea atmosferei specifice. 

Dosoftei inaugureaza o formula poetica foarte apreciata de creatorii nostri. 

Psalmul, ca specie literara distincta, va fi în atentia lui Al. Macedonski, L. 

Blaga, I. Minulescu, V. Voiculescu, Ion Pillat, Tudor Arghezi s.a. Creatia lui 

Dosoftei a descoperit o modalitate de dialog cu divinitatea prin care omul 

încearca sa gaseasca raspunsuri la marile întrebari despre conditia sa. 

BIBLIA DE LA BUCURESTI (1688) 

Este prima traducere integrala a Bibliei tiparita în limba româna, sinteza a 

eforturilor din \ toate provinciile românesti din secolele al XVI-lea si al XVII-lea 

de limba româneasca. A fost tradusa în timpul domniei lui Serban Cantacuzino 

105

de fratii Radu si Serban Greceanu, îndrumati de stolnicul Constantin 

Cantacuzino. Nu se cunosc toti colaboratorii, Predoslovia pomenind de, 

Gherman de Nissa, de "acei dascali stiuti foarte bine den limba eleneasca ", 

precum si "altii care s-au întâmplat". Traducatorii desavârsesc ceea ce aveau la 

îndemâna. O serie de texte, deja de mare autoritate în epoca: Noul Testament al 

lui Simion Stefan, Palia de la Orastie a lui Serban Coresi (1582), Evangheliarul 

lui Coresi. S-a studiat raportul cu aceste texte (Stefan Ciobanu, Istoria literaturii 

române vechi), precum si cu textul traducerii lui Nicolae Milescu Spatarul din 

anii 1661 -1664, nepastrat. O dovada ca s-a cunoscut traducerea lui Nicolae 

Milescu ar fi ca se pastreaza un text cu caracter filosofic atribuit lui Josephus 

Flavius, Ratiunea dominanta, care nu avea ce sa caute între cartile Vechiului 

Testament. N. Milescu 1-a tradus cu titlul "Pentru sangurul tiitoriul gând". 

Traducatorii au comparat textele avute la dispozitie, au înlaturat 

arhaismele, slavonismele, au folosit forme gramaticale si lexicale accesibile 

românilor din toate provinciile. Astfel se explica circulatia foarte mare, 

prestigiul de care s-a bucurat si înca se mai bucura. A fost un text de referinta 

pentru traducerile ulterioare. 

ANTIM IVIREANUL (1660-1716) este unul din cei mai straluciti 

reprezentanti ai oratoriei religioase la noi. A fost canonizat de Biserica Ortodoxa 

(27 septembrie), pentru viata sa de lupta pentru binele poporului sau, sfârsita cu 

moartea martirica. El ridica omilia (predica) prin Didahiile sale la rang de eseu 

teologic, de opera de arta literara. Didahiile, predici tinute în timpul lui 

Constantin Brâncoveanu si Stefan Cantacuzino la Bucuresti si Târgoviste, în 

duminicile si sarbatorile mai importante, sunt texte fara egal în literatura noastra 

veche. Mitropolitul Antim Ivireanul, în cele 28 de predici, arata ca stapâneste 

toate elementele discursului oratoric, pe un registru impresionant de efecte: 

solemnitatea, persuasiunea, abstractizarea, exaltarea, capacitatea de a cobori în 

concretul exemplului s.a. îi ura pe turci si a sustinut participarea la lupta 

antiotomana, alaturi de Cantemir. Ura nedreptatea si lacomia. Pe toate le va 

înfiera în cuvinte memorabile. Din predici, ca si din cronici, apare tabloul unei 

societati zguduite de comploturi, de tot felul de tradari ale legii morale: "Nu 

spunem strâmbatatile ce facem totdeauna (spune mitropolitul despre 

spovedanie), . clevetirile, voile vegheate, fatariile, vânzarile sipârile ce facem 

altora... " Indignarea si violenta de limbaj fac loc îndemnului spre îndreptare, 

sfatului duhovnicesc. Multe pasaje sunt adevarate poeme în proza. Antim 

foloseste metafora (luna e "stapâna a marii", imagine regasita în poezia lui 

Eminescu), interogatia retorica, antiteza, repetitia, dialogul, ironia (E. Negrici, 

"Antim. Logos sl personalitate,1971). Se remarca, prin constructia specifica, 

predicile de la Duminica Floriilor si de la Duminica Vamesului si Fariseului. 

S-a vorbit, pe buna dreptate, de geniul lingvistic al lui Antim (E. Negrici, 

Figura spiritului creator). 

BIBLIOGRAFIE: Ciobanii, St., Istoria literaturii române vechi, 

Bucuresti, 1947 (ed. si în 1989); Negrici, E, Figura spiritului creator, Ed. 

106

Cartea Româneasca, Bucuresti, 1974; Negrici, E., Antim. Logos si 

personalitate, Ed. Minerva, Bucuresti, 1971; Plamadeala, A., Clerici ortodocsi, 

ctitori de limba si cultura româneasca, Bucuresti, 1977; Gh. Craciun, Istoria 

didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

II. ISTORIOGRAFIA ÎN LIMBA ROMÂNA 

CRONICARII MOLDOVENI 

Marii cronicari moldoveni sunt contemporani cu Varlaam, Simion Stefan, 

Udriste Nasturel, Dosoftei, Antim Ivireanul. Propunându-si sa scrie istoria 

neamului, au avut de întâmpinat dificultati specifice. Ei produc ruptura cu 

naratiunea istorica în limba slavona. în paginile lor, ca si în cele ale 

traducatorilor cartilor de cult, limba româna se dovedeste la fel de expresiva ca 

orice alta limba de circulatie în acea vreme. Daca s-ar face o comparatie între 

cronicari si scriitorii bisericesti (v. N. Manolescu, Istoria critica a literaturii 

române), s-ar observa "natura speciala a efortului cronicarilor", în sensul ca au 

avut de înfruntat lipsa de traditie. E drept ca, înaintea lor, în limba slavona 

(Macarie, Eftimie, Azarie), s-a scris cronica, însa, din multe puncte de vedere 

(lipsa de obiectivitate, în primul rând, dar si o conceptie neadecvata scopului 

înalt pe care si l-au propus), paginile respective n-au putut constitui un început. 

Traducatorii cartilor bisericesti, slujitori ai bisericii sau mireni, aveau de 

desavârsit un efort încununat cu rezultate remarcabile. Atentia s-a orientat spre 

alte aspecte, 

versurile lui 

edificatbare, 

de subtilitate stilistica. O comparatie între psalmii lui Dosoftei si 

Miron Costin din Viata lumii (scrise cam în acelasi timp) este 

dupa cum si cea între o descriere dintr-o cronica si una din 

Didahiile lui Antim Ivireanul. 

Din paginile lui Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce reiese 

sentimentul utilitatii, constiinta ca, datorita eforturilor lor, nu se va uita "cursul 

vremurilor" si un întreg popor îsi va putea contempla trecutul. Ei lupta pentru 

apararea demnitatii poporului lor, adesea defaimat. De aici, preocuparile 

specifice, în jurul celor trei mari idei: latinitate, continuitate, unitate. 

Descoperind actul povestirii, din placerea si stiinta lor rasar acele calitati care 

dau farmec paginilor si le înalta în zona interesului literar. 

GRIGORE URECHE - LETOPISETUL TARII MOLDOVEI 

Grigore Ureche, primul nostru mare cronicar (1590-1647), se trage dintr-o 

veche familie boiereasca, atestata din vremea lui Stefan cel Mare. împrejurarile 

în care evolueaza familia, studiile, rangurile la care ajunge dupa ce revine în 

Moldova de la studii (colegiul iezuit din Liov) îi dau posibilitatea sa cunoasca 

istoria tarii, îi creeaza sentimentul responsabilitatii de a lasa "izvod pre urma ". 

Letopisetul Tarii Moldovei, singura sa scriere, s-a pastrat în mai multe 

copii, facând posibila reconstituirea formei originale, prin stabilirea filiatiei 

manuscriselor (cum procedeaza un editor în 1967, Liviu Onu). Letopisetul a fost 

107

scris spre sfârsitul vietii, dupa 1642, an în care obtine dregatoria de vornic mare, 

consemnata în manuscrise. Daca mai adaugam ca se vorbeste, la un moment dat, 

si de lipsa unei pravile în Moldova, tiparita în 1646 de Vasile Lupu, se 

poate trage concluzia ca letopisetul a fost scris înainte de aceasta data. 

S-a scris cronica în Moldova înainte de Grigore Ureche, dar în limba 

slavona (Cronica lui Stefan cel Mare, Macarie, Eftimie, Azarie). Autorul însa 

se plânge de saracia izvoarelor interne, fiind nevoit sa consulte surse straine ("si 

carti straine am cercat"). Se pomeneste de "letopisetul nostru cel dintâi", de 

"letopisetul nostru cel moldovenesc ", o scriere necunoscuta noua, atribuita de 

unii cercetatori lui Eustratie logofatul, dar care "asa de pre scurt scrie". 

Grigore Ureche scrie letopisetul "din dragostea tarii", cum observa M. 

Costin, continuatorul sau, si cum, de altfel, însusi marturiseste. îi întelege pe 

înaintasi ca nu "s-au nevoit" sa faca începatura Cartii Neamului, fiindca "n-au 

avut de unde strânge carti", ca, pe lânga lipsa de instruire, n-au avut nici ragazul 

necesar si "au scris mai mult den basne si den povesti". 

Letopisetul trebuie sa fie pentru generatiile care vor urma un izvor de 

întelepciune, sa ofere oglinda vietii stramosilor, sa fixeze, în memoria lumii, nu 

numai a neamului, "începatura" (adica actul de nastere ca popor), momentele 

importante ale evolutiei. Relatarea istorica are finalitate morala ("sa ramâie 

feciorilor si nepotilor, sa le fie de învatatura"), apara demnitatea tarii, a 

poporului. Un popor fara scrisoare (istorie ca opera scrisa, dar sensul poate fi 

extins) ajunge "sa se asemene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte ". 

De aceea, marturiseste efortul de "a afla cap si începatura mosilor, de unde au 

izvorât în tara si s-au multit si s-au latit, ca sa nu sa înece a toate tarile anii 

trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat... ". 

Letopisetul lui Grigore Ureche înfatiseaza evenimentele de la 

"descalecatul al doilea", întemeierea Moldovei (1359), pâna la a doua domnie a 

lui Aron Voda (1594). Va fi publicat pentru prima data în 1852 de catre Mihail 

Kogalniceanu. 

Intentia de a oferi o învatatura, o pilda cititorului se observa din felul în 

care Ureche încheie anumite episoade narative. Câteva capitole cuprind o 

concluzie, o "certare " a eroilor (necazanie sâlnim, "pedepsirea celor puternici"). 

întrucât istoria exprima vointa lui Dumnezeu, faptele au o logica, uneori ascunsa 

protagonistilor, pusa în evidenta prin împlinirea sau neîmplinirea idealurilor lor 

mai înalte sau mai modeste, ori chiar blamabile. Ureche realizeaza naratiuni 

"exemplare", în chenar istoric, urmarind destinul celor evocati. Stefan câstiga, 

de exemplu, lupta de la Codrii Cosminului "luându agiutoriu pre Dumnezeu si 

cu ruga Preacistii si a sfântului marelui mucenic Dimitrie ". Complotistii care îl 

ucid pe Stefan Lacusta încalca un cod moral ferrn si nu va întârzia sa vina 

asupra lor pedeapsa divina. 

Istoria zbuciumata a Moldovei a creat o anumita imagine despre existenta 

umana. Domniile se sting repede (Petru Rares, Alexandru Lapusneanuî, Despot 

Voda, loan Voda Armeanul, Aron Voda s.a.), cu avalansa lor de fapte, uneori 

108

atroce. Stralucirea figurii lui Stefan este stralucirea unui mit care ilustra puterea 

credintei asociata cu dragostea de neam. Stefan, a carui personalitate domina 

paginile letopisetului, apare ca erou exemplar, într-o vreme de "neasezare", 

insecuritate, aparator aî neamului si al întregii crestinatati. Cunoscutul portret pe 

care autorul i-1 face constituie "un remarcabil portret moral, un necrolog care 

stopeaza chiar cursul istoriei spre a semnifica mai bine greutatea pierderii" 

(Dan Horia Mazilu, "Vocatia europeana a literaturii române vechi'). Jelirea 

domnitorului are reverberatii cosmice: "Iara pre Stefan Voda l-au îngropat, tara 

cu multa jale si plângere în manastire la Putna, care era zidita de dânsul Atâta 

jale era, de plângea toti ca dupa un parinte al sau, ca cunostiia toti ca s-au 

scapat de mult bine si de multa aparatura". 

Grigore Ureche se arata preocupat de fixarea identitatii etnice a poporului 

sau. Istoria Moldovei, de fapt istoria românilor, trebuie privita în corelatie cu a 

altor popoare, caci "nu sa cade sa mi pomenim, fiindu-ne vecini de aproape". în 

acest context, face consideratii asupra originii, continuitatii si unitatii de neam a 

românilor, trei mari teme ale cronicarilor nostri: "Românii, câti sa afla lacuitori 

la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramures, de la un loc suntu cu 

moldovenii si toti de la Râm se trag". Facând etimologie si apropiind cuvinte 

românesti de cuvinte latinesti, Ureche constata cu nedisimuîata mândrie ca 

limba româna este de origine latina si "de ne-am socoti pre amaruntul, toate 

cuvintele le-am întalege". 

Desi opera de istoriografie, nimeni nu s-a îndoit de valoarea literara a 

letopisetului, "opera clasica a prozei istorice" (N. Manolescu, Istoria critica a 

literaturii române). Materialul epic se organizeaza în jurul a doua nuclee cu 

efect literar deosebit: naratiunea (care i-a inspirat pe Hasdeu, Negruzzi, 

Alecsandri, Delavrancea, Sadoveanu s.a.) si portretul. Au retinut atentia 

relatarile despre Alexandru Lapusneanul si Ion Voda Armeanul. Alexandru 

Lapusneanul este evocat într-o naratiune cu articulatie de povestire: Sultanul 

hotaraste sa-i dea din nou domnia (expozitiunea), el vine sa-si ia domnia, dar 

boierii trimisi de Tomsa îl întâmpina sa-i spuna ca tara nu-1 vrea (intriga), apoi 

urmeaza sirul razbunarilor, dupa ce "s-au curatit de toata grija den afara" 

(pedepsirea celor fugiti, uciderea boierilor chemati la ospat etc), adica tratarea 

(desfasurarea actiunii), pentru ca, dupa cuvântul dat sultanului, sa dea foc 

cetatilor Moldovei (punctul culminant). Deznodanântul atroce al întâmplarilor 

intra în logica sirului de crime declansate. Negruzzi, cum se poate observa, nu a 

schimbat mult din sursa de inspiratie, care i-a sugerat si un model de naratiune 

istorica. 

In alcatuirea portretelor, Grigore Ureche prefera portretul moral (v. Tudor 

Vianu, "Fazele portretului moral'). Observatiile de ordin moral (si în portretul 

lui Stefan) se coreleaza cu predilectia pentru amanuntul sugestiv în crearea 

perspectivei. Comparatia plastica, antiteza, apar în portretele lui Petru Rares si 

Ilias, enumeratia prilejuieste expunerea calitatilor lui Petru Schiopu. Caracterul 

oral al expunerii iese în evidenta în anumite expresii figurate, mai ales metafore 

109

si comparatii, în apelul la maxime, zicatori si proverbe, exclamatii, interogatii 

retorice, prin folosirea vorbirii directe. 

Varietatea procedeelor literare, calitatea lor, în aceasta prima opera de 

mari dimensiuni în limba româna, l-au impus pe Grigore Ureche ca un clasic al 

literaturii noastre. 

BIBLIOGRAFIE: Manolescu, N., Istoria critica a literaturii române, voi. 

I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Negrici, E., Naratiunea în cronicile lui Gr. 

Ureche si M. Costin, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Onu, L., Studiu introductiv 

si Letopisetul Tarii Moldovei, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1967. 

MIRON COSTIN – LETOPISETUL TARII MOLDOVEI 

Miron Costin (1633 - 18 dec. 1691), continuatorul cronicii lui Grigore 

Ureche, va fi avut, în 1663, când ia parte la razboiul împotriva seimenilor 

razvratiti, revelatia ca ideea originii romane a poporului român se poate sustine 

si cu argumente concrete (arheologice) privind ruinele podului lui Traian la 

Turnu-Severin. Expeditia din Transilvania, cu trecere prin Brasov, Tara Bârsei, 

Alba Iulia, Almaj va fi oferit, de asemenea, un impuls emotional în afirmatiile 

despre unitatea limbii si poporului asezat de o parte si de alta a Carpatilor. 

Locul principal în creatia lui Miron Costin îl ocupa cele doua scrieri, 

Letopisetul Tarii Moldovei de la Aron Voda încoace si De neamul 

moldovenilor. A scris însa si primul poem de meditatie filosofica din literatura 

noastra (Viiata lumii), poezie epica (Poema polona), epigrame, memorii s.a. 

Elogiul scrisului, din predoslovia la De neamul moldovenilor, este elogiul 

vesniciei pe care omul o poate atinge: "Lasat-au puternicul Dumnezeu iscusita 

oglinda mintii omenesti, scrisoarea...", "Scrisoarea ieste lucru vecinicu ", spune, 

în acelasi context, acest fin carturar al veacurilor trecute, iar cititul o cale catre 

divinitate: "Cu cetitul cartilor cunoastem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu 

cetitul lauda îi facem pentru toate ale lui catre noi bunatati... ". Asadar, 

responsabilitatea celui care asterne gândurile sale pe hârtie va fi cu atât mai 

mare: "Cândocarascu într-o zi pe cineva, ieste greu a rabda; dara în veci? Eu 

voi da seama de ale mele câte scriu ". 

Dupa interpolarile la care au recurs câtiva copiatori ai letopisetului lui 

Grigore Ureche (între care Simion Dascalul), s-a nascut asa-numita "gâlceava a 

cronicarilor". Miron Costin vrea sa restabileasca adevarul istoric, deformat de 

fantasmagoriile "hronic arilor", de aceea va concepe o monografie a problemei 

originilor, De neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor, iar în 

letopiset nu va aborda acest subiect decât în treacat. 

Letopisetul lui Miron Costin a avut soarta multor creatii din literatura 

noastra veche. Nu ni s-a pastrat originalul, dar au ajuns la noi copii fidele sau 

aproape fidele. Pentru istorici este un document foarte pretios, fiindca Miron 

Costin, continuând letopisetul lui Ureche, ofera o marturie autentica despre viata 

Moldovei între 1595 si 1661. S-au pastrat 49 de copii, între care trei variante în 

110

alte limbi (latina, greaca, franceza). A fost publicat pentru prima data de M. 

Kogalniceanu în 1852. Datarea nu a fost greu de facut. Pe copii se afla 

însemnarea: "în oras la Iasi, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la Nasterea 

Mântuitorului 1675 ". O copie prezinta chiar semnatura lui Miron Costin si o 

precizare importanta: "Miron Costin, vornicul Tarii de Jos " (functie pe care a 

detinut-o pâna în 1675, când devine mare logofat al Moldovei). 

Pentru cei 66 de ani (de la a doua domnie a lui Aron Voda pâna la urcarea 

pe tron a lui Dabija Voda) a utilizat diverse izvoare istorice, mai ales pentru 

sfârsitul secolului al XVI-lea si începutul secolului al XVII-lea, la care a adaugat 

informatiile din traditia interna, relatarile tatalui sau, sfetnic al lui Miron 

Barnovski, ale boierilor batrâni. Toate acestea sunt pomenite în cronica: "Aceste 

am înteles de la boieri batrâni de sfatu pre acele vremi"; "Ce cât au putut 

înteleg den boieri batrâni den zilele lor... ". Dupa 1653, când se întoarce din 

Moldova, letopisetul devine o lucrare cu caracter, memorialistic: "Asea si noua, 

iubite cetitorule, cu mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la 

toate ne-amprilejit singuri". Autorul a fost, asadar, martor la cele evocate dupa 

acest an. 

Letopisetul aduce în atentia cititorului o vreme foarte zbuciumata, cu 

rapide schimbari de domni (în 66 de ani, 22 de domni), încât tristetea 

cronicarului, adesea exprimata în fata cititorului, trebuie înteleasa: "Ce sosira 

asupra noastra cumplite aceste vremi de acmu, de nu stam de scrisori, ce de 

griji si suspinuri". 

Stihurile de descalecatul tarii, unde se reafirma ideea originii latine a 

poporului nostru, Predoslovia, marturisesc despre sentimentul datoriei fata de 

istoria tarii ("sa nu sa treaca cumva cu uitarea") si finalitatea morala a nararii 

evenimentelor trecute: "... ca letopisetele nu sunt numai sa le citeasca omul, sa 

stie ce au fost în vremi trecute, ce mai mult sa hie de învatatura, ce ieste bine si 

ce ieste rau... ". 

Ca fapte de viata, nu se deosebeste prea mult de letopisetul lui Gr. Ureche. 

Intrigi de Curte, schimbari de domni, razboaie, varsari de sânge, tradari, 

consemnate uneori cu un ton rece, alteori cu vadita participare afectiva, mai ales 

când traieste tragedia tarii cuprinse între imperii fanatice, când observa cu 

tristete decaderea umana: "O, Moldova, de-ar fi domnii tai, carii stapânescu în 

tine, toti întelepti, înca n-ai peri asa lesne ". Fiecare destin evocat creeaza o 

povestire, o nuvela, cu momente interesante din punct de vedere al artei literare. 

Retine atentia relatarea plecarii lui Gh. Stefan din Iasi. Complotistul trebuia sa 

gaseasca un motiv de iesire din Iasi, fara sa dea de banuit, pentru a întâmpina 

trupele care veneau sa-1 alunge pe Vasile Lupu. Aranjase sa i se trimita 

"scrisoare scornita" cum ca jupâneasa, aflata la tara, e bolnava. Povestitorul 

noteaza reactia de mare naivitate a domnitorului când logofatul se înfatiseaza sa- 

i ceara voie sa plece : "Sa hie dzis Vasilie Voda: Ce omufara cale logofatul! 

Stiindu-si giupâneasa boleaca si nu o tine aicea cu sine". Aceasta dupa ce 

logofatul intra în încapere cu "fata scornita de mare mâhniciune". 

111

Episodul Vasile Lupu intra in seria "povestirilorpe tema ispasirii" (E. 

Negrici, Naratiunea în cronicile lui Gr. Ureche si M. Costin). Si acest 

domnitor ispaseste pentru "firea mai mult împarateasca decât domneasca". 

In aceeasi linie se situeaza si episoadele despre Stefan Tomsa, Alexandru 

Ilias, Mihnea al III-lea, Gaspar Graziani, Gheorghe Stefan. S-a observat ca 

autorul "moralizeaza, eticheteaza si clasifica, neputând sa îsi retina un oftat în 

care se acumuleaza multiform compasiunea pentru cei ce se prabusesc... " (Dan 

Horia Mazilu, Vocatia europeana a literaturii române vechi). 

Intentia literara este mai evidenta la Miron Costin decât la predecesorul 

sau, confundata, uneori, cu lirismul sentimentalist. în general, mentine 

expunerea în aria mai rigida a cuvântului elaborat, nu e spontan. în descrieri 

(portrete, scene de lupta, tablouri de natura) si naratiuni sunt cautate efectele 

literare. Dialogul creeaza scene semnificative de viata în caracterizarile prin 

anecdote (St. Tomsa, Ieremia Movila s.a.). Portretele se situeaza în contexte de 

viata, nu mai sunt însiruire de defecte si calitati. Se descopera biografia, care 

înseamna devenire, intuirea caracterelor (E. Negrici, op. cit.). 

Maiestria lui Miron Costin se poate observa în felul cum foloseste ironia 

si antiteza (v. relatarile despre Ieremia Movila, Barnovski, Al. llias).' Când 

expunerea nu mai arata preocupare pentru elaborare, ci se apropie de faptul de 

viata, pagina lui M. Costin impresioneaza prin elementul firesc. în descrierea, 

invaziei lacustelor, moment la care a fost martor, ni se înfatiseaza un tablou 

apocaliptic, dominat de spaima în fata naturii dezlantuite. Spiritul de observatie 

se exercita în detaliile pitoresti consemnate în scenele de ceremonial de la Curte 

(vesminte, replici, gesturi, obiecte etc). Dialogul, vorbirea directa nu mai apar 

sporadic, ci contribuie la reconstituirea atmosferei de epoca. 

Fraza lui Costin este fastuoasa, alambicata adesea, baroca. G. Calinescu 

era de parere ca în sintaxa se afla principala contributie a lui la proza 

româneasca (v. Istoria literaturii române...). Prin caracterul savant al stilului, 

Costin anticipeaza Scoala Ardeleana. 

Lectura letopisetului atesta o personalitate complexa, cu mari 

disponibilitati artistice, fructificate între tendinte adesea contrarii, determinate de 

sensibilitatea autentica a autorului si de cerintele rigorilor discursului istoric. 

BIBLIOGRAFIE: Mazilii, Dan Horia, Barocul în literatura româna din 

secolul al XVII-lea, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976; Negrici, Eugen, Naratiunea 

în cronicile lui Gr. Ureche si M. Costin, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Scarlat, 

Mircea, Introducere în opera lui Miron Costin , Ed. Minerva, Bucuresti, 1976. 

ION NECULCE - LETOPISETUL TARII MOLDOVEI 

Ion Neculce, ultimul mare cronicar al Moldovei (1672-1745), continua 

cronica lui Miron Costin, relatând evenimentele de dupa 1661 (pâna în 1743). 

Meritul este cu atât mai mare, cu cât, la începutul secolului al XVIII-îea, o serie 

de cronicari au încercat sa faca acelasi lucru, dar nici unul n-a avut talentul sa 

112

ealizeze o opera demna sa stea alaturi de a înaintasilor sai. Chiar fiul lui Miron 

Costin, Nicolae Costin, a alcatuit un Letopiset al Târii Moldovei de la zidirea 

lumii pâna la 1601 si o cronica a evenimentelor dintre 1709 si 1711. 

Letopisetul Tarii Moldovei de la Dabija Voda pâna la a doua domnie a 

lui Constantin Mavrocordat, precedat de O sama de cuvinte, a fost scris, dupa 

toate probabilitatile, între 1733 si 1743. A fost editat de M. Kogalniceanu în 

1845. în Predoslovie, Neculce exprima sentimentele care l-au determinat sa-si 

scrie opera, admiratia fata de înaintasi (Ureche, Costin), ia distanta fata de 

basnele lui Simion Dascalu si Misail Calugaru, reafirma aceeasi credinta în 

sensul moral al relatarii istorice. Tot aici, vorbeste despre izvoarele istorice pe 

care le-a avut în vedere: "Insa pâna la Duca Voda cel batrân l-au scris di pi 

neste izvoade ce au aflat la unii si la altii si din auzitele celor batrâni boieri; 

iara de la Duca Voda cel batrân înainte, pâna unde s-a vide, au scris singur, 

dintru a sa stiinta, cât s-au tâmplat de au fost în viiata sa. Nu i-au mai trebuii 

istoric strein sa citeasca si sa scrie, ca au fost scrisa în inima sa ". Nevoia de a 

completa "documentarea", ori numai colorata istorie din ele au determinat 

asezarea, în fruntea letopisetului, a celor 42 de legende, numite "O sama de 

cuvinte", istorie "paralela" a Moldovei, asa cum se reflecta ea în imaginatia, 

memoria populara. Cronicarul îsi da seama de importanta acestor creatii (ca un 

Russo de mai târziu), dar averttzeaza asupra continutului legendar al 

istorioarelor: "Deci cine va ceti si le va crede, bine va fi, iara cine nu le va 

crede, iara va fi bine; cine precum îi va fi voia asa va ' face ". Istorioarele au 

farmec, pentru ca poarta în ele ceea ce s-ar numi "duhul locurilor", necunoscut 

de "istorici streini, de alte locuri", despre care vorbeste în Predoslovie. Ele 

brodeaza în jurul unor figuri istorice cunoscute, între care se remarca Stefan cel 

Mare (legenda VII, a lui Purcel; V, Aprodul Purice; III, Manastirea Putna; IV, 

Razboieni; IX, sfârsitul lui Stefan s.a.). Ion Neculce poate fi considerat, fara 

exagerare, parintele prozei scurte la noi. Legenda XII este o schita (despre Petru 

Rares), legenda XXXVII o nuvela (Ghica Voda si prietenul sau din copilarie), 

altele sunt simple anecdote (VIII, X, XII, XXII ). Calitatile de povestitor au atras 

multi scriitori, mai ales în secolul al XlX-lea: C. Negruzzi (Aprodul Purice), D. 

Bolintineanu (Cupa lui Stefan cel Mare, Muma lui Stefan cel Mare, Daniil 

Sihastru), V. Alecsandri ( Altarul Manastirii Putna, Movila lui Burcel, Visul 

lui Petru Rares, Dumbrava Rosie s.a.). 

Scris la o vârsta înaintata, Letopisetul Tarii Moldovei prezinta 82 de ani 

din istoria acestei provincii. E o perioada la fel de dramatica precum a fost si 

anterioara, culminând cu instaurarea domniilor fanariote. Cronicarul este foarte 

atent la situatii de viata, la oameni, sesizeaza amanuntul semnificativ, pitoresc, 

percutant. G. Ivascu ( Istoria literaturii române ) îl caracteriza expresiv ca un 

ins "malitios, vindicativ, subiectiv, bârfitor si pamfletar", iar G. Calinescu 

(Istoria literaturii române...) vorbea despre "complexitatea pamfletara facuta 

din ciuda si vaiete, din coloare si încarcatura". Autorul are în vedere, în 

general, aspecte pe care le-au urmarit si înaintasii: viata domnilor, a boierimii, a 

113

Curtii, schimbarile de domni, distractiile, plimbarile, relatiile cu tarile vecine, 

razboaiele s.a.m.d. Se evoca întâmplari din vremea domnilor: Dabija-Voda, 

Duca-Voda, Ilias, Dumitrascu Cantacuzino, Constantin Cantemir, Antioh si 

Dimitrie Cantemir, Grigore Ghica, C. Mavrocordat s.a. Când este cazul, Neculce 

revine asupra unui personaj, daca se întâmpla sa ocupe de mai multe ori tronul 

Moldovei. Admiratia lui Neculce se îndreapta spre Dimitrie Cantemir, a carui 

evocare, desi a domnit numai noua luni, ocupa o sesime din cronica. Autorul a 

fost sfetnic al domnitorului si a sustinut planurile sale. Dupa înfrângerea de la 

Stanilesti si refugiul în Rusia, cronicarul deplânge starea în care a ajuns tara sa: 

"Oh, oh, oh! Vai, vai, vai di tara! Ce vremi cumplite au agiunsu si la ce 

cumpana au cadzut!" Dupa ce îl prezinta pe Dumitrascu-Voda, un batrân 

decazut, are sentimentul sfârsitului de lume: "Oh! oh! oh! saraca tara a 

Moldovei, ce narocire de stapâni ca acestia ai avut! Ce sorti de viata t-au 

cadzut! Cum au mai ramas om traitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea 

spurcaciuni de obiceiuri ce sa trag pâna astadzi în tine, Moldova!" 

O calitate fundamentala a naratiunii lui Neculce este naturaletea. 

Portretele, desi numeroase, individualizeaza cu expresivitate personalitatea 

evocata. Spiritul satiric al lui Neculce nu cruta pe nimeni. De aceea ne poate 

mira ca multi comentatori au vorbit de tonul blând al cronicarului (Sextil 

Puscariu, St. Ciobanu s.a.). De obicei, faptul divers inserat în portret are substrat 

aventuros, erotic (cazul lui Dumitrascu Cantacuzino). Portretul se alcatuieste din 

detaliile cele mai neasteptate, pe baza enumeratiei. Expresiv este, în acest sens, 

portretul lui Constantin Cantemir, tatal lui Dimitrie Cantemir, o personalitate 

voluntara, bun militar, iubitor de trai asezat, dar un necioplit, personaj descins 

parca din povestile populare, cu o barba "alba ca zapada", care nu facea 

cheltuiala tarii fiind "mosneagu fara doamna ". Portretul lui Constantin 

Mavrocordat sugereaza contrastul dintre aparenta si esenta, prin folosirea 

epitetului. De o violenta aparte, nu nejustificata, este evocarea lui Gin Ali-pasa, 

"un pagân rau, turbat si mare sorbitoriu de sânge asupra crestinilor ", 

ucigatorul lui Brâncoveanu. Ni se înfatiseaza un personaj diabolic, care nu-i 

cruta nici pe turci. Structura anecdotica a portretului neculcian iese în evidenta, 

spre exemplu, în prezentarea lui Dabija-Voda. Se individualizeaza, prin 

amanuntul semnificativ (bea vin din "oala rosie ", nu din pahar de cristal), 

figura unui boier de tara, admirator al lucrurilor vechi. Vorbirea directa 

subliniaza sarcasmul cu care relateaza despre sfârsitul lui Duca-Voda. In drum 

spre exil, Duca-Voda a poftit sa bea lapte, iar gazda, necunoscând cine este, "i- 

au raspuns ca n-avem lapte sa-ti dam, c-au mâncat Duca-Voda vacili din tara, 

de-l va mânca vermii iadului cei neadormiti". Evident, "Duca-Voda, daca au 

audzit ca este asa, îndat-au început a suspina si a plânge cu amar ". 

Chiar daca nu a fost întotdeauna de acord cu Dimitrie Cantemir, Neculce 

lasa un portret memorabil domnitorului. Pentru prima data, întâlnim un portret 

în diferite ipostaze: la început, când urca pe tron, ca domnitor, în pribegie. De un 

114

farmec aparte este portretul lui Dosoftei, care stia mai multe limbi "si alta 

adânca carte si învatatura, deplin calugar si cucernic, si blând ca un miel". 

S-a observat ca Neculce nu exceleaza în descrieri de lupte, pentru ca se 

lasa stapânit de calitatile de comandant, care îl pune în umbra pe scriitor. 

Prin Neculce, înainte de Creanga si Sadoveanu, oralitatea si spiritul 

popular îsi demonstreaza disponibilitatile artistice. Neculce cunoaste valoarea 

paremiologiei populare si insereaza deseori proverbe si zicatori. "Neculce, 

considera Valeriu Cristea ( Introducere în opera lui Ion Neculce ), releva si 

impune totodata literaturii române expresivitatea împinsa pâna la magie a 

limbii, o înalta estetica a exprimarii". 

BIBLIOGRAFIE: Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, 

Ed. Minerva, Bucuresti, 1974; Manolescu, N., Istoria critica a literaturii 

române, vol. I, Ed.Minerva, Bucuresti, 1990; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


CRONICARII MUNTENI 

Cronicarii munteni scriu la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul 

secolului al XVIII-lea. Multa vreme paginile lor au fost subestimate, ca urmare a 

comparatiei cu ale moldovenilor. Subiectivismul cil care scriu pentru a apara 

interesele unei partide boieresti a determinat o atitudine rezervata. Si în 

Muntenia s-a scris cronica înaintea lui Radu Popescu, Radu Greceanu sau a 

stolnicului Constantin Cantacuzino (cronicile despre Mihai Viteazul, de 

exemplu). Cele doua mari partide boieresti (Cantacuzinii si Balenii), ce s-au 

înfruntat de-a lungul anilor, au solicitat cronici care sa le apere interesele. S-a 

scris si cronica de Curte din porunca unor domnitori. 

Între cronicile boieresti se situeaza cea intitulata Letopisetul 

Cantacuzinesc (1290-1688), cronica Balenilor scrisa de Radu Popescu, Istoria 

domnilor Tarii Românesti, cronica oficiala a domniei lui Brâncoveanu (scrisa 

de Radu Greceanu) s.a. Stolnicului Constantin Cantacuzino îi datoram o 

încercare de reconstituire stiintifica a începuturilor neamului românesc ( Istoria 

Tarii Românesti...), care anunta, prin sobrietatea abordarii subiectului, Hronicul 

lui Cantemir si scrierile istorice ale reprezentantilor Scolii Ardelene. 

În vreme ce cronicarii moldoveni au considerat o datorie patriotica de a se 

continua unii pe altii, cronicarii munteni iau de fiecare data totul de la început, în 

functie de interesele partidei din care fac parte. 

RADU HRIZEA POPESCU (c. 1655-1729) scrie Istoriile domnilor 

Tarii Românesti. A fost publicata fragmentar de N. Balcescu în "Magazin istoric 

pentru Dacia" (1845-1847). Ambitia autorului de a da o istorie completa (1290- 

1729) nu va fi sustinuta de o conceptie adecvata. Atrag atentia câteva elemente 

particularizatoare ale naratiunii. Radu Popescu evita portretul în stil clasic si 

prefera sa nareze fapte semnificative care ilustreaza o trasatura de caracter. 

115

Portretul lui Stefan Cantacuzino începe cu un conditional-optativ, mimând 

obiectivitatea, pentru ca apoi sa se lanseze o suita de acuzatii grave, care 

rastoarna perspectiva si tradeaza intentiile autorului de denigrare: "Stefan-voda 

înca ar fi fost domnu laudat ca si alti domni, având si chip si taramoniile 

cumsacade, de n-ar fi fost cu totul nestatatori la toate vorbele si lucrurile lui... ". 

Radu Popescu priveste istoria ca pe un spectacol, viata ca pe o scena de teatru pe 

care evolueaza protagonisti reali. De altfel, el descrie pentru prima data la noi un 

spectacol al strazii, spectacolul pehlivanilor (saltimbancilor). Observa, cu 

malitie, ca si oamenilor le place sa joace teatru, cum se întâmpla cu domnitorul 

Radu Leon, care, dupa ce obtine domnia, vrea "sa sa plimbe pen Tarigrad cu 

pompa domneasca, sa-l vaza prietenii". Schimbarile de domni creeaza prilejuri 

de punere în valoare a resurselor expresive ale autorului. Mazilirea lui Antonie- 

Voda, închiderea boierilor, prezentate cu ajutorul vorbirii directe, par scene 

dintr-o drama. Dezlantuirea pamfletarului în pagini întunecate, de ura 

nedisimulata, duce la scrierea unor pagini în care proza naturalista îsi poate gasi 

un precursor. 

Ca si autorul Letopisetului Cantacuzinesc si al cronicii cunoscute sub 

titlul Anonimul brâncovenesc, Radu Popescu pune început unor linii specifice 

prozei muntenesti. 

STOLNICUL CONSTANTIN CANTACUZINO (c. 1639, 1640-1716), 

cu studii la Constantinopol si Padova, a initiat un tratat de istorie, în sensul 

modern al cuvântului, nefinalizat: Istoria Tarii Rumanesti întru care sa 

cuprinde numele ei cel dintâi si cine au fost lacuitorii ei atunci si apoi care o 

au mai descalecat si o au stapânit pâna si în vr emile de acum cum s-au tras si 

sta,... Titlul, ca si prefata, arata ca stolnicul, unul din cei mai învatati oameni ai 

timpului sau, ar fi vrut sa scrie istoria completa a tarii, dar, cum se stie, sfârsitul 

dramatic 1-a împiedicat. Era intrigat de neadevarurile din diferite cronici,, ca si 

Miron Costin, convins ca "fara istorie nu numai de râsul altora si de ocara 

suntem, ci si orbi, muti, surzi suntem de lucrurile si faptele celor mai de 

demult". în predoslovia la cele opt capitole, câte a apucat sa scrie, priveste critic 

izvoarele, arata saracia documentelor interne, inexactitatile oferite de 

informatiile din traditii si creatia populara. 

Recurge, pentru problemele referitoare la originea românilor, la surse 

straine, enumerate si de Miron Costin în De neamul moldovenilor, caci în 

cronicile interne "atâta iaste de netocmit, de încurcat si de scurt, cât mai multa 

tulburare si mirare da celui ce ceteste, decât a sti cevasi adevar dintr-însul". 

Din trecerea în revista a izvoarelor documentare, reiese intentia construirii unei 

opere monumentale. Evident, reactioneaza la celebra basna a lui Simion 

Dascalul. Spiritul critic se exercita în dezbaterea câtorva idei ca: originea 

romana, însemnatatea elementului autohton în formarea poporului român, 

latinitatea limbii, unitatea de origine a românilor. Respinge ideea exterminarii 

dacilor si elogiaza vitejia cu care acestia si-au aparat pamânturile, "ostasi marisi 

116

tari la bataia razboaielor, nepoftitori a sa supune altora, nici a sa birui de altii 

îngaduia". Exclama cu mândrie: "iara noi, rumânii, suntem adevarati romani si 

alesi, în credinta si barbatie".Calitatile literare sunt estompate de spiritul 

stiintific al discursului. 

BIBLIOGRAFIE: Manolescu, N., Istoria critica a literaturii române, voi. 

I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, 

vol.I-III, F.R.P.L.A., 1940-1945; ***Dictionarul literaturii române de la 

origini pâna la 1900, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979. 

III. CONTRIBUTIA ISTORIOGRAFIEI SI A LITERATURII 

RELIGIOASE LA DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII 

ROMÂNE 

Literatura religioasa, cronicile moldovenesti si muntene au creat 

momentul de început al literaturii noastre. Secolul al XVI-lea este secolul 

biruintei scrisului în limba româna, secolul lui Coresi, iar secolul al XVlI-lea cel 

al nasterii constiintei literare românesti. Traducerile cartilor bisericesti oglindesc 

eforturile carturarilor de a modela limba româna. Letopisetele, izvorâte din 

sentimentul datoriei fata de istoria neamului, creeaza modele narative exploatate 

mai târziu de scriitorii nostri. în predosloviile cartilor de cult, precum si ale 

cronicilor, se înregistreaza preocupari pentru etimologie, sursele de îmbogatire a 

limbii, statutul limbii române ca limba romanica. Cronicarii vor afirma câteva 

idei esentiale: romanitatea poporului român, continuitatea, unitatea. 

În paginile cronicilor si ale literaturii omiletice se nasc primii nostri 

povestitori (Varlaam, Ion Neculce). O serie de procedee si tehnici literare, care 

vor deveni mai târziu zestre importanta pentru scriitorii nostri, apar în naratiunea 

istorica sau de tip didactic: portretul, antiteza, descrierea, dialogul, pamfletul, 

interogatia retorica, etopeea, discursul funebru s.a. 

Spre deosebire de cronici, publicate doar în secolul al XlX-lea de N. 

Balcescu si M. Kogalniceanu, cartile bisericesti au intrat mai repede în 

constiinta publica si, prin destinatia lor, au putut modela într-o forma mai 

eficienta limba literara. Cronicile au oferit marile teme de inspiratie istorica 

pentru scriitorii pasoptisti si continuatorii lor (întemeierea, lupta pentru 

independenta, lupta pentru putere, individul în fata istoriei s.a.). 

BIBLIOGRAFIE: Manolescu, N., Istoria critica a literaturii române, vol. 

I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Mazilu, Dan Horia, Cronicarii munteni, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1978; Negrici, Eugen, Naratiunea în cronicile lui Grigore 

Ureche si Miron Costin, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Rotaru, Ion, Valori 

expresive în literatura româna veche, voi. I - II, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976. 

117

IV. DIMITRIE CANTEMIR PERSONALITATEA CULTURALA SI 

LITERARA 

La 26 octombrie 1674 se nastea cel de-al doilea fiu 

domnitor Constantin Cantemir, Dimitrie - prima personalitate 

vocatie enciclopedica din cultura noastra. Poate spre a-si feri 

al vrednicului 

de formatie si 

fiii de rusinea 

nestiintei de carte, batrânul voievod se va îngriji în mod deosebit de educatia lor. 

Primul dascal, cel ce i-a marcat în mod definitiv evolutia viitorului savant, a fost 

calugarul, predicatorul si pedagogul de renume în epoca, Ieremia Cacavelas, 

care cauta sa~i transmita - beizadelei o solida cultura greco-latina, sa-1 initieze 

în principiile filosofice de baza. Ulterior, de-a lungul celor aproape 

saptesprezece ani petrecuti la Constantinopol, Dimitrie Cantemir "avu prilejul 

sa-si completeze stiinta/.../ în cercul celor mai de seama savanti ai timpului, 

turcul Effendi Saadi, filosof si matematician, de la care. învata turceste si cu 

care adesea avea discutii de natura religioasa, filologul Iacomin si calugarul, 

mai târziu arhiepiscopul Meletie de Arta, un adept al filosofiei lui Tales si al lui 

loan Baptista van Helmont, precum si muzicantii Kiemani Ahrned/.. J si Angeli" 

(Sextil Puscariu, "Istoria literaturii române. Epoca veche' 9 ). Dar Cantemir 

nutreste si ambitii politice. Dupa o meteorica domnie (o luna), se reîntoarse la 

Constantinopol si se angaja într-un surd razboi al intrigilor cu Constantin 

Brâncoveanu. Când reveni la tron, însela încrederea turcilor si se alie cu tarul 

Petru cel Mare. Din anul 1711, dupa batalia de la Stanilesti, lua dramul exilului 

la Moscova. Perioada moscovita n-a fost lipsita de greutati, dar retragerea în 

lumea scrierilor si recunoasterea, de catre Petru, a meritelor sale culturale îi 

alina, cât de cât, dorul de Moldova. Moare la 21 august 1723, fara sa fi împlinit 

înca cincizeci de ani. De retinut ca a fost numit de împarat principe al 

Imperiului, iar Academia din Berlin 1-a ales membru al ei, în 1714. Antioh, fiul 

ilustrului carturar, este primul mare poet clasic al literaturii ruse. 

În 1698 scrie Divanul sau gâlceava înteleptului cu lumea sau judetul 

sufletului cu trupul, lucrare de factura filosofica (de tinerete) conceputa în buna 

traditie clasica sub forma unui dialog-disputa între spirit si trup. Compilatie si 

viziune proprie se reunesc într-o opera având meritul de a încerca "sa scoata din 

nimic un vocabular filosofic " (G. Calinescu, Istoria,..). Textul nu este lipsit de 

reusite stilistice: "Vad frumusetile si podoaba ta ca iarba si ca floarea iarbei, 

bunurile tale; înmâna tâlharilor si în dintele moliilor; desfatarile tale, pulbere si 

fum, carile cu mare grosime în aer se înalta si, îndata raschirandu-se, ca când 

n-ar fi fost se fac. " si de fior liric, dovedind ca nu constructia narativa reprezinta 

punctul forte al scriitorului Dimitrie Cantemir, ci descriptivul si, mai ales, 

complexul registru al liricului, "acestui cârpe diem al lumii îi raspund 

lamentatiile înteleptului pe tema vanitas vanitatum,aceeasi din poemul 

costinian, în variante de o fantezie superba, dupa obiceiul lui Cantemir de a 

multiplica orice motiv în infinite oglinzi paralele." (Nicolae Manolescu, Istoria 

critica a literaturii române). Daca Divanul este inegala valoric, dar îl anunta pe 

literatul de exceptie, Istoria ieroglifîca este opera literara prin excelenta. 

118

Romanul alegoric, observa pe buna dreptate N. Manolescu, nu poate fi socotit o 

"istorie secreta ", de vreme ce autorul 1-a publicat în chiar anul desavârsirii sale 

(1705), iar contemporanii i-ar fi recunoscut pe protagonisti, chiar si în lipsa 

scarii din final, Cantemir însusi fiind înca angrenat în lupta pentru obtinerea 

tronului Moldovei (op.cit.). Scriitorul se dovedeste, aici, un fin psiholog, 

observator atent.al comportamentului uman, dar si un fantezist de mare calitate, 

capabil sa asocieze masti animaliere, presupuse ori reale obiceiuri ale acestora si 

o realitate nu tocmai senina. Sigur ca modelele nu i-au lipsit lui Cantemir, dar 

acestea sunt perfect asimilate unei viziuni personale si unui talent deosebit. în 

ciuda sintaxei savant latinizate, romanul cuprinde, pagini întregi demne sa fie 

antologate într-un tom al reusitelor scrisului românesc. Am atrage atentia asupra 

portretului realizat Brehnacei si Filului, ca exemple de laudabila tentativa a 

scriitorului de a-si obiectiva perspectiva: daca la unul sunt pretuite, desi inamic 

al Inorogului, eruditia si întelepciunea, la celalalt - chiar frate al exceptionalului 

animal - se ironizeaza spiritul greoi, primitiv, precum si forta fizica lipsita de... 

coordonare intelectuala interioara. Sigur ca sintaxa lui Cantemir, alta decât cea 

populara, poate ridica problema lectorului neavizat (sau nerabdator sa cunoasca 

fabula cartii), sigur ca numarul masiv de neologisme (vezi pozitia lui Cantemir 

în aceasta problema în prefata romanului) îngreuiaza lectura, totusi cartea 

reprezinta prima reusita remarcabila a unui prozator român, iar viitorul va avea 

înca de cercetat aceasta opera aperta. 

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor este cea de-a treia opera 

care-1 intereseaza în mod deosebit pe omul de cultura român. Aparuta de sub 

pana autorului cam de prin 1718, lucrarea "este opera unui Hasdeu al veacului 

XVIII, cu un plan utopic si nerealizat, în care autorul îsi / pune deodata mai 

multe întrebari decât si-au pus toti înaintasii lui într-ale istoriei nationale la un 

loc" (N. Manolescu, op.cit.). Cu o documentatie care-1 depaseste pe Miron 

Costin, ca si pe Constantin Cantacuzino, Cantemir nu reuseste sa evoce si sa 

evalueze, dupa sursele timpului, decât perioada începuturilor, pâna la 

"descalecat", dar o face într-o perspectiva mult mai larga, comparatista (am 

zice), atât sincronic, cât si diacronic (privind spre prezent). Nu este lipsit de 

interes faptul ca, asemenea Divanului, a. fost conceputa mai întâi într-o alta 

limba, spre a fi apoi adusa în spatiul spiritual national. 

La cererea Academiei din Berlin, printul scrie prima lucrare de 

etnografie româneasca, Descriptio Moldaviae (1716), de interes pentru 

cercetatorul de astazi, caruia i se ofera posibilitatea de a se informa direct de la 

martor în legatura cu o multitudine de aspecte, de la Calusari la ... limbajul 

femeilor, de la economia tarii, la obiceiurile de logodna, nunta, ori 

înmormântare, la ceremonialul de înscaunare, cinurile boieresti etc. Spatiul 

geografic nu este uitat, dar multitudinea faptelor de viata, azi disparute, ne 

intereseaza în mod deosebit. Totusi, lucrarea care 1-a consacrat pe Dimitrie 

Cantemir ca om al timpului sau european este Historia incrementorum atque 

decrementorum Aulae Othomanicae (sau în traducerea autorului, Istoria 

119

cresterii si descresterii Curtii Aliosmanesti), aparuta, probabil, cam în aceeasi 

perioada cu precedenta (ca scriere, nu public). Sigur ca, în timp, opera si-a 

pierdut din valoare, dar ea a constituit, fara vorbe mari, o adevarata revelatie 

pentru Occident. Mai mult, Iorga vedea în autorul acestui amplu si extrem de 

documentat studiu "întemeietorul filosofiei istoriei aplicate la dezvoltarea unei 

mari împaratii". Succesul în epoca, ce-i drept, postum, demonstreaza o data în 

plus unicitatea autorului: editiile în engleza, franceza si germana cunosc o 

succesiune demna de invidiat. Explicatia: deschiderea spre generalizarea 

filosofica si documentarea la sursa. Nu mai pomenim de eleganta stilului 

latinesc al autorului. Voltaire 1-a bagat în seama, ironizându-1... 

Pentru a justifica afirmatiile de la început, amintim si alte titluri din 

creatia printului (vazut, ca si altii, prea mult ca om, prea putin ca om de mare 

cultura): Vita Constantini Cantemyrii cognomento senis Moldaviae principis 

(o superba oglinda a dragostei filiale), De status politico aulae othomanicae, 

Cartea sistemei sau despre starea religiei mahometane, un tratat asupra muzicii 

turcesti etc. 

BIBLIOGRAFIE: Puscariu, Sextil, Istoria literaturii române. Epoca 

veche, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1987; Manolescu, Nicolae, Istoria critica a 

literaturii române, Ed. Minerva., Bucuresti, 1990; Dictionarul literaturii 

române de la origini pâna la 1900, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979; 

Curticapeanu, Doina, Orizonturile vietii în literatura veche româneasca, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1975. 

DIMITRIE CANTEMIR - ISTORIA IEROGLIFICA 

Intr-o opera vasta si surprinzator de variata, Istoria ieroglifica are un 

statut cu totul deosebit: este opera literara, creatie a talentului si inspiratiei, nu 

a eruditiei, are caracter gratuit (autorul "jucându-se" cu o realitate nu tocmai 

favorabila) si apartine primei vârste a creatorului, vârsta caracterizata prin 

subiectivitate, dorind sa se impuna prin caracterul ei... obiectiv. De aici 

rezultatul: un roman sui generis, marcat puternic de manierism si tinzând (poate 

instinctual) spre clasicism, un roman al timpului sau. Dupa Istorie, savantul 

reuseste sa-1 mascheze pe scriitor... Marii, geniile, au mereu de ales între stiinta 

si arta, si nu o fac totdeauna asa cum ar fi mai bine pentru noi, beneficiarii. 

Dupa mai bine de doua secole de la conceperea lui, romanul lui Dimitrie 

Cantemir reuseste sa mentina interesul criticilor literari, ba chiar sa-1 resuscite, 

încurajati fiind de afirmatiile a doi mari predecesori, G. Calinescu si 

Perpessicius, primii care au subliniat justa valoare artistica a creatiei 

principelului, mare umanist al timpului sau. 

Procesul de creatie a durat putin, probabil între 1704-1705, iar titlul dat 

este pe masura epocii: Istoria ieroglifica în doaaspraazece parti împartita, 

asijderea cu 760 de sententii frumos împodobita, la începatura cu scara a 

numerelor dezvalitoare, iara la sfârsit cu a numerelor streine tâlcuitoare. Din 

120

pacate, romanul, desi de importanta majora pentru dezvoltarea literaturii 

române, a intrat cu mare întârziere în circuitul operelor exceptionale, motiv 

pentru care specialistii l-au tratat, pâna prin deceniul al saptelea al secolului 

nostru, cu destula circumspectie, asa încât realitatea istorica, generatoare a 

scrierii, a preocupat mai mult decât realizarea artistica, decât realul talent de 

prozator al autorului. Nu vom face referinte la datele istorice, convinsi fiind ca 

talentul scriitorului a depasit cu mult intentiile revansarde ale printului care 

dorea un tron (al Moldovei), pe care a evoluat lamentabil, în dauna 

românismului, din pacate, nu doar împotriva Moldovei. Nu e lipsit de interes sa 

subliniem ca epoca este comparabila celei a "marilor clasici", dar insuficient 

explorata, caci nu întâmplator (si fara mentor) s-au adunat atunci Nicolae 

Costin, , Constantin Cantacuzino, Ioan Neculce, Antim Ivireanul s.a., pe lânga 

genialul Dimitrie Cantemir. 

Cu toate ca Dimitrie Cantemir porneste de la o realitate istorica, iar mai 

apoi o transfigureaza artistic, vom privi opera mai ales din perspectiva estetica, 

fara a insista asupra caracterului memorialistic si pamfletar. Aceasta, pentru ca 

un anume context istoric, personalitatile timpului apar oglindite deformat de 

subiectivitatea geniala a autorului si sunt receptate de cititor drept tipologii 

ascunse cu abilitate si talent, cu o adevarata pasiune pentru ludic, în spatele unor 

masti sau simboluri, toate dezvaluite în Scara numerelor si cuvintelor 

ieroglificesii tâlcuitoare, aflata la sfârsitul operei. Nimic mai fals pentru cititor 

decât sa se lase angrenat în compararea personajelor si numelor din "scara". Asta 

ar conduce la o interpretare care nu este nici literara, nici (mai ales) istorica. 

Cititorul de astazi este interesat, credem, de valoarea estetica a romanului, fiind 

mai atent la constructia savant baroca a naratiunii (cu începutul la mijloc si 

mijlocul la început), la stralucirea stilistica a unor pagini, la capacitatea autorului 

de a-si caracteriza personajele prin propriile cuvinte si gesturi. Amanuntul 

semnificativ este la mare pret, asa încât un portret se încheaga prin aportul 

discursului eroului, parerile altora despre acesta, gesturile si trasaturile fizice 

caracterizante pentru un anume tip uman, iar jocurile de cuvinte îsi au rolul lor 

precis în abundenta de mijloace si procedee artistice (de tip baroc). Asistam, în 

cazul Istoriei ieroglifice, la un foarte interesant proces de literaturizare a 

realitatii obiective. 

Animalele si pasarile de vaza se aduna, la începutul romanului, pentru a 

hotarî pe cine sa numeasca drept stapânitor în împaratia Leului, în locul Vidrei, 

care, din cauza caracterului amfibiu, nu este pe placul nici uneia dintre cele doua 

categorii de "jivine". "Sfatul" îi ofera autorului prilejul de a-si dovedi maiestria 

în ceea ce priveste "deprinderea ritoriceasca", predispozitia spre sarja comica, 

mergând pâna la grotesc, spre ludic si mânuirea abila a limbii române. 

încercarea Vidrei de a se dezvinovati da gres, iar tentativa ei de a dovedi 

netemeinicia alegerii Strutocamilei nu este luata în seama, desi argumentatia 

este cât se poate de clara: "Aceasta precum hirisa camila sa nu fie penele o 

vadesc, si iarasi hirisa pasire sa nu fie nezburarea în aer opareste si vântul 

121

carile nu o poate radica ". Cu toate acestea, animalele vor accepta ca stapân 

"camila nepasarita si pasirea necamilita” deoarece nu îndraznesc sa se opuna 

vointei impuse cu brutalitate de catre Corb (discursul caricatural al acestuia îi 

ofera prilejul lui Cantemir de a-si defini pozitia fata de conducatorul despotic). 

Singurii care se împotrivesc alegerii sunt Lupul si Ciacalul, dar opozitia lor nu 

are efect asupra deciziei luate de puternicul stapân al pasarilor, sprijinite si de 

sfetnicii apropiati ai acestuia: Brehnacea, Cucunozul, Uliul. Interventiile 

participantilor la adunare sunt construite dupa toate regulile retoricii si cuprind 

argumente care oglindesc, deopotriva, lecturile, cât si verva autorului, neobosita, 

în cautarea celor mai potrivite argumente pro sau contra alegerii (care este, de 

fapt, impunere). Antologica este interventia Strutocamilei, care anterior fusese 

caracterizata fizic (dar si moral) de alte personaje: "Eu sunt un lucru mare si 

voiu sa fiu si mai mare, caci acesta chipul îm vrajeste. De vreme ce tuturor 

celor ce ma privase, mierare si ciudosa aduc. Î npalaturile împaratilor de 

pururea ma aflu. Puterea stomahului atâta îm iaste de vârtoasa, cât si pre fier, 

si pre foc a amistui poate. Aceastea vrednicii la mine aflându-se, nu au toate 

laudele Cucunozului si samaluirile Corbului mi sa cuvin? " Parca ar fi Caragiale 

vorbind despre etern-patrioticul (sic!) nostru om politic... De retinut 

extraordinara alegorie prilejuita de... aprobarea de la "Capistea Pleonaxii", 

precum si casatoria batrânului si pocitului conducator proaspat ales cu frumoasa 

Helge (prilej pentru autor de a deplânge în cel mai pur stil popular casatoria 

nepotrivita). Temându-se de influenta fiilor Monocheroleopardalului la 

"Grumadzii Boului" (alta superba metafora a super-puterii), Corbul cauta sa-1 

piarda pe Inorog, dupa ce fusese zadarnicita încercarea Filului de a obtine 

puterea în tara animalelor. Inorogul afla de cursa întinsa si se ascunde "în vârvul 

muntelui", devenind intangibil. Apare acum cel mai interesant'personaj al 

romanului, Hameleonul, care se ofera sa-1 ajute pe Corb, desi cândva Inorogul îi 

facuse un mare bine. Soimul este ales drept agent al îndeplinirii planului celor 

doi, el urmând a se întâlni cu fiul animalului "mai mult ca perfect" (miilta 

dragoste filiala se revarsa întru evocarea lui!). Soimul are însa constiinta, asa ca 

nu accepta mârsavia planului, dezvaluindu-1 Inorogului. Discutia celor doi 

augmenteaza personalitatea Monocheroleopardalului (în plan real, ucigasul lui 

Miron Costin si, mai mult, analfabet!!) si revine la începutul "povestii". Atunci 

când totul era bine, pentru ca..: tatal era atotstapânitor si... drept-conducator. 

Dupa ce Hameleonul, mâniat de refuzul Soimului, îl anunta pe Corb de 

necredinta ambasadorului sau, Inorogul va fi, totusi, ademenit în cursa si prins 

de crocodili. De mare forta artistica 

"plângerii Inorogului", impresionant 

populara) si prin participarea întregii 

este fragmentul, îndeobste cunoscut, al 

prin tonul adânc elegiac (de sorginte 

naturi la jalea celui aflat singur, parasit 

chiar de fratele sau, Filul, în mâna dusmanilor. Atragem atentia însa, Cantemir 

îsi construieste mult mai viguros personajele pe care le uraste. "Visul 

Hameleonului" este cea mai stralucita dovada a acestei afirmatii. Forte externe 

(deus ex machina) vor rezolva conflictul la modul convenabil (partial, de vreme 

122

ce Filul, animal greoi, puternic, dar fara calitati intelectuale deosebite, va fi 

numit stapân, în locul dezavuatei Strutocamile). 

Gama posibilitatilor artistice ale lui Cantemir este deosebit de larga; el 

trece usor de la sarja sarcastica la caligrafia fina, de la adânca vibratie lirica 

(subiectiva) la blestem si caricatura. Pagini întregi sunt memorabile - fapt 

remarcat de Nichita Stanescu. 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, George, Istoria literaturii române..., Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1932; Muthu, Mircea, Literatura româna si spiritul sud-est 

european, Ed. Minerva, Bucuresti, 1976; Sorohan, Elvira, Cantemir în cartea 

hieroglifelor, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978. 

V. TRASATURILE UMANISMULUI ROMÂNESC 

De-a lungul epocilor istorice, în mijlocul neîntreruptelor schimbari ce 

modifica societatea, omul ramâne "masura tuturor lucrurilor", de la el pleaca si 

la el revine totul. "Umanismul" este o caracteristica a culturii dintotdeauna si asa 

va fi si în continuare, indiferent de curente, orientari, gusturi si mode. Din 

aceasta perspectiva, se poate vorbi de conotatia atemporala a termenului. 

Pe de alta parte însa, "Umanismul" a fost si miscarea culturala a 

Renasterii (în sec. XIV-XVI), una dintre cele mai pline de vitalitate epoci ale 

istoriei universale, caracterizata prin dezvoltarea extraordinara a stiintelor, 

artelor, civilizatiei în general. 

Dar de ce tocmai aceasta optiune terminologica: "umanism"?! Pentru ca 

se neaga acum "barbaria" epocii anterioare, propunându-se, în schimb, ca tel 

"descoperirea lumii si descoperirea omului". Renasterea n-a fost ferita, din 

pacate, de episoade întunecate (cum ar fi atrocitatile conquistadorilor, reînvierea 

sclaviei, "vânatoarea de vrajitoare" si inchizitia). Dar în aceasta perioada, "iesit 

de sub tutela dogmatismului, omul se minuneaza de noua sa putere ". Nelipsita 

de contradictii, Renasterea este, totusi, "adolescenta entuziasta a spiritului 

european", "epoca de exaltare a omenirii, când totul pare posibil" (G. Gusdorf). 

În secolele XIV-XVI s-a produs un reviriment spiritual. Oamenii de 

cultura redescopereau perfectiunea modelului uman antic, precum si 

capodoperele artistice ale Antichitatii. Animat de impetuoase elanuri, omul 

devenit constient de forta pe care o reprezinta, de locul sau în Univers, cauta sa 

redescopere cât mai multe din tainele existentei. în istoria umanitatii, Renasterea 

îsi merita din plin denumirea! 

La noi, Umanismul s-a afirmat cu o oarecare întârziere (fara a fi caz 

unic!), dar a avut trasaturi proprii ce-au individualizat acest curent cultural în 

spatiul românesc. în esenta, orientarea generala a Occidentului european s-a 

pastrat: toate initiativele culturale vizau emanciparea spirituala a fiintei umane. 

Înca înainte de sec. al XVII-lea (epoca Umanismului la noi) au existat 

initiativele venite din partea unor domnitori ca Mircea cel Batrân, Stefan cel 

Mare, Neagoe Basarab etc, initiative ce anuntau orientari înnoitoare. S-au 

123

construit numeroase monumente religioase, a aparut un stil propriu în arhitectura 

si pictura. Un rol important, mai ales în secolul al XVII-lea, l-au avut scolile 

domnesti si bibliotecile de familie, cum au fost cele ale îui Brâncoveanu, 

Cantacuzino sau Cantemir. In 1635 Despot-Voda deschidea Scoala latina de la 

Cotnari pe care visa sa o transforme în Academie, în Transilvania si Banat 

apareau gimnazii si licee protestante, iar în 1640 se înfiinta în Moldova Colegiul 

de la Trei Ierarhi. Nu trebuie ignorata nici prezenta profesorilor si carturarilor 

greci, fosti sau viitori prelati ai ortodoxiei rasaritene, ce vor contribui 

indiscutabil la largirea orizontului spiritual al epocii în tarile române. 

Reorientarea culturii noastre spre limba si sursele istorice latine se datoreaza îui 

Miron Costin si Stolnicului Cantacuzino. 

Dupa secole de dominatie culturala a limbii slavone la noi, limba româna 

este din ce în ce mai utilizata (la început în textele administrative, în traduceri, si 

apoi în opere originale, de regula istoriografice). Era momentul afirmarii 

nationale, al dobândirii unei autonomii si libertati macar spirituale, daca 

autonomia politica era deocamdata imposibila. Coresi, Udriste Nasturel, 

Varlaam, Simion Stefan si alti învatati au încercat sa modeleze si sa impuna o 

limba româna pe cât posibil unitara si înteleasa în toate provinciile românesti. 

Desigur, prestigiul vechilor si marilor culturi nu si-a pierdut din stralucire, 

continuând sa ofere modele intelectuale, morale, formal-stilistice. Dar miscarile 

de emancipare nationala, afirmate o data cu Reformele lui'Hus, Luther si Calvin 

n-au ramas fara ecou la noi, pentru ca raspundeau unei necesitati din ce în ce 

mai stringente: adoptarea limbii române ca limba nationala. 

Cartea în manuscris sau tiparita, în slava, greaca sau româna, circulând în 

provinciile românesti a îmbogatit cunostintele cunoscatorilor de carte, oferind 

generoase perspective de cultivare spirituala. 

Spre deosebire de tarile în care Umanismul se afirmase în secolele XIV- 

XVI si fusese promovat de clasa tânara a burgheziei în formare, la noi acest 

curent cultural a avut ca exponenti si sustinatori domnitori si mari boieri ai 

timpului. Fapt explicabil, daca tinem cont de situatia social-politica a tarilor 

române, de influenta nefasta a expansionismului otoman, o frâna în calea 

dezvoltarii si înfloririi societatii române a acelei vremi. Iar scoala, cartea nu erau 

la îndemâna oricui, accesul la cultura nu era liber. Dar chiar daca "publicul" a 

fost altul, receptivitatea a fost aceeasi, iar reusitele comparabile cu celelalte 

izbânzi europene prin care s-a afirmat acest curent cultural. 

Printre primii nostri umanisti s-au numarat Neagoe Basarab si Nicolaus 

Oiahus. Acesta din urma a corespondat cu unul dintre cei mai mari umanisti 

europeni: Erasmus. Cât despre Învataturile lui Neagoe Bas arab catre fiul sau 

Teodosie, scrierea se remarca prin tinuta enciclopedica, enciclopedismul fiind, 

dupa cum se stie, unul din caracterele definitorii ale ideologiei umaniste. Opera 

lui Neagoe Basarab este în egala masura un îndrumar pedagogic, religios si 

moral, precum si un tratat de diplomatie si arta militara. Învataturile... ofereau 

un model uman, cel al monarhului ideal. Pentru ca umanismul îsi manifestase nu 

124

o data încrederea absoluta în perfectibilitatea fiintei umane, era firesc ca 

sustinatorii lui sa aspire spre niste modele pe care sa le propuna ca exemple de 

urmat. în cultura româna modelul principelui, asa cum apare conturat în aceasta 

carte de modelare a conducatorului, nu era unicul. Mai târziu, carturari de 

seama, umanisti români formati la scolile latine si grecesti, vor opta pentru alte 

"portrete" spirituale ideale. Grigore Ureche glorifica în Letopisetul sau figura lui 

Stefan cel Mare, devenit modelul eroului. Miron Costin, cel mai erudit dintre 

cronicari, educat de cartea latina, aprecia în mod deosebit întelepciunea si 

înteleptul. 

În umanismul românesc, cele mai importante idei, gratie carora acest 

curent a avut la noi o configuratie specifica, au fost: originea latina a limbii si 

poporului nostru, ideea unitatii si a continuitatii poporului dinauntrul si dinafara 

arcului carpatin. 

Geneza romanitatii despre care discutasera Nicolaus Oiahus, Grigore 

Ureche, Miron Costin, Stolnicul Cantacuzino si mai apoi Dimitrie Cantemir nu a 

fost doar reflectarea unui mit: cel al originii nobile. Este vorba despre o realitate, 

un argument peremptoriu ce dadea dreptul la cuvânt si la refuzul aservirii 

proclamate si impuse în numele dreptului celui mai puternic. 

O alta idee, specific umanista, îmbratisata de carturarii români, a fost cea 

a rolului civilizator si moralizator al cartii manuscrise sau tiparite. "Eu voi da 

seama de ale mele, câte scriu", era marturia impresionanta a unei constiinte, 

care a fost cea a lui Miron Costin, ce-si asuma responsabilitatea actului de a 

scrie istoria neamului. Grigore Ureche îsi compunea letopisetul, convins fiind ca 

recuperarea istoriei este sprijinul si punctul de referinta al viitorului: "ca sa nu 

sa înece a toate tarile anii trecuti si sa nu sa stie ce s-au lucrat, sa se asemene 

fieralor si dobitoacelor celor multe si fara minte ". Dupa cum M. Costin 

propaga, plecând de la Aristotel, ideea modelarii fiintei umane prin cartea de 

istorie. 

Numit pe drep cuvânt de catre G. Calinescu "Lorenzo de Medici al nostru 

", Dimitrie Cantemir a fost cea mai mare personalitate a umanismului românesc. 

A fost membru al Academiei berlineze, bine cunoscut de contemporanii luminati 

ai Europei. Preocuparile sale multiple pentru istorie, geografie, literatura, 

filosofie, logica, muzica fac din el omul de cultura total. 

Desi s-a manifestat cu o oarecare întârziere, renasterea culturala la noi nu 

este cu nimic mai prejos decât în alte tari ale estului european. 

BIBLIOGRAFIE: Constantinescu, Pompiliu, Umanismul erudit si estetic, 

în Scrieri alese, Bucuresti, 1957; DumitrescuBusulenga, Zoe, Valori si 

echivalente umanistice, Bucuresti, 1973; Dutu, Al., Umanistii români si 

cultura europeana, Bucuresti, 1974; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii 


125

VI. CARTEA ROMÂNEASCA ÎNTRE ANII 1700 – 1800 

Vechea cultura a cunoscut o linie ascendenta in ciuda conditiilor politice 

nefavorabile prin instaurarea domniilor fanariote in tarile romane si 

incoroporarea transilvaniei in imperiul habsburgic. Cultura romaneasca merge 

pe linia traditionala, dar cunoaste si forme noi de manifestare si se imbogateste 

in continut. Procesul cel mai important in epoca eraimpunerea limbii romane ca 

limba a culturii si a bisericii, desi se face simtita si limba greaca (prezenta in 

special in anturajul domniilor fanariote ), dar intre anii 1716-1780 s-au tiparit 

numai 24 de carti in limba greaca fata de 42 de tiparituri grecesti in perioada 

1682-1716. 

O dezvoltare remarcabila a cunoscut învatamântul, unde cel academic îsi 

largeste accesul si prin prezenta fiilor de târgoveti si mici burghezi. Se instituie 

obligativitatea pregatirii preotilor, iar o porunca domneasca din 1741- 1743 

prevede obligatia pentru preotii din târguri si orase de a-i învata pe copii sa scrie 

în limba româna, care patrunde si în scolile înalte. Axinte Uricariu ne 

informeaza ca Nicolae Mavrodordat, în a doua sa domnie, a adus dascali care sa- 

i învete pe studenti greceste, dar si româneste. Sub influenta iluminismului 

european, are loc reorganizarea Academiei din Iasi si a Academiei din 

Bucuresti, pe principii moderne, prin introducerea unor discipline noi: 

aritmetica, algebra, limba franceza, limba italiana. 

În Transilvania se deschid scoli elementare, mai ales în regiunile 

regimentelor românesti de granita, iar în anul 1754 se deschide la Blaj un 

gimnaziu în care se preda latina si un Seminar Teologic. În biblioteca lui Stefan 

Solciai din Bistrita-Nasaud si a lui Alex. Fiscuti, prim dascal al Scolii Normale 

de la Blaj, se gaseste opera lui Machiavelli, Erasmus de Rotterdam, B. Pascal si 

opere ale literaturii latine sau scrieri filosofice rationaliste ale literaturii secolului 

al XVIII-lea. 

Perioada de sfârsit a secolului al XVIII-lea marcheaza schimbari 

importante pentru evolutia cartii românesti spre epoca moderna. Interesul pentru 

carte este legat de dezvoltarea tiparului, care cunoaste acum o crestere de 

aproximativ 40% fata de perioada anterioara. El se emancipeaza total de sub 

tutela religioasa si domneasca. Monopolul pastrat în mai multe veacuri de cele 

doua institutii este desfiintat prin deschiderea unor tipografii particulare si prin 

diversificarea productiei livresti care atesta victoria tiparului laic. 

În Transilvania corifeii Scolii Ardelene realizeaza prin intermediul slovei 

tiparite o politica culturala, ale carei teluri nobile tinteau recunoasterea deplina a 

egalitatii social-politice si culturale a românilor ca populatie majoritara cu 

celelalte nationalitati conlocuitoare. Spre a edita lucrari cu caracter filologic si 

istoric ei au utilizat tipografia cu litere chirilice si latine de la Buda: Elementa 

linguae daco-romane sive valachicae, 1805 ; Hronica românilor si a mai 

multor neamuri, 1808, de Gh. Sincai; Istoria si lucrurile si întâmplarile 

românilor pe scurt, 1806, de Samuil Micu; Istoria pentru începutul românilor 

în Dachia 1812 de Petru Maior. Cartea în limba româna îsi intensifica rolul în 

126

activitatea de formare si de informare a tinerei generatii, afirmându-se interesul 

pentru o tot mai fecunda productie de manuale scolare si de popularizarea 

stiintei. Radu Tempea redacta Gramatica Româneasca la Sibiu în 1797. Paul 

Iorgovici scria Observatii de limba româneasca, aparuta la Buda în 1799. 

Samuil Micu redacta Legile firii sau filosofia cea lucratoare, aparuta la Sibiu în 

1800. 

În perioada 1717-1750 creste numarul de carti: în Tara Româneasca se 

tiparesc 102 carti, fata de 29 în Moldova, 6 Transilvania si 15 în alte centre ale 

tiparului din strainatate. În a doua jumatate a secolului al XVIII-lea numarul 

tipariturilor moldovenesti si transilvane va cunoaste un salt spectaculos, fara a 

depasi productia munteana. Predomina carti în limba româna – 82,4%, fata de 

17,6% în limbi straine, desi continutul continua sa fie preponderent religios. 

Cartile laice sunt reprezentate de manuale sau scrierile juridice. Monopolul 

literaturii religioase se explica în afara faptului ca era solicitata pentru 

desfasurarea slujbei religioase si prin aceea ca tipografiile functionau pe lânga 

mitropolii, episcopii si manastiri care ,,blagosloveau aparitia cartilor”. 

Apar si carti de ritual în completarea scrierilor necesare oficierii slujbei 

religioase în limba româna. Astfel, episcopii Râmnicului au tradus carti de 

ritual: Mineele – 12 volume, opera de sinteza a slujbei religioase care veneau în 

completarea scrierilor de oficiere a sarbatorilor de peste an. Deosebit de 

interesante: Predosloviile tiparite din secolul al XVIII-lea în care recunoastem 

un suflu nou, apropiat ideilor iluministe, dovedind depasirea cadrului feudal al 

culturii românesti. Ele dezvaluie interesul crescând pentru cunoasterea stiintei: 

istoria (Mineiul pe luna noiembrie tiparit la Râmnic în 1778) sau filosofia - cu 

privire la dezvoltarea ciclica a societatii. 

Pentru învatamântul elementar apare la Rm. Vâlcea în 1726 Întâia 

învatatura pentru tineri în limba slavona si în româna, o traducere dupa un 

abecedar rusesc ce aparuse în 1720. În anul 1749 aceeasi lucrare se retipareste 

doar în limba româna. 

În 1755 apare la Iasi o Bucoavna, iar la 1759 la Blaj, în timp ce aparea în 

1771 la Viena un Bucovar, termeni ce denumesc abecedarele. Pentru începere 

de învatatura, aceeasi carte era tiparita în 1777 la Blaj. Dupa aceea apare si o 

lucrare de aritmetica cuprinzând si o serie de sfaturi practice pentru desfasurarea 

lucrarilor agricole sau de întretinere a casei. La Viena apare si un manual bilingv 

de educatie cetateneasca Ducere de mâna catre cinste si dreptate, a carui editie 

prima dateaza din 1777. 

Secolul al XVIII-lea cunoaste si o largire a gustului pentru literatura, scop 

în care sunt introduse adesea bucati laice în cadrul lucrarilor religioase. Acesta 

este cazul Molitvelnicului de la Râmnic din 1730. În paralel sunt editate si carti 

destinate lecturii: Margaritarele – Bucuresti 1747, Alfavita sufleteasca – Iasi 

1755 care cuprindea vieti ale sfintilor si diverse istorioare morale. 

La Brasov apare în 1733 un Calendar în limba româna care este tradus 

dupa o tiparitura din Kiev si este întocmit de dascalul Petcu Soanul (Petre). 

127

Calendarul cuprinde o serie de texte escatologice, dar si o cronologie cu 

importante date istorice din trecutul omenirii precum si date astrologice si 

meteorologice. Acum apare si primul manifest politic românesc intitulat 

Trâmbita româneasca, în 1769. 

În Tara Româneasca activitatea se desfasoara la Bucuresti, unde au aparut 

164 de tiparituri, reprezentând 485 din totalul lucrarilor tiparite în provincie. O 

alta tiparnita activa a functionat la Manastirea Tuturor Sfintilor, ctitorie a lui 

Antim si unde va lucra tipograful Sava Ieromonah. Tipografia Mitropolitana din 

Bucuresti era dotata în 1690 si cu litere grecesti aduse din Francia. Un alt centru 

tipografic important este cel de la Rm. Vâlcea unde au aparut peste 34% din 

tipariturile Tarii Românesti. 

În Moldova o bogata activitate tipografica s-a desfasurat la tipografia 

Mitropoliei din Iasi, dar care între anii 1735-1749 îsi încetase activitatea ce va fi 

reluata abia în timpul lui Constantin Mavrocordat când s-a înfiintat si tipografia 

Episcopiei Radautilor. 

În Transilvania mitropolitul unit Petru Pavel Aaron deschide o tipografie 

româneasca la Blaj în 1747 unde lucra tipograful Sandu venit din Moldova (Iasi) 

si Petru Papavici-Râmniceanul venit din Tara Româneasca. Tipografia era 

înzestrata cu litere latine si imprima carti în latina ilustrate de gravorul si 

tipograful Diaconul Ivaniche Endredi. Este autorul unor numeroase lucrari de rit 

ortodox prevazute cu gravuri lucrate sub influenta apuseana. 

Caracteristic tipografiilor de la sfârsitul secolului al XVIII-lea le este 

faptul ca desi ramân sub patronajul bisericii, care le finanteaza si le patroneaza, 

tipografiile sunt conduse de persoane particulare, salariate si recrutate dintre 

oraseni. Tipografiile sunt scoli practice în care tiparitul si gravura se învata din 

tata în fiu. Acum se produce o tehnicizare a tiparului, dar în paralel se manifesta 

si lipsa de a acorda individualitate si manifestare a originalitatii cartilor, multe 

dintre ele fiind reproduceri fidele ale unor lucrari mai vechi sau aparute în alte 

centre. Este concludent în acest sens faptul ca mai toate Octoihurile tiparite la 

Bucuresti, Iasi sau Râmnic au acelasi aranjament si repartizare a textului pe 

pagini si coloane.Cartile sunt sumar ilustrate, cel mai adesea doar cu stemele 

voievozilor, uneori unite - în cazul voievozilor care au domnit atât în Tara 

Româneasca cât si în Moldova. Stemele sunt lucrate în stil baroc, manifestând o 

influenta apuseana. 

128

CAPITOLUL VI 

CULTURA SI LITERATURA PREMODERNA 

I. ILUMINISMUL SI SCOALA ARDELEANA 

ACTIVITATEA CULTURALA SI LITERARA A LUI SAMUIL 

MICU, GHEORGHE SINCAI, PETRU MAIOR SI ION BUDAI- 

DELEANU 

De-a lungul timpului, între locuitorii din cele trei provincii românesti, 

Transilvania, Tara Româneasca si Moldova, românii ardeleni au avut o soarta 

aparte, datorata conditiilor social-istorice în care au fost obligati sa traiasca. În 

secolul al XVIII-lea, stapânirea austriaca se vede interesata în a-si consolida 

puterea în aceasta parte a imperiului, astfel încât monarhia habsburgica, prin 

Maria Tereza si Iosif al II-lea, deruleaza o serie de masuri economice, politice si 

religioase, menite a-i întari pozitia în Transilvania. Suntem în epoca unor 

"monarhi luminati", care, prin programul lor de reforme, au creat, printre altele, 

si posibilitati de ascensiune sociala si instruire a populatiei nevoiase. Românii 

fiind o natiune tolerata, a existat între acestia o deosebita unitate de idealuri, la a 

caror înfaptuire au trudit mai ales intelectualii, momentul de vârf al 

revendicarilor nationale constituindu-1 Supplex Libellus Valachorum (1791), 

opera colectiva în redactarea careia au fost antrenati cei mai de seama 

intelectuali ai vremii. Tot în aceasta perioada s-a deschis mai larg posibilitatea 

carturarilor ardeleni de a studia la înalte scoli de la, Roma si Viena, ca si în alte 

institutii de cultura din monarhia habsburgica, ceea ce a determinat contactul cu 

ideile iluministe moderate, nu cu cele de factura revolutionara ale iluministilor 

francezi. În aceste conditii, carturarii Scolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe 

Sincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu) au desfasurat o activitate mai ales 

culturala si stiintifica, una din preocuparile lor de capetenie fiind munca de 

culturalizare a maselor largi prin învatatura, considerând ca prin aceasta se 

favorizeaza emanciparea tuturor românilor. 

În cultura europeana, momentul de declansare a iluminismului este socotit 

Revolutia burgheza din Anglia si votarea, în parlament, a Declaratiei 

drepturilor (1688), dupa care ideile noului curent s-au raspândit în celelalte tari 

dezvoltate ale Europei, secolul al XVIII-lea francez fiind denumit si secolul 

luminilor. Esenta gândirii iluministe consta în încrederea în forta ratiunii si în 

progres, în lupta împotriva superstitiilor si pledoaria pentru toleranta, apararea 

egalitatii dintre popoare si indivizi, într-un spirit antifeudal. În aceasta perioada, 

în filosofic triumfa mitul stiintei, imprimându-se în toate un caracter analitic si 

criticist, bazat pe spiritul pozitivist, cu radacini în rationalismul cartezian, teoria 

spinozista a substantei si empirismul englez. 

129

Gândirea social-politica era traversata de ideile dreptului natural, care 

presupunea egalitatea dintre oameni si popoare, legea fiind considerata un factor 

esential în reglementarea unor raporturi echitabile într-o societate care are la 

baza principii rationale, sens în care J. J. Rousseau a lansat ideea Contractului 

social dintre mase si conducator, ceea ce la Samuil Micu apare ca libertate a 

poporului de a-si retrage mandatul acordat suveranului, daca acesta nu-si 

respecta obligatiile. Mai apropiate de carturarii Scolii Ardelene sunt ideile lui 

Christian Wolff, dupa care legea naturii guverneaza si relatiile dintre indivizi si 

dintre popoare, aceasta aparând la Samuil Micu si I. Budai-Deleanu ca legea 

firii. 

În estetica, iluminismul se manifesta ca o perioada de tranzitie spre 

romantism, normele clasice ramânând multa vreme dominante, arta orientându- 

se spre imitatia naturii sau a operelor clasice consacrate, constituite ca modele. 

Reflexul acestor idei în literatura a însemnat un impas al poeziei lirice, în 

favoarea poemului epic amplu, a prozei picaresti, a romanului de moravuri si a 

apetitului pentru calatoria exploratoare. 

În Transilvania, în conditii istorice specifice, Scoala Ardeleana se 

manifesta ca o miscare larg culturala, cu o ideologie si o atitudine particulare, 

impuse de nevoia de a duce lupta pentru emanciparea românilor si legitimarea 

natiunii ca îndreptatita de a avea un statut cel putin egal cu cel al natiunilor 

recunoscute. Asadar, întregul talent, toata stiinta si activitatea practica ale lui S. 

Micu, Gh. Sincai, P. Maior si I. Budai-Deleanu vor fi puse în slujba idealurilor 

colective care sa permita o existenta demna alaturi de celelalte natiuni. 

În acord cu ideile iluministe de tip ponderat, care nu vedeau schimbarile 

prin rasturnarea unei ordini existente, ci prin reforme si "luminare", corifeii 

Scolii Ardelene au înteles emanciparea maselor largi prin educatie si cultura, 

astfel încât vor actiona pentru o masiva organizare a învatamântului în limba 

româna: Gh. Sincai a condus 12 ani scolile române din Transilvania, înfiintând 

300 de scoli, fiind preocupat si antrenat în alcatuirea si editarea de manuale 

scolare sau carti de popularizare a stiintei. Chiar daca nu se poate vorbi de o 

conceptie filosofica si pedagogica originala, carturarii ardeleni au o deosebita 

contributie la emanciparea culturala, traducând, compilând si sintetizând în 

forme accesibile carti cu continut filosofic, pedagogic, etic, teologic, adaptându- 

le necesitatilor din scolile românesti. Sunt de amintit, aici, Loghica si 

Învatatura metafizica de S. Micu, Învatatura fireasca a lui Gh. Sincai sau 

Procanonul lui P. Maior. 

În domeniul gândirii si actiunii politice, momentul de vârf îl constituie 

Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae (1791), un memoriu adresat curtii 

de la Viena, prin care clerul, nobilimea, starea militara si cetateneasca a întregii 

natiuni române din Transilvania au formulat o serie de revendicari justificate si 

întemeiate pe originea romana a poporului român, pe vechimea si continuitatea 

pe aceste meleaguri. Aceste afirmatii sunt sustinute si întarite prin operele de 

istorie ale carturarilor ardeleni: Scurta cunostinta a istoriei românilor si Istoria 

130

si lucrurile si întâmplarile românilor de S. Micu, Hronica românilor si a mai 

multor neamuri de Gh. Sincai si Istoria pentru începutul românilor în Dacia 

de P. Maior. Având un accentuat caracter polemic si militant, istoriile enunta si 

argumenteaza o serie de idei de mare importanta pentru fixarea conditiei natiunii 

române. In primui rând, în privinta originii poporului român se sustine 

descendenta din romani, caci, în intentia de a înnobila cât mai mult natiunea 

româna, bastinasii fie au murit în lupta, fie au fost ucisi sau au plecat de pe 

aceste meleaguri. Aceasta opinie merge în paralel cu sustinerea latinitatii limbii 

române, ceea ce va genera un puternic curent latinist, care va cere purificarea 

limbii de elementele nelatine. Referitor la continuitatea existentei pe acest 

teritoriu, se afirma energic si, în spiritul ratiunii, prin argumente solide, ca 

retragerea aureliana n-a însemnat parasirea acestor pamânturi de catre toti 

locuitorii, ci numai de cei din administratie si armata. În acest fel sunt combatute 

ideile unor Sulzer sau Engel si, în acelasi timp, se propaga în popor adevaruri 

istorice menite a-1 educa în spiritul înaltelor sentimente patriotice si al 

demnitatii nationale. 

Activitatea filologica a reprezentantilor Scolii Ardelene se concretizeaza 

într-o serie de lucrari care afirma latinitatea limbii române: Elementa linguae 

daco-romanae sive valachicae de S. Micu si Gh. Sincai, Dialog pentru 

începutul limbii române între nepot si unchi si Disertatie pentru începutul 

limbii românesti de P. Maior, Lexiconul de la Buda, început de S. Micu si 

continuat de P. Maior, Temeiurile gramaticii românesti de I. Budai-Deleanu. Se 

simte în aceste scrieri ale carturarilor ardeleni necesitatea normarii limbii 

române, ceea ce provoaca elaborarea unor reguli de natura ortografica, tributare, 

în cea mai mare parte, sistemului etimologist, în conformitate cu care se practica 

si purificarea limbii române de elementele nelatine. In discutiile asupra limbii, P. 

Maior este cel care vede ca la originea limbii române sta latina populara, iar 

influenta slava tine de lexic, nu de structura interna. Aceste idei reclamau, în 

mod firesc, si înlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin, S. Micu fiind primul 

învatat român care tipareste o carte cu litere latine (Carte de rogocioni - Viena, 

1779). In ceea ce priveste îmbogatirea limbii cu neologisme, se face apel mai 

ales la limbile romanice. 

Referitor la literatura practicata de carturarii ardeleni, în general 

preocuparile literare sunt dominate de intentii moralizatoare si patriotice si 

prolifereaza mai ales traducerile, compilarile sau imitatiile, dar, prin I. Budai- 

Deleanu, Scoala Ardeleana da scrisului românesc primul mare poet. Având 

caracter satiric, poemul Trei viteji, mergând pe o schema asemanatoare cu cea 

din marea capodopera a literaturii universale Don Quijote de Cervantes, 

ascunde, sub masca unor întâmplari comice, o serie de aspecte caracteristice 

societatii vremii. Aventurile celor trei personaje (Becicherec Istoc din 

Transilvania, Chir-Calos din Cucureaza si Nascocor din Cârlibaba) constituie 

pretexte epice care scot în evidenta moravuri si caractere contemporane 

autorului. 

131

În elaborarea Tiganiadei, primul mare monument literar al culturii 

române, Budai-Deleanu s-a folosit de modelul homeric din Batrahomiomahia, 

dar se pot invoca si operele lui Vergiliu, Tasso, Tassoni, Giambatista Casti, 

Milton si ecouri din Voltaire. Cu toate acestea, opera ramâne profund originala, 

în primul rând prin "calitatea morala a materialului omenesc manevrat", cum 

considera D. Popovici în Literatura româna în epoca "luminilor”. Subintitulata 

"poemation eroi-comico-satiric", epopeea este construita în doua registre: unul 

eroic, unde sunt relatate faptele de glorie ale lui Vlad Tepes, conducatorul ostirii 

române împotriva turcilor, si altul comic, redând miscarile tiganilor între 

Barbatesti si Inimoasa, cu toate peripetiile prin care trec în drum spre Spateni. În 

acelasi timp, arhitectura epica este etajata pe doua planuri: cel terestru si cel 

divin, corespunzator universului zeitatilor olimpiene din epopeile homerice. De 

un deosebit pitoresc sunt si discutiile din subsolul paginilor, în care se angajeaza 

o serie de personaje cu onomastica sugestiva (Onochefalos, Simplitian, 

Idiotiseanu, Eruditian s.a.), dezbatând diverse probleme de natura politica, 

lingvistica, etica, religioasa, al caror pretext este chiar textul epopeii. 

Pentru Ioana Em. Petrescu, "Opera lui Budai-Deleanu este, în esenta, o 

întrebare deschisa asupra perspectivelor umanitatii de a ajunge la fericire, o 

întrebare nascuta în climatul secolului al XVIII-lea, în care ideea "fericirii" - a 

fericirii sociale în primul rând - devine o obsesie... " (Ion Budai-Deleanu si 

eposul comic). 

Scoala Ardeleana, prin valoarea si importanta ideilor puse în circulatie, în 

circumstantele specifice ale vietii românilor din Transilvania, a reprezentat cea 

mai puternica si închegata manifestare a iluminismului în cultura româna. 

BIBLIOGRAFIE: Popovici, D., Studii literare, I - Literatura româna în 

epoca "luminilor", Ed. Dacia, Cluj, 1972; Scoala Ardeleana, vol. I-III, Ed. 

Albatros, Bucuresti, 1970; Ghise, Dumitru, Teodor, Pompiliu, Fragmentarium 

iluminist, Ed. Dacia, Cluj, 1972; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii 


ION BUDAI-DELEANU - TIGANIADA 

Primele creatii literare majore ale culturii noastre se situeaza sub semnul 

gratuitatii si ludicului; Istoria ieroglifica si Tiganiada sunt socotite de autorii 

lor jocuri ale spiritului, nelipsite însa de trimiteri, mai mult sau mai putin 

transparente, la o realitate pe care o resimteau si a lor si pe care si-o asumau la 

modul serios, mimând doar "jucareaua". Iluminismul este pretutindeni o miscare 

culturala a Omului încercând sa se construiasca singur, independent de vointa 

divina si, mai ales, de influenta bisericii. Nu altfel gândeste, muta tis mutandis, 

cel mai de seama creator literar al Scolii Ardelene, atunci când aduce sub zodia 

esteticului ideile scumpe tuturor reprezentantilor curentului latinist. Clerici ei 

însisi, iluministii ardeleni transleaza ideile curentului spre ideea constiintei 

132

nationale si a ridicarii românilor prin ei însisi. Nu altul este mesajul adânc, sobru 

si amar al Tiganiadei. 

Precum Sincai, Maior si Micu-Klain, Ion Budai-Deleanu se arata interesat 

de istoria spatiului în care traiau românii ardeleni, dar studiile sale de acest gen 

au fost umbrite, pe de o parte, de cele ale celorlalti reprezentanti si, pe de alta 

parte, de valoarea deosebita a Tiganiadei, asa încât De origine Slavorum sau De 

originibus populorum Transylvaniae sunt ca si Recunoscute omului modern. 

Aparitia epopeii se datoreaza, credem, atât remarcabilei culturi a autorului 

(conform lui G. Calinescu), cât si dorintei de a expune, într-o forma voalata si 

atractiva, ideile scumpe miscarii militante. Daca autorul invoca 

Batrahomiomahia lui Homer si La secchia rapita de Tasso si daca lectura 

permite apropieri de Don Quijote si Orlando furioso, tot el ofera, voalat, 

sustinerea celei de-a doua parti a afirmatiei de mai sus: "însa tu baga sama bine! 

caci toata povestea mi se pare ca-i numai o alegorie, în multe locuri unde prin 

tigani sa întaleg si altii carii tocma asa au facut si fac, ca si tiganii oarecând. 

Cel întalept va întalege... ". Tema este clara, dupa cum se poate constata! 

Cele doua surse ale compozitiei, puternic motivate din punct de vedere 

afectiv-ideatic si dublate de un talent indiscutabil, au facut ca Tiganiada sau 

Tabara tiganilor. Poemation eroi-comico-satiric, alcatuit în doaosprezece 

cântece, de maestrul cântaret Leonachi Dianeu, îmbogatit cu multe însemnari 

si luari aminte critece, folosofice, istorice, filologhice si gramatece de catre 

Mitru Ferea si altii mai multi în anul 1800 sa fie capodopera genului epic 

românesc în versuri, chiar daca poetii romantici de la 1848 au încercat, la rândul 

lor, sa ofere epopei nationale (neterminate si artificiale). Actiunea este plasata în 

Muntenia lui Vlad Tepes, dar oarecum neasteptat Budai-Deleanu alege ca 

protagonista a lucrarii sale (subtil alegorica si evident parodica), heterogena si 

galagioasa comunitate a tiganilor, aflata în eroi-comica ei tentativa de organizare 

statala, fie si cu sprijin exterior (legendarul domn muntean). Neputând face fata 

puhoiului turcesc, Vlad hotaraste sa "militarizeze" cetele de tigani, oferindu-le, 

în schimbul ajutorului, Spatenii, strategic plasati între Barbatesti si Inimoasa. 

Actiunea, simpla în sine, se rezuma la prezentarea acestui drum (motivul adaptat 

ad hoc al calatoriei initiatice); initiativa proprie se îmbina cu încercarile 

exterioare, asa încât asezarea bucatelor înaintea cetelor, proba conceputa de 

domnitor, lupta cu vitele primesc dimensiuni homerice si provoaca un haz pe 

masura. Independenta individual si structural, adaptabila dincolo de limitele 

normalului, tiganimea afla mai multe piedici în dez-unire, decât în vicisitudinile 

cauzate de tara aflata în nesiguranta. În buna traditie epopeica, diavolii o rapesc 

pe Romica, aleasa lui Parpangel, viteazul conducator al argintarilor, si gloata va 

fi lipsita de aportul celui nevoit sa plece spre a-si salva aleasa inimii. Cautarile 

tânarului reiau individual haotica si spectaculoasa aventura a întregii obsti. 

Padurea vrajita, hanul stapânit de diavol, aparitia/disparitia Romicai, cele doua 

izvoare cu apa fermecata sunt tot atâtea motive preluate si adaptate admirabil de 

Budai-Deleanu, spre a puncta "eroismul" personajului sau. Schimbându-si firea, 

133

dar si hainele cu legendarul Argineanu, Parpangel lupta cu turcii speriati de 

aparitia binecunoscutei armuri. Confruntarea sfârseste cu o banala cadere de pe 

cal si cu o spectaculoasa incursiune în rai si in iad. între timp, Tepes intra, 

îmbracat turceste, în tabara turceasca si, în pericol, scapa precum eroii din 

balade. Ostile îngeresti si cele ale diavolilor intervin în confruntare, sprijinindu- 

si adeptii, prevenind ori contracarând miscarile adversarului. Daca Vlad este 

înfrânt de forte exterioare, Parpangel face nunta cu Romica si comunitatea 

tiganeasca se risipeste din cauza neîntelegerilor din interior. 

În ansamblul operei, tiganii reprezinta coordonata comico-satirica a 

epopeii, dar si substanta filosofica a meditatiei asupra conditiei umane în 

general. Dincolo de ideile propriu-zis iluministe ale autorului, cât si de aura mai 

generala a AUFKLÄRUNG-ului (în germana substantivul e feminin: die 

Aufklärung - luminismul), comportamentul comunitatii gitane e semnificativ 

pentru mentalitatea populatiilor înapoiate puse fata în fata cu asumarea 

democratica a propriei libertati. 

De altfel, în context artistic, tiganii nu au nici un merit pentru a-si obtine 

libertatea si proprietatile, ci sunt pur si simplu supusi unui experiment din afara: 

"Musa! Ce lui Omir odinioara// Cântasi Vatrahomiomahia,// Cânta si mie, fii 

bunisoara/ Toate-câte facu tigania,// Când Vlad-Voda~îi dete slobozenie,//Arme 

s 'olaturi de mosie... ". 

Parerea (insinuata în text si în note) ca domnitorul ar fi vrut sa-i 

foloseasca împotriva turcilor-fie si sub forma de a nu ajunge iscoade ale 

pagânilor, e total neserioasa întrucât se stie prea bine cum a actionat "dalba 

tiganie" în momentul sosirii presupusilor turci: ''Domnilor turci! deh,fie-va 

mila// Da tigania noastra saraca!// Ca zieu! nu da voie, ci da sila,//Ca mai rau 

doara sa nu petreaca,//'Au trebuit armele sa îmbrace// Neavând da nevoie ce 

mai face!// Tot Vlad-Voda e ahastor da vina..." etc. Deci nu dintr-o necesitate 

interna (comunitara) îsi asuma tiganii libertatea si proprietatile, "ci da sila ", 

considerându-le, nici vorba, ceva strain si, la urma urmei, fara valoare, de unde 

si usurinta cu care renunta la ele. Poltroni, lenesi, robiti numai pântecului si 

neputându-si închipui o viata altfel decât aceea pe care au dus-o pâna atunci, 

tiganii reduc întreaga evolutie istorica a umanitatii la hazardul "norocului" lor si, 

plini de importanta, îsi propun alegerea unei forme de guvernamânt. Desigur, 

înfruntarile "ideologice" dintre sustinatorii diverselor forme de organizare statala 

dezvaluie fara îndoiala conceptia politica a lui Budai-Deleanu, dar nu acesta este 

lucrul cel mai important. Mult mai important ramâne de fapt altceva, meditatia 

historiala asupra asumarii unor anumite forme de organizare, concordante cu 

nivelul socio-economic al comunitatii, meditatie care va trece, tot prin filiera 

ardeleana,-în teoria formelor fara fond la Maiorescu, în ceea ce priveste 

Tiganiada, comportamentul cetatenesc al gloatelor gitane si al "voivozilor" ei 

constituie expresia tipica a proliferarii democratiei formelor fara fond. Ar fi însa 

injust, din perspectiva operei, sa consideram ca "accidentul" tiganesc este nota 

definitorie a devenirii umane. De altfel, Tiganiada însasi se încheie cu 

134

dezvaluirea coordonatei eroice - singura cu adevarat capabila sa învinga Raul si 

sa instituie-, fie cât de târziu, adevarata libertate si adevarata democratie. "Du-ne 

- va exclama în final ostirea munteana în fata lui Romândor - macar în ce 

parte,//Ori la slobozie sau la moarte!". 

"Ca orice epopee, si mai ales, ca orice epopee comica, "Tiganiada" se 

hraneste dintr-o îndelungata traditie literara, pe care o integreaza si, în acelasi 

timp, o parodiaza. Dar, cu sentimentul unui întemeietor, Budai-Deleanu 

savârseste gestul unei întoarceri la Homer, care e o întoarcere spre poezia 

originara. Homer din "Iliada", Homer din "Odiseea", dar si Homer din 

"Batrahomiomahia", adica poetul elogiat de Aristotel, acesta este mitul lui 

Homer în care crede Budai-Deleanu''. (Ioana Em. Petrescu - Ion Budai- 

Deleanu si eposul comic). Planul eroic al epopeii este dominat de Vlad Tepes, 

în primul rând, apoi, de viteazul Argineanu (personaj de sorginte folclorica), iar 

în final, de personajui-simbol Romândor. În economia textului, domnitorul 

muntean ramâne principalul actant al "aventurii" gitane, întrucât, prin hotarârea 

sa de a plasa gloatele tiganesti înarmate la Spateni, între Barbatesti si Inimoasa, 

declanseaza un lant întreg de întâmplari sugestive pentru comportamentul si 

mentalitatea acestei populatii oropsite de istorie. Altfel, în ansamblul operei, 

Vlad Tepes îsi pastreaza întreaga maretie legendara. Viteaz, demn, intransigent, 

Marele Voievod da solilor Portii un raspuns de neuitat: "Spune ca-atunci când 

iepurii-în goana// Vor lua pe ogari, lupilor moarte//[Mieii vor da, poate ca 

atunci doara//M-oi închina; iar nu de-asta oara!". In relatia cu "dalba tiganie" e 

de o întelepciune cu totul detasata. Tiganii pentru el sunt, pur si simplu, 

spectacol. 

În plan stilistic, remarcabila este capacitatea lui Budai-Deleanu de a reda 

modul caracteristic de a vorbi al eroilor sai, cu particularitatile fonetice 

specifice. Graiul muntenesc se îmbina armonios cu elemente de argou, 

arhaismele cu neologismele - toate creând imaginea unei limbi de mare forta 

expresiva, capabila sa redea, în egala masura, sublimul si ridicolul. Ion Budai- 

Deleanu dovedeste inventivitate si talent în crearea toponimelor si 

antroponimelor, atribuindu-le acestora efect caracterologic sau simbolic, asa 

cum vor proceda mai târziu V. Alecsandri, C. Negruzzi (în teatrul sau) sau I.L. 

Caragiale. "Numai Eminescu mai târziu a siluit limba sau a scociorât forme cu 

atâta sistema, si Budai îi este un mare înaintas " (G. Calinescu, Istoria... '). 

De obicei, sunt mai putin comentate notele de subsol, atribuite unor 

presupusi exegeti ai operei. 

De fapt, avem aici înca o opera, creata (în cel mai modern stil) pe 

marginea celei dintâi. Interventiile unor Criticos, Mândrila, Onochefalos, 

Idiotiseanul, C. Simplitian, consideratiile docte sau tâmpe ale acestora dezvaluie 

caractere dintre cele mai interesante, autodefinindu-i în raport cu lectura epopeii. 

Asa, de exemplu, se întâmpla cu Onochefalos, personaj celebru din scholiile 

(notele) "Tiganiadei”. E cel mai tâmp dintre toti comentatorii epopeii - adevarat 

"cap de magar" (în limba greaca, ooos = magar si kephale = cap). Totusi, Chir 

135

Onochefalos are un anume bun simt al limitelor lui, crezând ca atare toate 

"ispravile" din epopee pe motiv ca "poeticul asa afla scris " în "manuscrisele" 

de la Cioara si Zanoaga. Îl secondeaza cam îndeaproape Cocon Idiotiseanul. 

Nu e lipsit de interes sa aratam ca Tiganiada a vazut lumina tiparului 

mult timp dupa scrierea ei (în doua variante: 1800 si 1812 - fapt dovedind 

constiinta creatorului de frumos, atent la forma în care i se va înfatisa cititorului 

opera sa), abia în 1875, în revista "Buciumul Român" din Iasi, iar în volum doar 

în 1925, sub îngrijirea merituosului editor Gh. Cardas. 

Paradoxal, manuscrisul epopeii a fost regasit si valorificat târziu, pus în 

evidenta la multi ani dupa moartea autorului, iar Budai-Deleanu recurge la 

începutul poemei sale la cunoscutul procedeu al "descoperirii" unui manuscris 

care a inspirat muza autorului: "... însa istoria alcatuita într-acest chip este 

osteneala mea, ce am pus-o în stihuri... ". 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, George, Istoria literaturii române de la 

origini pâna în prezent, Ed. Nagard, 1980; Popovici, D., Studii literare, Ed. 

Dacia, Cluj-Napoca, 1972; Petrescu, Ioana Em., Ion Budai-Beleanu si eposul 

comic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1974; Sorohan, Elvira, Ion Budai-Deleanu, Ed, 

Minerva, Bucuresti, 1984; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 

1997, Editura Magister/Aula. 

II. POEZIA ÎN PERIOADA PREMODERNA. 

VACARESTII SI COSTACHE CONACHI 

Considerati actualmente precursori ai liricii moderne românesti, poetii 

Vacaresti (în Tara Româneasca) si Costache Conachi (în Moldova) îsi reprezinta 

epoca atât prin participarea politica si mentalitate, cât si prin literatura lor. Din 

punct de vedere istoric, perioada este marcata pe plan extern de insurectiile din 

Elvetia si Tarile de Jos, de Revolutia Franceza (1789) si apoi de epoca lui 

Napoleon, iar pe plan intern de criza fanariotismului si progresul autonomiei 

românesti. Cunoscut sub denumirea de "perioada premoderna", intervalul 1780- 

1840 are trasaturi pitoresti si eterogene, specifice vremurilor de schimbare. Dupa 

ce fenomenul fanariot destramase relatiile directe sau indirecte, de orice natura, 

cu Europa Occidentala, o data cu razboaiele ruso-turce de dupa 1768 si mai ales 

dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi (1778), dominatia otomana în cele doua tari 

românesti începe sa slabeasca. De-acum influenta ideilor apusene nu mai poate 

fi oprita, contactele cu europenii si calatoriile în Apus se înmultesc, moda, 

cartile si ideile occidentale reapar în circuitul societatii românesti. Tot acest 

proces confera Principatelor un chip bizar, de Ianus bifrons, cu aer de Orient 

occidentalizat, mai cu seama în primele decenii ale secolului al XlX-lea. Acest 

din urma aspect, legat de o accentuare a amprentei apusene la început de secol 

XIX, este retinut de criticii literari ca argument pentru o periodizare nuantata a 

poeziei Vacarestilor: Ienachita, Alecu si Nicolae apartin epocii înca acut 

136

fanariote, iar Iancu este în mai mare masura supus influentelor novatoare de 

dupa 1800 (mai ales prin notele pre-romantice). 

Totusi, nu diferentele sunt majore, ci asemanarile, care se datoreaza 

contextului cultural. Toti cei cinci poeti sunt marcati de conditiile momentului 

auroral al literaturii române, careia îi lipsesc traditia literara "laica" si circuitul 

specific, format din scriitor-editor-difuzor-cititor. (Acest fenomen, al 

institutionalizarii, se produce exploziv dupa 1830). În consecinta, poezia 

Vacarestilor si a lui Conachi circula, cu anumite exceptii, în manuscris, iar 

autorii nu au o constiinta foarte limpede a conditiei lor. Apartenenta la clasa 

marii boierimi îi scuteste de profesionalizarea în ale scrisului, care ramâne o 

ocupatie complementara aceleia de participare la viata politica (au acces la 

diferite functii si dregatorii, iar Conachi ajunge chiar la un pas de domnie). 

În schimb, au constiinta pionieratului literar. Traduc si imita, cunosc bine 

limbi straine ca franceza, greaca, latina, italiana, turca, au predilectie pentru 

poezia erotica si pentru anumite motive si figuri retorice, cultiva acrostihul si 

sunt influentati fundamental de Anacreon prin neoanacreontici. Totodata "poezia 

epocii cultiva tulburarile afective ("istericalele ", lesinurile chiar...), lirismul 

fiind precedat de caricatura lui :patetismul" (M. Scarlat - Istoria poeziei 

românesti, vol. I ). Primii nostri poeti lirici scriu doar pentru ei însisi si pentru 

femeia iubita, preiau uneori fragmente sau texte întregi unul de la celalalt, caci 

ideea de plagiat înca nu exista. Multe creatii intra în folclor, în categoria asa- 

numitelor cântece de lume, unele se regasesc în antologia lui Anton Pann, 

Spitalul amorului. 

Pâna la sfârsitul secolului al XVII-lea formele elementare ale lirismului au 

fost accidentale si au constat, de fapt, în introducerea unor pasaje lirice în 

compuneri versificate cu caracter narativ, didactic, religios etc. Aceasta era 

poezia latenta, aflata în cautarea intuitiva a unei forme care sa o exprime. Poetii 

Vacaresti si Costache Conachi sunt aceia care, alaturi de altii, mai putin 

însemnati, fac mutatia decisiva, creatiile lor reprezentând prima treapta de 

restrângere a domeniului poetic la poezia lirica, prin absolutizarea acesteia. 

Deci, începând cu acestia, poezia nu mai este redusa la versificatie, desi strategia 

retorica ramâne tot ornamentarea. Dar acum reactia afectiva (sinceritatea, partial 

trucata) devine element constitutiv al poeziei. 

IENACHITA VACARESCU (1740-1797), poliglot si erudit, a scris o 

gramatica, Observatii sau bagari de seama asupra regulelor si orânduelelor 

gramaticii românesti (1787), o Istorie a prea puternicilor împarati othomani, 

poezii ocazionale (unele cuprinse în gramatica sau în istorie) si poezii erotice. 

Ienachita numeste poezia "cugetele frumoase, cu poetice faceri". El si fiul 

sau, Alecu, sunt mai ales cântareti ai iubirii si mai putin ai femeii individualizate 

fizic si moral. Simbolurile acestei iubiri sunt floarea, un puisor canar sau o 

turturea sinucigasa, precum în Amarâta turturea, text scris pe un motiv popular 

care se gaseste si în Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie. 

Apar acum în poezie diminutivele si ohtaturile; sentimentul dragostei este definit 

137

prin evazivul "un nu stiu ce" si prin suite de interogatii: "Spune, inimioara, 

spune!/ Ce durere te rapune?/Arata ce te munceste,/ Ce boala te chinuieste? ". 

Bijuteria putinelor piese erotice ramase este considerata, probabil datorita 

prezentei gratiosului si datorita naivitatii formale, apropiata de versul popular, 

aceasta: "Într-o gradina,/ Lâng-o tulpina,/Zarii o floare ca o lumina,// S-o tai, sa 

strica!/ S-o las mi-e frica/ Ca vine altul si mi-o radica". Celebru este si 

testamentul literar al lui Ienachita, marcat de entuziasmul si de constiinta 

conditiei sale de întemeietor: "Urmasilor mei Vacaresti!/Las voa 

mostenire:/Cresterea limbei românesti/S-a patriei cinstire". 

Fiul lui Ienachita, ALECU VACARESCU (1769-1799), este considerat 

cel mai talentat dintre ai sai. A scris numai poezii de alcov, languroase, pe un 

ton mai putin sagalnic decât al tatalui, luând mai în serios conventia, dar si 

beneficiind deja de un arsenal retoric pe care tatal sau abia îl dibuia. Alecu 

marturiseste ca scrie doar pentru nevoile sale sentimentale: "eu n-am fost 

unstihurgos 

pare ca îsi 

provocarii), 

pentru gustul lumii, decât pentru trebuintele mele ". De aceea se 

neglija creatiile (unele, rezultate spontane ale ramasagului, ale 

astfel ca multe se pierd sau trec în circulatia lautareasca, 

exceptându-le pe acelea din legendara "condicuta" despre care vorbeste fratele 

sau, Nicolae. Spiritul trubadurilor, care presupune cultul iubirii, elogiul femeii, 

juramintele de supunere si galanteria, salasluieste în acrostihuri care dezvaluie 

pe verticala textului numele adresantei: Lucsandra, Rucsandra s.a. Totusi, e 

cântata mai ales iubirea si aproape deloc femeia. 

Criticii sesizeaza ca adesea galanteria este monocorda. însa farmecul 

ramâne incontestabil, în special datorita "parfumului" vechi: "La doi ochi ce simt 

din fire/plini de nur si da simtire/ Urmeaza ca sa se-nchine/ vrând si nevrând 

fiescine./ Caci într-o cautatura/ viata dau si viata fura ". 

NICOLAE VACARESCU (1784-1825), fratele vitreg al lui Alecu, a scris 

putin si tot lirica erotica. Modelul fundamental este acelasi Anacreon, dar 

vaietele sunt mult mai reduse decât ale predecesorilor. Nu este un interiorizat; o 

dovedeste si atitudinea din aceasta strofa care, noteaza M. Scarlat, "poate fî 

privita ca un "program" al sentimentalismului patetic ce s-a manifestat în 

poezia noastra în jurul anului 1800": "Ticalosul al mieu piept,/ Lasa taina, 

spune drept,/ Arata ce patimesti/ Si d-al cui foc te trudesti". 

IANCU VACARESCU (1792-1863) este fiul lui Alecu si cele mai 

cunoscute versuri ale sale apartin prologului "La deschiderea teatrului întâiasi 

data în Bucuresti, în anul 1819": "V-am dat teatru, vi-l paziti/Ca un lacas de 

muze;/Cu el curând veti fi vestiti,/Prin vesti departe duse.//În el naravuri 

îndreptati,/Dati ascutiri la minte;/Podoabe limbii noastre dati/ Cu românesti 

cuvinte". Poate fi considerat un adevarat poet prepasoptist (prin motivele 

preromantice, cum ar fi, de pilda, acela al ruinelor), care face tranzitia între 

138

neoclasicismul de secol XVIII si romantismul pasoptist Era prieten cu Ghica, 

Alexandrescu si Cârlova. A scris poezii erotice, ode, epistole în versuri, idile, 

sonete, balade s.a. Influentele sunt eterogene: Delille, Cârlova, Sapho, Catul si 

multi altii. A publicat mai multe culegeri de poeme, important pentru reputatia 

sa fiind volumul Poezii alese (1830), care continea poemul devenit celebru, 

Primavara amorului sau O zi si o noapte la Vacaresti. Acesta pare un rezumat 

al recuzitei clasiciste, cu galanterii pastorale si detalii preromantice. Lecturile 

critice moderne ajung la concluzia ca e un poem prolix si fara valoare artistica 

deosebita. Textele lui Iancu sunt încarcate de livresc, de referiri mitologice si 

conventii arcadice altoite pe trunchiul cântecului de lume: "Satiri, Fauni si 

Menade/Pan, Silvan, Hamadriade,/Poeti, Eroi, Zîne, Zei... " ( Primavara 

amorului ). O parte din lirica sa e în maniera Alecu - Conachi, însa nu are 

stralucire. 

COSTACHE CONACHI (1778-1849) e cunoscut îndeosebi ca "trubadur" 

moldav, ca un retor al tânguirii si a fost descoperit, sub raport estetic, de G. 

Calinescu. În epoca succesul sau a fost considerabil, caci, în ciuda faptului ca nu 

si-a publicat versurile, acestea au circulat în copii manuscrise si au fost preluate 

de lautari, iar apoi redescoperite, ca productii anonime, de Alecsandri, Eliade, 

Anton Pann, Iancu Vacaxescu ori de catre cercetatori tardivi. Se pot identifica în 

lirica sa influente ale micii poezii clasice franceze de la sfârsitul secolului al 

XVIII-lea (Pamy, Delille, Colardeau etc), dar si din cea a lui Anacreon prin 

intermediul creatiilor lui Atanasie Hristopol. Calinescu îl apropie de Francesco 

Petrarca prin pedanteria în subtilitati, prin cazuistica sentimentala. Elogiul lui 

Calinescu este contrabalansat de Mircea Scarlat, care, apreciindu-i 

complexitatea superioara primilor trei Vacaresti, noteaza ca trasatura specifica 

patetismul care astazi se dovedeste amuzant. Oricum, caracteristica este 

oscilarea între naturalete si conventionalism. Scrisoarea catra Zulnia si Amorul 

din prietesug îi par lui Nicolae Manolescu a alcatui "prima autobiografie lirica 

erotica de la noi, în spirit trubaduresc si balcanic " ( Istoria critica a literaturii 

române, vol. I). Conachi închina acrostihuri nurilor si ochilor (motive 

predilecte) Casandrei, Elenei, Catincai, Marioarei etc. Dar "doamna sanitarilor " 

sale este Zulnia, un fel de echivalent al Laurei lui Petrarca: "De sute de ori, 

Zulnio, printr-a gurilor lipire/ Ti-am adeverit amoriul cu credinta si iubire./ Iar 

acum, ah, vai de mine, într-acest pustiu de jale,/ Unde nu am alt tovaras decât 

durerile mele/Le vars numaipentr-un 

Scrisoarea catra Zulnia ). A mai scris 

stihurilor românesti si trei încercari 

suflet si o trista inimioara" etc. ( 

un scurt tratat de poetica, Mestesugul 

dramatice: Comedie banului Canta, 

Giudecata femeilor si Amoriul si toate harurile si a tradus din Voltaire, 

Collardeau, Alexander Pope s.a. 


origini pâna în prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Manolescu, Nicolae, 

139

Istoria critica a literaturii române, Ed. Minerva, Bucuresti, 1991; Piru, 

Alexandru, Istoria literaturii române, II, Ed. Didactica si Pedagogica, 

Bucuresti, 1970; Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românesti, I, Ed. Minerva, 

Bucuresti, 1982; Simion, Eugen, Dimineata poetilor, Ed. Cartea Româneasca, 

Bucuresti, 1980. 

III. PROZA ÎN PERIOADA PREMODERNA 

DINICU GOLESCU - ÎNSEMNARE A CALATORIEI MELE 

În 1981 Mircea Martin facea observatia ca unul dintre "complexele" 

dominante în literatura noastra este cel al "începutului continuu " (Mircea 

Martin, G. Calinescu si "complexele" literaturii române ). Însemnare a 

calatoriei mele de Dinicu Golescu devine expresia acestui "complex" din doua 

puncte de vedere: autorul este un deschizator de drumuri în literatura noastra si, 

mai presus de aceasta, un prim descoperitor al civilizatiei occidentale moderne. 

Dinicu Golescu, vlastar al unei vechi familii boieresti, a primit de timpuriu o 

educatie aleasa. El s-a familiarizat atât cu cultura antica, cât si cu cea noua, 

iluminista, în timpul studiilor la Academia greceasca din Bucuresti. Momentul 

de cotitura în biografia autorului îl constituie calatoria sa în Occident, facuta în 

anii 1824, 1825 si 1826. Din voiajul sau în Europa centrala si apuseana Dinicu 

Golescu se întoarce cu o experienta bogata si noua. Ea se afla exprimata în 

Însemnare a calatoriei mele. Caracterul dominant al operei este cel iluminist si 

el se observa înca din subtitlul lucrarii, unde dimensiunea didactica apare 

accentuata. Lucrarea este scrisa "spre folosul natiii mele ", ea are, deci, o 

utilitate, o finalitate practica. Calatoria în Occident va deveni prilej de 

permanenta comparatie între descoperirile autorului si realitatile din Tara 

Româneasca. Însemnare... marcheaza un moment de pionierat si datorita 

faptului ca este primul jurnal de calatorie tiparit din literatura noastra. Opera a 

fost schitata mai întâi în greaca. Apoi ea a aparut în versiune româna. Sensul 

aparitiei ei în limba nationala este, evident, tot unul de natura iluminista. 

Calatoria începe cu descrierea cetatii Brasovului. Înca de aici autorul îsi va arata 

pretuirea pentru învatatura "unde nu este copil, macar de strengar, a nu merge 

spre câstigarea luminii". Admiratia va deveni una dintre coordonatele definitorii 

ale cartii. E admiratia pentru lucrul bine facut. Dinicu Golescu propune astfel 

modele sociale, de organizare. Comparatia cu realitatile din Tara Româneasca 

exprima un decalaj major, dar si dorinta nestramutata de a-1 recupera. Dupa ce 

trece prin Sibiu, Sebes, Beligrad (Alba lulia), Turda, Cluj, Oradea, autorul 

ajunge la Pesta si apoi, la Buda. Observatiile lui Dinicu Golescu sunt 

rezumative, stând sub semnul utilitatii. Revine obsesiv problema educatiei. 

Vazând multimea scolilor din Pesta, autorul are un prilej de comparatie cu 

putinatatea lacasurilor de învatatura românesti. Totodata, scriitorul tinde sa 

surprinda o trasatura specifica pentru fiecare loc prin care trece. Astfel, în Buda 

si Pesta el va elogia linistea, asa cum va face si când va vizita Venetia. Ajuns la 

Viena, va lauda frumusetea gradinilor si parcurilor, rezervându-le chiar câte un 

140

capitol distinct. Descrierea consemneaza inclusiv detalii tehnice, cum ar fi 

marimea unei gradini sau a unui havuz. Calatoria sta sub semnul permanentei 

raportari la realitatea cruda de acasa. Comparatia se materializeaza, în context, 

cu câte un capitol, Cuvântari deosebite, în care autorul marcheaza diferentele 

între societatea occidentala si cea româneasca. Nu de putine ori aceasta punere 

fata în fata declanseaza reactii patetice. înaintea diferentelor de tot felul, autorul, 

coplesit, îl invoca pe Dumnezeu. Sunt momente când tonul dominant rational al 

textului narat este înlocuit de emotional: "O! preaputernice parinte al tuturor 

noroadelor! Niciodata nu o sa se ridice de asupra neamului românesc acest nor 

întunecos, plin de rautati si de chinuri? O! preabunule stapâne! Nu o sa fim 

izbaviti de toate nevoile? ". 

Spirit activ, autorul nu se va lasa vreme îndelungata prada emotiei, ci va 

descoperi si ideea salvatoare, "unirea spre fericirea obstii". Naratiunea lui Dinicu 

Golescu exclude, în genere, . meandrele. Ea curge liniar, adunând amintiri 

esentiale despre locurile vizitate. Autenticitatea si dimensiunea utilului devin 

fundamentale. Artisticitatea cade pe plan secund. Ea a putut fi desprinsa deja din 

modulatile de ton pe care le are naratiunea. "Descrierea Schönbrunnului da o 

pagina rara de poezie orientala, cu evlavii si uimiri, cu turburari exprimate 

naiv, de un salbatec, rudimentar verlainianism " (George Calinescu, Istoria 

literaturii române de la origini pâna în prezent ). Uneori, autorul simte nevoia 

de a folosi direct comparatia: "Pâna a trece aceste sate, nu vede calatoriul alt 

ceri si pamânt, întocmai parca arfipa mare". 

De fapt, Însemnare... cuprinde trei ani în care autorul a facut doua 

calatorii si de aceea el nu va reveni asupra locurilor odata vizitate. Prima 

calatorie este centrata mai ales pe descrierea Vienei, cea mai amanuntita din 

întreaga carte. Ea se încheie la Mantua, în Lombardia, dupa ce Dinicu Golescu 

vizitase si Verona, Venetia, Milano, Cremona, Padova. în a doua calatorie 

autorul rezuma pe scurt drumul pâna la Minchen (Miinchen). Si în acest voiaj el 

va cauta cu precadere bibliotecile si universitatile, desi îsi va exprima si 

admiratia pentru harnicia oamenilor. El "cauta sa descopere în orice înfatisare a 

vietii europene munca staruitoare " (N. lorga, Istoria literaturii românesti în 

veacul al XIX-lea). Ajungând la Geneva, boierul îndeplineste si scopul 

calatoriei, lasându-si copiii în orasul elvetian, "spre învatatura". Imaginile 

vizuale predomina în naratiune. Dinicu Golescu este un observator atent. Efectul 

privirii sale se sesizeaza în profunzimea textului, a naratiunii careia îi confera, în 

spirit iluminist, valoare moralizatoare. Pe de alta parte, el este atras de nou, mai 

ales de noutatea utila. Intorcându-se în tara dupa experienta elvetiana, autorul 

memorialului trece din nou prin Viena, care pare orasul care îl fascineaza cu 

adevarat. Desi e un spirit întreprinzator, Dinicu Golescu apreciaza bunastarea si 

confortul. El propune, în Însemnare..., un model de civilizatie occidentala. 

Cartea devine, în conceptia autorului, un mijloc "deschis ". Scrisul sau nu se 

adreseaza unui numar limitat de cititori, ci obstei: "condeiul va da în vileagul 

obstii atât urmarile cele spre folosul neamului, cât si cele spre prapadenia lui!". 

141

Spiritul modern al lui Dinicu Golescu se poate observa din însasi 

atitudinea fata de scris. Însemnare... este o opera cu un pronuntat caracter etic. 

Dimensiunea estetica este subordonata dorintei autorului de a convinge. Dinicu 

Golescu e un deschizator de drumuri pentru memorialistica româneasca. 

BIBLIOGRAFIE: Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1972; Constantinescu, Pompiliu, Scrieri, III, Ed. Minerva, 

Bucuresti, 1969; Popovici, Dimitrie, Studii literare, I, Ed. Dacia, Cluj, 1972. 

IV. ÎNCEPUTURILE PRESEI SI ALE TEATRULUI ÎN LIMBA 

ROMÂNA 

În cadrul amplului proces de occidentalizare ce caracterizeaza societatea 

româneasca la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XlX-lea, 

doua spatii culturale încep sa se dezvolte ca expresie a modernitatii unei culturi: 

presa si teatrul. 

Desigur, cele dintâi forme de manifestare a presei îsi au începuturile înca 

din anii 1790, când, "primul ziar în limba româna aparut... la Viena, a fost scos 

de doi români, fratii Puiu. " (D. Micu). 

Printre cele dintâi încercari, majoritatea efemere, se numara "Courier de 

Moldavie", tiparit în 1790 la Iasi, "Chrestomaticu Românescu", aparut în 1821 la 

Cernauti, "Biblioteca româneasca", din care au aparut câteva numere la Buda, 

între anii 1821 -1834, "Fama Lipschi", aparuta în 1827 la Leipzig. 

Abia anul 1829 marcheaza aparitia unor gazete românesti de importanta 

mai mare în plan cultural. La 6 aprilie, la Bucuresti, apare sub conducerea lui I. 

Heliade Raduîescu ziarul "Curierul românesc". Este o gazeta de informare 

(politica, administrativa, culturara si literara), care are o longevitate remarcabila, 

fiind publicata, cu intermitente pâna în 19 aprilie 1848. Gândita initial de Dinicu 

Golescu sub titlul "Curierul Bucurestilor", gazeta va avea de-a lungul existentei 

sale câteva variatii în titlu: "Curierul rumânesc", "Curierul român". Având o 

larga, circulatie, nu doar în spatiul muntenesc, ci si în Moldova si Ardeal, gazeta 

contribuie si ea la afirmarea unei miscari ce are ca scop dezvoltarea si 

modernizarea învatamântului românesc si crearea unui teatru national. 

Fara sa fie o revista literara propriu-zisa, "Curierul românesc" gazduieste 

aparitia unor poeti tineri si talentati printre care se numara V. Cârlova si Grigore 

Alexandrescu. Alaturi de acestia se afla si Iancu Vacarescu, Costache Caragiali, 

D. Bolintineanu, C. Bolliac. Revista cuprinde si traduceri din capodopere 

universale: poezii de Lamartine, un fragment din romanul Don Quijote de la 

Mancha de Cervantes, traduceri din W. Scott si Al. Dumas facute de I. Heliade 

Raduîescu. 

Acesta este de fapt mentorul revistei, publicându-si în paginile ei articole 

despre limba literara ( Repede aruncatura de ochi asupra limbei si 

începuturilor romanilor ), scrisorile catre Iacob Negruzzi, prelegerile de 

literatura ce urmaresc educarea publicului. 

142

Ca si I. Heliade Radulescu în Muntenia, Gh. Asachi în Moldova face parte 

din categoria întemeietorilor. "Alauta româneasca" va aparea pâna în 29 

decembrie 1849 dând dovada de moderatie si echilibru. Ea publica atât literatura 

clasica, cât si romantica: V. Alecsandri, Crai nou, Calatorie în Africa , balade 

de V. Hugo traduse de C. Negruzzi, însa, în scurt timp publicatii ca "Dacia 

literara" si "Propasirea" vor depasi calitativ "Alauta româneasca". 

Intre 1837-1847 în Bucuresti apare "Curierul de ambe sexe", proiectat ca 

o revista eterogena dedicata tuturor categoriilor de lectori, fapt ce explica 

tiparirea unor opere literare valoroase si originale alaturi de unele traduceri 

lipsite de gust. Mentorul revistei este I. Heliade Radulescu. Propunându-si sa 

serveasca "de arhiva la istoria literaturei si limbei noastre" revista publica 

opere importante: I. Heliade Radulescu - Zburatorul, Caderea dracilor, D. 

Bolintineanu -O fata tânara pe patul mortii, Mihnea si baba, C.Negruzzi- 

Aprodul Purice, Zoe, O alergare de cai. 

In spatiul literar transilvanean, cu o întârziere apreciabila datorita 

contextului social-politic, cele dintâi publicatii importante, "Gazeta de 

Transilvania" si suplimentul "Foaie pentru minte, inima si literatura", apar abia 

în 1838. "Gazeta de Transilvania" vede lumina tiparului în 12 martie 1838, 

având o lunga existenta si depasind pragul lui 1900. Condusa initial de G. 

Baritiu, ea va trece din 1878 sub directia lui A. Muresanu. Revista îsi manifesta 

de la început consecvent idealurile nationale si constituie principalul mijloc de 

afirmare publicistica a drepturilor românilor din Imperiul habsburgic. Desi 

revista apartine ardelenilor, ea obtine colaborarea unor scriitori recunoscuti din 

Moldova si Muntenia: I. Heliade Radulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, 

V. Alecsandri. Idealurile "Gazetei de Transilvania" se apropie de acelea ale 

"Daciei literare", însa interesul merge mai degraba catre cultura germana decât 

catre cea franceza. 

Între 1838 si 1865, la Brasov apare "Foaie pentru minte, inima si 

literatura" care militeaza pentru crearea unei literaturi originale, sustinând ideea 

luminarii prin cultura a maselor. Interesul cititorilor pentru literatura nationala e 

stimulat de publicarea operelor lui Gh. Asachi, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, A. 

Muresanu. Revista devine o oglinda a vietii spirituale a spatiului transilvanean, 

referindu-se la viata teatrala, artistica, la probleme de limba si ortografie. Prin 

traducerile din operele lui Lessing, Goethe, Byron, Puskin, Montesquieu, 

Molière, Musset, revista ofera modele valoroase scriitorilor români. 

În cadrul procesului de specializare a presei, un loc deosebit îl ocupa o 

revista cu o aparitie scurta, care a premers "Curierul de ambe sexe". Ea se 

numeste "Gazeta Teatrului National" si apare la Bucuresti între 1835-1836, 

avându-1 ca mentor pe I. Heliade Radulescu. Ea îsi propune sa îmbogateasca 

repertoriul dramatic national, însa rezultatele în acest sens nu sunt notabile. 

Revista cuprinde o serie de studii despre teatru: B. Catargiu - Teatrul national, 

I. Voinescu - Cugetari asupra teatrului. Atitudinea fata de piesele reprezentate 

este exigenta, critica. Revista se declara adepta unui repertoriu clasic, bazat pe 

143

drame si tragedii, si indica evitarea vodevilurilor si a melodramelor, la moda în 

epoca. 

Dramaturgia româneasca originala se afla însa, ca fenomen, la 

începuturile ei. Desi ar fi fost necesara existenta unei publicatii specializate, 

"Gazeta Teatrului National" va disparea rapid din lipsa de sustinere. Existent 

pâna la acea epoca doar într-o forma rudimentara, a ceremonialurilor de tip 

folcloric cu caracter de spectacol (Dragaica, Irozii, Vicleimul ) sau, în paralel, 

la cutile domnesti din Muntenia si Moldova, sub forma spectacolelor cu 

mascarici, pehlivani, teatrul românesc îsi va pune temeliile în aceasta epoca. 

Daca spectacolele se desfasurasera initial în limbile greaca, franceza, italiana, cu 

trupe straine, apar acum reprezentatii teatrale în limba româna. 

Textele jucate mai întâi de trupele de teatru sunt traduceri: la Iasi, în 1816 

se joaca piesa lui Florian, Mirtil si Hloe, o prelucrare de Gessner, în traducerea 

lui Gh. Asachi, iar la Bucuresti, sub patronajul printesei Ralu Caragea, se joaca 

în 1818 piesa Hecuba de Euripide. Este momentul în care poetul Iancu 

Vacarescu lanseaza celebrul Prolog, în care teatrul, "lacas de muze", apare ca 

instrument de educare a gustului public si de cultivare a limbii nationale. 

Printre piesele care se vor juca în Moldova si Tara Româneasca se pot 

enumera: Avarul de Molière, Britannicus de Racine, Moartea lui Cezar si 

Alzira de Voltaire. 

O miscare organizata si dirijata în sensul crearii unui teatru cu adevarat 

national se desfasoara începând din 1833, când la Bucuresti se înfiinteaza 

Societatea Filarmonica. Sub obladuirea acesteia ia fiinta un Conservator de 

muzica si actorie, care are ca scop formarea actorilor autentici. In 1834 acestia 

joaca în spectacole de teatru regulate si, timp de câtiva ani, în repertoriul 

societatii figureaza peste 90 de piese, majoritatea traduceri. 

În Transilvania se semnaleaza reprezentatii în limba româna la Oravita 

(1817) si Arad (1818), iar în 1825 elevii din Blaj pun în scena comedia lui Plaut, 

Aulularia. În 1828 ei joaca o piesa româneasca a lui Timotei Cipariu, Egloga 

pastorala. 

Când în 1840 Mihail Kogalniceanu, Vasile Alecsandri si Costache 

Negruzzi preiau conducerea Teatrului National pentru un an si jumatate, aceasta 

institutie va deveni cu adevarat reprezentativa. Crearea unui repertoriu national, 

realizarea unor spectacole de calitate reprezinta principalul tel al acestei 

directiuni. 

Primul autor dramatic român poate fi considerat C. Conachi, care 

realizeaza o serie de scenete dupa modelul molieresc: Comedia Banului 

Constantin Canta ce-i zic Câbujan si Cavaler Cucos, Giudecata femeilor, 

Amorul si toate harurile, Serdarul din Orhei. 

Scenete caracterizate prin schematism, inspirate însa din istoria nationala 

scrie si lordache Golescu (Barbu Vacarescu, vânzatorul tarii). Mai realizate 

sunt piesele lui Mateiu Millo, cunoscut mai ales ca actor în epoca: Un poet 

romantic - satira antiromantica si Baba Hârca, o comedie-opereta. 

144

Desi nu vor juca un rol major în istoria literaturii române, scriitorii 

amintiti au meritul de a fi asezat fundamentul dramaturgiei românesti, iar 

orientarea lor estetica ilustreaza si în spatiul dramaturgiei polemica clasicism - 

romantism. 

Întreaga dramaturgie a lui Alecsandri, atât latura sa comica, cât si cea 

grava, apare ca o urmare fireasca a acestor încercari de a gasi specificul 

românesc, integrându-ne, totusi, spiritului european. "Oamenii începutului de 

drum " îsi au deci, si în acest domeniu, rolul lor incontestabil. 

BIBLIOGRAFIE: Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 

1900, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979; Pacurariu, D., Clasicism si romantism, 

Ed. Albatros, Bucuresti, 1973; Calinescu, G., Istoria literaturii române de la 

origini pâna în prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, 1986. 

145

CAPITOLUL VII 

LITERATURA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA 

Pasoptismul a constituit în evolutia literaturii române o perioada de mare 

entuziasm patriotic si revolutionar dintre anii 1830 si 1860, de mesianism 

cultural, de spirit critic, de deschidere spre Occident, aceasta schimbare de 

directie stând sub semnul reliefarii specificului national. Se afirma cu pregnanta 

dezideratul integrarii în civilizatia europeana, ceea ce se putea realiza în plan 

cultural prin spirit de initiativa, ca manifestare a aspiratiei de a iesi din letargia 

atâtor secole de opresiune. Pasoptismul aduce cu el avântul unei culturi care se 

înnoieste modernizator prin punerea bazei publicisticii, a scolii si a teatrului în 

limba româna. Scriitorii de o exceptionala disponibilitate creatoare ca deschidere 

spre mai multe genuri activeaza cu sentimentul necesarei defrisari a terenurilor 

virgine, ei devenind pionierii unor specii literare clasice si moderne. Spre 

deosebire de culturile Occidentului în care clasicismul si romantismul au înflorit 

în epoci si chiar secole distincte, în spatiul românesc aceste curente au evoluat 

concomitent, chiar amestecându-se în cuprinsul aceleiasi opere literare. 

Se dezvolta astfel un romantism minor, tolerant, mic-burghez, 

Biedermeier, cum a fost numit în teoria specialitatii. Trasaturile lui sunt: 

înclinatia spre moralitate si moralizare, cultivarea valorilor domestice, idilismul, 

intimismul, preferinta pentru pasiunile temperate si confortul spiritual, 

militantismul, socialitatea, conservatorismul, ironia pedestra, resemnarea, 

cosmopolitismul, frivolitatea, exotismul, teatralitatea, exaltarea momentana, 

superficialitatea perceptiei. Literatura pasoptista abunda în astfel de trasaturi si 

Titu Maiorescu are în buna masura dreptate atunci când observa ca în contactele 

lor cu Apusul ai nostri tineri "bonjuristi" vazusera numai formele de deasupra 

ale civilizatiunii, dar nu întrevazusera fundamentele istorice mai adânci care au 

produs cu necesitate acele forme si fara a caror preexistenta ele nici nu ar fi 

putut exista" ( În contra directiei de azi în cultura româna, 1868). De aceea, 

perioada anilor 1830-1860 înseamna în multe privinte aparenta, imitatie, 

expresie fara substanta, adaptare de dragul adaptarii. Efectul în planul vietii 

reale a formelor în cautarea unui continut valid nu poate fi ignorat. Probabil ca 

Alecu Russo e numai pe jumatate ironic atunci când se lanseaza în afirmatii ca 

aceasta: "Ideea si progresul au iesit din coada fracului si din buzunarele jiletcii" 

( Studie moldovana ). 

Oricât de prudenti ne-am arata în fata unor astfel de constatari, trebuie, 

totusi, sa admitem ca Russo merita creditul nostru, pentru ca el este un 

reprezentant - poate cel mai lucid - al spiritului critic al perioadei, un exponent 

al "scolii eclectice ", cum singur a numit-o. Dreptatea lui Maiorescu e doar 

partiala. Spiritul critic pasoptist da seama tocmai despre reactia organismului 

146

social si cultural românesc confruntat cu pericolul pierderii identitatii. 

Occidentalizarea lumii noastre n-a fost o miscare acceptata tale quale. Ea a 

produs, dimpotriva, o activare de lunga durata a sistemului nostru imunitar, cu 

manifestari încheiate, dupa parerea lui Ibraileanu ( Spiritul critic în cultura 

româneasca, 1909) abia spre sfârsitul secolului. Însa momentul de vârf al 

spiritului critic se confunda cu activitatea publicistica a lui Kogalniceanu, Russo, 

Negruzzi si Alecsandri. Mai ales primii doi, prin atitudinea lor lucida si 

responsabila, au contribuit în mod hotarâtor la instituirea premiselor culturii 

române modeme. Ei au militat pentru importul din Apus numai a ceea ce este 

potrivit si necesar, discreditând prin interventii polemice sistemele lingvistice 

(promovate de scoala latinista ardeleana) construite împotriva spiritului limbii 

române, condamnând imitatia servila si sustinând valorile istorice si etnice 

autohtone. Ca din aceasta sustinere nu s-a putut naste si o mare literatura e cu 

totul altceva. Am aratat mai înainte unele cauze. 

Perioada 1830-1860 corespunde unui dublu proces al constituirii 

identitatii, în care literatura noastra se vede obligata nu doar sa-si croiasca în 

mare graba genurile si speciile caracteristice, ci si sa-si afirme o constiinta de 

sine. Retardarea noastra în raport cu Europa este evidenta. Ea ne poate explica 

de ce acum dimensiunea didactica, ilustrativa prevaleaza asupra celei pur 

creatoare, de ce, 

colectiva) e mai 

pasoptistilor este 

la nivelul substantei operelor, memoria (personala sau 

puternica decât imaginatia. Deficitul de imaginatie al 

legat de presiunea formelor, de necesitatea tiparelor. 

Imaginatia implica o noutate a fondului (subiecte, personaje, atmosfera etc.), or, 

acum, descoperirea modalitatilor si structurilor literare specifice constituie ea 

însasi o noutate care absoarbe toate energiile. Abundenta de imitatii, adaptari si 

prelucrari din aceasta perioada n-ar trebui sa ne mire. Nu neaparat mimetismul o 

motiveaza, ci lipsa curajului creator. Apoi, sa nu uitam si faptul ca ideologia 

clasicismului - de care aproape toti pasoptistii se simt atrasi - e una a modelelor 

si a canoanelor. Inhibitia în fata imaginatiei, apelul la structuri date si instalarea 

confortabila în memoria istorica sau subiectiva caracterizeaza toate genurile 

încercate de scriitorii pasoptisti. 

Intr-un volum din 1989, intitulat Din secolul romantic, Mihai Zamfir 

propune un model al prozei românesti din secolul al XlX-lea bazat pe opozitia 

dintre memorie si imaginatie. Ideea criticului e aceea ca între 1830-1880 proza 

româneasca reface într-o forma concentrata traseul prozei europene din secolele 

XVIII-XIX care a fost un spatiu al eului si al autobiograficului. Pentru pasoptisti 

si postpasoptisti, memoria existentiala si culturala e o tema dominanta. Faptul a 

fost observat si de Tudor Vianu, care în Arta prozatorilor români vorbeste 

despre primul nostru realism (Negruzzi, Filimon, Ghica) ca despre "un realism 

memorialistic". în cartea sa, Mihai Zamfir identifica urmatoarele trasaturi ale 

prozei anilor 1830-1860: literaturizarea faptelor autobiografice ("memorialistica 

trucata"), atractia pentru documentul non-estetic (memorii, scrisori, texte 

stiintifice, pagini de arhiva), cultivarea unor specii anume: memorialul, 

147

portretul, schita autobiografica, notele de calatorie, epistola, jurnalul intim. 

Singura specie de fictiune e nuvela (careia criticul îi atribuie o origine folclorica, 

mnemotehnica), iar romanul (forma scriptica prin exelenta) lipseste cu totul. 

În ce priveste poezia, ar fi exagerat sa vorbim despre o sensibilitate a ei 

proprie, autentica, despre o subiectivitate pasoptista. Când nu e militant, 

patriotic si civic, micul romantism Biedermeier e grandilocvent melancolic si 

discursiv-meditativ. Profunzimea sentimentului lipseste, eul poetic n-are înca o 

natura interioara, despre o metafizica a viziunii se poate vorbi în foarte putine 

cazuri (fragmentar la Heliade Radulescu, Alecsandri si Bolintineanu). Pâna la 

Pastelurile lui Alecsandri aproape ca nu se poate discuta despre un fond 

consistent si unitar al poeziei secolului trecut. Meditatiile nocturne în preajma 

ruinelor si filozofarea morala, abstracta, coplesita de retorism, stau temei tocmai 

lipsei de interiorizare a lirismului. Dar asta si pentru ca presiunea stilului si 

speciilor clasice (inexistente la noi pâna la poetii Vacaresti si Asachi) este acum 

enorma. Perioada 1830-1860 se identifica cu procesul de descoperire a versului 

modern, cult, de sorginte franceza. Prozodia ampla, clasica, romantica si chiar 

parnasiana e testata în epistole, fabule, ode, meditatii, elegii, satire, pasteluri. 

Sub influenta lui Victor Hugo si Lamartine se naste alexandrinul românesc, iar 

folclorul, prin experimentele lui Alecsandri, sta la baza elaborarii unui vers 

suplu, energic, functional. Anecdoticul, ocazionalul, istoricul, politicul primeaza 

în aproape toate încercarile de versificare. însa poezia erotica vizeaza deja 

puritatea lirismului. Asistam la o extraordinara mobilizare de forte care va 

conduce în cele din urma la elaborarea unui adevarat limbaj poetic, fluent, 

complex, îndraznet în imagini, variat, facilitând interiorizarea sentimentului, 

gata sa-si câstige definitiv autonomia. Terenul aparitiei lui Eminescu e astfel 

pregatit. 

Dramaturgia pasoptista e dominata fara drept de apel de personalitatea lui 

Alecsandri. Si în cadrul genului dramatic se pune aceeasi problema a adaptarii 

unor modele de împrumut. Speculând, în primele sale încercari teatrale, datele 

comediei usoare, frantuzesti, Alecsandri ajunge la ciclul Chiritelor, realizare 

importanta în istoria teatrului nostru comic, ce-1 anunta pe Caragiale. Acelasi 

autor ilustreaza si drama romantica, dupa model hugolian, în Despot-Voda. Gen 

public prin definitie, de evocare a trecutului istoric si exaltare a sentimentelor 

patriotice sau de critica a moravurilor si satira sociala, în ciuda importantei sale 

civilizatoare si educative, teatrul perioadei pasoptiste si postpasoptiste ( Razvan 

si Vidra de Hasdeu e o alta împlinire de exceptie) ramâne în umbra celorlalte 

preocupari. 

Privita în totalitatea sa, perioada 1830-1860 corespunde procesului de 

constituire a primului model cultural si literar modern în spatiul românesc. 

Faptul acesta are o importanta cruciala, cu consecinte multiple pentru toata 

literatura noastra, de la epoca marilor clasici pâna în prezent. Nu e o exagerare 

sa spunem ca reidentificarea periodica a generatiilor literaturii române cu efortul 

eroic si constructiv al pasoptistilor reprezinta un mod de a fi. 

148

BIBLIOGRAFIE: Cornea, Paul, Originile romantismului românesc, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1972; Zamfir, Mihai, Din secolul romantic, Ed. Cartea 

Româneasca, Bucuresti, 1989; Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii 

române, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Vianu, Tudor, Arta prozatorilor 

români, vol. I, II,E.L., Bucuresti, 1966; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


I. CURENTE LITERARE ÎN EPOCA: ILUMINISM, 

PREROMANTISM, ROMANTISM, CLASICISM SI REALISM 

Perioada pasoptista reprezinta o epoca de înflorire a literaturii noastre. 

Este o perioada în care se afirma simultan mai multe curente literare. Principala 

trasatura a literaturii pasoptiste consta în coexistenta curentelor literare, nu 

numai în opera aceluiasi scriitor, dar chiar în aceeasi creatie. 

Iluminismul este mai mult o miscare ideologica decât un curent literar. 

Specific literaturii europene a secolului al XVIII-lea, iluminismul se manifesta 

în literatura noastra într-o perioada de timp îndelungata. Elementele iluministe 

se regasesc atât la reprezentantii Scolii Ardelene, cât si apoi la Dinicu Golescu 

si mai departe la scriitorii pasoptisti. Dimensiunea iluminista are pentru perioada 

pasoptista o semnificatie generala. Literatura creata atunci încerca prin tematica 

si viziune sa se apropie cât mai mult de public, sa-î educe si sa-1 moralizeze. 

Iluminismul are si o accentuata componenta institutionala, pentru ca în 

perioada pasoptista învatamântul, presa si teatrul capata o reala dezvoltare. în 

1840 conducerea Teatrului National din Iasi este preluata de M. Kogalniceanu, 

V. Alecsandri si Costache Negruzzi, care vedeau în aceasta institutie "o scoala 

de moral". Tot o semnificatie iluminista are si faptul ca se preconiza ca teatrul sa 

aiba un repertoriu national. 

Specificul literaturii pasoptiste este teoretizat în primul numar al revistei 

"Dacia literara" care apare în 1840. Introducerea lui M. Kogalniceanu este un 

manifest programatic de factura dominant romantica. Tema istoriei si folclorul 

promovate în articol ca surse de inspiratie sunt elemente specific romantice. 

Descoperirea folclorului devine pentru scriitorii pasoptisti un obiectiv 

programatic. M. Kogalniceanu afirma în 1837 ca "ceea ce formeaza sâmburele 

poeziei noastre nationale suni baladele si cântecele populare", iar V. Alecsandri 

va publica în 1852 culegerea de poezii poporale în care se afla si balada Miorita. 

Literatura populara va deveni, pe model romantic, o sursa de inspiratie. I. H. 

Radulescu o va exploata în poezia Zburatorul. Dar inspiratia din folclor va viza 

nu numai tematica poeziei pasoptiste, ci si ritmul si rima, aspectul formal în 

întregul lui. 

Istoria este una dintre temele dominante ale literaturii pasoptiste. Ea 

poate fi întâlnita în poezie, proza si teatru. Una dintre modalitatile de raportare 

la istorie este "invocarea ruinelor", modalitate pe care criticul Mircea 

Anghelescu o considera specifica preromantismului. Ea poate fi întâlnita la 

149

Vasile Cârlova sau la Gr. Alexandrescu. Ruinurile Târgovistei a lui Cârlova 

debuteaza conform "ritualului" preromantic: "O, ziduri întristate! O, monument 

slavit!/'în ce marime nalta si voi ati stralucit". Debutul poeziei Umbra lui 

Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu sta sub semnul preromantismului. 

Descoperim aici atmosfera specifica acestui curent. Ea consta în imaginea, 

însingurata a poetului surprins meditând într-o noapte plina de mister: "dintr-o 

pestera, din râpa, noaptea iese ma-mpresoara/ De pe muchie, de pe stânca 

chipuri negre se cobor". Tot la Cârlova si la Alexandrescu, dar si la Gh. Asachi, 

regasim tema "ubi sunt" (unde sunt). Figura eroica a lui Mircea este evocata 

tocmai pentru a glorifica o perioada de mult apusa. Asa cum sesizam înca de la 

început, operele pasoptistilor nu stau numai sub influenta unui curent literar. în 

abordarea istoriei, elementele preromantice se vor împleti cu cele romantice si 

cu cele clasice. Alexandru Lapusneanul, nuvela lui Costache Negruzzi, este 

exemplara în acest sens. Formal, echilibrul compozitional al nuvelei îl situeaza 

pe Negruzzi sub semnul clasicismului. Conflictul sângeros, destinul eroului sunt 

romantice. Lapusneanul este un personaj exceptional în împrejurari 

exceptionale. Antiteza, procedeu specific romantic, este prezenta în nuvela. De 

altfel, acest procedeu este frecvent în literatura pasoptista. La Gr. Alexandrescu, 

ea va marca fie distanta între trecut si prezent, cum se întâmpla în Umbra lui 

Mircea. La Cozia, fie între personalitatea ultragiata a poetului si societate, cum 

se întâmpla în poezia Satira, Duhului meu. Poetul abordeaza satira, fabula, 

epistola, specii cultivate în clasicism. Mai mult, în Epistola catre Voltaire, el îi 

aminteste pe Horatiu si Boileau, esteticieni clasicisti. Paralel însa Gr. 

Alexandrescu construieste o lume a imaginarului romantic în Meditatie, 

Cimitirul sau Reveria. Revenind la Satira. Duhului meu", am putea spune ca 

poezia e caracteristica pentru confluenta curentelor clasic si romantic în 

literatura româna. Ca optiune formala, poezia apartine clasicismului, structural 

vorbind ea tine de romantism, ironic, autorul pune fata în fata personalitatea 

creatorului adevarat si frivolitatea lumii în care traieste. Calatoria pe care poetul 

o va face cu Ion Ghica la manastirile din Oltenia va fi retinuta într-un memorial 

pe care Ioana Em. Petrescu îl plaseaza la "confluenta ideologiei iluministe si a 

sentimentalitatii romantice ". Pe urma lui Boileau, care îndruma scriitorul "sa 

lege întotdeauna utilul de frumos", Alexandrescu îsi alege cu mare atentie 

temele. Poetul nu evita sa fie didactic. Optiunea sa pentru fabula este elocventa 

în acest sens. De altfel, si Heliade Radulescu exploateaza teritoriul fabulei. 

Radacinile clasice sunt si la el, ca la Alexandrescu, clare.Pe modelul clasic sunt 

create si "fiziologiile". Fiziologia provincialului în Iasi a lui Kogalniceanu 

porneste de la modelul caracterelor lui La Bruyere. Sensul acestor proze este în 

genere satiric. Nicolae Manolescu observa ca sursa de inspiratie a lui 

Kogalniceanu poate fi considerata proza lui Costache Negruzzi. Obiectul satirei 

este parvenitul ca în "Cuconul Dragan" sau Cuconita Dragana din proza lui 

Ion Heliade Radulescu, Cuconita Dragana e o mahalagioaica cu aere de doamna. 

Cuconul Dragan e un badaran boierit care se poarta dupa "moda veacului" si s-a 

150

ajuns scotînd "lapte din piatra", dupa sistemul "pupa pe rumân în tot si-i lua din 

punga tot". Costache Negruzzi dezvolta o tipologie destul de extinsa: 

functionarul, calugarul, provincialul. Tendinta didactica este vadita, apropiindu- 

1 pe autor de clasicism, dar si el e un scriitor la care elementele clasice se 

combina cu cele romantice. "Negruzzi a respirat în atmosfera romantica înainte 

de a scrie el însusi literatura."(...) "Un autor citit cu asiduitate este Hugo " (N. 

Manolescu, Istoria critica a literaturii române ). Tot Manolescu aseaza proza 

lui Negruzzi sub semnul romantismului Biedermeier (romantism mic burghez). 

Scriind despre Zoe, Elvira Sorohan nota: ”Nicaieri nu e mai limpede reliefat 

moralismul lui Negruzzi, oarecum deservit de stilul stângaci, melodramatic, 

decât în faza debutului. Situatia tipic romantica si hugolianâ a fetei seduse si 

abandonate este subiectul nuvelei Zoe". 

Poezia pasoptista sta în mare parte sub semnul romantismului. Alegând 

istoria ca sursa de inspiratie, scriind o lirica a patriotismului ardent, pasoptistii se 

înscriu în curentul romantic. Totusi, pe acest fond dominant apar Pastelurile lui 

Alecsandri. întregul ciclu e editat pâna în 1869. Privite în ansamblu, Pastelurile 

reprezinta o opera de maturitate. Prin echilibrul compozitional si prin claritate 

aceste poezii pot fi considerate ca apartinând clasicismului. Fiind poezii cu 

caracter descriptiv, Pastelurile reprezinta o natura idilica în care omul îsi gaseste 

linistea si fericirea. Alecsandri prezinta succesiv toate anotimpurile, insistând 

mai mult asupra imaginii iernii. Linistea, armonia, pacea interioara sunt 

coordonatele poeziei Pastelurilor. 

Un loc aparte în cadrul pasoptismului român îl reprezinta dramaturgia. 

Când are ca sursa de inspiratie istoria, drama pasoptista sta sub semnul 

romantismului. Exemplara este în acest sens piesa Despot Voda a lui V. 

Alecsandri. Modelul ei se regaseste în piesa lui V. Hugo Ruy Blas. Despot este 

un aventurier mânat de ambitia încoronarii, care piere nu din cauza unui destin 

potrivnic, ci fiindca în patima lui pentru putere încalca legile si traditiile 

pamântene si prin abuzuri îsi îndeparteaza încrederea celor din jur, dar mai cu 

seama a poporului. Despot e un personaj exceptional, în împrejurari 

exceptionale. Pentru autor însusi el e definit ca "tipul acelor vântura lume, din 

secolul al XVI-lea, jumatate eroi, jumatate spadasini, care traiau într-o epoca 

de mari avânturi si de principii nepotrivite cufilosofia civilizatiei moderne". 

Aceasta latura romantica este dublata din nou, si în cazuî dramaturgiei lui 

Alecsandri, de o componenta clasica. Ea corespunde perioadei de maturitate a 

creatiei autorului. Retras în ambianta conacului de la Mircesti, Alecsandri 

mediteaza asupra autorilor antici: Ovidiu si Horatiu. Rezultatul este surprins în 

câteva drame mai apropiate de întelegerea horatiana, clasica, a artei. în Ovidiu si 

Fântâna Blanduziei versificarea armonioasa ajunge la rafinament. Si în 

comedie, Alecsandri e un autor de factura clasica. Zugravind portretul Chintei, 

autorul e un moralist. Personajul sau e o cucoana plina de ifose, posesoare a unui 

limbaj amestecat, plin de frantuzisme, care se doreste a fi membra a 

protipendadei epocii. Opus tendnteîor "moderniste" întruchipate de Chirita este 

151

Bâzoi, care încarneaza conservatorismul sclerozat. Mai accentuat ca în cazul 

celorlalte genuri literare, drama pasoptista se prezinta ca un amalgam de 

tendinte. Conceptia pasoptista despre teatru este ideologic vorbind una 

iluminista. Actul dramatic propriu-zis se împarte între o tendinta umanista si una 

clasica. 

Perioada pasoptista e un moment exemplar pentru literatura româna. Este 

perioada în care se încearca "arderea" rapida a unor etape pe care literatura 

noastra nu le parcursese asemeni literaturilor occidentale. Amestec de 

iluminism, preromantism, romantism si clasicism, pasoptismul" este o epoca de 

afirmare a literaturii nationale. 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Calinescu, Matei, Marino, Adrian, 

Vianu, Tudor, Clasicism, baroc, romantism; Cornea, Paul, Originile 

romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Manolescu, Nicolae, 

Istoria critica a literaturii române, Ed. Minerva, Bucuresti, 1991. 

II. "DACIA LITERARA" SI PROGRAMUL ROMANTISMULUI 

ROMÂNESC 

Literatura pasoptista se dezvolta sub semnul romantismului european. Ea 

parcurge un drum sinuos, nu lipsit de oprelisti si inhibari momentane. Literatura 

româna din preajma anilor 1825-1830 abunda în adaptari dupa scriitori straini, în 

special dupa autorii francezi. Curentele literare sunt asimilate simultan, iar 

poieticile lor nu sunt diferentiate strict. Notiunile de plagiat, pastisa ori 

compilare nu sunt întelese ca însusire frauduloasa a unor subiecte sau teme 

literare apartinând unor scriitori straini, ci ca un gest de "bon ton" pe care toata 

lumea îl accepta, considerând un act de noblete apropierea de modelele 

europene. 

Lipsa de inventie si imaginatie ce acopera o buna parte a literaturii 

pasoptiste este si ea un reflex al parcurgerii unei etape de tranzitie în care 

literatura româna îsi cauta calea spre originalitate. Traducerile initiate de I. H. 

Radulescu, care concepuse un amplu program în acest sens (combatute mai 

târziu de Kogalniceanu), reprezentau de fapt, o aspiratie a omului de cultura spre 

cunoastere, înscriindu-se în spiritul modern al epocii, care-si extindea si largea 

tot mai mult orizontul. Fara acest enciclopedism, evolutia si modernizarea 

pareau o aspiratie fragila si îndepartata. 

Desi literatura se practica, acum, adeseori, ca o activitate intelectuala si 

spirituala plasata sub semnul divertismentului, fiind, pe un plan secund, mult în 

urma politicii si a preocuparilor realizarii institutiilor pe baze noi, progresiste, 

literatii români încep sa aiba constiinta necesitatii unei literaturi proprii. 

Scriitorii pasoptisti sunt angrenati în activitati politice si diplomatice, sunt 

preocupati de pregatirea revolutiei de la 1848 si gândesc, în perspectiva, Unirea 

Principatelor. Setea de cunoastere si nevoia de cultura si civilizatie îi împing pe 

carturari spre voiajuri repetate în tarile occidentale, spre studii universitare, spre 

152

satisfacerea unor curiozitati intelectuale. Scrisorile, jurnalele de calatorie, 

traducerile, uneori fara pretentii literare, dovedesc permanenta aspiratie a 

românilor spre cunoastere reciproca, spre confruntarea de mentalitati, dar si 

preocuparea lor pentru asimilarea valorilor culturii europene. 

Receptivitatea sporita fata de literaturile occidentale s-a manifestat si la 

nivelul curentelor si poieticilor literare elaborate mai ales de scriitorii francezi. 

Clasicismul si romantismul sunt asimilate simultan, fapt ce a dus la 

amalgamarea trasaturilor acestor curente. Apropierea si aderenta morala la 

aceste miscari de idei a fost doar exterioara. Serban Cioculescu observa cu 

discretie ca "Noi nu am cunoscut, ca alte literaturi vecine, atingerea directa cu 

problematica romantica. Experienta interioara a romantismului ne-a ramas 

straina. Scriitorii nostri nu au trecutprintr-o "criza " morala, de esenta faustica, 

demonica sau egotista, ca urmasii spiritului lui Goethe, Byronsau 

Chateaubriand, din alte tari" (S. Cioculescu, VI. Streinu si T. Vianu, Istoria 

literaturii române moderne ). 

Nu lipsit de relevanta este sincronismul aproape perfect dintre manifestul 

romantismului francez, formulat stralucit de V. Hugo în Prefata la drama 

Cromwell(1827), si articolul-program, Introductie, publicat de M. Kogalniceanu 

în revista "Dacia literara" (1840). Desi M. Kogalniceanu nu elaboreaza o 

poietica a romantismului românesc, ramânând doar la nivelul unor recomandari 

de bun simt, se poate observa ca marele carturar intuia necesitatea realizarii 

neântârziate a unei literaturi proprii care sa ne propulseze în concertul valorilor 

europene. Nuantând putin, trebuie sa relevam si faptul ca scriitorii români ai 

momentului asimileaza rapid manifestul romantismului francez si trec la 

aplicarea unor principii formulate aici. Specifica însa romantismului românesc a 

fost angajarea în istorie si slujirea cu ardoare a idealurilor politice ale epocii. 

Scriitorii n-au avut în vedere explorarea unor teritorii abisale ale constiintei. 

"Romantismul românesc -scrie Paul Cornea - nu cunoaste nici anarhia 

sensibilitatii, nici dereglarea simturilor, nu exploreaza zonele tenebroase ale 

constiintei si pare prea putin tentat de metafizica. Aspectul oniric, teozofic, 

magic, prezent în romantismul german, lipseste aproape cu desavârsire" ( 

Istoria literaturii române, vol. colectiv, 1968). 

Romanticii au deschis orizonturi noi, largind cu mult perimetrul artei. Ei 

au redescoperit istoria si au valorificat cu finete literatura populara în care au 

identificat nu doar un depozit artistic si spiritual extrem de bogat, dar si inedite 

formule lingvistice. Pe de alta parte, ei sunt interesati de mitologiile orientale 

care pastrau elemente ale unei vieti îndepartate ce puteau fi valorificate artistic. 

Multe teme si motive romantice îsi gasesc ecoul si în opera scriitorilor 

pasoptisti. Fantezia creatoare, aspiratia spre absolut, sporirea viziunii interioare, 

eliberarea imaginatiei de constrângeri nivelatoare si, nu în ultimul rând, spiritul 

rebel care-i pune în conflict cu lumea sunt doar câteva din trasaturile scriitorilor 

romantici de la 1840. De asemenea, practica si critica romantica sunt mai putin 

intolerante. Ele admit ca orice opera literara se construieste pe deplina libertate 

153

de creatie, prin iluminarea fara complexe a unei lumi, adeseori, contradictorii. Si 

mai mult, romantismul nostru pasoptist prefigureaza o deschidere mai mare spre 

înnoirile viitoare ale artei.Un rol însemnat în acest sens l-au avut activitatea lui 

M. Kogalniceanu si Curentul National "Dacia literara", actiuni ce aveau sa 

imprime literaturii române o fizionomie proprie. 

Revista "Dacia literara" apare la Iasi în 1840 sub îndrumarea lui M. 

Kogalniceanu, iar titlul ei este simbolic, exprimând ideea unitatii nationale prin 

literatura. M. Kogalniceanu, ca om politic si diplomat, nu scapase din vedere 

posibilitatea reunirii scriitorilor români din cele trei Principate în jurul revistei 

"Dacia literara" în vederea realizarii, în viitor, a unirii politice, fapt ce ar fi 

împlinit un mai vechi si scump vis al tuturor românilor. 

Prin ideile pe care le sustine, "Dacia literara" devine o revista 

programatica ce-si propunea sa stimuleze creatia originala si sa adopte un spirit 

critic obiectiv. Programul revistei si câteva din directiile estetice pe care ar fi 

trebuit sa le urmeze literatura noastra sunt precis formulate în articolul-program, 

Introductie, scris si publicat de M. Kogalniceanu în primul numar al revistei. 

Articolul debuteaza cu o elogioasa trecere în revista a tuturor ziarelor si 

revistelor ce apareau în Principatele Române la acea data. 

Vizionar si analitic, M. Kogalniceanu observa însa caracterul provincial si 

prea personal al unor publicatii ca "Albina româneasca", "Foaie pentru minte 

inima si literatura" si "Curierul românesc", pe care le acuza de o prea accentuata 

"culoare locala" si de abundenta informatiilor politice. Necesara era, deci, o 

revista "care, parasind politica, s-ar îndeletnici numai cu literatura nationala... 

". Aceasta revista îsi va deschide paginile tuturor scriitorilor români din 

Principate si va deveni "un repertoriu general al literaturii românesti, în carele, 

ca într-o oglinda, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, banateni, 

bucovineni, fiestecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul sau". Pornind de la 

ideea ca "însusirea cea mai de pret a unei literaturi este originalitatea", M. 

Kogalniceanu condamna traducerile, considerându-le "o manie primejdioasa, 

pentru ca omoara în noi duhul national". Aceasta afirmatie nu trebuie înteleasa 

ca o respingere totala a talmacirilor din alte limbi pe care Kogalniceanu le 

aprecia în principiu, ci ca o repudiere a imitatiei servile, a superficialitatii si 

lipsei de originalitate. Aparea astfel foarte clara ideea constituirii unei literaturi 

nationale originale care sa ne reprezinte si sa ne permita patrunderea în concertul 

european al valorilor literare. O literatura originala nu putea fi în afara 

specificului nostru national. De aceea, apelul catre scriitori de a se inspira din 

istoria patriei, din frumusetile ei si din folclor aparea ca necesar: "Istoria noastra 

are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile 

noastre sunt destul de pitoresti si de poetice pentru ca sa putem gasi si la noi 

sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne împrumutam de la 

alte natii". O alta idee programatica exprimata cu convingere de M. 

Kogalniceanu în acest articol-program este aceea a realizarii "unei limbi si a 

unei literaturi comune pentru toti". Vremea tatonarilor trecuse, ambiguitatile 

154

legate de limba si stil trebuiau depasite. Un spirit critic obiectiv trebuia 

neântârziat instituit, iar îngaduinta si toleranta, ce-i mentineau pe scriitori într-o 

mediocritate neavenita, trebuiau curând îndepartate: "Critica noastra - scria 

Kogalniceanu - va fi nepartinitoare: Vom critica cartea, iara nu persoana: 

Vrajmasi ai arbitrariului, nu vom fi, arbitrari în judecatile noastre literare ". 

Programul "Daciei literare" se contureaza si prin necesitatea unei unitati 

culturale a natiunii: "în sfârsit - se spune în articolul introductiv - talul nostru 

este realizatia dorintii ca românii sa aiba o limba si o literatura comuna pentru 

toti". Desi a avut o aparitie scurta (doar trei numere), revista "Dacia literara" a 

format un curent de opinii critice si estetice^ ce aveau sa duca la relizarea unei 

literaturi originale, cu reale posibilitati de a concura cu literatura europeana. Sa 

mai notam ca în paginile celor trei numere aparute au semnat articole si opere 

literare valoroase cei mai de seama carturari ai epocii pasoptiste: C. Negruzzi 

(Alexandru Lapusneanul si Cântece populare ale Moldovei ), V. Alecsandri ( 

Buchetiera de la Florenta ), Grigore Alexandrescu ( Anul 1840 ) Alecu Russo 

si altii. 

În spiritul "Daciei literare", cu un program si o estetica asemanatoare, au 

activat în epoca si revistele "Propasirea" (1844) condusa de Kogalniceanu si Ion 

Ghica, si "România literara" (1855) scoasa de V. Aleesandri. în paginile acestor 

reviste, care au avut rolul de a constitui o viziune unitara asupra literaturii 

române, s-au reunit cele mai valoroase condeie ale literaturii pasoptiste: V. 

Alecsandri, N. Balcescu, M. Kogalniceanu, Ion Ghica, Alecu Russo, Andrei 

Muresanu, Cezar Bolliac si altii. Literatura promovata de ei a câstigat în 

originalitate si profunzime, apropiindu-se tot mai evident de valoarea artistica a 

literaturii occidentale. 


origini pâna în prezent, F.P.L.A., 1941; Cioculescu, Serban, Streinu, VI, Vianu, 

T.,Istoria literaturii române, Ed. Academiei, Bucuresti, 1968, Istoria literaturii 

moderne, E.D.P., Bucuresti, 1971, Arte poetice - Romantismul (volum 

coordonat de Angela Ion), Ed. Univers, Bucuresti, 1982. 

III. CIRCULATIA CARTII ROMÂNESTI LA ÎNCEPUTUL 

SECOLULUI AL XIX-LEA 

La sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XIX-lea se 

produce trecerea spre cartea laica si abandonarea treptata a monopolului bisericii 

asupra tiparului. Ca urmare a dezvoltarii politice si sociale a tarilor române, a 

tendintelor de modernizare a societatii, vor aparea tot mai multe lucrari în limba 

româna, cu o arie de cuprindere mult mai vasta decât cea pur religioasa. 

Tot acum apar si primele ziare românesti: „Crestomaticul românesc”apare 

în 1814 la Cernauti; „Biblioteca româneasca” la Buda în 1821; „Fama 

Lipschi pentru Dacia” editat în 1827 la Leipzig de I.M. Rosetti din Tara 

Româneasca si Ion Lascar din Moldova la îndemnul lui Dinicu Golescu; 

155

„Curierul românesc” în 1829 condus de I.H.Radulescu si „Albina româneasca” – 

Gh. Asachi în 1829. 

Creste si numarul manualelor tiparite acum când pentru învatatura 

românilor din Transilvania, tipografii din Sibiu vor primi din partea autoritatilor 

habsburgice privilegiul tiparirii acestora. Centrul cultural important pentru 

tipariturile românesti în Transilvania a fost Blajul în prima jumatate a secolului 

al XIX-lea. Se tipareau în medie carti în limba româna între 600-1500 de 

exemplare, iar pentru manualele scolare tirajul trecea de 3000 de exemplare. Au 

aparut si case editoriale: cele ale fratilor Mihai si Simion Hristidi si librari 

întreprinzatori care fac subscrieri pentru lucrari mai valoroase. Creste si se 

diversifica numarul cititorilor recrutati mai ales din rândul orasenimii si a 

negustorilor avuti care manifestau interes pentru ziare mai ales.Cerinta sporita 

de carti scolare îl determina pe domnitorul Ioan Caragea la 3 noiembrie 1817 sa 

acorde un privilegiu pe timp de 20 de ani pentru înfiintarea si exploatarea unei 

tipografii particulare. Tipografia din Bucuresti era înzestrata cu slove chirilice si 

cu cele grecesti. Prima carte aparuta aici a fost Legiuirea lui Caragea din 1818, 

o mparturie a posibilitatilor tehnice reale ale tipografiei: textul la o singura 

culoare încadrat în chenar negru simplu, cu ilustratie stema tarii si a judetelor. 

Sunt imprimate atât carti religioase cât si laice, traduceri si prelucrari. Tot aici 

au aparut Proclamatia lui Tudor Vladimirescu din 1821, poeziile lui Barbu 

Mumuleanu, dintre care în 1820 Rost de poezii, iar în 1825 Caracteruri si 

Poezii deosebite sau cântece de lume, din care unele sunt culese de altii, iar 

altele originale de catre Anton Pann în 1831. Procesul de laicizarea cartii se 

impune prin dezvoltarea gustului pentru citit, prin circulatia intensa a volumelor 

si prin cresterea numarului de exemplare tiparite. Perioada de pionierat a 

tiparului laic modern sta sub semnul activitatii tipografilor editori, scriitori si 

oameni de cultura ca I.H.Radulescu, Gh. Asachi si M. Kogalniceanu, care s-au 

dovedit a fi constienti de rolul activ al cartii în formarea constiintei nationale, în 

dezvolatrea culturii originale. Ei au izbutit sa realizeze cu mari sacrificii 

materiale si morale un program complex, cullinii directoare de durata în 

progresul tiparului si literelor românesti. 

Scriitorul si editorul I.H. Radulescu inaugureaza o epoca noua în istoria 

tiparului si a cartii, el dând la lumina pâna în 1848 numeroase carti si lucrari, 

195, dintre cele mai variate genuri literare. Acestea au jucat un rol decisiv în 

pregatirea spiritului revolutiona, în sensibilizarea societatii la ideile noi, 

favorabile progresului social. În tipografia lui apare prima carte a romantismului 

românesc, Eliezer si Neftali, 1832, o traducere a poemului lui Florian., careia i 

se adauga talmaciri din Byron si Lamartine. Primul volum de poezii al lui 

Radulescu dateaza din 1830. Un loc important îl ocupa traducerile sale din 

autori straini, ca Voltaire, Rousseau, Byron. Editor cu adevarat modern, el 

tipareste într-un interval relativ scurt de la preluarea tipografiei si pâna la 1848 

scrierile reprezentantilor de frunte a literaturii române din cea epoca. Apare 

Colectie din poeziile d-lui D. Bolintineanu, 1847, Cezar Bolliac Poezii noue, 

156

1847. Carturarul moldovean Gh. Asachi a detinut si el privilegiul de a înfiinta si 

de a exploata timp de 15 ani o tipografie în orasul Iasi. Atelierul sau Institutul 

Albina Româneasca, era înzestrat cu masini moderne si diverse capuri de litere, 

cu o litografie cu care el a realizat numeroase ilustratii pentru volumele pe care 

le tiparea, cât si pentru albumele si calendarele cu scene istorice.Asemenea 

tablouri istorice sunt: Muma lui Stefan cel Mare sau Dochia si Traian, legenda 

dupa zicerile populare ale românilor. De numele lui se leaga si înfiintarea la 

Petrodava a unei dintre primele fabrici moderne de hârtie în 1841. El va tipari 

traducerea unor lucrari literare si stiintifice si va publica din literatura originala, 

multe volume purtând embleme Institutului „Albina Româneasca”. O prima 

schita de istoria învatamântului românesc se tipareste în 1838 la Iasi în limbile 

româna si franceza sub semnatura lui Gh. Asachi. Relatie istorica asupra 

scoalelor nationale în Moldova de la a lor rostatornicire 1828-1838. Pentru a 

raspunde cerintelor tot mai mari ale învatamântului au fost publicate manuale 

scolare adoptate si prelucrate, alaturi de lucrari stiintifice originale importante 

pentru începutul de drum al stiintei românesti. Asa apar Istoria naturala de 

I.C.Czihak, în 1837, Elemente de matematica de Gh. Asachi în 1836, Vitele 

albe din Engliterra 1842, o traducere de Ion Ionescu de la Brad.Prescurtarea 

geografiei vechi a Daciei, A Moldovei si a Tarii Românesti de Popescu 

Scriban, 1838. 

O activitate editorial-tipografica la fel de importantapentru mersul înainte 

al cartii românesti desfasoara Mihail Kogalniceanu, care la 1840 în Introductie 

la „Dacia Literara” îsi expunea concis dar convingator opiniile despre 

dezvoltarea literaturii originale.Între 1840 si 1845 au aparut numeroase lucrari 

editate de Kogalniceanu, ca Fabulele lui Alecu Donici, poeziile lui Gr. 

Alexandrescu, scrierile lui Costache Caragiale, Satirele lui Antioh Cantemir, 

balade dedicate poetilor români de Victor Hugo.S-a tiparit tot aici un Almanah 

pentru învatatura si petrecere pe anii 1843-45, la care si-a asigurat colaborarea 

lui Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Al. Donici, Costache Negri, I.Ionescu 

de la Brad. El a activat ca editor al unor lucrari originale cu o tematica variata. 

În 1845 apareau letopisetele Moldovei, dupa ce în 1844 vazuse lumina tiparului 

la Iasi studiul lui Nicolae Balcescu Puterea armata si arta militara de la 

întemeierea Principatului Valahiei si pâna acum. 

Miscarea de idei favorabil înnoirilor sociale revolutionare are o influenta 

benefica asupra evolutiei cartii. Perioada de la început a tiparului laic modern 

este una de interferenta si de tranzitie, manifestata în însasi realizarea materiala 

a cartii. Se observa trecerea tot mai accentuata catre alfabetul latin. În 1839 îsi 

începe efectiv activitatea prima tipografie laica de stat, care este Tipografia 

Colegiului National, unde este tiparit „Magazinul istoric pentru Dacia” în 1845 

sub redactia lui August Treboniu Laurian si Nicolae Balcescu, publicatie în 

paginile careia apar cronocile Tarii Românesti, act editorial inspirat de 

programul „Daciei literare”. În 1846 au aparut doua dintre cele mai importante 

scrieri ale lui Nicolae Balcescu, Puterea armata si arta militara la moldoveni în 

157

timpul marirei lor si Despre starea sociala a muncitorilor plugari în 

Principatele Române în deosebite timpuri . Tipografiile înfiintate dupa 1837 în 

Tara Româneasca sunt în mare parte rodul initiativei unor carturari angrenati cu 

toate puterile în lupta pentru emanciparea culturala a poporului. C .A. Rosetti, ca 

revolutionar, cumpara în 1846 litografia si tipografia, libraria si cabinetul de 

lectura aflat în proprietatea unui german, dezvoltând o activitate bogata pe 

tarâmul comertului de carte si al dezvoltarii tiparului. Cercetatorul Constantin 

Pascu a descoperit în Biblioteca Muzeului Brukenthal din Sibiu o foaie volanta 

inedita intitulata Vestire, aparuta în 1827 în limbile româna, germanap si 

franceza, prin care se anunta deschiderea la Bucuresti a unei librarii cu o 

biblioteca de împrumut si o “Gazetarie sau Cabinet pentru cetirea lucrurilor si 

întâmplarilor.“ În Vestire atribuita lui Dinicu Golescu se mai mentioneaza si 

înfiintarea unei legatorii de carti. Se întemeiaza o noua tipografie cu masini si 

litere procurate din Leipzig. Apar multe lucrari, între care traducerea celebrei 

carti a lui Goethe Suferintele junelui Werther în 1842. Noii proprietari vor 

continua linia productiei tipografice, astfel ca în timpul revolutiei se vor publica 

aici “Monitorul Român” si ziarul “Pruncul Român”. În capitala Tarii Românesti 

mai functionau si alti tipografi, între care Anton Pann scoate, o Culegere de 

proverbe sau Povestea Vorbii în 1852, dupa ce publicase Poezii populare în 

1846.El scoate si muzica psaltica. 

Desigur ca productiei de carte bogate îi corespundea si o dezvoltare a 

comertului de publicatii. Cataloagele librariilor din acesta epoca ilustreaza 

avântul la care ajunsese circulatia cartii prin comercializare.Volumele oferite 

spre vânzare provin din tipografiile Tarii Românesti, ale Moldovei si 

Transilvaniei, dovedind strânsele legaturi dintre librariile diferitelor provincii 

înaite de unirea din 1859.Interesant este faptul ca unii librari s-au dovedit a fi si 

buni editori, asa cum a fost librarul editor George Ioanid, adevarat deschizator 

de drumuri în domeniul editurii comerciale. librarii vindeau nu doar carti, ci le si 

puneau la dispozitia cititorilor prin intermediul unor cabinete de lectura. Cartea , 

tiparul, comertul de carte au contribuit între 1830-1848 si mai apoi spre 1859 la 

formarea unei opinii publice favorabile înnoirilor, emanciparii nationale a 

tarilor române, la pregatirea Unirii din 1859 si apoi la realizarea razboiului de 

Independenta din 1877-1878. Tiparul complet laicizat slujeste, asadar, marilor 

cauze nationale, îandepartându-se în mod hottrât de starea artizanala si tinzând 

îan mod legic spre o modernizare europenizanta. 

Tot mai multi librari se perfectionau si în tehnica editarii. Astfel în 

librariile din Transilvania se aflau si carti imprimate în Tara Româneasca. Cartea 

tiparita la Bucuresti, Iasi sau peste Carpati are legaturi si se raspândeste cu 

grabire . Un reprezentativ caz este cel al taranului din Muntii Fagarasului, Badea 

Gheorghe Cârtan, care trecea cartile prin “vama cucului”, astfel ca prin 

intemediul lui s-au raspândit ]n Transilvania scrierilor unor clasici ai literaturii 

noastre. 

158

Avântul luat de învatamânt, înflorirea vietii culturale creeaza conditii 

optime pentru dezvoltarii activitatii editoriale. Cea mai puternica editura 

româneasca este Soccec, cu ateliere tipografice si litografice proprii, având 

masini moderne si chiar ateliere de legatorie. Activitatea editurii se axeaza pe 

publicarea manualeleor si pe tiparirea operelor scriitorilor nostri. O alta 

întreprindere cu o intensa activitate tipografica este editura Minerva. 

Efervescenta editoriala din tara noastra este intretinuta si prin atragerea spre 

aceasta activitate a unor reviste si ziare. Editurile românesti prin ampla activitate 

desfasurata au avut o însemnatate deosebita în dezvoltarea cartii si astfel a 

stiintei si culturii nationale. Salutara era preocuparea pentru vesmântul si forma 

cartilor imprimate, pentru ilustrarea si ornamentarea copertei în interior si pe 

margini.Daca la început în interior se margineau la unele frontispicii tipografice, 

odata cu înflorirea tiparului atelierele litografice si zincografice din tara se 

înmultesc si se specializeaza în executarea afiselor si pentru executarea tot mai 

de înalta calitate a publicatiilor. 

IV. CARTEA ROMÂNEASCA ÎNTRE ANII 1830-1868 

Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis largi perspective de dezvoltare si 

modernizare a tarilor române. Deplina libertate a comertului preconizata de 

aceasta pace a creat posibilitatea cresterii ritmului de dezvoltare a relatiilor 

capitaliste. Stipularea unor înlesniri: desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara 

româneasca; unele masuri economico-administrative si politice cuprinse în 

regulamentele organice, introduse în 1831 în Tara Româneasca si 1832 în 

Moldova, vor favoriza în timp unificarea institutiilor din cele doua principate si 

realizarea unirii lor. 

Revolutia de la 1848, abolirea servitutilor feudale, Unirea Principatelor si 

razboiul pentru independenta au dus treptat la înfrângerea feudalismului si 

victoria orânduirii capitaliste. Avântul economic este însotit de o revigorare a 

miscarii culturale si a activitatii tiparului ca o componenta a acesteia. Este 

urmare a unui imbold simtit de tânara burghezie româneasca spre dobândirea de 

cunostinte necesare în vederea propasirii economice si înarmarea ei în lupta 

contra feudalismului perimat. 

Un prim segment ce trebuia reorganizat si dezvoltat era învatamântul, si în 

special cel primar. Acesta devine acum mai accesibil paturilor orasenesti si chiar 

taranimii prin înfiintarea de scoli satesti ce beneficiau – în cazul Tarii Românesti 

de exemplu, de gratuitate prin stradaniile unui carturar iluminist: Petrache 

Poenaru. 

În ce priveste Transilvania, ratio educationes si Norma regia elaborate în 

timpul Mariei Tereza vor deschide, cel putin legal, drumul dezvoltarii unui 

învatamânt satesc si pentru românii de aici. Scutirea de robota catre proprietarii 

domeniilor nobiliare a dascalilor a determinat o marire a numarului celor ce 

doreau sa învete spre a deveni dascali. Aceste masuri sunt urmate de 

Prescriptiile împaratesti din 3 iulie 1784 ale lui Iosif al II-lea care dispune pe 

159

viitor sa fie primiti în functii publice tinerii cei mai vrednici ,,fara deosebire de 

nationalitate si religie”. 

Dupa Rascoala din 1784, condusa de Horea, Closca si Crisan, împaratul, 

prin decretul 2676 din 1786 dispunea: 

1. Scolile cele vechi sa se puna în stare mai buna si altele noi sa se 

înfiinteze în localitati mai mari: Zlatna, Abrud, Brad si Turda, unde locuitorii si- 

au luat asupra lor obligatia de a sustine pe învatatorii scolilor. 

2. 

3. 

copiilor, 

Sa se trateze cu distinctiune acele comune care vor sa-si faca scoli. 

Spezele de sustinere a scolilor sa le plateasca o parte parintii 

uneori si prin colecte ori din taxe mici. Acolo unde nu s-ar putea 

acoperi în acest mod spezele necesare sa se ceara un ajutor de la fondul de studii 

ardelean sau chiar de la cel ungar la început de an scolar. 

4. Pentru supravegherea scolii se numea un director de scoala cu o 

leafa de 400 de florini platita din fondul ardelean si 25 de dascali platiti cu 50 

de florini pe an. 

Ca o completare la aceste dispozitii, Comisia Aulica de Studii din 

Transilvania ordona în scopul dezvoltarii scolii si propasirii prin cultura a 

românilor urmatoarele: 

1. Sa se sporeasca numarul scolilor românesti unite, unde comunele 

sunt sarace sa se uneasca mai multi spre a forma o scoala districtuala. 

2. Pentru leafa învatatorului sa se încheie un contract formal cu 

comuna în prezenta unui functionar administrativ. 

3. Pentru zidirea scolilor sa fie obligati la o contributie materiala si 

proprietarii de pamânturi, iar taranii sa contribuie cu munca si carausie. 

În ce priveste programa scolara din tarile române, se introduc discipline 

noi: stiintele naturale, cunostinte practice de agricultura. La Academia 

domneasca din Iasi se introduc cursuri de economie agrara si de arta industriala. 

La Scoala din Brasov, înfiintata în 1834 se fac cursuri economico-agrare, iar la 

Arad din 1837 se introduce învatamântul comercial. Apar si carturari autori de 

manuale scolare depasind astfel aria stricta a scrierilor pur religioase. La 

Rasinari, Sava Popovici va alcatui un manual de geografie a continentelor, 

folosind un manual rusesc din 1757, precum si o Istorie a românilor din Tara 

Ardealului. Se organizeaza scoli de meserii si de agricultori (initiau elevii în 

muncile câmpului sau ale economiei casnice) în centrele transilvanene sub 

supravegherea în special a Bisericii Unite, dar si a unor asociatii ale 

intelectualilor si dascalilor ardeleni. Impunerea unui sistem unitar de învatamânt 

prin Legea din 1864 duce la statornicirea tipurilor de scoli din Principatele 

Române, de la cel primar – devenit obligatoriu si gratuit pâna la cel universitar 

reprezentat de universitatile din Iasi (1860) si Bucuresti (1864). 

Ca urmare a introducerii tuturor acestor masuri, în 1850 în Muntenia si 

Moldova scolile erau frecventate de circa 100.000 de elevi, pentru ca dupa Unire 

si între 1875-1876 numarul lor sa ajunga la 117.575 de elevi. Pentru românii 

transilvaneni, începând cu 1862 se înfiinteaza la Universitatea Budapesta o 

160

catedra de limba si literatura româna. În Transilvania, la 1851 erau 75.000 de 

copii de vârsta scolara din care 44.000 frecventau scoala. 

Mijlocul secolului al XIX-lea marcheaza apusul influentei grecesti în 

cultura româneasca si orientarea sa spre cultura franceza ca purtatoare fidela a 

gândirii iluministe si a ideologiei revolutiei burgheze. Acum îsi face aparitia 

preromantismul si romantismul românesc, precum si ideile socialismului utopic. 

Cartea franceza citita în original sau în traducere este un propagator al 

culturii progresiste apusene. Doar în 1825 librarul Frederich Bell din Iasi aducea 

95 de exemplare din opera completa a lui Voltaire. Predomina cartea beletristica 

formata din opere ale clasicilor literaturii franceze, dar si ale filosofilor francezi 

(social-politica) a sec. al XVIII-lea; lucrari ale lui Jean Jaques Rousseau, Paul 

Henri, Montesquieu, George Curie. La Bucuresti si Iasi existau mari librari ce 

asigurau importul de carte franceza, dar si diverse cabinete de lectura de unde 

cartile se puteau împrumuta în schimbul unei taxe. Dupa înfiintarea 

universitatilor va reveni bibliotecarilor aceasta sarcina de a achizitiona masiv 

carte franceza alaturi de cea germana sau italiana. Dupa 1830, magistraturile 

oraselor încep sa organizeze biblioteci si pe lânga scolile ce functionau în judete. 

Apar grupari sociale cu interese comune, ce vor înfiinta biblioteci, asa numitele 

Cazine de lectura: Cercul medicilor si naturalistilor – Iasi, iar cea din Bucuresti 

din 1836 aproviziona negustorimea, dar si intelectualitatea cu numeroase ziare si 

reviste românesti si straine. În Transilvania astfel de Cazine (cafenele de lectura) 

au functionat si în orasele mai mici: Reghin, Sebes, Tusnad, Vintu de Jos. 

În 1864 domnul Alexandru Ioan Cuza elabora Regulamentul bibliotecilor 

publice de stat, în care prevedea înfiintarea de biblioteci comunale si scolare. Nu 

s-a aplicat decât partial, lipsind conditiile materiale. Regulamentul a fost un 

element de stimulare a acestor biblioteci, acolo unde conditiile erau prielnice si 

permiteau înfiintarea si functionarea lor. În 1861 s-a înfiintat Biblioteca Astra. 

În 1867 se pun bazele Bibliotecii Academiei Române. Miscarea 

ideologica de afirmare a burgheziei îsi gaseste un instrument de propagare prin 

presa, aceasta devenind nu numai un mijloc de educare si informare ci si o arma 

de sustinere a demersului politic. În 1829 apare „Curierul românesc” editat la 

Bucuresti de I.H. Radulescu si „Albina româneasca” la Iasi, a lui Gheorghe 

Asachi, astfel încât în jurul anului 1848 existau 18 periodice românesti, iar în 

1865 existau 63 de reviste si ziare profil literar-siintific. La fenomenele culturale 

sunt antrenate acum paturi sociale din ce în ce mai cuprinzatoare ca asociatiile 

culturale de genul: Societatea Literara – 1827 initiata de Dinicu Golescu, 

Societatea Filarmonica – 1833, Asociatia Literara a României – 1845 în 

strânsa legatura cu Societatea Secreta Fratia, urmarind si scopuri politice. 

Asociatiile respective vor initia tot felul de cursuri destinate în principal 

burgheziei orasenesti, ce aveau menirea de a dezvolta ,,simtamintele de libertate 

prin dezvoltarea simtului frumosului” dupa cum spunea la inaugurarea cursurilor 

din Bucuresti ale Asociatiei din 1854. Acelasi lucru îl facea ASTRA prin 

161

filialele din Transilvania si Banat, iar la Bucuresti Societatea Academica 

Româna (1866) si Ateneul Român (1865). 

Miscarea culturala româneasca dintre 1830-1866 are un caracter national 

si de respingere a cosmopolitismului si în care accentul se pune pe lupta 

împotriva feudalismului. În conditiile dualismului austro-ungar, în Transilvania 

aceasta miscare primeste pe lânga caracterul politic si un pronuntat caracter 

national, prin revendicarile pentru obtinerea drepturilor nationale si politice în 

favoarea românilor de aici. Dezvoltarea cartii românesti în aceasta perioada 

cunoaste sinuozitatile miscarilor social-politice si culturale. În anii de pregatire a 

revolutiei de la 1848 si a Unirii Principatelor ea cunoaste o continua ascendenta: 

1831-1840 apar circa 620 de carti fata de 473 imprimate în deceniul anterior 

pentru ca în intervalul 1841-1850 numarul lor sa ajunga la 800, iar între 1851- 

1860 la 1600 de carti. Se produce o schimbare si în ceea ce priveste continutul 

cartilor, dar si a orientarii activitatii tipografice. Anterior eforturile fusesera 

îndrepate pe linia traducerii în limba româna a scrierilor literare si stiintifice din 

limbile straine, precum si adapatrea manualelor scolare straine la conditiile 

realitatii noastre. S-au distins intelectualii: Grigore Plesoianu, Gheorghe 

Seulescu, iar ca tipografi editori Ion Heliade Radulescu si Gheorghe Asachi. 

În domeniul raspândirii cunostintelor practice si a celor din domeniul 

stiintelor naturale si matematicii se remarca pictorul I.D. Negulici care împreuna 

cu I.H. Radulescu va stabili un plan editorial de inspiratie franceza al celor mai 

importante lucrari de stiinta ce urmau a fi traduse si tiparite de I.H. Radulescu. 

Acelasi lucru îl facea pentru Transilvania Al. Gavra – profesor la Scoala 

Normala din Arad, care preconiza în 1833 înfiintarea unei edituri denumite 

Ortacie sau Societatea Bibliografica Româneasca si al carei scop era: 

1. 

2. 

3. 

4. 

tiparirea de carti românesti folositoare; 

latirea luminei cunostintelor; 

a îndrepta pe cei învatati spre alcatuirea si tâlcuirea cartii; 

a mijloci cu cartea o negutatorie foarte folositoare. 

Proiectul a ramas un deziderat, apelul nu s-a bucurat de un raspuns. Se 

produce o crestere a lucrarilor traduse, astfel între 1831-1840 apar 157 de 

traduceri, fata de numai 28 din deceniul anterior. În perioada urmatoare numarul 

va stagna, daca nu chiar se va diminua, dar va spori simtitor numarul lucrarilor 

originale, asa cum cereau carturarii români: Gheorghe Asachi, I.H. Radulescu, 

M. Kogalniceanu, promotorii unei literaturi în special originala româneasca, 

militând împotriva dorului imitatiei care devenise o manie periculoasa în stare 

sa înabuse spiritul original îndemnând astfel la realizarea de lucrari originale: 

,,Istoria noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de 

mari, obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si poetice pentru ca sa putem 

gasi si la noi subiecte de scris fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne 

împrumutam de la alte natii” (M. Kogalniceanu). Îndemnul sau a gasit un larg 

ecou si multi scriitori vor trata poetic momente din istoria si viata poporului 

162

omân, desi aceleasi traduceri vor continua si în perioada 1850-1860. Apar 16 

piese istorice, cele mai multe închinate lui Stefan cel Mare si Mihai Viteazul. 

Productia tipografica a vremii e predominata de cartea literara. Acum sunt 

tiparite operele întemeietorilor literaturii moderne: Vasile Cârlova, I. H. 

Radulescu, Gh. Asachi, Gr. Alexandrescu, Constantin Negruzzi, Vasile 

Alecsandri, Cezar Bolliac, N. Filimon. Se raspândeste însa tot mai mult o 

literatura revolutionara îndreptata în primul rând împotriva stapânirii turcesti (ca 

poezia lui V. Alecsandri Catre români) în foi volante fara mentionarea autorului 

si editorului. Ea a fost preluata si de G. Baritiu care o va publica în „Foaie 

pentru minte inima si literatura” din 24 mai 1849. Tot în foi volante s-a 

raspândit si o satira la adresa domnitorului Mihail Sturdza aparuta în preajma 

Revolutiei din 1848 din Moldova în care se cerea abolirea domniei si a 

regimului sau despotic. Când lucrarile nu puteau fi tiparite se raspândeau în 

manuscris, ca satira lui C. Bolliac pentru care autorul este surghiunit la 

manastire. Cartea era difuzata în prima jumatate a sec. al XIX-lea înca pe calea 

prenumerantilor, dar spre sfârsitul secolului cresterea numerica a tipariturilor a 

dispus desfacerea lor mai ales prin librarii, ca cele de la Bucuresti ale lui 

Visarion Rus, C.A. Rosetti, Gh. Ioanide etc.La libraria lui Iosif Romanov din 

Ulita brasovenilor se spunea în catalogul sau ca se puteau gasi toate cartile 

tiparite în limba româna. El se gasea în strânse legaturi comerciale cu librarul 

Dimitrie Ghica Hagi Calciu din Focsani, dar si cu librari din Ungaria. La Iasi 

functiona libraria lui Alexa Emanoil si Gavril Brasoveanu, iar mai târziu libraria 

lui Codru Cedrescu. Continua circulatia cartilor românesti în cele trei tari 

române în ciuda severei cenzuri austriece apoi austro-ungare. Baritiu arata ca 

atunci când nu puteau fi aduse prin vama ,,din cauza manipulatiilor” ele se aduc 

,,peste plaiuri”. 

Cartile tiparite în Transilvania erau cerute si peste munti, G. Baritiu 

întocmea liste cu doritorii revistei sale din Moldova si Tara Româneasca. În 

prima jumatate a sec. al XIX-lea cartile din librariile românesti se tipareau în 

medie între 500-1500 cu exceptia manualelor scolare al caror tiraj trece de 3.000 

de exemplare. Exista si lucrari foarte cerute ca: Hronicul româno-moldo- 

vlahilor de Dimitrie Cantemir tiparit în 1835 de Gr. Seulescu în 1846 de 

exemplare. Cititorii si cumparartorii de carti si ziare românesti sunt reprezentanti 

ai paturilor burgheziei: intelectuali (profesori, învatatori, studenti), slujbasi, 

ofiteri si cu vremea tot mai multi meseriasi. Cresterea cerintei de carte e însotita 

de initiative editoriale gândite ca întreprinderi de investire de capital în vederea 

fructificarii lor. Negustorii brasoveni Boghici si Orghidan au editat între 1835- 

1838 lucrari cu succes la public ca: O mie una de nopti ca oferta speciala. 

Initiativele particulare în domeniul editorial se înmultesc dupa 1848, 

impunându-se acum ca prim editor român modern Gheorge Ioanid. Între 1852- 

1860 acesta edita annual 12 volume de carte. El introduce pentru prima data 

plata traducatorilor dupa numarul de coli ale operei traduse si a dreptului de 

autor în cazul traducerilor originale. 

163

1. ACTIVITATEA TIPOGRAFICA DE LA BLAJ A LUI TIMOTEI 

CIPARIU 

Între personalitatile pe care Transilvania le-a dat culturii române, Timotei 

Cipariu (1805-1887) se distinge drept primul carturar ridicat din rândul taranilor 

iobagi, având realizari de exceptie prin cultura asimilata. Desi n-a studiat la 

universitati straine, el a adus o contributie valoroasa la dezvoltarea lingvisticii, a 

ziaristicii românesti si în domeniul presei. El n-a fost numai filolog si bibliolog, 

ci si orientalist, astfel ca dupa Dimitrie Cantemir el va fi al doilea orientalist 

român si primul membru al Societatii de orientalistica din Berlin. El a avut o 

biblioteca bogata si valoroasa datorita numeroaselor carti despre români si a 

manuscriselor rare. La rândul sau a scris lucrari importante ca Elemente de 

limba româna dupa dialecte si monumente vechi 1854, Crestomatia (1858), 

Principii de limba si scriptura (1866) si studiul Arhivul de filosofie si istorie 

(1867). Pentru ca el a introdus cel dintâi alfabetul român în scrierea limbii 

române, fiind pentru aceasta considerat parintele filologiei românesti. Cipariu 

considera originea latina si studiul limbii române drept un “hrisov de noblete” si 

astfel a scris studiul istoric al limbii române si gramatica sa istorica.“ Ca 

fondator al Academiei Române el a ocupat functia de vicepresedinte. Activitatea 

sa a fost abordata de diferiti cercetatori ca Vasile Stoica si Ion Georgescu, 

acestia ocupându-se mai ales de activitatea tipografica a lui T. Cipariu în 

lucrarea Filobiblion transilvan. 

Toti acesti autori consemneaza ca Cipariu a preluat conducerea tipografiei 

instalata la mijlocul secolului al XVIII-lea la Blaj pe vremea episcopului Petru 

Pavel Aaron care în primele trei decenii ale secolului al XIX-lea ajunsese în 

paragina. 

Un concept în limba germana nedatat, dar care poseda scrisul si semnatura 

lui Cipariu confirma starea precara a tipografiei din Blaj, proaspat adusa de la 

Alba Iulia sub episcopul Petru Pavel la 1835, când i-a preluat conducerea ca 

prefect sau director conform hotarârii Consistorului Metropolitan din anii 

precedenti. Asupra tipografiei grevau datorii multiple încât nu s-au putut plati 

salariile tipografilor luni de zile. Tipografia era instalata într-o camera mica, iar 

literele zatului erau uzate ca si echipamentul tehnic. 

Cu sprijinul episcopului Ioan Lemeni, T. Cipariu a împrumutat de la 

casieria Seminarului Teologic suma de 8.000 de florini cu care a procurat litere 

noi, a refacut integral echipamentul si a mutat tipografia într-o sala mare care va 

servi ulterior, dupa revolutie, ca biblioteca a profesorilor de la liceu, 

corespunzator muncitorii. Din 1835 începe tiparirea unei serii de carti 

necesare parohiilor greco-catolice, dar si a unor manuale si cataloage 

platind 

de cult 

scolare 

cerute de scolile patronate de Mitropolia de la Blaj, potrivit legislatiei ce 

reglementa învatamântul din monarhia austriaca. Între cartile tiparite pâna la 

1848 prevaleaza cele de cult bisericesc: Orologhionul (ceaslov) – 1835, una din 

primele carti de uz bisericesc care s-a tiparit cu litere latine. Cipariu însusi a 

164

închinat evenimentului o poezie cu titlul Însanatosirea, tiparita si ea în 1835, 

care prezinta tipografia ca pe o fiinta muribunda ce reînvie din morti ca pasarea 

Phoenix la chemarea episcopului. 

Natura cartilor tiparite la Blaj între 1835-1848, numarul lor, cheltuielile de 

productie si preturile acestora se reflecta si în câteva procese-verbale ale 

tipografiei, dar mai ales în inventarele întocmite periodic de Cipariu si de 

conducerea Seminarului Teologic. Inventarele din perioada noiembrie 1840 – 

decembrie 1843 reflecta cel mai cuprinzator activitatea de tiparire. Între ele sunt 

cuprinse 31 de titluri de tiparituri din care 27 de uz bisericesc, iar 4 destinate 

învatamântului elementar. Printre ele: - Biblia, Acatistul, Psaltirea si Octoihul; 

- manualele erau: Abecedarele, Tabele de abecedare si Catehismele. 

În dreptul fiecarui titlu era mentionat numarul de exemplare tiparite, 

costul fiecaruia dintre ele, numarul de exemplare vândute în florini sau craitari, 

numarul exemplarelor împartite gratuit si al celor nevândute, plus valoarea 

acestora. Aflam ca numarul Abecedarelor tiparite era de 3347, din care 3.000 

realizate în 1841, dintre care pâna în 1843 se vândusera 796, deci un numar mic, 

desi ele erau oferite la jumatate din pretul lor de cost. 

Abecedarelor este mare, dar de fapt era total insuficient 

necesarul solicitat de scolile elementare. Asa cum relateaza 

Aparent numarul 

pentru a acoperi 

mitropolitul Alex 

Sterca Sulutiu, pe vremea când era vicar la Simleu el s-a dus cu o caruta la Blaj 

dupa Abecedare, dar s-a întors cu ea aproape goala, tipografia neputându-i 

asigura cantitatea ceruta. Dintre cartile de cult tiparite au ramas multe 

nevândute, lucru explicabil mai ales datorita preturilor lor ridicate (o Biblie 

costa 20 de florini). În schimb deosebit de rentabila s-a dovedit tiparirea 

Catehismului. Pâna în decembrie 1843 au fost vândute toate cele 34 de 

exemplare tiparite la Blaj în 1841, desi pretul lor era de 24 de craitari bucata. 

Inventarul de la sfârsitul anului 1843 demonstreaza dificultatile financiare 

pe care le avea de înfruntat tipografia în valorificarea productiei de carte. Pâna 

în 1845 valoarea totala a fondului de carti ce asteptau sa fie vândute a atins cifra 

de 30.000 de florini. Aceasta dificultate întâmpinata în desfacerea pe piata a 

cartilor tiparite a fost, se pare, unul dintre motivele pentru care T. Cipariu si-a 

intensificat efortul în directia obtinerii aprobarii din partea autoritatilor 

habsburgice de a scoate un ziar, eforturi care au durat multi ani si au fost 

încununate de succes în anul 1847, când a aparut primul numar al „Organului 

luminarii”. Vânzarea ziarului, care dupa 1848 se va numi „Organul national”, s- 

a dovedit rentabila din moment ce în 1848 mai scoate în perioada mai-octombrie 

si ziarul „Învatatorul poporului”.În 1848 tipografia condusa de Cipariu s-a pus în 

slujba Revolutiei române nu numai prin cele doua ziare informative, dar si prin 

tiparirea unei serii de documente legate de pregatirea si tinerea celor trei 

Adunari Nationale de la Blaj. O mare importanta au avut în acest sens tiparirea, 

de exemplu, a unor circulare datorate episcopului Lemeni, prin care preotii si 

protopopii erau chemati la Adunarea de la Blaj. Apoi Declamatia sau Programul 

Revolutiei adoptat la a doua adunare, inclusiv Petitia Program care trebuia dusa 

165

la Viena si prin care erau solicitate drepturile românilor din Transilvania.Din 

inventare rezulta ca abia în noiembrie 1850 a putut fi achitat, de Episcopia Blaj, 

pretul acestor tiparituri si cel al ziarului. Ceea ce a împiedicat încasarea banilor a 

fost transformarea Revolutiei din 1848 în razboi civil si care s-a prelungit pâna 

în august 1849, când Revolutia va fi înfrânta de trupele austriece aliate cu cele 

rusesti. 

Razboiul a adus mari pagube tipografiei, întrucât Cipariu si personalul 

acestuia au fost nevoiti sa se refugieze din noiembrie 1848 la Sibiu, iar din 

martie 1849 în Tara Româneasca, dupa cum marturiseste Cipariu, care aminteste 

în documentul nr. 2530, aflat în arhiva sa personala, ca înca în prejma 

declansarii razboiului civil situatia financiara a tipografiei era grava din cauza 

datoriilor acumulate, lipsind veniturile banesti, iar activitatile productive fiind 

paralizate. 

În ianuarie 1849 Blajul a fost ocupat de granicerii secui care fiind cazati 

în localul Seminarului Teologic au facut mari prejudicii tipografiei si bibliotecii 

personale a lui T. Cipariu, strânsa cu truda si cheltuiala. Ulterior trupele 

austriece si cele ale revolutiei române care au luat locul celor secuiesti spre 

sfârsitul razboiului civil au completat opera de distrugere. Pagubele suferite erau 

foarte mari, încât tipografia nu putea fi refacuta fara ajutorul si despagubirile 

guvernului Transilvaniei. Timp de un an activitatea tipografiei s-a întrerupt, 

singurele venituri reale din 1850-1851 provenind din vânzarea manualelor 

scolare si a celor de cult bisericesc ramase în stoc si a caror suma a trecut de 

16.000 de florini. Din acesti bani s-au acoperit datoriile mai vechi ale tipografiei 

si s-a asigurat plata salariilor tipografilor. Din ce a mai ramas a început opera de 

refacere a tipografiei. La baza reorganizarii sale a stat hotarârea Consistorului 

Episcopal din ianuarie 1852, conform careia administratia tipografiei ramâne 

formal deosebita de cea a Seminariului Teologic. Practic însa, administrarea 

tipografiei devenita subordonata Seminarului, aliniatul 2 al hotarârii prevazând 

ca la sfârsitul fiecarui an calendaristic directia tipografiei va varsa toate 

veniturile în caseria Seminarului în schimbul achitarii de catre acesta a datoriei 

de 240 de florini pe care el o avea fata de seminar. Prin aliniatul 4 al hotarârii, 

Seminarul se obliga sa puna la dispozitia directorului tipografiei toate sumele 

solicitate de el, iar toate aceste hotarâri au fost impuse de necesitatea 

momentului. Cipariu va începe cu încredere activitatea de tiparire a manualelor 

scolare întrucât imediat dupa revolutie, ca urmare a eliberarii iobagilor de sarcini 

feudale si a transformarii lor în oameni liberi si proprietari, s-au înfiintat scoli 

satesti de trei clase. Într-o dispozitie data în 1852 directorului tipografiei de catre 

noul Episcop greco-catolic Sterca Sulutiu, i se cerea lui Cipariu sa retipareasca 

urgent Abecedarul lui pentru scoala de trei ani ce ,,pretutindeni au început a se 

ridica si a se întemeia datorita zelului protopopilor, parohiilor si al însusi 

poporului românesc”. În încheierea adresei sale, Episcopul repeta îndemnul 

adresat lui Cipariu de a pune sub tipar manualul pentru ca de ,,aci înainte sa se 

poata provedea toate scolile triviale cu Abecedare de ajuns si fara scadere”. 

166

Dintr-un inventar al tipografiei rezulta ca în perioada 1852-1853 s-au 

tiparit: 

- 3.000 Abecedare al caror pret se ridica la suma totala de 350 de florini; 

- 300 manuale de geografie ale profesorului Simion Mihali pentru care 

tipografia a cheltuit 36 de florini; 

- 27 de manuale de aritmetica al caror pret era 4 florini/bucata; 

- 2150 Catehisme în valoare de 1075 de florini. 

Dupa Revolutie a crescut numarul manualelor scolare al caror pret 

continua sa fie modest: 

- un Abecedar, de exemplu, se vindea cu 7 craitari, fata de 10 craitari 

înainte de Revolutie; 

- un manual de geografie – 10 craitari; 

- un manual de aritmetica – 10,5 craitari. 

Pâna la sfârsitul anului 1853, mare parte a manualelor a fost vânduta. 

Inventarul din 1852-1853 insereaza si lucrari de cult: Evanghelii, Liturghii, 

Minee, Psaltiri, lucrari care continua sa fie scumpe. Acest inventar ne 

informatii si despre starea financiara a tipografiei, care prezenta un activ 

33.810 florini si un pasiv de 3722 florini. Capitalul activ era reprezentat 

precadere de fondul de carti nevândute, iar pasivul de diferite datorii neachitate. 

Un inventar din anul 1854 indica un activ net superior celui pasiv, lucru 

ce se perpetueaza si mai târziu. Acum se vor extinde sarcinile tipografiei în 

domeniul productiei de manuale scolare aparând pentru prima data alaturi de 

cele vechi si manuale de istorie, istoria naturala si gramatica. În 1857 s-au tiparit 

1.000 de manuale de Aritmetica având ca autor pe Grigore Vlarsa si 600 

exemplare din Geografia Transilvaniei a carei autor a fost Simion Mihali. Pâna 

în 1860 numarul titlurilor de manuale scolare si de carti destinate învatamântului 

s-a ridicat la 20, dintre care unele destinate chiar învatamântului gimnazial si 

liceal al caror numar era de 5600 de exemplare. Dintre aceste manuale cele mai 

multe au fost vândute în valoare totala de 14.000 de florini, ceea ce a contribuit 

la cresterea activului tipografiei. Amplificarea activului tipografiei între 1852- 

1860 se reflecta în primul rând în cresterea de la an la an a numarului titlurilor si 

exemplarelor de manuale scolare si carti bisericesti. Se intensifica legaturile 

tipografiei cu librariile din Bucuresti, Timisoara, Brasov, Sibiu, Oradea si Cluj, 

precum si cererile care-i vin de la diversi particulari pentru a li se trimite 

manuale (învatatorul Chereches care cerea carti pentru scoala din Mediesul 

Aurit sau vicarul Stefan Moldovan care cerea carti de cult pentru Preparondia de 

la Hateg). În 1854 Cipariu redactase si Gramatica sa româneasca, ce va figura 

de acum în aproape toate solicitarile de carte. Numai în 1855 i se cereau 50 de 

bucati de catre profesorul Antoniu Vestemean din Sibiu, unde se introdusese 

studierea limbii române la gimnaziul maghiar sau german. Cipariu va întretine 

corespondenta cu învatatori, preoti, protopopi, episcopi prin care acestia 

reveneau mereu asupra cererii de carte de la tipografia blajeana. Pentru a atenua 

lipsa Abecedarelor epuizate primele, episcopul Ioan Alexei îi trimite în ianuarie 

167 

da 

de 

cu

1859 suma de 85 de florini reprezentând plata a 10 Catehisme, 2 Biblii si un 

Liturghier pentru a fi folositi la tiparirea de manuale scolare. Acesta se va 

dovedi nemultumit de proasta calitate a hârtiei folosite la tiparirea cartilor care 

nu puteau fi astfel mostenite, cerând reducerea pretului manualelor în cazul unei 

comenzi mari. Din 1857 Cipariu a început sa-si dedice mai mult timp activitatii 

stiintifice datorita ajutorului pe care îl va primi de la discipolul si colaboratorul 

sau Ioan Micu Moldovan. Si în perioada 1860-1865 va fi prefect al tipografiei 

din Blaj, dar cea mai mare activitate de coordonare a tiparirii manualelor scolare 

si a cartilor bisericesti o va desfasura Micu Moldovan. Acesta a beneficiat de 

colaborarea cu energicul Moldovanus încât tipografia dupa 1860 si-a dublat 

activitatea. 

Dintre librariile din Bucuresti cu care a colaborat activ, este de mentionat 

cea a lui Romanov, iar din 1865 cu librarul Socek, care se oferise sa 

comercializeze lucrarile stiintifice ale lui Cipariu. Anual librarul Socek îi 

trimitea catalogul de carti aflate în libraria sa pentru ca Cipariu sa-si poata 

comanda lucrarile de care avea nevoie. Conducând timp de 30 de ani tipografia 

T. Cipariu a contribuit la dezvoltarea învatamântului românesc din Transilvania, 

iar prin tiparirea propriilor lucrari a servit la propasirea studierii limbii române si 

a lingvisticii românesti. Conducerea tipografiei l-a solicitat mult distragându-l de 

la studierea limbii române. Prevalându-se de hotarârea Consistorului 

Metropolitan din Blaj de la 6 noiembrie 1865 prin 

tipografiei era subordonata rectorului Seminariului 

înainta demisia din functia de director al tipografiei. 

care întreaga activitate a 

Teologic, Cipariu îsi va 

Predarea tipografiei cu întregul sau inventar s-a încheiat în 31 martie 

1866, când la acea data se aflau în stoc carti în valoare de 37.000 de florini. 

Astfel a încetat, dupa trei decenii, activitatea acestuia în fruntea tipografiei, el 

putându-se dedica de acum activitatii de cercetare stiintifica. 

V. POEZIA PASOPTISTA 

1. ION HELIADE RADULESCU - ACTIVITATEA CULTURALA 

SI LITERARA 

Prima jumatate a secolului al XlX-lea a adus schimbari de o însemnatate 

deosebita pentru viata politica, sociala si culturala româneasca. Revolutia de la 

1848 a modificat profund societatea acelei vremi, impunând transformari absolut 

necesare. înnoirile, proiectele îndraznete, ideile progresiste, dar în egala masura 

nesiguranta, utopia, greselile inerente se regasesc si în profilul spiritual 

heliadesc. Putine sunt personalitatile care sa se fi identificat într-o mai mare 

masura cu spiritul epocii în care au trait decât Ion Heliade Radulescu (1802- 

1872). Cu o energie putin comuna, Heliade Radulescu s-a implicat în toate 

problemele importante ale societatii din care facea parte, nimic din ceea ce tinea 

de sfera politicii sau a culturii n-a fost trecut cu vederea sau ignorat. 

Este foarte bine cunoscut rolul pe care 1-a avut scriitorul în Revolutia de 

la 1848. El a devenit prin participarea la aceste evenimente o figura istorica. A 

168

facut parte din guvernul revolutionar provizoriu (detinând portofoliul 

instructiunii publice) si apoi din locotenenta domneasca. Prin educatie, dar si 

convingeri personale, Ion Heliade Radulescu a fost un adept al ideilor iluministe 

si progresist-democratice de coloratura transilvana. A caricaturizat, cu un mare 

talent de pamfletar, figuri de ciocoi parveniti si inculti, politicieni si conservatori 

retrograzi. 

Actiunea lui a fost benefica în toate sectoarele vietii culturale: scoala, 

revuistica, filologie, teatru, poezie si proza. A avut vocatie de fondator. în 1827 

I.H. Radulescu, împreuna cu Dinicu Golescu, reactiva "Societatea literara" si tot 

gratie ajutorului si îndemnului acestuia înfiinta "Curierul românesc" (1829), 

devenind astfel unul dintre întemeietorii presei românesti. Revista a iesit de sub 

teasc timp de 20 de ani, reflectând fidel problematica epocii în mai multe 

domenii ale culturii. Un rol complementar 1-a avut "Curierul de ambe sexe", al 

carui prim numar aparea în 1837. În acest mod, I.H. Radulescu detinea în prima 

jumatate a secolului al XlX-lea monopolul mijloacelor de informare din Tara 

Româneasca, articolele sale fiind cunoscute însa si în Transilvania si Moldova 

de catre cei ce-i împartaseau idealurile de afirmare a fiintei nationale. Aceste 

publicatii au fost mai cu seama o tribuna de modelare a constiintelor si 

promovare a literaturii. Multe din operele contemporane lui Heliade au fost 

publicate aici, au fost descoperite si sustinute talente precum V. Cârlova, D. 

Bolintineanu. Pentru ca "Societatea literali" a avut o viata scurta, I.H. Radulescu 

împreuna cu Ion Câmpineanu au pus bazele unei alte organizatii culturale, 

"Societatea filarmonica" (1833). 

Meritul acestei societati a fost acela ca a încurajat afirmarea teatrului 

românesc. Un alt domeniu, asadar, în care I.H. Radulescu a desfasurat o 

activitate de fondator, chiar daca n-a fost un om de teatru în adevaratul sens al 

cuvântului. Dar scriind cronica teatrala, salutând cu entuziasm fiecare izbânda a 

scenei românesti, a contribuit la recunoasterea rolului institutiei în ansamblul 

societatii românesti. 

I.H. Radulescu nu numai ca a încurajat si sustinut literatura unei generatii 

de primi romantici, a fost el însusi autorul unor valoroase opere, gratie carora e 

retinut de istoria literaturii române. Desi educat în spiritul poeticilor clasice si 

desi a cultivat specii consacrate, el este unul dintre primii nostri romantici prin 

subiecte, procedee, gust si temperament. S-a remarcat ca autor al unor versuri 

elegiace (Elegie si alte texte intitulate "elegii"; Dragele mele umbre etc.), de 

meditatie asupra conditiei umane ( Serafimul si Heruvimul, Visul ) sau asupra 

conditiei poetului (La moartea lui Cârlova, La un poet exilat, La Schiller etc.) 

si chiar al unui proiect de epopee umanitara neterminat, Anatolida sau Omul si 

fortele. însa masura talentului o da poezia satirica de un ascutit spirit polemic ( 

Ingratul, Cântecul ursului, Figaro si Don Pascale, Pacala si Tândala sau 

Cavalerul si scutierul, Un muieroi si o femeie etc). Din creatia poetica 

romantica a lui Heliade nu trebuie omisa epopeea neterminata Mihaida. 

169

A fost scriitorul militant pentru care literatura avea o misiune educativa si 

moralizatoare, s-a implicat cu frenezie în viata sociala, sustinându-si cu ardoare 

ideile, chiar daca uneie dintre ele se dovedeau eronate, cum a fost mania sa de a- 

si italieniza limba unor poezii. 

Capodopera creatiei poetice heîiadesti este însa balada Zburatorul (1844) 

apreciata la superlativ înca de la aparitie: "Doa ode facura pe Safo o mare poeta 

- observa D. Bolintineanu -«Zburatorul", facu pe Eliade un mare poet " în 

cuprinsul poeziei apar imagini de pastel vesperal, prefigurându-i pe Eminescu si 

Cosbuc. însa valoarea baladei consta în prelucrarea originala a mitului 

zburatorului, întruchiparea himerica a sentimentului erotic instalat în fiinta unei 

tinere. 

Ca prozator, I.H. Raduîescu mi s-a evidentiat în mod deosebit, scrierile 

sale urmarind ilustrarea unor idei morale sau sociale, preocuparea pentru 

artisticitate ramâne în plan secund. Sunt de remarcat, totusi, însemnarile 

memorialistice (Amintiri si impresii ale unui proscris, Memorii asupra istoriei 

regenerarii române, ambele publicate în limba franceza la Paris), eseurile pe 

probleme social-istorice din Biblicele si Echilibru între antiteze ), precum si 

proza satirica ( Batâ-te Dumnezeu, Cuconita Dragana, Coconul Dragan, 

Filosoful sau teologul absolut, Domnul Sarsaila autorul). Talentul satiric se 

remarca prin ironie si sarcasm. 

I.H. Raduîescu a fost si unul dintre primii nostri teoreticieni literari. Desi 

nu a avut o viziune întru totul originala, totusi, pentru epoca sa, interesul acordat 

elucidarii unor chestiuni literare i-a conferit rolul de îndrumator. Regulile sau 

Gramatica poezii (1831) prezentau câteva din notiunile fundamentale de 

poetica; în Despre versificatie (1838) acelasi I.H. Raduîescu aborda, pentru 

prima data la noi, mai pe larg câteva probleme de tehnica a versului. Ideile sale 

în domeniul teoriei literare au fost însa concentrate în Curs întregu de poesie 

generale (1868), prin care a orientat o întreaga generatie de poeti. 

Nu trebuie uitata nici opera de traducator din Lamartine, Byron si scriitori 

italieni. Dupa cum nu pot fi omise eseurile despre Hesiod, Homer, despre 

tragicii si liricii greci sau proiectul de. "Biblioteca universala", care urma sa 

cuprinda în forma tradusa toate marile carti ale lumii. Dar mai cu seama trebuie 

avuta în vedere activitatea de lingvist. în 1828 I.H. Raduîescu. publica 

Gramatica româneasca, moment de referinta în istoria filologiei românesti. 

Autorul, unul din creatorii terminologiei gramaticale la noi, a sustinut idei 

valoroase cum ar fi: necesitatea unei limbi literare, aceeasi pentru toti românii, 

simplificarea alfabetului chirilic si chiar înlocuirea lui cu cel latin, dar a comis si 

erori. Asa a fost italienismul, promovat mai ales dupa publicarea în 1840 a 

lucrarii sale Paralelism între limba româna si italiana, întrucât i se parea ca 

aceasta limba romanica era cea mai aproape de radacina latina, recomanda 

împrumuturi italiene care sa înlocuiasca cuvintele neromanice din limba noastra. 

170

BIBLIOGRAFIE: Piru, Al., Introducere în opera lui I. Eliade 

Radulescu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1971; Sorohan, Elvira, Ipostaze ale revoltei 

la Heliade Radulescu si Eminescu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Tugui, 

Grigore, Ion Heliade Radulescu îndrumatorul cultural si scriitorul, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1984; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 


Balada Zburatorul 

G. Calinescu identifica în Zburatorul unul din miturile fundamentale ale 

literaturii noastre, "mitul Zburatorului, asa de raspândit încât îl cita si D. 

Cantemir" ( Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent ). Ion 

Heliade Radulescu surprinde, asadar, în aceasta capodopera a creatiei sale, 

"invaziunea misterioasa a dragostei"', într-un moment misterios, tensionat, de 

trecere de la vârsta inocentei spre o alta vârsta, tulburatoare, ale carei întrebari 

coplesesc fiinta. Balada, în structura careia se împletesc o serie de elemente 

romantice, reprezinta prima mare creatie care certifica fertilitatea ideii din 

programul "Daciei literare", ca scriitorii sa se inspire din folclor, dupa ce o alta 

capodopera, Alexandru Lapusneanul (C. Negruzzi), orienta atentia generatiei 

pasoptiste spre istorie. 

Pâna în 1844, când publica balada în "Curierul românesc", autorul se 

facuse cunoscut prin initiativele în domeniul presei, teatrului, învatamântului. 

Nu ignora poezia si în 1836 expunea un plan poetic grandios, care grupa 

operele, unele scrise, altele în proiect, în patru mari cicluri (I. Biblice - poeme 

inspirate de Vechiul testament; II. Evanghelice - teme din Noul Testament; III. 

Patria sau omul social - poezii inspirate de natura si probleme sociale, secventa 

din care urma sa faca parte, alaturi de O noapte pe ruinele Târgovistii si 

Zburatorul; IV. Omul individual - poezia temelor intime). Cunostea 

romantismul si a tradus poezia lui Lamartine (1830), dar, chiar dupa acest 

moment, în creatia sa poetica sau în proza, supravietuieste un puternic filon 

clasicist, în fabule si în satire îndeosebi (Domnul Sarsaila autorul, Coconul 

Dragan, Cuconita Dragana s.a.). 

Preluând motivul Zburatorului din folclor, I. Heliade Radulescu 1-a 

integrat într-o structura cu alte deschideri, mai largi, eliberându-1 de conotatiile 

malefice. întreaga atentie se orienteaza spre fiinta umana în relatie cu propria 

devenire, cu natura, cosmosul si ceea ce se afla dincolo de puterea obisnuita de a 

întelege. Aceste ipostaze ale fiintei vor determina o structura specifica: prima 

parte este o idila centrata pe investigatia psihologica (relatia eu - sine), a doua 

un pastel (relatia eu - natura, cosmos), iar a treia o legenda mitologica (omul si 

lumea metafizica). Destinul Floricai urmeaza calea de la intuitie la cunoastere, 

strabatuta si de "comentatoarele" (ca într-un cor antic) din partea a treia. 

Confesiunea Floricai, din prima parte, exprima nelinistile tinerei în fata 

schimbarilor misterioase ale propriei fiinte. Heliade foloseste verbe sugestive: 

pieptul "se bate", pe sân "multimi de vinetele se ivesc", în toata fiinta "un foc s- 

171

aprinde", buzele "ard", inima "zvâcneste" etc. Starile contadictorii deruteaza. 

Ceva tulbure s-a strecurat în echilibrul fiintei: "Ia pune mâna, mama, - pe frunte, 

ce sudoare!/ Obrajii... unul arde si altul mi-a racit!/ Un nod colea m-apuca, ici 

coasta rau ma doare;/ In trup o piroteala de tot m-a stapânit". Propozitiile 

scurte, exclamative sau interogative, sugereaza starea de teama, durere, placere, 

amestecul de senzatii. Reluarea strofei a cincea în finalul primei parti 

accentueaza starea de deruta: "Oar' ce sa fie asta? întreaba pe bunica:/O sti 

vrun leac ea doara... o fi vrun zburator!/Or aide l-alde baba Comana, or 

SoricaJ Or du-te la mos popa, or mergi la vrajitor". De fapt, întreaga parte 

constituie o intrare în atmosfera de vis, în vecinatatea înselatoarelor înfatisari ale 

imaginatiei. Zburatorul pare un alt Luceafar, venit din vis. El tulbura, ca un 

veritabil personaj oniric, pune stapânire pe fiinta si îi denatureaza conditia: "Ca- 

ncepe de viseaza, si visu-n lipitura/Incepe-a se preface, si lipitura-n zmeu/Si ce-i 

mai faci pe urma? Ca nici des cântatura,/ Nici rugi nu te mai scapa. Fereasca 

Dumnezeu!". Aceasta calitate, de personaj oniric, fara consistenta reala, explica 

un anumit element al portretului din antepenultima strofa: "Pândeste, bata-l 

crucea! si-n somn colea mi-ti vine/Ca brad un flacaiandru, si tras caprin 

inel,/Balai, cu parul d-aur! Dar slabele lui vine/N-au nici un pic de sânge, si-un 

nas - ca vai de el!". 

Atmosfera romantica învaluie si elementele pastelului din partea a doua. 

Si aici, autorul descrie un moment de tranzitie, al înserarii si înnoptarii, când, ca 

un ecou puternic amplificat, natura întreaga se lasa prinsa în "bratele somniei", 

apoi "Viseaza cate-aievea desteapta n-a visat". Autorul realizeaza imagini 

vizuale si auditive, îndeosebi prin gerunzii, metafore, metonimii, aliteratii. 

Folosirea propozitiilor principale, caracteristica a poeziei pasoptiste, creeaza 

tonul solemn al pregatirii pentru o întâmplare schimbatoare de destin. Fara 

observarea acestei legaturi între fiinta si lume, am întelege mai greu rostul 

prezentei acestei parti în structura baladei. Aceeasi incertitudine se transmite 

naturii: ''Tacere este totul si nemiscare plina;/încântec sau descântec pe lume s- 

a lasat... ". Numai Eminescu va mai dovedi aceeasi arta a sugerarii misterului în 

evocarile de natura. 

Ion Heliade Radulescu stapâneste arta de a pune alaturi vorbirea directa 

(monologul Floricai, dialogul "suratelor") cu descrierea si, prin elemente 

subterane, de a le face sa comunice. S-a remarcat, în comentariile la balada, 

izbânda lexicala a autorului. A integrat cu subtilitate regionalismul, forme ale 

limbii vorbite, care contribuie la conturarea atmosferei. Dar, cum afirma Serban 

Cioculescu ( Istoria literaturii române moderne ), "minunata în poema nu e 

atât intuitia folcloristica (Heliade nu era orientat în aceasta directie), cât 

psihologia nubilitatii si încadrarea ei într-un climat taranesc de o neîntrecuta 

autenticitate ". 

BIBLIOGRAFIE: Cioculescu, Serban, Istoria literaturii române 

moderne, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971; Marian, S.F1., 

172

Zburatorul, [în] Nasterea la români, Bucuresti, 1995; Piru, Al., Introducere în 

opera lui Ion Heliade Radulescu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1971; Gh. Craciun, 

Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

2. GRIGORE ALEXANDRESCU - ACTIVITATEA LITERARA 

Alaturi de Alecsandri si Negruzzi, Grigore Alexandrescu este unul dintre 

cei mai importanti scriitori de la 1848, în a carui creatie se deschid importante 

perspective literaturii române de mai târziu. Data nasterii sale sta sub semnul 

incertitudinii: o prima data este 1810, Ghica aminteste anul 1812, iar din 

afirmatiile poetului însusi rezulta c& s-a nascut în 1814, la Târgoviste. 

în 1832 debuteaza cu volumul Eliezer si Neftali, în care întâlnim traduceri 

din Florian, dar si din Byron si Lamartine, precum si zece poezii originale si 

cinci fabule. Volumul se tipareste, prin grija lui Heliade, la tipografia acestuia. 

Câtiva ani mai târziu, în 1835, Alexandrescu devine membru al Societatii 

Filarmonice. In 1834, Gr. Alexandrescu îmbratiseaza cariera militara. Dupa trei 

ani demisioneaza din armata. în 1838 îi apare al doilea volum, Poeziiale d. Gr. 

Alexandrescu. Anul 1840 este nefast pentru poet, fiindca sufera trei luni de 

detentie, în urma complotului împotriva lui Ghica-Voda. Paradoxal, scriitorul nu 

participase direct la acest complot, cauza pedepsei parând a fi scrisul sau caustic. 

Totusi, în acest timp traduce tragedia Meropa de Voltaire. 

În continuare, Gr. Alexandrescu munceste asiduu, astfel ca pâna în 1842 

creeaza tot atâtea opere câte realizase în cei 12 ani anteriori. în 1842 face o 

calatorie la manastirile de pe Valea Oltului, calatorie în urma careia scrie 

poemele Umbra lui Mircea. La Cozia, Rasaritul lunii. La Tismana, 

Mormintele. La Dragasani - în care preromantismul coexista cu clasicismul si 

romantismul. O noua editie a poeziilor sale vede lumina tiparului în 1847: 

Suvenire si impresii, epistole si fabule, editie aparuta la Tipografia CA. Rosetti. 

Revolutia de la 1848 îl atrage în mod irezistibil, astfel ca poetul se implica 

plenar evenimentului. Dupa Revolutie, Alexandrescu detine o serie de functii: 

director al Arhivelor Statului, director al Eforiei Spitalelor etc. în 1860 se 

casatoreste cu Raluca Stamatiu, dar în acelasi an începe sa dea semne de alienare 

mintala. în anul ' urmator i se publica în "Românul" o serie de fabule, între care 

Catârul cu clopotei, Mielul murind, Zugravul si portretul s.a. Dupa ce aspira în 

1868 la postul de senator, poetul începe traducerea din Gerusalemme liberata 

de Tasso, din care va publica doar primele cânturi, în 1882. Se stinge din viata în 

1885. 

Gr. Alexandrescu a considerat arta drept o oglinda a realitatii, care ajuta 

omenirea sa deosebeasca binele de rau, dar mai ales sa vada urâtul care vrea sa 

treaca drept frumos. Poetul si-a expus crezul artistic în prefetele editiilor operei 

sale. Iata ce spune el despre functia formativa a creatiei lirice în contextul larg al 

societatii: "... poezia, pe lânga neaparata conditie de a placea, conditie a 

existentei sale, este datoare sa exprime trebuintele societatii si sa destepte 

173

sentimentele frumoase si nobile, care înalta sufletul prin idei morale si divine 

pâna la viitorul nemarginit si în anii cei vesnici". 

Opera lui Gr. Alexandrescu sta sub semnul a trei curente literare: 

clasicism, romantism si realism, acesta din urma concretizându-se în 

Memorialul de calatorie si în observatia critica a realitatii. Celebra Satira. 

Duhului meu, dar si fabulele sunt creatii ale unui spirit caustic, ironic (pâna la 

sarcasm), pendulând între echilibrul spiritului clasic si cel critic, realist. Poezia 

romantica cuprinde elegii si meditatii ca: Miezul noptii, Adio la Târgoviste", 

Cimitirul, Barca, Rugaciunea, Anul 1840. Gr. Alexandrescu parcurge drumul 

de la tonul elegiac, de deznadejde, la romantismul actiunii. în poezia de tinerete 

apar accente de lamentatie, ca apoi poetul sa-si cristalizeze expresia, faurindu-si 

un limbaj poetic nou, depasind retorismul primei etape. 

Pe lânga poezii în care sunt slavite marile asteptari (Anul 1840 ) sau sunt 

evocate mari personalitati si evenimente ( Umbra lui Mircea. La Cozia), poetul 

este si creatorul unei sensibile lirici erotice. Asemenea poezii au accente de 

romanta si au aparut în editiile din 1838, 1842 si 1847: Eliza, Asteptarea, Inima 

mea e trista, Mângâierea, Prietesugul si amorul, Când dar o sa gusti pacea, Te 

mai vazui o data. 

Intre personalitatile vietii literare ale epocii, locul lui Gr. Alexandrescu 

este clar conturat: ur v.l dintre primii poeti moderni ai literelor românesti, un 

atent observator al realitatilor timpului, o constiinta cautând drumul propriei 

expresii artistice. 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Gr. M. Alexandrescu, E.L., Bucuresti, 

1962; Iosifescu, Silvian, Grigore Alexandrescu, Ed. Tineretului, Bucuresti, 

1964; Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura 


UMBRA LUI MIRCEA. LA COZIA 

Când întreprindea, împreuna cu Ion Ghica, o calatorie pe la locuri istorice 

de mare rezonanta, Gr. Alexandrescu nu banuia impactul acestei împrejurari 

asupra scrisului sau. Memorial de calatorie (1842), jurnal al unui romantic, 

transmite ceva din fiorul întâlnirii cu marile "umbre" ale trecutului. Publicata în 

"Propasirea" la 7 mai 1844, Umbra lui Mircea. La Cozia s-a nascut din 

"entuziasmul pentru gloria nationala", cum marturiseste autorul. Din aceeasi 

constelatie tematica mai fac parte "Mormintele. La Dragasani, Rasaritul lunei. 

La Tismana, Trecutul. La Manastirea Dealului, toate reluând teme 

preromantice si romantice: tema noptii, mormintelor, ruinelor. Romanticul da 

amplitudine registrelor tematice si le subordoneaza energic ideii de lupta pentru 

independenta, glorificarii trecutului istoric, în comparatie cu prezentul 

deceptionant. Meditatia lui Gr. Alexandrescu trece însa de la aspectul national la 

aspectul general uman. Dupa descrierea de început, în cadente grave, prin care 

se contureaza atmosfera evocarii, se prezinta aparitia fantomei marelui voievod, 

174

moment de încordare, de emotie. Poetul elogiaza "râvna neobosita", "îndelunga 

silinta" cu care i-a îmbarbatat pe români pâna la adânci batrâneti. Oda din aceste 

versuri lasa loc meditatiei asupra trecutului, pentru ca în final, ca o imagine a 

timpului care se închide asupra lui însusi, sa "auzim " cum "ale valurilor mândre 

generatii spumegate/ Zidul vechi al manastirii în cadenta îl izbesc ". 

Exista o supratema în meditatia lui Gr. Alexandrescu, în esenta optimista. 

Autorul crede în progresul omenirii prin stiinta, arta si ratiune, cu ajutorul carora 

se poate gasi drumul pacii: "Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite,/ 

Insa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc:/ Prin stiinte si prin arte natiile 

înfratite/în gândire si în pace drumul slavei îl gasesc ". Ar putea sa deruteze 

punerea alaturi a elogiului adus unui razboinic al neamului si diatriba împotriva 

razboiului: "Caci razboiul e bici groaznic, care moartea îl iubeste/Si ai lui 

sângerati dafini natiile îl platesc;/ E a cerului urgie, este foc care 

topeste/Crângurile înflorite si padurile ce-l hranesc ". Dar marele voievod a dus 

razboi drept, de aceea: "întreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare,/ De 

aceea al tau nume va fi scump si nepatat", întâlnim, în partea de oda si 

meditatie, tonul specific aî unor creatii ale lui Gr. Alexandrescu, cum ar fi Adio, 

La Târgoviste, Anul 1840, Miezul noptii s.a., în care se observa acel amestec 

eminescian subtil de melancolie, luciditate si contemplatie. 

Fara îndoiala ca, din punct de vedere artistic, partea de evocare este cea 

mai izbutita. Gr. Alexandrescu stapâneste impecabil tehnica sugestiei. în 

Dimineata poetilor, Eugen Simion facea observatia ca acest poet "pune stilul 

înaintea talentului". Câteva strofe, într-adevar, par îndelung lucrate, desi 

marturia poetului din Memorial de calatorie vorbeste despre spontaneitate. 

Sonoritatile din prima strofa exploateaza calitatile vocalelor. în primul vers, 

vocala u, accentuata si neaccentuata, sugereaza miscarea obsedanta a valurilor: 

"Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate... ". Verbele, la persoana a treia 

(cu desinenta -esc) ori la participiu (în primul si al treilea vers), completeaza 

sonor imaginea metaforica a "generatiilor" de valuri care izbesc "în cadenta" 

zidul manastirii. De fapt, totul orienteaza atentia în dublu sens: spatial si 

temporal. Farmecul acestei creatii vine din interferenta senzatiilor de traire într- 

un anume spatiu si de trecere într-un anume timp, actualizat prin puterea iluziei. 

Noaptea favorizeaza aceasta transgresare spre un alt timp. Folosind 

personificarea, propozitiile scurte, urmate de puncte de suspensie (strofele trei si 

patru), autorul proiecteaza imaginea "fantomei încoronate ", aî carei glas creste 

"repetat din stânca-n stânca", pe pânza noptii. Prin interogatie (Oltul, martor 

"vitejiilor trecute", este chemat sa-1 identifice pe uriasul care "face semn... da o 

porunca"), marele domnitor sta alaturi de u Traian, cinste a Romei". Din nou, 

prin intermediul imaginilor sonore si al repetitiei, imaginea se amplifica într-o 

modalitate specifica romantismului. Natura, eterna, depune marturie în fata 

generatiilor trecatoare despre eroul de altadata: "Mircea! îmi raspunde dealul; 

Mircea! Oltul repeteaza./ Acest sunet, acest nume valitrile-lpriimesc;/ Unul 

altuia îl spune; Dunarea se-nstiinteaza,/ S-ale ei spumate unde catre mare îl 

175

pornesc ". Se vor recunoaste, desigur, si aici, imagini care îl anunta pe 

Eminescu. G, Calinescu îl situa pe poet în descendenta lamartiniana, 

considerându-1 "cea mai puternica expresie a lamartinismului la noi" ( Istoria 

literaturii..,), prin cultivarea meditatiei, gustul pentru starile de reverie, 

religiozitate si o anume situare fata de natura. "Asezându-ne în timp romantic, 

spune criticul, descoperim la poet tehnica marilor solemne instrumente 

muzicale, înaltul hieratism al melancoliei". 

Spatiul nu ne permite sa analizam aspecte ale vocabularului, morfologiei 

si sintaxei, specifice poeziei pasoptiste. Verbul si substantivul predomina, poetul 

fiind preocupat mai putin de adjectivul epitet. Atentia trebuia îndreptata spre 

întâmplarea exceptionala care are loc într-un anume moment, neasteptat, ca o 

revelatie. Umbra lui Mircea. La Cozia , o capodopera a literaturii noastre, poate 

fi considerata o sinteza a poeziei pasoptiste prin bogatia motivelor poetice 

structurate într-un discurs poetic inconfundabil. 

BIBLIOGRAFIE: Anghelescu, Mircea, Introducere în opera lui Gr. 

Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucuresti, 1973; Cornea, Paul, Originile 

romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Simion, Eugen, 

Dimineata poetilor, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1980; Gh. Craciun, 

Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula. 

VI. ALTI POETI PASOPTISTI: VASILE CÂRLOVA, ANDREI 

MURESANU, CEZAR BOLLIAC, DIMITRIE BOLINTINEANU 

Termenul de pasoptism comporta atât o latura avantajoasa, cât si una 

dezavantajoasa. Avantajul consta în faptul ca sunt puse în evidenta trasaturile 

specifice (exaltare nationala, militantism politic, elan revolutionar), iar 

dezavantajul se leaga de camuflarea afinitatilor sale cu celelalte literaturi 

europene. 

Un "romantism de tip risorgimental" (Paul Cornea), pasoptismul se 

supune si el schemei lui Virgil Nemoianu, conform careia, în cazul 

romantismului, lantul evolutiv - complet doar în Anglia si, partial, în Germania 

si în Franta - se compune din neoclasicism (în varianta luminista), preromantism 

(de asemenea luminist), romantism înalt (High Romanticism), romantism 

Biedermeier si postromantism, si aplicate de N. Manolescu literaturii noastre, 

ceea ce poate da seama de coexistenta, suprapunerile, interferentele de elemente 

clasice, luministe, preromantice, romantice si chiar tinând de realism, uneori în 

opera aceluiasi autor. 

În aceasta ordine de idei, VASILE CÂRLOVA (1809-1831), receptat 

contradictoriu (în timp ce Iorga îi considera creatia drept "poezie de 

domnisoara' 1 , pentru N. Densusianu si G. Ibraileanu este primul nostru poet 

modern, ca sensibilitate si expresie), este autorul a doar cinci poezii, 

reprezentative însa ca tematica pentru pasoptism (în cazul sau, poezia pastorala 

176

de factura neoclasica si cea preromantica a ruinelor) - "ruinurile ", relatia cu 

Dumnezeu, exaltarea spiritului national sub forma armatei, introspectia 

melancolica, elegiaca. 

Astfel, în Rugaciune, prima strofa, sobra, într-o cadenta grava, este o 

expresie a aspiratiilor colective: "Nu cerprisoase sau nalucire/ Voiesc dreptate, 

cer mântuire/ Patriii mele, jalnic pamânt,/ Vai! ale carii necazuri multe/ Ce 

suflet poate sa le asculte/ si sa nu plânga dând crezamânt!" 

Uneori anticipeaza lunga jelanie de sine a poporului român, lamentatia 

substituita efortului de ridicare din situatia în care - indiferent de cauze, 

obiective sau subiective - ne-am aflat, în diferite momente ale existentei noastre 

etnice: "Cu ce dreptate prada sa fie,/Sa tot încerce sfânta urgie,/ Când 

fnprotiva-ti ea n-a urmat?/ Cu ce dreptate streinii calca/ Dreptul asupra-i, când 

rau sa faca/ Ea lor vreodata n-a cugetat? " imaginea soarelui fiind simbolul, un 

pic naiv, al unui viitor mai fericit. Dupa ce se deschide cu o versiune sui generis 

a orfismului {"De multe versuri spuse cu jale/ Uimite toate sta împrejur;/Râul 

oprise apa din cale,/ Vântul tacuse din lin murmur."), "Pastorul întristat" evoca 

naturismul, fericirea simpla a vietii campestre, surprinsa conventional: "Viata 

voastra necazuri n-are:/ E simpla, lina, fara dureri,/ Si-n toata lumea nici o 

suflare/ Ca voi nu gusta multe placeri// Voa natura va este data;/ Câmpii si 

codrii voa zâmbesc;/ Vânturi si râuri voa 

racoresc," nefiind în stare sa-1 satisfaca, 

poveste, de natura amoroasa: "Iubesc prea 

arata/ Cum curg de dulce, cum 

necazul pastorului fiind, eterna 

dulce o pastorita/ Cu chip prea 

dulce, prea dragalas;/ Pentru ea numai simt neputinta,/ Pentru ea numai sunt 

patimas.", 

Mitizat de Eminescu, ce-1 transforma în personaj de poem dramatic, 

ANDREI MURES ANU (1816-1863) a publicat un singur volum de versuri 

(Din poeziile lui Andrei Muresanu, Brasov, 1862) si are ghinionul, dupa G. 

Calinescu, ca marsul revolutionar de la 1848 (actualmente imnul nostru 

national), pus pe muzica de Anton Pann, o adevarata Marsilieza româna, sa-i 

eclipseze restul operei. 

"Nici mai poetic, nici, mai concis decât celelalte" si cuprinzând "câteva 

versuri de deschidere pline de strigate" (G. Calinescu), Un rasunet este 

construit si se dezvolta în jurul teposului desteptarii, la fel ca în cazul lui 

Alecsandri, în Desteptarea României. 

Tonul profetic, pe alocuri bombastic ( "barbarii de tirani", "sar ca lupi în 

stâne", "plagifatale") tinteste la desteptarea spiritului national, vazut ca renastere 

a poporului, aflat într-un moment decisiv al istoriei sale ("Acum ori niciodata, sa 

dam dovezi la lume/Ca-n aste mâni mai curge un sânge de roman,"), în ajutorul 

caruia sunt invocate (alt topos al poeziei pasoptiste, de la Alexandrescu la 

Bolintineanu si Alecsandri), figurile tutelare ale istoriei noastre - Mihai Viteazul, 

Stefan cel Mare, Ioan de Hunedoara. 

Unitatea, dorita ("Uniti-va în cuget, uniti-va-n simtiri ir ) si manifestata 

deocamdata doar lingvistic, se cere aparata cu orice pret {"Acum se-ncearca 

177

cruzii, în oarba lor trufie/Sa ne rapeasca limba, dar morti numai o dam!"); unul 

din temeiurile ei este credinta ("Preoti cu crucea-n frunte! Caci oastea e 

crestina'"). Efort, se pare, zadarnic în ordine practica, întrucât o parte a carierei 

postrevolutionare a poetului îi contrazice opera, având loc în administratia 

austriaca, si cuprinzând si ode dedicate împaratului si guvernatorului 

Transilvaniei. 

Telul suprem, ca si al altor poeti majori ardeleni, e libertatea, împletita cu 

ideea de emancipare nationala: "Deviza-i libertate si scopul eipreasânt./Murim 

mai bine-n lupta, cu glorie deplina,/ Decât sa fim sclavi iarasi în vechiul nost' 

pamânt!" 

Caracterizat tematic de catre acelasi Eminescu i^Bolliac cânta iobagul s-a 

lui lanturi de arama"), CEZAR BOLLIAC (1813-1881) e un poet fascinat de 

fraza ampla, sonora si de gesticulatia larga, teatrala. 

Poezia sa, anuntându-1 într-o anumita privinta pe Eminescu, are o marcata 

componenta sociala. Astfel, Carnavalul, despre care o nota de subsol ne atrage 

atentia ca a fost compusa în arestul politiei, "pre dosul scoartei unei carti, cu 

condei facut din coada unui ibric de tinichea, cu vapsea * rosie facuta din praf 

de dinti, nepermitându-i-se nici hârtie, nici cerneala" si despre care o alta nota 

ne spune ca "Aici a taiat cenzura patru strofe", este o poezie construita pe 

antiteza larga, retorica, între "grijile" mondene, de fapt, lipsa de preocupari 

serioase {"Totfierbe-n capitala! si lumea îsi propune/ Un lant de fericire, un sir 

de lucruri bune/ De la întâiul bal!") si nevinovatii care "Stau sub pamânturi, 

ocne, prin temniti si exile", victime ale abuzurilor si ale invidiei: "Pe care pizma, 

ura si neagra calomnie/ I-au parasit cruzimei, si oarba tiranie/Ii ia 

necercetati!", între luxul celor avuti si cersetorul "cu piept, picioare goale,/ 

Flamând si fara suc;", si se încheie cu un avertisment profetic: "O! Tremurati! 

caci glasu-i în ceruri e puternic!? Mai greu decât sentinta cu care un 

nemernic/Striveste un sarman!" 

"Muncitorul"personifica saracia ("iasma încruntata"), fiind o poveste 

melodramatica, începuta cu moartea, pe rând, din pricina mizeriei, a parintilor, si 

în care dragostea apare de asemenea antitetic si suprafiresc: "Prin negura vietii 

zarii eu o lumina:/ In drumu-mi singuratic, o mica orfelina/ Trimise 

Providenta." 

Patetismul e prezent, fie ca e vorba de tandretea sotului fata de sotia 

însarcinata, {"Gândeam ca ce dulceturi sa-i dau eu demâncare,") fie de o 

situatie dramatica, ("Zarii draga-mi sotie ca se-naltaprin grile."), însa nu e slujit 

pâna la capat de limba, trecând în grandilocventa: "Cândva veni odata 

Dreptatea cea cereasca,/ Puternica Dreptate!/ Este un vis d-acilea pe care nu-l 

tiu minte;/Stiu ca m-au dus la ocna si nu m>au dat cuvinte.../Ce cruda rautate."; 

poemul se încheie în aceeasi cheie patetica, cu o exclamatie: "O, Doamne!fie-ti 

mila/De bietul muncitor!" 

În Sila, "Saracii duc povara, iar rodu-l ia bogatul/ în lumea asta rea!"', 

personificarea {"fiica Satanii, Sila") nelipsind nici ea. Diminutivele ("ousor", 

178

"pâinisoara", "pârtioara") încearca într-o oarecare masura sa atenueze abuzurile 

autoritatilor ('Dar dorobantii tepeni tot sparg si tot înjura,/Si zvânta si a pâine, 

si vinul si fiertura/ Ca-s oameni stapânesti"), poemul încheindu-se, la fel ca si 

precedentul, cu o exclamatie: "O, Doamne! fie-ti mila/De rob si de clacas!" 

Conditia mizera a taranimii, evocata în Clacasu ("Platim vecinica chirie/ 

Si pe apa care bem.") prilejuieste evocarea multiplelor ipostaze ale exploatarii, 

într-un discurs care aminteste de cel al proletarului eminescian: "Dupa ce, prin 

asuprire,/ Stoarceti, ca proprietari,/ Veniti iar, ca stapânire,/'Nascociti la biruri 

mari,/ S-apoi v-asezatipe jete/ Jefuind ca dregatori! - /Zgriptori cu- 

ntreitefete,/Jupuiti pe muncitori ", încheindu-se cu o provocare directa: "Pâinea, 

fierul o rodeste;/ Tot cu flerul ne-o pastram;/ Ea e-a celui ce munceste;/ 

Trântorilor n-o mai dam./ V-am cerut, de mila, dreptul/Cu tocmeala între frati? 

Nu vreti? Ni-l tinem cu pieptul,/ Si veniti de ni-l luati!" 

DIMITRIE BOLINTINEANU (1819 sau 1825-1872) dupa ce debuteaza 

în "Curierul de ambe sexe" (1842) cu O fata tânara pe patul mortii, poezie 

prefatata entuziast de Heliade, desfasoara o intensa activitate jurnalistica si 

revolutionara, fiind totodata un autor prolific, apreciat în epoca (circa 50 de 

volume publicate, în toate genurile literare, între care un volum de versuri în 

limba franceza, Brises d ’ Orient, bine primit de Th. de Banville si doua romane, 

Manoil si Elena ), însa receptat de posteritate mai ales pentru poeziile de 

inspiratie istorica, difuzate pe canale scolare. 

Totusi, ar fi nedrept ca, din pricina simplismului compozitional ai unor 

poeme ca Mama lui Stefan cei Mare, Cea de pe urma noapte a lui Mihai cel 

Mare, Mircea cel Mare si solii, unde discursul rasunator, deseori formulat 

memorabil, încât a ajuns sa circule autonom, tine locul actiunii - preluate, de 

regula, din O sama de cuvinte, ori din cronicile lui Grigore Ureche sl Miron 

Costin -, sa i se conteste meritele poetice în totalitate, 

Înca de la debutul în volum, în 1847, era pe deplin format ca poet, 

abordând un registru tematic variat - elegiac (O fata tânara pe patul mortii), 

religios (Invocatie), macabru (Mihnea si baba, O noapte la morminte), eroic 

(Cea de pe urma noapte a lui Mihai ce! Mare). însa meritele sale constau mai 

ales în "intuitia valorii acustice a cuvântului" (G. Calinescu), în muzicalitatea 

versului, de cele mai multe ori independenta de sens, ca în Legende istorice., 

însa alteori, ca în Mihnea si baba, probabil cea mai reusita poezie a sa, perfect 

aderenta la acesta: "Mihnea încaleca, calul sau tropota,/ Fuge ca vântul;/ Suna 

padurile, fâsie frunzele,/ Î Geme pamântul;/ Fug legioanele, zbor cu cavalele,/ 

Lima dispare;/ Cerul se-ntuneca, muntii se cleatina -/Mihnea tresare./ Fulgerul 

scânteie, tunetul bubuie,/Calul sau cade;/Demonii râsera; o ce de hohote!/ 

Mihnea jos sare." 

Iarasi remarcabil la Bolintineanu e locul deosebit pe eare-1 acorda 

"desfatarilor vizuale, acustice si tactile" (S. Cioculescu). Florile Bosforului si 

Macedonele aduc luxurianta imaginii, bucuria de a trai, în ciuda decorativului 

179

uneori conventional: "Voi, tuleie aurite, Ale soarelui ceresc! Zori! cât sunteti de 

iubite,/ Când în umbra va zaresc!/ Când în noaptea ce se duce/ Sp ar geti umbre 

ce se-ngân, Aratând ninsoarea dulce/ Pe-al fecioarei tânar sân!" 

In sfârsit, mai e de remarcat Conrad, "cea mai frumoasa poema 

romantica preeminesciana din literatura româna" (Ioana Em. Petrescu), cu o 

viziune a ruinelor ca punct "de întâlnire cu Trecutul, cu Istoria si, dincolo de 

ele, cu Eternitatea" (Ioana Em. Petrescu): "Acolo fuse Troada, pe unde-au 

stralucit/ Eroii ce poetul Omer a nemurit./ Aceste-antice locuri, aceste mari 

ruine,/ D-ursita omeneasca vorbesc cu mult mai bine/Decât o poate spune orice 

religiuni,/Orice filosofic, nebune fictiuni!", cu un erou prada scepticismului si 

mântuit prin iubire, prin revelatia armoniei universale, poemul unde se întâlnesc 

sfârsitul pasoptismului si începutul a ceea ce avea sa devina eminescianismul. 

BIBLIOGRAFIE:, Istoria literaturii române, vol. II, Editura Academiei 

RSR, Bucuresti, 1970; Cioculescu, Serban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, 

Istoria literaturii române moderne, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 

1971; Caîinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, ed. 

a II-a, revazuta si adaugita, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Cornea, Paul, 

Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucuresti, 1972; Cornea, 

Paul, Oamenii începutului de drum, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1978; Petrescu, 

Ioana Em.,Configuratii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981; Gh. Craciun, Istoria 

didactica a literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula; Popovici, D., 

Romantismul românesc, Ed. Albatros, Bucuresti, 1972. 

VII. PROZA PASOPTISTA SI POSTPASOPTISTA 

1. COSTACHE NEGRUZZI - ACTIVITATEA LITERARA 

Costache Negruzzi (1808-1868) este primul nostru prozator complet, de o 

rara disponibilitate a gustului tematic si a stilului, pentru care epicul pare sa nu 

aiba secrete. El pare hotarât înca de la bun început sa acopere cât se poate de 

repede si consistent harta înca alba a speciilor noastre narative, ceea ce, prin 

volumul Pacatele tineretelor (1857) si reuseste cu prisosinta. Chiar daca e 

adevarat ca nuvela Alexandru Lapusneanul e o capodopera a autorului si ca 

prin aceasta scriere Negruzzi devine parintele incontestabil al nuvelei istorice 

românesti, ar fi o mare eroare sa consideram celelalte opere ale sale drept niste 

creatii de plan secund. Negruzzi e un prozator cu muît mai complex si mai 

puternic decât se crede îndeobste, cu o viziune totalizanta asupra limitelor si 

posibilitatilor epicului. El e un precursor si un model nu doar în aria nuvelei, ci 

si în aceea a eseului, tabletei si a prozei epistolare, ca sa nu mai vorbim de 

talentul sau de pastisor si bricoleur de citate culturale luate în raspar, ce anunta 

nu doar geniul lui Caragiale, ci si toata proza noastra corintica postbelica, de la 

Mircea Horia Simionescu la prozatorii optzecisti. 

Redusa cantitativ, opera lui Negruzzi atinge cu precizie, desi nu mereu la 

aceeasi înaltime valorica, toate punctele fierbinti ale prozei si ne cere sa vedem 

180

în autorul ei în acelasi timp'un scriitor aventuros si prudent, foarte sigur pe sine, 

cunoscându-si cu claritate posibilitatile stilistice, reusind sa navigheze impasibil 

pe marea tulburata a nenumaratelor idei si tendinte estetice ale vremii sale. în 

proza lui Negruzzi fuzioneaza parca mai bine decât la oricare alt autor pasoptist 

elemente clasice si romantice, iluministe si realiste, într-un eclectism de o mare 

naturalete. Observatia lui G. Calinescu este îndreptatita: "tot scrisul lui Negruzzi 

respira aerul finei culturi".( Istoria...) De altfel, lecturile bogate si variate ale 

autorului ne sunt cunoscute chiar din propriile sale marturisiri. Dar Negruzzi nu 

este doar un bun cititor, el si traduce, prelucreaza, adapteaza cu o fervoare si o 

seriozitate pe care în epoca nu le mai întâlnim decât la Ion Heliade Radulescu. 

Activitatea de traducator a lui Negruzzi s-a orientat cu precadere spre 

dramaturgie, exact domeniul pentru care el nu pare sa fi avut o înzestrare 

deosebita. Unele din prelucrarile sale dramatice sunt retinute în sectiunea 

"Neghina si palamida" (titlu care spune totul) a volumului de debut, alaturi de 

poeziile sale, scrise dintr-un impuls mai degraba exterior, sub imperativul 

pasoptist comun al constituirii cât mai grabnice a unor forme si specii lirice 

autohtone. Ca poet, Negruzzi e artificial si pedant. "Aneedotul istoric" Aprodul 

Purice e o scriere modesta, cel mult o ilustrare onorabila a doctrinei "Daciei 

literare" privind inspiratia din trecutul istoric. Poezia lirica a autorului e rece, 

didacticista, discursiva, chiar daca impecabila tehnic. 

Adevarata personalitate artistica a lui Negruzzi se afla în proza sa strânsa 

pentru prima data în volum la 46 de ani. Pâna în 1868, când se stinge din viata, 

dupa volumul Pacatele tineretelor, Negruzzi nu mai scrie decât un singur text 

remarcabil, Flora româna. Debutul lui Negruzzi este si volumul sau de opere 

definitive. Grija, inteligenta cu care e construit acest volum se vad de la distanta. 

Alcatuit din patru parti, fiecare din ele interesata de ilustrarea unei anume 

dimensiuni literare, volumul e un ansamblu, si nu o culegere aleatorie de texte 

oarecare. Intitulata Amintiri din junete, prima parte contine cinci proze cu 

subiecte de actualitate, mai putin povestea Tudorica, o prelucrare dupa Merimee 

cu functie de epilog parabolic al celorlalte întâmplari. Partea a doua se compune 

din Fragmente istorice. Prezentul si trecutul sunt puse astfel în antiteza, fiecare 

din cele doua parti poîarizându-se în jurul câte unui nucleu central: O alergare 

de cai si Alexandru Lapusneanul. Neghina si palamida e în cadrul volumului 

un simplu interludiu, o pauza de respiratie. Ultima parte, a patra, contrapune 

epicului propriu-zis (nuvela, povestire, poveste, evocare memorialistica) din 

primele doua parti un discurs de factura jurnalisita si eseistica, de o mare 

libertate a scriiturii, ciclul Negru pe alb. Scrisori de la un prieten. Se constituie 

astfel o noua opozitie, între rigoarea retorica a primelor trei parti si aceasta suita 

de scrisori dificil de încadrat generic. în Negru pe alb Eugen Lovinescu a vazut 

un Negruzzi cu titlul de "întâiul nostru foiletonist". Sa mai remarcam si faptul ca 

prin acest ciclu autorul pune pe picior de egalitate literatura înalta, canonica 

(nuvela, poemul eroic, poezia lirica) si genul minor al publicisticii. în realitate, 

scrisorile lui Negruzzi sunt articole aparute mai întâi în publicatiile vremii. 

181

Unele dintre ele sunt excursii în geografie si 

Trisfertitele, Ochire retrospectiva), altele se ocupa de 

Slavonisme, Despre limba romaneasca ). Unele vorbesc 

istorie (Plimbare, 

limba si alfabet ( 

despre monumente 

istorice si arheologice (Catacombele Manastirii Neamtu), altele sunt jurnale de 

drum (Pelerinagiu, Baile de la Ems ). întâlnim în acest ciclu si articole glumete, 

ironice, parodice, din care nu lipsesc umorul, malitia si sarcasmul. Câteva piese 

sunt antologice: Reteta, Fiziologia provincialului, Proprietate pagubitoare. 

Spiritul ludic, speculatia lingvistica, calamburul sunt prezente mai peste tot în 

aceste texte. Metoda colajului e încercata cu rezultate spectaculoase în Pacala si 

Tândala, text construit exclusiv din ziceri folclorice memorabile. 

Revenind la prima jumatate a volumului Pacatele tineretelor, trebuie spus 

ca - lasând deoparte scrierile cu subiect istoric - ea e invadata de biografism si 

dovedeste o siguranta a constructiei fiecarei piese cu totul remarcabila. Nuvela 

O alergare de cai e si ea o capodopera a autorului în care apar mixajul de stiluri, 

parodia, punerea în abis, intertextualitatea. Dar noutatea cea mare pe care o 

aduce aceasta proza e contrapunctul. Nuvela se constituie din doua actiuni 

paralele, interferente. Contrapunctul dinamizeaza naratiunea. In scena sunt 

aduse doua cupluri, naratorul si Doamna B., pe de o parte, si Ipolit si Olga, pe de 

alta, în primul caz fiind ilustrata o iubire ratata din cauza frivolitatii femeii, în 

cel de-al doilea, o iubire patimasa si sincera sfârsita tragic din cauza 

superficialitatii barbatului. Procedeele romantice si cele realiste se îmbina cu 

dezinvoltura în cuprinsul nuvelei. Intertextualitatea ironica are rolul de a frâna 

patetismul unor scene. Ultima parte a textului, intitulata Câteva ravase, se afla 

sub controlul parodiei de situatii si stiluri. Nuvela se încheie cu un epilog în care 

protagonistii primului cuplu îsi recapituleaza cu umor trecutul, întelegând ca 

trecerea timpului relativizeaza totul si arunca actele umane în derizoriu. 

O poveste de dragoste, încheiata de data aceasta cu happy end, ne 

întâmpina în Flora româna, text separat de cuprinsul Pacatelor tineretelor. 

întregul sens al acestei proze sta în subtext si scriitura. Subiectul ei nu poate fi 

redus la un simplu schimb epistolar pe tema florilor, desfasurat între un barbat si 

o femeie care în cele din urma ajung sa se casatoreasca. Onisim Cerentel si 

Angelica Florineasca, cele doua personaje, vorbesc în scrisorile lor despre flori, 

strabatând însa, în acest fel, într-o forma indirecta, codul complet al iubirii. 

Continutul ascuns al replicilor epistolare e mai important decât pasiunea 

floricola a corespondentilor. Casatoria finala e rezultatul unei comunicari 

aluzive care si-a atins cu precizie tinta. Prin finetea si umorul lui subtire, textul 

acesta pare astazi o scriere postmoderna. în fond, în persoana prozatorului 

Negruzzi se ascunde un "homo ludens", un scriitor manierist (si nuvela 

Alexandru Lapusneanul ar putea fi interpretata si ea în acest sens) care 

cunoaste toate subtilitatile jocului literar, pentru a carui autonomizare (vezi si 

finalul ciclului Negru pe alb ) pledeaza toata opera lui. 

182

BIBLIOGRAFIE: Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii 

române, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Calinescu, G., Istoria literaturii 

române de la origini pâna în prezent, ed. a II-a, revazuta si adaugita, Ed. 

Minerva, Bucuresti,. 1982; Negoitescu, I., Istoria literaturii române, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1991. Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 


ALEXANDRU LAPUSNEANUL 

Scrierea care i-a adus lui Negruzzi celebritatea si recunoasterea meritului 

de a fi creat prima capodopera a literaturii moderne este nuvela Alexandru 

Lapusneanul, publicata în primul numar al nu mai putin celebrei "Dacia 

literara" (1840). Subiectul nuvelei este preluat din cronica lui Grigore Ureche si 

priveste Moldova de dupa stingerea gloriosilor Musatini, epoca tulbure, în care 

lupta pentru putere slabea autoritatea domnului si primejduia însasi tara, 

încercarile de restabilire a autoritatii voievodale (v. Alexandru Lapusneanul ori 

Ioan Voda Cel Cumplit), fiind privite mai ales ca aventuri ale unor veleitari (atât 

în epoca, conform cronicarilor, cât si mai târziu) cruzi si nedrepti. 

In desfasurarea scenariului epic, Alexandru Lapusneanul devine 

principalul element constitutiv al textului, întreaga "lume" a operei gravitând, de 

fapt, în jurul personalitatii sale. Spirit complex, perfect integrat în mentalitatea 

epocii, domnul Moldovei guverneaza la modul absolutist, într-o vreme când 

anarhia feudala si desele lupte pentru domnie alcatuiau o priveliste cvasi- 

cotidiana. De altfel, pe acest fundal social-istoric nici nu se putea constitui decât 

un singur conflict: acela dintre domnitor si boieri, poporul fiind extrem de 

obisnuit cu schimbarea domniilor, dar si cu perpetuarea împilarii. Chiar 

Lapusneanul e constient de acest lucru si de aceea toate cuvintele (si actele) sale 

capata în desfasurarea textuala valoare de destin. Un destin textual-istoric în care 

se integreaza el însusi în cele din urma, pierzându-si luciditatea si puterea de 

rezistenta în fata dusmanilor sai. Iar prozatorul 1-a conceput tocmai în acest fel, 

reducându-i întreaga existenta la patru replici fundamentale, înscrise ca motto la 

începutul fiecarui tablou dramatic ca într-o piesa shakespeariana: 

„Daca voi nu ma vreti, eu va vreau... " din primul capitol traduce întreaga 

ura si tenacitate a celui care, uns domn pe când era "numai stolnicul Petre", si-a 

pierdut, vândut de boieri, cu usurinta tronul, ca apoi sa fie batut în doua rânduri 

de Iacob Heraclid Despotul. Scena dintre Alexandru Lapusneanul si boierii 

trimisi de Tomsa dezvaluie tocmai acest lucru: "...si daca voi nu ma iubiti, eu va 

iubesc pre voi si voi merge ori cu voia, ori fira voia voastra". Dezvaluie, 

totodata, si comportamentul mercantil al vornicului Motoc cel "învechit în zile 

rele", cu o expresie a lui Lapusneanul însusi, cât si marea abilitate diplomatica 

ori clarviziunea celebrului personaj: "Eu te iert însa, c-ai îndraznit a crede ca 

iar ma vei putea însela si îti fagaduiesc ca sabia mea nu se va mânji în sângele 

tau, te voi cruta, caci îmi esti trebuitor ca sa ma mai usurezi de blastemurile 

norodului". Din punctul de vedere al constructiei textuale, aceste cuvinte trimit 

183

deja la finalul capitolului al treilea, dupa cum enuntul imediat urmator ("Sunt 

alti trântori de care trebuie curatit stupul") prefigureaza violentele capitolului 

urmator. "Ai sa dai sama, Doamna!... " e deja o replica straina si trimite doar 

premonitoriu la personajul central. Acesta îsi pusese între timp, amplu, în 

practica planurile de lichidare a boierimii tradatoare si centrifuge printr-o 

violenta tipic medievala. Ramasa fara posibilitatea de a complota în interior 

(Lapusneanul demolase cetatile si confiscase marile averi), boierimea era pur si 

simplu la cheremul lui. Si totusi, cuvintele aruncate Doamnei au, în desfasurarea 

ulterioara a nuvelei, aceeasi valoare de destin ca si cuvintele lui Lapusneanul 

însusi. Reprimându-si în fata sotiei obisnuinta impulsului sângeros, voievodul da 

dovada nu numai de prefacatorie, atunci când îi promite solemn sa se lase de 

omoruri, ci si de un umor negru: "îti fagaduiesc ca de poimâine nu vei mai 

vedea, raspunse Alexandru-voda, si mîne îti voi da un leac de frica". 

Abia acum, în capitolul al treilea, personajul atinge în fond plenitudinea 

personalitatii sale. Disimularea, diplomatia ating punctul culminant si ele se vor 

îmbina cu placerea estetica a contemplarii cruzimii: "leacul de frica " - piramida 

cu patruzeci si sapte de capete aranjate minutios ca-ntr-un panopticum de sursa 

manierista. De altfel, tot în acest moment se dezvaluie si atitudinea auctoriala 

care combina aproape incert optica ostila a cronicarului, în mintea caruia si 

Marele Stefan era uneori "varsatorul de sânge nevinovat", cu perspectiva 

moderna asupra istoriei prin acel dicitur în momentul suprem al prefacatoriei 

voievodale: "Spun ca în minutul acela el era foarte galben la fata si racla 

sfântului a tresarit". în fond, personajul e de o luciditate feroce, o luciditate care 

se traduce prin replici si calcule impasibile referitoare la mecanica lumii, 

aproape comice în context: (lui Motoc) "Ce sa te mai spovedesti? Ce sa-i spui 

duhovnicului? Ca esti un tâlhar si un vânzator? Asta o stie toata Moldova ". Dar 

tot acum se acumuleaza si sfârsitul. La nivel strict verbal, agentul sau cel mai 

apropiat exista înca din capitolul al doilea: "Ai sa dai sama, Doamna", dar abia 

acum se materializeaza, în capitolul al treilea, fagaduinta facuta vornicului în 

întâlnirea de la Tecuci (nu Lapusneanul îl ucide pe Motoc, ci multimea, 

usurându-1 astfel pe voievod de "blastemuri... "). Or, tot în finalul acestui 

capitol se mai face o promisiune pe apele Nistrului: 

"Spuneti celui ce v-au trimis, striga catra ei Spancioc, ca ne vom 

vedeapan-a nu muri!" 

In zadar se muta Alexandru Lapusneanul la Hotin spre a supraveghea mai 

de aproape pe Spancioc si Stroici "care sedeau la Camenita; asteptând si 

pândind vreme ". Destinul sau textual se încheiase si boala (febra tifoida) nu 

face decât sa~i altereze luciditatea. De data aceasta comedia credintei e data 

peste cap de personajul însusi, suferind de amnezie, iar cuvintele rostite nu mai 

pot fî destin: "M-ati popit voi, dar de ma voi îndrepta, pre multi am sa popesc si 

eu!" Devin în schimb destin cuvinte ale altor personaje. Doamna "da sama" si 

împinsa de ceilalti, îsi otraveste sotul care moare sub privirile neiertatoare ale lui 

Spancioc si Stroici, spre a împlini promisiunea de pe apa Nistrului. Astfel, 

184

destinul lui Alexandru Lapusneanu, ca element constitutiv al operei, se confunda 

întrutotul cu destinul textului ca meditatie historiala. 

Nuvela este remarcabila si datorita îmbinarii deosebite a elementelor de 

sorginte diferita: echilibrul clasic, sustinut chiar de "regula celor trei unitati", 

realista atmosfera de epoca, sau surprinderea modului haotic de a reactiona al 

maselor, în sfârsit, dar nu în ultimul rând, exceptionalitatea romantica a eroului. 

La nivelul scriiturii observam sobrietatea auctoriala, atentia acordata 

amanuntului semnificativ, apetenta pentru "expresiile memorabile". 

BIBLIOGRAFIE: Zaciu, Mircea, Lecturi si zile, Ed. Eminescu, Bucuresti, 

1975; Papu, Edgar, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1977; 

Popovici, Dimitrie, Romantismul românesc, Ed. Tineretului, Bucuresti, 1969; 

Gh. Craciun, Istoria didactica a literaturii române, 1997, Editura 


2. NICOLAE FILIMON - CIOCOII VECHI SI NOI 

Opera în multe privinte exemplara pentru istoria romanului românesc, 

Ciocoii vechi si noi sau ce naste din pisica soareci manânca de Nicolae 

Filimon (1819-1865) întruneste toate caracteristicile unei paradigme epice prin 

care se încheie o epoca (mai mult culturala decât literara) spre a se deschide o 

alta, marcata de un mult mai accentuat spirit estetic. Publicat mai întâi în 

foileton în "Revista româna" si tiparit în volum în 1863 la "Imprimeria statului", 

romanul lui Filimon succede unei destul de numeroase serii de încercari narative 

de mai lunga întindere, unele repede si inexplicabil abandonate, altele hibride, 

artificioase si destul de precare sub raportul realizarii ( Tainele inimei de 

Kogalniceanu, Manoil si Elena de Bolintineanu, Un boem român de Pantazi 

Ghica, Misterele de Bucuresti de Ioan M. Bujoreanu, Don Juanii din Bucuresti 

de Radu Ionescu etc). Comparat cu predecesorii sai, autorul Ciocoilor... pare un 

scriitor mai matur, sensibil evoluat, dovedind o întelegere superioara a functiei 

si posibilitatilor literaturii. Faptul este vizibil atât la nivel tematic, prin noutatea 

si relativa profunzime a realitatii investigate, cât si sub aspect retoric, 

compozitional. Totusi, într~o masura destul de pronuntata, opera lui Filimon 

este si o sinteza a tendintelor ce i-au premers: romanul sentimental si de 

moravuri, epica de mistere, romanul de senzatie si realist (în maniera Eugène 

Sue), povestirea istorica sau cu subiect patriarhal. Exista în acest roman multe 

naivitati si inabilitati de constructie, psihologia personajelor e elementara si 

tratata maniheic etc, dar el nu si-a pierdut nici astazi puterea de atractie, stârnind 

în continuare pasiuni interpretative dintre cele mai neasteptate. 

Dupa G. Calinescu ( Istoria...) rezistenta în timp a scrierii ar veni "din 

marea siguranta a desenurilor si tonurilor fundamentale ". Dar reusita lui 

Filimon a rezultat probabil si din distanta temporala pe care el a stiut sa o 

impuna între sine si subiectul ales. Nu numai pentru noi, cititorii de azi, ci si 

pentru autorul lui, Ciocoii vechi si noi e un roman istoric, un roman inspirat din 

trecut. Pentru a-si scrie cartea, Filimon a fost mai întâi obligat la o munca de 

185

scormonitor în arhive, conspectând documentele unei epoci (1814-1821) nu mult 

îndepartata de propria sa lume, însa definitiv istoricizata (de la 

vestimentatie pâna la suprastructura politico-administrativa) la 

deceniului Vil al secolului trecut. Rezultatele cercetarilor de arhiva 

limbaj si 

începutul 

s-au topit 

partial' în pasta fabulatiei, însa nu de putine ori au trecut direct în subsolul 

paginilor sau în unele secvente "independente", completând adevarul artistic si 

accentuând coordonata artefactiera a întregului demers. Putem descoperi 

în'aceasta procedura semnul unei naive scrupulozitati "stiintifice", ce pare de 

prisos în cadrul unei opere de fictiune. Lipsa unei bogate traditii a scrisului 

beletristic, ca si inexperienta romanesca a autorului, ar putea fi aduse în discutie. 

Dar "exhibarea documentatiei" nu are neaparat o valoare negativa. Cu ajutorul 

capitolelor de arheologie sociala, al actelor si inventarelor copiate direct din 

hârtiile epocii lui Caragea, "fictiunea e situata în mijlocul unei istorii reale" si 

scrierea lui Filimon dobândeste astfel calitatea de "întâiul nostru roman istoric 

adevarat" (Nicolae Manolescu - Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, 

I). Explicatia acestui statut sta desigur în tema. Abia atinsa si destul de vag 

conturata, ca un element între altele, la precursorii sai, tema parvenirii devine la 

Filimon o obsesie sociologica în stare sa-si subordoneze totul, inclusiv opera ca 

atare. Ca este vorba în primul rând de o problema sociala pe care autorul 

încearca sa o ilustreze, într-un mod cât mai putin plicticos si abstract, apelând la 

mijloacele literaturii, deducem din chiar. Dedicatia si Prologul care deschid 

romanul. Cele doua scurte texte de premeditare submineaza într-un fel interesul 

cititorului pentru particularitatea operei si imprevizibilitatea actiunii, dar ele au 

rolul de a propune un cod de lectura care sa confrunte în permanenta substanta 

epica cu ideologia - afirmata deschis de la bun început - pe care o încorporeaza. 

Scriind literatura, Filimon nu urmareste divertismentul, ci morala fabulei, 

aspectul etic al faptelor narate. Sforile personajelor sunt strâns tinute în mâna, 

pentru ca Paturica, Andronache Tuzluc si Chera Duduca, pe de o parte, 

Gheorghe, Banul C. si Maria, pe de alta, reprezinta doua serii antinomice 

ireconciliabile, modele negative si pozitive de aspiratie si conduita - fapt normal 

pentru vremea când scria Filimon, în care literatura înca nu se emancipase de 

sub constrângerile functiei sale critice, pedagogice si naiv mimetice. De altfel, 

titlul dublu al romanului, cu a doua sa parte de natura paremiologica ( Ce naste 

din pisica soareci manânca) este graitor tocmai în acest sens. Nu numai ca 

substanta cartii confirma adevarul proverbului, dar în final acest narav "generic" 

e si sanctionat cu toata asprimea cuvenita. De unde tezismul de rigoare. Totusi, 

pe de alta parte, pendularea între sezationalul romantic si veridicitatea realista, 

între concret si livresc, între istorie si morala vorbeste despre o vointa a 

complexitatii operei. în ce consta continutul acesteia? 

Totul începe într-o dimineata de toamna a anului 1814, când Dinu 

Paturica, fiul unui modest boiernas de tara, se prezinta cu prefacuta umilinta în 

fata marelui postelnic Andronache Tuzluc, caruia li înmâneaza o scrisoare 

continând rugamintea de a i se încredinta o slujba cât de marunta. Primit pentru 

186

început ciubucciu în casa boierului fanariot, tânarul aspirant, progenitura treti - 

logofatului Ghenea se si pune imediat pe treaba, dându-si silinta sa-si 

completeze cât mai repede educatiunea ciocoiasca si, prin "rabdare si 

iuschiuzarlâc ” sa ruineze în scurta vreme toata averea facatorului sau de bine. 

Urcând cu o stupefianta iuteala treptele ierarhiei sociale a timpului, Paturica stie 

sa-si faca prieten nu doar norocul, ci si naivitatea postelnicului, furând pe rupte, 

în deplina complicitate cu venala Duduca si bogasierul Costea Chiorul. Ramas 

sarac lipit pamântului, Andronache Tuzluc se vede peste noapte deposedat si de 

nurii fostei sale "tiitoare", devenita sotia ciocoiului. Asta pare prea mult si 

fanariotul înnebuneste. Fostul ciubucciu, vânzatorul iui Tudor Vladimirescu 

(caci suntem acum în 1821), ajuns, prin bunavointa lui Ipsilanti, ispravnic peste 

doua judete, nu va întârzia sa-si primeasca si el pedeapsa. Noul domnitor 

Grigore Ghica, îsi pleaca urechea îa plângerile taranilor, sositi la curte cu jalba-n 

protap, si aflând grozaviile spoliatoare ale demonicului parvenit, îi trimite pentru 

totdeauna la ocna parasita. Dincolo de aceasta trama principala, exista si un plan 

secund si paralel al cartii, în care un grup de personaje "angelice" evolueaza 

potrivit schemei morale a binelui care triumfa asupra raului. Incoruptibilul 

Gheorghe, fostul vataf de curte al lui Tuzluc, se casatoreste, în sfârsit, cu 

inocenta Maria, fiica banului C, spre marea multumire a boierului pamântean si 

patriot. 

Proiectul autorului fusese, totusi, mai ambitios: alaturi de romanul lui 

Dinu Paturica, "ciocoiul cu anteriu si cu calamarile la brâu ai timpilor 

fanariotici", sa ne prezinte si fizionomia "ciocoiului cu frac si cu manusi albe 

din zilele noastre ". Din pacate, proiectul nu s-a realizat decât pe jumatate. Cum 

ar fî aratat un Dinu Paturica în haine nemtesti nu putem sti. Cert este ca acela pe 

care îl cunoastem face parte din categoria personajelor cu valoare de arhetip. 

Nicolae Manolescu are, fara îndoiala, dreptate atunci când vede în romanul lui 

Filimon "mai curând parabola a arivismului, decât o descriere realista a lui" 

(op. cit.). O parabola a relatiilor si conflictelor sociale, gândita din perspectiva 

unei mentalitati binare, specifica basmului, pare romanul în totalitatea lui. 

Aparenta vietii personajelor este realizata prin sumara notatie a gesturilor, prin 

reproducerea unor replici strict orientate de interesele imediate, dar mai ales prin 

lectura fizionomiilor. Accesul direct la trairea psihologica fiindu-i autorului 

interzis (caci el lucreaza cu niste simulacre ale ideilor sale), obrazul devine în 

orice împrejurare o expresie a ipoteticului caracter ascuns. Tot ceea ce gândesc 

si simt personajele li se citeste pe fata, în directa descendenta a metodei lui 

Lavater si Balzac. Simularea, în acest fel, a vietii interioare este ingenioasa, 

înselatoare pentru cititorul naiv, dar de la un moment dat încolo mecanismul 

devine previzibil. Mai mult, adevarata atitudine a autorului fata de eroii sai se 

vede imediat în epitetele incriminatoare (sau dimpotriva), ca si în comentariile 

subiective ce însotesc adesea faptele. Unii protagonisti sunt judecati cu vizibila 

partinire, altii pusi, de câte ori se poate, la stâlpul infamiei (Chir Costea Chiorul 

o pateste chiar la propriu!). Reflectiile pe marginea actelor celor adusi în scena 

187

decad adesea în emfatica teorie cu valoare generala. De aici retorismul, apelul la 

expresiile tipice de extractie folclorica, gustul aluziei culturale. Uneori 

comentariile primesc o turnura ironica, usor parodica, daca nu de-a dreptul 

satirica. Stilul lui Filimon pare hibrid, dar poate ca tocmai eterogenitatea 

procedeelor, acest ireductibil conflict al scriiturilor divergente creeaza savoarea 

discursului sau. G. Calinescu descoperea cu încântare în roman "un ton 

arheologic, multicolor, oriental, de o împestritare de Halima". 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini 

pâna în prezent, Ed. Minerva, Bucuresti, 1982; Gh. Craciun, Istoria didactica a 

literaturii române, 1997, Editura Magister/Aula; Perpessicius, Scriitori români, 

voi. II, Ed. Minerva, 1986; Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, voi. I, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1966; Cornea, Paul, Itinerar printre clasici, Ed. Eminescu 

Bucuresti, 1984; Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul 

românesc, voi. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1980. 

3. ALEXANDRU ODOBESCU - PSEUDOKYNEGETIKOS 

Foarte diversa, erudita si savanta, expresie a unui temperament clasicist 

destul de putin moderat, opera lui Alexandru Odobescu (1834-1895) îsi afla în 

Pseudokynegetikos adevaratul sau loc geometric. Convocate la dialog, stârnite 

de imperativul unei teme unice - vânatoarea - artele plastice, filologia, 

arheologia, muzica, literatura, istoria, folclorul sunt facute sa se întâlneasca, mai 

în serios, mai în gluma, între copertile unei carti bizare, un fel de patchwork 

intelectual, pus sub obladuirea unui titlu bun conducator de curiozitate, în care 

ideea "falsului", a pseudotextului e afirmata cu superioara nonsalanta. 

Dar este acest "fals tractat de vînatorie " un pseudotext? Da, în masura în 

care scrisul lui Odobescu nu înseamna niciodata inventie a unui subiect, ci 

reconstituire, recompunere, parafraza. Neputându-se constitui într-un resort al 

creatiei, fictionalizarea realului cedeaza locul spiritului digresiv si analogic. 

Pretextul, preexistenta ideii devin astfel obligatorii. Mai mult, decât atât, 

Pseudokynegetikos e o carte conceputa sub directa presiune exterioara a unei 

obligatii aproape straine literaturii. Un oarecare CC. Cornescu îi ceruse autorului 

o "precuvântare" la manualul sau de vânatoare. Fara a putea sa-si refuze 

prietenul, dar declinându-si orice competenta în materie, recunoscându-si franc 

viciul reveriei livresti si placerea contemplatiei estetice, Odobescu se trezeste 

alcatuind, într-un fel de transa a eruditiei, un fals "cuvânt înainte", mult mai 

întins ca numar de pagini decât însusi opul pe care ar fi trebuit sa-1 recomande. 

Textul e pus pe hârtie repede, doar în câteva luni, în primavara lui 1874, într-un 

superb elan intelectual dublat de patosul confesiunii directe, posibilele excese 

fiind tinute în frâu de spiritul ironic si autoironie, de umorul subtire si o 

surprinzatoare (la un clasicist) înclinatie spre parodie si calambur. 

Iesita de sub teascurile "Tipografiei Statului" în vara aceluiasi an, cartea 

"reprezinta în literatura noastra unul din momentele ei festive, de o prospetime 

188

si de o posteritate inepuizabila si care a izbutit sa-si creeze nu numai propria 

literatura, dar chiar si o traditie " (Perpessicius - Scriitori români, II). 

Comentând-o la aparitie, într-un numar al "Convorbirilor literare" din 1875, 

Eminescu a sesizat aspectul ei de mozaic în stil epistolar, asemanând-o 

"pictura, care cearca a imita prin bucati de marmura, de piatra colorata, 

sticla sau de lut ars, colorile naturii". Ulterior s-a cazut de acord 

Pseudokynegetikos este primul veritabil eseu al culturii noastre, o demonstratie 

de înzestrare enciclopedica si inteligenta analitica (tip Winckelmann, Hasdeu si 

Renan), de virtuozitate retorica si stiinta a divagatiei, un Voyage autour de ma 

chambre, (caci Xavier de Maistre pare a-i fi servit lui Odobescu de model) în 

varianta autohtona. 

Calatoria odobesciana înseamna doua lucruri: biblioteca savantului si 

memoria individului contingent, cel fermecat în copilarie de lumea inefabila a 

vânatorilor tamadaieni din Câmpia Baraganului. Metafora plimbarii, a hoinarelii 

este prezenta explicit în paginile volumului. Colinda prin timpuri si spatii se 

desfasoara cam la voia întâmplarii, într-un fel de sistematica fara sistem, ceea ce 

1-a facut pe Calinescu sa afirme ca Odobescu "bate câmpii cu gratie pe simpla 

firma verbala a vânatoarei" si ca opera sa este "un magazin de bric-a-brac 

literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descriptia exacta de amator a unui 

tablou pâna la cuplet" ( Istoria...). O cercetare a fizionomiei cartii ne poate da o 

idee si mai exacta despre categoria tipologica pe care ea o ilustreaza. 

Organizata în 12 capitole (între care ultimul, "cel mai placut pentru 

cititor", este compus din simple puncte de suspensie), precedata de un cuprins 

savuros distribuind accentele tocmai pe caracterul imprevizibil al asocierilor, 

substanta "tractatului" respecta, totusi, o anume ordine. Prima secventa de text e 

desfasurata în jurul unui motiv autobiografic, privilegiind evocarea si descrierile 

de natura, aducând în prim-pîan imensitatea ierboasa a Baraganului populat de 

dropii si miraje, cutreierat de carutele vânatorilor, învaluit în farmecul 

încremenit al amiezelor si în blândetea noptilor sale sonore. In ciuda turnurii 

sale pronuntat filologice, dezbatând "grava" problema a deosebirilor inclusiv 

gastronomice dintre "turdus" (sturz) si "sturnus" (graur), capitolul al II-lea nu e 

lipsit de umor, scotând în evidenta laturile simpatice ale eruditiei. Din capitolul 

urmator aflam ca ceea ce tocmai citim nu este decât o schita asupra adevaratului 

Tratat afectat operelor de orice natura pe care le-a ocazionat cinegetica în cultura 

umanitatii. Aici sunt prezentate si cele trei embleme ideale ale domeniului: 

statuia antica a Dianei cu ciuta de la muzeul Louvre, "Diana de Poitiers" a 

sculptorului Jean Goujon si gravura lui Diirer înfatisând o scena din viata 

sfântului Hubert, patronul vânatorilor. Astfel se încheie momentele de tatonare 

si pregatire a terenului, spre a patrunde mai departe în materia propriu-zisa, de 

stricta cercetare iconologica si livresca. Reflexele artistice ale vânatorii în cadrul 

sculpturii, muzicii, literaturii si picturii alcatuiesc substanta capitolelor V - IX. 

Tehnica bricolajului îsi intra acum în drepturi si un adevarat galop de eruditie 

puncteaza paginile cu nenumarate nume, citate, trimiteri, paralelisme. Sunt 

189 

cu 

de 

ca

artisti în fata carora Odobescu se simte obligat sa zaboveasca exegetic, CU 

încântare. Altii sunt doar pomeniti, catalogati. Vestigiile antichitatii retin 

consecvent atentia. Spatiile artistice, epocile istorice se amesteca într-un 

valmasag de impresii, ca sub rotirea unui urias caleidoscop, într-o disertatie 

sclipitoare lasata în voia spiritului asociationist. Procedeele de relativizare si 

discreditare a gravitatii discursului (ironia, parodia, pastisa etc.) nu lipsesc, 

Odobescu fiind constient de faptul ca în absenta umorului excursul sau risca sa 

alunece în savantlâc steril. Prin capitolele X sl XI cartea se încheie cu descrierea 

unei calatorii pe plaiurile Buzaului si relatarea unui basm avându-l ca 

protagonist pe Feciorul de împarat cel cu noroc la vânat. Chiar daca unii 

comentatori, între care Vladimir Streinu, au luat în serios aceasta creatie dupa 

tipar popular, admirându-i bogatia sintactica si lingvistica, precum si marea 

eruditie folclorica, e de observat ca în cele din urma Odobescu înclina tot spre 

gluma si pastisa livresca, punând în gura feciorului de împarat versuri din 

Francois Villon si El Cid Campeador sau introducând în final o parafraza dupa 

Catul si fragmente din meditatiile lui Lamartine. Caracterul "artificial si bastard" 

al basmului a fost, în schimb, observat de Tudor Vianu, care-i reproseaza 

autorului " lirismul exagerat si dulceag" (Arta prozatorilor români ). Nefiind o 

opera de fictiune si neavând o miza de factura epica în stare sa tina treaza atentia 

cititorului, Pseudokynegetikos ramâne o lucrare literara seducatoare, în care 

stilul reprezinta aproape totul. 

formularea frazelor si originala 

asocierea cuvântului neaos cu 

Când spunem "stil" nu ne gândim doar la 

administrare a elementelor de vocabular, prin 

termenul savant, neologistic, si nici doar la 

frecventa integrare în opera a versificarilor populare si a formelor idiomatice 

specifice, nu ne gândim numai la superbul aliaj de oralitate colocviala si 

dizertatie similiacademica, ci si la compozitia întregului, la strategia ligamentarii 

partilor, la tactica perpetuei derive semantice în cautarea ultimelor implicatii, fie 

ele serioase sau nu, ale temei în discutie. Stilul lui Odobescu vine din 

"originalitatea lui unica de a fi un clasic si un clasicist care nit s-a încadrat 

genuistic în formele traditionale" (Vladimir Streinu - Clasicii nostri). 

BIBLIOGRAFIE: Perpessicius, Pseudokynegetikos, în Scriitori români, 

Ed. Minerva, Bucuresti, 1986; Streinu, Vladimir, AL I. Odobescu, în Clasicii 

nostri, Ed. Tineretului, 1968; Vianu, Tudor, Scriitori savanti: Al. Odobescu, în 

Arta prozatorilor români, EPL, 1966; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


VIII. ALTI PROZATORI PASOPTISTI SI POSTPASOPTISTI: 

MIHAIL KOGALNICEANU, ALECU RUSSO. NICOLAE BALCESCU, 

ION GHICA 

În Istoria critica a literaturii române, Nicolae Manolescu include o parte 

din proza secolului trecut într-un segment mai mare de timp, cuprins între 1830- 

1889, corespunzând pasoptismului si postpasoptismului. într-adevar, exista o 

190

anume unitate tematica si stilistica a scrierilor epice ale acestui segment 

temporal care permite discutarea lui în functie de câteva trasaturi generale. 

Prima observatie pe care trebuie sa o facem e aceea ca acum ne aflam în 

plina miscare romantica. In literatura noastra nu putem însa vorbi despre un 

romantism curat, de felul celui englez, francez sau german, ci despre o orientare 

eclectica, eterogena, cu note proprii. Hibridarea formelor, amestecul principiilor 

estetice, limitarea la contingent tin de asa-numitul romantism Biedermeier, mic- 

burghez în esenta sa. Proza noastra a secolului trecut - daca-i excludem din 

discutie pe marii scriitori junimisti (Eminescu, Creanga, Caragiale, Slavici) - sta 

sub semnul acestui concept. Nicolae Manolescu îl utilizeaza frecvent în 

observatiile sale în legatura cu opera lui Kogalniceanu, Negruzzi, Odobescu, 

Hasdeu chiar. Proza lui Alecsandri se înscrie, si ea, în aceeasi directie a unui 

epic lipsit de vizionarism si aspiratii metafizice (pe care îl gasim însa la 

Emmescu în Sarmanul Dionis si Geniu pustiu ). 

Proza Biedermeier e dominant romantica, dar ea contine si o multime de 

elemente realiste, iluministe, clasice, toate manifestate în forme lipsite de 

anvergura, minore de cele mai multe ori. Terestra prin excelenta, aceasta proza 

vorbeste despre lucruri prozaice si banale, cu o expresie a lui Novalis, ea sufera 

de "ateism artistic", e o proza a lumii exterioare, chiar si atunci când e scrisa la 

persoana I. Interesul principal e pentru adevarul empiric si obiectiv al timpului 

istoric. Scriitorii nostri pasoptisti si postpasoptisti sunt atrasi de etnografie, 

moravuri, arheologie, istoriografie, viata colectivitatilor si a indivizilor. 

Pitorescul si exotismul apar la tot pasul în proza lui Alecsandri, Filimon, Ion 

Ghica. Prin Mihnea voda cei Rau si Doamna Chiajna autorul ajunge chiar la o 

estetizare a istoriei. Preocuparea pentru constructia veridica a personajelor e ca 

si absenta. Pâna si un romancier "realist" ca Fiîimon îsi plasmuieste eroii fara 

tonuri de culoare, numai în alb si negru. Personajele individuale sufera de 

unilateralitate, sunt fiinte axate pe o singura trasatura de caracter, de multe ori 

exagerata. Ele nu au psihologie sau, atunci când o au, aceasta e tratata din 

exterior, poate fi citita pe fata personajelor sau în gesturile lor. 

Nici patetica prin romantism, nici verosimila prin realism, proza 

Biedermeier are si un pronuntat caracter melodramatic. E plina de coincidente 

neverosimile, de situatii lacrimogene si lovituri de teatru. Nu exclude ironia, dar 

nici nu-si face din aceasta un element esential al viziunii, limitându-se la un soi 

de persiflare fina si discreta a unor locuri comune. Maestrul neîntrecut al acestui 

gen de discurs nici grav nici sarcastic e Negruzzi, cel din Negru pe alb si 

nuvelele Zoe si O alergare de cai. Din indiferenta fata de puritatea stilului si din 

amestecul emfazei retorice cu vorbirea obisnuita deriva si burlescul, grotescul, 

comicul (uneori involuntar, ca în nuvelele lui Fiîimon) acestei proze fara mari 

ambitii, în afara de aceea a pionieratului. 

Dupa Nicolae Manolescu ( Istoria critica...) ar exista trei elemente 

esentiale din care se constituie proza perioadei 1830-1889: biograficul, 

melodramaticul si istoricul. Relatia dintre biografie si istorie e foarte strânsa în 

191

opera lui Negruzzi, Russo, Ghica, Alecsandri, Kogalniceanu. Toti acesti autori 

privesc cu nostalgie spre trecutul lor individual si familial, toti au sentimentul ca 

traiesc într-o perioada de timp neobisnuita prin schimbarile care au loc acum. 

Aproape toti scriu . amintiri, tin jurnale sau desfasoara o bogata corespondenta. 

Sunt niste fanatici ai genului memorialistic si incursiunea lor în trecut, atunci 

când istoria devine tema literara, e fie tânjirea dupa paradisul pierdut al unor 

epoci idilice (Russo) fie o reconstituire imaginara, cu documentele la îndemâna, 

a biografiei unor personalitati accentuate (Alexandru Lapusneanul, Doamna 

Chiajna sau Despot-voda si Razvan-voda în dramaturgia lui Alecsandri si 

Hasdeu). Incursiunea în trecut e si una lingvistica, prin apel la stilul cronicarilor 

sau la arhaisme cu parfum de epoca (Negruzzi, Filimon, Ion Ghica). De aici si o 

anume artificialitate, de tip manierist, a unor scrieri. Nicolae Manolescu 

vorbeste despre alexandrinismul prozei noastre pasoptiste si postpasoptiste, care 

este "de la început batrâna ca mentalitate si sofisticata stilistic " (Istoria 

critica...). 

O proza cu astfel de trasaturi întâlnim, de pilda, la MIHAIL 

KOGALNICEANU (1817-1891), autorul a cel putin doua scrieri care se retin si 

astazi: Iluzii pierdute. Un întâi amor si Tainele inimei. Cea de-a doua e un 

roman, din pacate început si neterminat, care aduce în scena câteva personaje 

bine schitate ca premise ale unei dezvoltari epice: bonjuristul Macarescu, varul 

sau, "studiant de umanitati", provincialul Stihescu, Elena, o frumusete 

melancolica si Laura, femeia frivola. Descrierea contextelor actiunii (cofetaria 

lui Felix Barla, Copoul ca loc de plimbare cu trasura a protipendadei iesene etc.) 

e în masura sa evidentieze spiritul de observatie al autorului si înclinatia sa spre 

ironia usoara si picanterie. O caracteristica a prozei lui Kogalniceanu e aceea ca 

în pasajele narative sau descriptive atentia nu e niciodata retinuta de obiect sau 

personaj în ceea ce au ele particular, ci de semnificatiile mai generale ascunse în 

spatele acestora. Obiectele sau personajele sunt mai putin importante decât 

ideile, semnele pe care ele le întrupeaza. Epica lui Kogalniceanu evolueaza 

simultan cu judecata morala. 

Faptul acesta e evident în nuvela Iluzii pierdute. Un întâi amor, 

capodopera a scrisului autorului si o mica bijuterie a prozei noastre cu subiect 

erotic. Scrisa la persoana I, cu jovialitate ironica si autoironica, nuvela are toate 

calitatile unei proze scurte de astazi. Personajele scrierii sunt doi tineri, aproape 

copii, naratorul si Niceta, care traiesc obisnuita experienta a primilor fiori ai 

dragostei si a primei dezamagiri sentimentale. Nu subiectul în sine e important 

aici, ci modul în care el e tratat. Ticurile prozei de factura balzaciana sau în 

genul Paul de Koch sunt demontate si luate în râs, divagatia e cultivata 

sistematic si ea reprezinta de fiecare data un prilej de satirizare a moravurilor si 

relelor deprinderi de modele occidentale. "Povestea de amor" e salvata de 

dulcegarie si melodrama printr-o continua distantare ironica. Intertextualitatea 

(referintele si aluziile la Aventurile lui Telemac de Fenelon, în primul rând) 

192

apare frecvent, eul biografic e investigat cu o cruzime proprie scriitorului 

modern etc. Iluzii pierdute. Un întâi amor e un text în care Kogalniceanu îsi 

demonstreaza toate marile sale calitati de prozator, calitati care, în mod 

surprinzator, nu par favorabile realizarii unei literaturii de specific national, cum 

se teoretizeaza în Introductia la "Dacia literara". Vocatia lui Kogalniceanu e una 

critica, ironica, satirica, de pastisor si parodist de modele. Desi a scris putina 

literatura, Kogalniceanu este unul dintre prozatorii nostri cu "cele mai moderne 

intuitii în epoca" (Mircea Zaciu). 

ALECU RUSSO (1819-1859) e, între scriitorii generatiei de la 1848, 

singurul a carui importanta si valoare vor fi stabilite abia în posteritate. Mult 

supralicitat valoric, poemul Cântarea României a lasat multa vreme în umbra 

câteva scrieri ale sale (Cugetari, Amintiri, Studie moldovana) ce se dovedesc 

astazi de o neasteptata modernitate. Sunt scrieri ce nu pot fi încadrate într-un gen 

anume. Studie moldovana, de pilda, e, potrivit opiniei lui Nicolae Manolescu, 

un "amestec de eseu si naratiune, de memorialistica si fictiune" ( Istoria 

critica...). Scrisa direct în franceza, "Soveja (ziarul unui exilat politic la 1846)" 

este una dintre primele proze-jurnal din literatura noastra (în genul romanului 

Gaudeamus al lui Mircea Eliade) si una dintre primele ilustrari culte a temei 

exilului interior. 

Russo e un spirit nesistematic, capricios si spontan, literatura lui fiind o 

forma de improvizatie, desi improvizatia aceasta e controlata de un acut spirit 

critic. Acesta îl caracterizeaza nu doar pe polemistul în chestiunile limbii si ale 

moravurilor moldovene, ci si pe prozatorul paginilor confesive si de observatie 

exterioara. Apare însa în acest plan al confesiunii si o alta dimensiune a scrisului 

lui Russo: melancolia. Prozatorul e o natura cu dubla fizionomie literara. El se 

manifesta "pe de o parte ca un liric pur, interiorizat, grav, melancolic, de o 

duiosie insinuanta desi retinuta, pe de alta, ca un «observatorfilosof»" (Paul 

Cornea). Ambele ipostaze se regasesc în Studie mdldovana, radiografie 

nostalgic-ironica a procesului occidentalizarii lumii moldovenesti, proces cu 

efecte morale, vestimentare si sociale dintre cele mai spectaculoase. în nu mai 

mica masura, acest studiu e si un prilej de rememorare pitoreasca a placerilor si 

frumusetilor vechii lumi fanariote, într-un stil care-i anunta pe Ion Ghica si 

Mateiu Caragiale. 

Amintirile lui Russo vorbesc despre o vârsta de aur inefabila, aproape 

imposibil de prins în cuvinte, vârsta copilariei. Talentul evocator al autorului e 

aici la mare înaltime, dar, spre deosebire de Creanga, vârsta mitica a copilariei e 

rememorata în tonuri grave, de bucurie îndurerata, într-o sintaxa complicata, 

obsedata sa surprinda chiar si eufonic "sunetul" unei lumi pierdute odata pentru 

totdeauna. Cugetari e textul cel mai complex si mai adânc care ne-a ramas de la 

Russo. Scrierea e un mic roman de idei. Ea pare un studiu filologic sau 

lingvistic, dar are mai degraba caracter romanesc, prin transformarea limbii 

române într-un personaj ce copleseste scena textului. Limba are - în buna traditie 

193

omantica - forta unei stihii naturale, ostila oricaror încercari de supunere la 

rigorile "cuvântologiei" '(sistemele gramaticale latinizante promovate de 

Cipariu, Aron Pumnul s.a.). Discutia despre organicitatea limbii române e 

purtata nesistematic, ca în Pseudokynegetikos, cu argumente din istorie, 

politica, literatura, folclor, arheologie, dar si prin, recurs la alegorie si metafora, 

ceea ce acorda acestui fals eseu o pronuntata valoare poetica. 

Cântarea României pare opera unui alt autor. Dupa cum se stie, de-a 

lungul timpului în istoria noastra literara s-au purtat nenumarate discutii privind 

paternitatea poemului. Nu intram aici în amanuntele motivelor care fac din 

Russo adevaratul sau autor. Dar suspiciunea ca nu el ar fi autorul acestei scrieri 

e fara doar si poate îndreptatita. Cântarea României e creatia unui scriitor 

artificial si retoric. Unii critici au vorbit în legatura cu acest poem despre un 

"academism stilistic ". Trebuie spus deschis ca el e astazi o opera conventionala, 

discursiva si nescutita de grandilocventa. Inspiratia din romanticul francez 

Lamennais ( Paroles d y un croyant ) este vizibila la o cercetare comparativa, însa 

lexical si sintactic scrierea lui Russo pare superioara modelului, e mai vie. 

Parabola e un procedeu obsesiv. Sentinta morala apare frecvent în versetele 

poemului. Russo face aici un excurs în istoria noastra nationala, însa prin 

imagini aluzive, în regimul umbrei si al vagului, privind scurgerea timpului în 

aspectele sale haotice, desfasurate între sumbru si bucolic. Un lucru evident e 

acela ca Russo e un autor înzestrat cu un deosebit simt muzical, ceea ce face din 

Cântarea României o melopee asemanatoare doinei, cu o curgere ondulata si 

continua. 

Între scriitorii perioadei pasoptiste, NICOLAE BALCESCU (1819- 

1852) este autorul unei opere fara scopuri artistice, de istoriograf. Totusi, 

scrierea sa cea mai importanta, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, a stârnit 

interesul istoricilor nostri literari prin calitatile ei literare indubitabile. Se pare 

ca'Balcescu însusi, în elaborarea lucrarii, a ezitat multa vreme între a-i conferi 

un caracter de opera stiintifica sau de poem eroic. E posibil, pe de alta parte, ca 

unele aspecte literare ale scrierii sa exprime pur si simplu insuficientele 

discursului istoriografie al perioadei, înca lipsit de anvergura stiintifica. Cert este 

ca Mihai Viteazul, în viziunea lui Balcescu, devine, ca si Stefan cel Mare la 

Sadoveanu, un personaj care depaseste îngustele limitari ale timpului istoric, 

pentru a viza spatiul mitului. Cum s-a spus, prin felul în care Balcescu stie sa-i 

reconstituie faptele si fizionomia, Mihai Viteazul apare în paginile cartii ca o 

figura hiperbolica a spiritualitatii românesti, asta si pentru ca însusi stilul 

autorului e unul hiperbolizant, solemn, eroizant. Spiritul lucrarii lui Balcescu 

exprima un diletantism istoriografie superior, dar nu mai mult decât atât. 

"Românii supt Mihai-Voievod Viteazul" e o opera care "se bazeaza mai mult pe 

sentimente decât pe idei. Tocmai în aceasta latura trebuie cautat meritul ei 

literar" (Nicolae Manolescu - Istoria critica...). 

194

Postpasoptistul ION GHICA (1816-1897) e unul dintre cei mai mari 

scriitori ai nostri din secolul trecut. El este, am putea spune, un scriitor malgre 

soi, pentru ca valoarea acordata astazi prozei sale nu coincide nici pe departe cu 

intentiile declarate si motivatia initiala a celor doua opere: Scrisori catre Vasile 

Alecsandri si Convorbiri economice, prima având un scop memorialistic, 

cealalta unul pur si simplu economic si instructiv. Ultimul lucru de care ar putea 

fi suspectate aceste scrieri ar fi orientarea lor pur stilistica, spre un limbaj care sa 

valorifice programatic parfumul arhaic si buna parte din filonul balcanic si 

pitoresc-oriental al limbii române. Or, astazi, Ion Ghica este unul dintre marii 

stilisti ai literaturii noastre. Scrisorile catre Vasile Alecsandri sunt redactate 

târziu, dupa vârsta de saizeci de ani, cu intentia declarata de a reconstitui 

adevaruri traite, si nu de a face opera de fictiune. Autorul s-ar vrea un istoric, 

însa lipsa lui de metoda, structurarea discursului în functie de fluctuatiile si 

sincopele memoriei, prin divagatii continue si obsesia amanuntului revelator, fac 

din el "un narator remarcabil, cu o imaginatie araba" (G. Calinescu - 

"Istoria..."). Scrisorile lui Ghica sunt toate fascinate de lumea trecutului, 

evoluând pe un registru care se întinde de la relatarea seaca, obiectiva, a faptelor 

(Din timpul zaverei, Scoala acum 50 de ani ) la povestiri necreditabile, pline de 

pitoresc si fabulos ( Tunsu si Jianu, Baltaretu, Teodoros ). în aceasta ultima 

categorie de texte descoperim la Ghica o strategie de tip nuvelistic si romanesc 

(romanul de aventuri si mistere) ce anuleaza aproape orice intentie 

memorialistica. Putem vorbi cel mult despre o memorialistica romantata. 

Capodopera autorului e scrisoarea intitulata Baltaretii, în care fuziunea dintre 

memorie si imaginatie e atât de puternica, încât cele doua planuri cu greu mai 

pot fi deosebite. întregul talent al lui Ghica se dezvaluie aici: patosul evocator, 

stiinta descrierii, arta portretului, capacitatea de a surprinde particularitatile 

vorbirii personajelor, simtul grotescului, al comicului si al terifiantului. 

Nu se poate încheia aceasta sumara panorama, schitata prin doar câteva 

nume reprezentative, tara a aminti si faptul ca descoperirea Occidentului 

înseamna pentru lumea româneasca a celei de a doua jumatati a secolului 

trecut si descoperirea unui nou gen literar: romanul, structura narativa specifica 

lumii moderne, ale carei începuturi se leaga, în Europa ca si la noi, de spiritul si 

gusturile burgheziei în ascensiune. Pâna la aparitia Ciocoilor vechi si noi (1862) 

de Nicolae Filimon, ' majoritatea romanelor românesti sunt adaptari, parafraze, 

rescrieri, imitatii de modele straine. Primii prozatori care îsi încearca puterile în 

spatiul romanului sunt Kogalniceanu (cum am vazut), Ion Ghica ( Istoria lui 

Alecu Soricescu - scriere de tinerete abandonata dupa numai câteva zeci de 

pagini) si Bolintineanu prin Manoil (1855) si Elena (1862) - "roman original de 

clatine politico-filozofice ". Lor li se adauga alti "pionieri", majoritatea dintre ei 

scriitori de raftul doi sau trei, astazi ca si uitati, remarcabili prin efortul lor 

sustinut de a deveni niste profesionisti ai scrisului: Alexandru Pelimon ( Hotii si 

Hagiul ), Pantazi Ghica ( Un boier român ), Radu lonescu ( Don Juanii de 

195

Bucuresti ), Constantin Aricescu ( Misterele casatoriei ), loan M. Bujoreanu ( 

Misterele din Bucuresti ), V. A. Urechia ( Logofatul Baptiste Veleli ) si altii. 

BIBLIOGRAFIE: Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii 

române, vol. I, Ed. Minerva, Bucuresti, 1990; Calinescu, G., Istoria literaturii 

române de la origini pâna în prezent, ed. a II-a, revazuta si adaugita, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1982; Negoitescu, I., Istoria literaturii române, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1991. 

IX. DRAMATURGIA POSTPASOPTISTA 

B.P. HASDEU - RAZVAN SI VIDRA 

Venind în imediata urmare a epocii pasoptiste si fiind contemporan cu 

marii clasici ai literaturii române, B.P. Hasdeu (1838-1907) face parte din 

familia personalitatilor proteice, în descendenta lui Miron Costin, D. Cantemir si 

I. Heliade Radulescu, iar opera acestuia, indiferent de domeniu (istorie, 

lingvistca, folclor, literatura), îl îndreptateste pe G. Calinescu sa declare în 

Istoria ... sa: "Hasdeu a fost un geniu universal si se poate afirma ca a izbutit 

aproape peste tot". 

Hasdeu adera la spiritul ideilor expuse în Introductia din "Dacia literara", 

scriitorul, el însusi un temperament romantic, vadindu-si vocatia enciclopedica 

si prin diversitatea creatiilor sale literare: versuri de factura romantica, nuvela, 

roman istoric si dramaturgie. Una dintre marile teme ale operei hasdeene este 

istoria, aceasta fiind luata ca pretext în unele creatii literare si permitându-i, pe 

de alta parte, exersarea talentului scriitoricesc în opere cu caracter istoric 

(monografia dedicata lui Ion-Voda cel Cumplit). în acelasi timp, istoria este 

privita ca o posibilitate de evocare a unor evenimente si personalitati exemplare, 

în spiritul adevarului istoric, dar si ca raportare la prezent sau ca modalitate de a 

servi ideile autorului, dusman declarat al ciocoilor si boierilor. în sensul celor de 

mai sus, piesa Razvan si Vidra (1867) este reprezentativa si poate fi considerata 

un autentic certificat de nastere a dramei istorice românesti, având în vedere ca 

încercarile anterioare, datorate lui Bolliac, Asachi, Bolintineanu s.a., nu au nici 

consistenta si nici prestanta valorica. 

În Prefata la a doua editie, din 1867, Hasdeu marturiseste ca a intentionat 

"o producere literara psihologica si istorica". Daca în latura psihologica 

dramaturgul si-a propus sa dea ''fiecarui personaj, chiar si dintre cele mai 

secundare, câte o nuanta proprie si obiectiva ", în cea istorica scopul sau. a fost 

de a înfatisa "istoria epocii în genere si istoria lui Razvan în parte " în realizarea 

acestui din urma deziderat, pe lânga cele gasite în operele cronicarilor, scriitorul 

s-a folosit de o serie de aspecte "conservate din întâmplare în documente, în 

legislatie sau în traditiuni" si a citit cu atentie biografia lui Razvan scrisa de 

Balcescu. Aceste surse autohtone trebuie completate cu lecturile lui Hasdeu din 

operele marilor dramaturgi ai literaturii universale, un loc aparte între 

preferintele lui ocupându-i Sofocle si Shakespeare. 

196

Tema dramei o constituie înfatisarea unui moment din istoria Moldovei 

dinspre finele secolului al XVI-lea si, în realizarea acesteia, scriitorul dezvolta o 

serie de subteme sau motive ca: ascensiunea saracului si umilului, rasplatirea 

raului prin bine, dorul de tara. 

Piesa Razvam si Vidra este conceputa de autor ca o "poema dramatica în 

cinci cânturi", fiecare dintre acestea purtând un titlu ( Un rob pentru un galben, 

"Razbunarea", Nepoata lui Motoc, Înca un pas, Marirea ) si având câte un 

moto sugestiv pentru continutul actului respectiv. In primele doua acte centrul 

de greutate îl constituie conflictul social dintre cei saraci si boieri, iar în celelalte 

trei accentul cade pe latura psihologica, pe framântarile interioare si pe -. 

avatarurile celor doua personaje principale. 

Actiunea piesei urmareste diferite momente ale ascensiunii lui Razvan, de 

la conditia sa de rob tigan eliberat la aceea de Domn al Moldovei. De la început; 

personajul îsi dezvaluie unele calitati umane deosebite, care-i înnobileaza 

caracterul, si-si marturiseste ura fata de boieri, sentiment care-l va însoti si tu 

viata din codru, unde ajunge capitanul unei cete de haiduci. Decisiva pentru 

destinul lui Razvara este întâlnirea cu Vidra, de care se îndragosteste si care, 

observându-l deosebitele aptitudini, îl conduce pe calea ambitiei de a se înalta 

spre vârfurile ierarhiei, pâna fa scaunul domnesc. Reuseste sa ajunga Domn al 

Moldovei, dar satisfactia împlinirii este de scurta durata, deoarece, într-un final 

cu accente tragice, moare. 

Personajele, dupa functionalitatea lor în interiorul discursului dramaturgie 

si modalitatea în care sunt concepute, se pot împarti în doua grupe distincte. Pe 

de o parte, Razvan si Vidra, care întruchipeaza dorinta scriitorului de a transcrie 

viata psihologica a eroilor si care, tocmai de aceea, cunosc modificari în 

structura lor interioara, pâna la a se întoarce într-o oarecare masura, împotriva 

imaginii initiale. La început, Razvan ne apare ca o fiinta ce-si traieste intens 

drama de a nu putea depasi prejudecatile legate de originea sa si revolta lui pare 

a se multumi cu postura de haiduc, pentru ca, spre final, sa-1 auzim rostind, în 

spiritul Vidrei: "Eu voiesc/Negresit una dintre doua; sau moarte, ori sa 

domnesc!". Asemanator, dar în sens invers, Vidra este întruchiparea vointei si 

ambitiei de a-1 vedea pe Razvan ajuns domnitor, dar, când momentul împlinirii 

este aproape, sovaie, iar caracterul ei aspru si sever se feminizeaza la gândul ca 

va fi mama. Pe de alta parte, este prezent grupul personajelor secundare, prin 

care Hasdeu realizeaza o panorama sociala a epocii, una "din perioadele cele 

mai oligarhice din analele României", caracterizata prin "lupta de ura între 

boieri si popor, între cei avuti si cei saraci", cum spune autorul în Prefata 

amintita. Fiind vorba despre niste figuri reprezentative pentru anumite categorii 

sociale, aceste personaje au o traiectorie liniara, ele nesuferind modificari nici în 

atitudine, nici în starea lor materiala. 

Pe Razvan, scriitorul îl defineste ca un caracter "înfocat, generos si 

impresionabil", iar marea majoritate a comentatorilor piesei vad în robul tigan 

ajuns domnitor un Ruy Blas autohton, ceea ce indica afinitatea cu o anume 

197

tipologie romantica. De la începutul dramei, calitatile si însusirile - de exceptie îl 

ridica deasupra conditiei sale umile. De altfel, declara el însusi ca nu e "...tigan 

de rând, ma jur, (...) în pieptu-mi bate suflet de vultur" si ca a învatat "scrisoare/ 

Sârbeasca si latineasca", iar mama sa, pentru care are un adevarat cult, era 

românca. Constitutia lui morala este într-o vadita antiteza cu starea sa sociala si 

materiala, deoarece este capabil de gesturi si atitudini care dezvaluie o profunda 

noblete de caracter, cinste, demnitate, generozitate si asumarea responsabila a 

propiilor opinii. In fata perspectivei de a deveni rob, Razvan prefera 

spânzuratoarea si printre cuvintele rostite ("Omul om sa fie slobod, decât rob 

mai bine moare:/ S-apoi moartea-i înviere pentru cel despretuit!") razbate 

marea lui drama, aceea de a fi constrâns sa suporte consecintele originii sale, de 

a fi condamnat la un destin pe care nu el si 1-a ales si ale carui limitari nu-i 

permit o existenta pe masura calitatilor lui si a pornirilor sale intime. Haiducia 

este pentru Razvan sansa de a trai liber, o forma de revolta împotriva 

nedreptatilor, fiind înca un prilej de a-si demonstra superioritatea morala, de 

vreme ce, la îndemnul celorlalti de a se razbuna pe Sbierea, raspunde : 

"Razbunarea cea mai crunta este când dusmanul tau/ E silit a recunoaste ca esti 

bun si dânsu-i rau". 

Daca în primele doua cânturi figura lui Razvan domina prim-planul 

actiunii, dupa întâlnirea cu Vidra si plecarea în Polonia, dimensiunea sa 

sufleteasca este asaltata de firea voluntara a acesteia si de dorul de tara. Acum 

referirile la personaj vin mai ales din partea celor din jur. Astfel, el este, pentru 

invidiosul Minski, Un natarau din Moldova pe care "Tabara leseasca-ntreaga 

mi-l înalta si-l ridica "; pentru hatmanul Poloniei, "... viteazul cel mai mare din 

câti am putut vedea ", iar pentru boierul Basota, "Nas de soim! o frunte nalta! 

Din ochi inima tresare!.., ". Chinuit de nostalgia pentru codru si pamântul 

Moldovei, Razvan este însotit peste tot de Vidra, care reuseste sa-i insinueze 

dorinta de marire. Ascensiunea i se pare un joc fericit al destinului care 1-a 

favorizat, întâlnind-o pe Vidra, a carei influenta o recunoaste, ajungând sa 

semene cu aceasta, fiind hotarât sa mearga pâna la capat, "sau la tron, ori la 

mormânt!". Rob tigan eliberat, capitan de haiduci, capitan si polcovnic în oastea 

poloneza, hatman al Moldovei si apoi Domn, în final, în fata mortii, Razvan 

redevine întelept, meditând asupra zadarniciei celor întreprinse de el ("Praf, 

pulbere si cenusa!") pentru a deveni Domn, caci "Uitam ca viata-i o punte 

dintre leagan si mormânt". 

Dramaturgul si-a propus sa întruchipeze în Vidra un caracter "ambitios, 

imperativ si orgolios ", iar imaginea acesteia în piesa este anuntata înainte de a- 

si face aparitia, fiind vazuta de alte personaje ca un amestec de frumusete 

feminina, rasfat si comportament barbatesc: "Un fatoi (...) E voinica n-am ce 

zice! Si-i frumoasa ca o floare" (Hotul II). Impresionata de gestul iertarii lui 

Sbierea de catre Razvan, descopera în acesta calitati care i-ar putea satisface 

dorinta d.e marire si se ataseaza sincer de el, simtind ca ceea ce-i lipseste este 

vointa, capacitatea de a aspira dincolo de conditia sa umila. Se angajeaza astfel, 

198

cu întreaga ei fiinta, în atâtarea si îndrumarea lui Razvan spre a-1 determina sa 

ajunga în vârful piramidei. In timp ce Razvan este omul actelor eroice, Vidra 

este omul actelor psihologice, stiind sa învaluie si sa se impuna ca regizor al 

hotarârilor si actiunilor celuilalt. Purtând în sine sângele clocotitor al lui Motoc, 

Vidra poseda un simt special sau un instinct anume care o ajuta sa atace si sa 

puncteze constiinta lui Razvan atunci când e momentul, alimentând-o cu 

propria-i vointa, ca Lady Macbeth a lui Shakespeare. Pentru femeia care nu mai 

pricepe altceva decât înaltarea, dragostea de tara nu se identifica cu "opulbere 

desarta, o bucata de tarâna", ci cu "al tarii viitor". Dând dovada de / o 

tenacitate aparte, ea stie exact ce ton sa foloseasca în dialogurile cu Razvan, este 

magulitoare si aspra, ironica si ferma, sentimentala si violenta. Când se apropie 

de împlinirea telului, devine sovaitoare si imaginea glaciala de pâna atunci se 

lumineaza de caldura fiorului matern, ajungând sa se întrebe în final, bântuita si 

de himera mortii: "Oare nu mai sunt eu Vidra? " în fata caderii lui Razvan, 

Vidra îsi pastraza demnitatea si nobletea eroinelor din tragedia greaca. 

Personajele din planul secund al dramei creeaza atmosfera epocii prin 

figuri reprezentative, delimitate în doua tabere. Pe de o parte cei saraci: 

cersetorul Tanase, Razasul, Vulpoiul, haiducii; pe de alta parte boierii: Basota, 

Sbierea. Antiteza dintre cele doua grupuri, în spiritul ideilor lui Hasdeu, scoate 

în evidenta calitatile celor napastuiti: cinste, patriotism, fidelitate, noblete 

sufleteasca, în contrast cu lacomia, viclenia si hidosenia interioara ale celor 

avuti. 

In alcatuirea discursului dramatic, Hasdeu, ca si în alte domenii, are 

vocatia pionieratului. In acest sens, Razvan si Vidra, pe lânga abila manevrare a 

dialogului, aduce pe scena monologul si insertia poeziei, în special cea populara, 

astfel încât constructia de ansamblu câstiga în complexitate, beneficiaza de noi 

mijloace de a exprima mesajul. Replicile, când tandre, când sobre, dure, sunt 

sustinute, în spatele textului, de participarea scriitorului. De aici si dublarea 

discursului retoric prin note lirice sau reflexive. Mestesugita mânuire a 

contrastelor si antitezelor, specific romantice, arta de a evita caderea pateticului 

în ridicol sau a lirismului în dulcegarie, dozarea echilibrata a miscarii 

personajelor si a prezentei acestora în dialog, lectura atenta a planului psihologic 

si a celui social sunt doar câteva din meritele estetice care dau o valoare aparte 

piesei lui Hasdeu, devenita, pentru scriitorii de dupa el, un model pentru drama 

istorica româneasca. 

BIBLIOGRAFIE: Dragan, Mihai, B.P Hasdeu, Ed. Junimea, Iasi, 1972; 

B.P. Hasdeu interpretat de..., Ed. Eminescu, Bucuresti, 1972; Goia, Vistrian, 

B.P. Hasdeu si discipolii sai, Ed. Minerva, Bucuresti, 1987 

199

VASILE ALECSANDRI POETUL, PROZATORUL SI 

DRAMATURGUL 

Numele lui Vasile Alecsandri (1818-1890) este indisolubil legat de tot ce 

înseamna literatura româna de la mijlocul secolului trecut. Critica literara îi 

atribuie, pe merit, diverse calificative: "pionier", deschizator de drumuri, fruntas 

al generatiei pasoptiste. Cu o vointa de necontestat, Alecsandri a initiat 

epice, lirice si dramatice, considerând ca trebuie sa deschida o cale 

originala celor care îi vor urma. 1 Constient de talentul si capacitatea 

specii 

noua, 

sa de 

creatie, el scrie cu sinceritate si devotiune fata de, un înalt ideal, propriu 

generatiei sale, acela de propasire a neamului si de orientare a culturii române 

spre forme noi, autentice, originale. 

Proza lui Alecsandri cuprinde nuvele, memorialistica, note de calatorie, 

portrete literare. în aceste creatii, realismul se îmbina firesc cu fiorul liric, 

conturându-se ceea ce intentiona autorul: imaginea verki'ca a societatii 

românesti din acel timp. Prima proza a lui Alecsandri este Buchetiera de la 

Florenta, unde liricul coexista cu epicul, în derularea romantica a unei povesti 

de iubire. Acelasi aspect apare si în încercarea de roman Dridri, creatie 

neterminata, din care publica, separat, capitolul al II-lea, sub titlul Un episod din 

anul 1848, surprinzând problemele social-politice ale memorabilului an. Proza 

lui Vasile Alecsandri abordeaza, pe alocuri, aceleasi teme ca si dramaturgia si 

poezia. Prozele sale sunt, uneori, la confluenta dintre lirism si realism, ceea ce 

face ca atmosfera romantica sa se armonizeze cu observatia realista, cum se 

întâmpla în lucrarile Borsec si Balta Alba. Ambele sunt relevante pentru 

intentionalitatea autorului: a reflecta anumite stari de ordin social ale timpului. 

In Borsec antiteza este evidenta în prezentarea vizitatorilor, care au un 

anume comportament în timpul zilei si cu totul altul la balul oaspetilor. Se 

critica snobismul si se contureaza portrete în tuse groase, caricaturale, de un 

umor savuros. Peisajul din aceste locuri este însa feeric. Tudor Vianu ( Arta 

prozatorilor români ) observa ca lui Alecsandri îi placea termenul "fantastic ", 

de aceea, în surprinderea sublimului din natura, el 

"Pestera Borsecului, cu salbatica ei frumusete, 

fantastic, ce te face sa te crezi într-o alta lume ". 

foloseste des acest epitet: 

întruchipeaza un tablou 

Acelasi contrast izbitor îl 

întâlnim si în Balta Alba, text în care calatorul francez este frapat de coexistenta 

luxului si saraciei, a primitivismului si manierelor elegante - bineînteles, nu în 

acelasi mediu, dar în acelasi loc. 

O schita interesanta, cu pretentii realiste, este Iasii în 1844, în care 

Alecsandri surprinde obiectiv imaginea capitalei Moldovei: "Iasii seamana cu 

un boier îmbracat în haine scumpe si încongiurat de tigani în zdrente. Centrul 

sau asezat pe zarea unui deal este compus din case mari si frumoase în care 

domneste luxul, când dimpotriva, mahalalele împrastiate pe coastele acelui deal 

sunt alcatuite mai mult din bordeie acoperite cu stuh, unde zace saracia. Capul 

poarta coroana si picioarele sunt goale!". 

200

Observatia sociala este mai profunda în 

între galbenul olandez si paraua noastra este 

institutii si aspecte de ordin social, cum a.r 

Istoria unui galbân. Dialogul 

"cadrul creat pentru a critica 

fi: coruptia celor din justitie, 

necinstea administratiei, imoralitatea din familiile unor boieri sau a unor 

parveniti, robia tiganilor. O alta proza este Calatorie în Africa asemanata de 

Calinescu cu Decameronul lui Boccaccio, jurnal în care se îmbina episoade 

dramatice cu secvente senzationale. 

Alecsandri este recunoscut si ca un mare poet, care a valorificat creator 

folclorul în Doine si Legende si a militat pentru idealurile revolutionare ale 

generatiei sale. Descoperim câteva credinte populare în Baba Cloanta, 

Strigoiul, Sburatotul. Legendele pun în valoare imaginatia poporului care da 

explicatii mitice asupra modului cum s-a ivit pe pamânt Dumbrava Rosie, 

rândunica, ciocârlia etc. Acelasi poet este si autorul unor sensibile creatii erotice, 

adunate in volum ( Lacrimioare ), dintre care se detaseaza poeziile melancolice: 

Steluta, Lacrimioare si cele oglindind fericirea sau exoticul: Dulce înger, 

Cântic de fericire, Barcarola venetiana, Gondoleta etc. 

Creatii cu valente estetice deosebite sunt Pastelurile, poezii originale în 

care Alecsandri îsi releva atitudinea de contemplator al spectacolului natural. 

Tehnica folosita aminteste de impresionisti, care puneau accent pe modul cum 

cade lumina pe diversele elemente sau obiecte. Din aceasta cauza, motivul 

central al volumului este lumina. O alta trasatura originala a pastelurilor apare în 

finalul fiecarei creatii, prin prezenta unui element care dinamizeaza peisajul 

natural, de obicei static. Pastelurile descriu anotimpurile în contextul naturii 

feerice si subliniaza elementele definitorii fiecarui sezon. Cele mai multe 

pasteluri descriu iarna si primavara, însa toate sunt strabatute de un puternic 

optimism. Dintre poeziile dedicate iernii putem aminti: Iarna, Miezul iernei, 

Gerul, Viscolul. Pline de exuberanta sunt pastelurile care descriu primavara si 

vara: Oaspetii primaverii, Rodica, Pastel, Samanatorii, Malul Siretului, 

Secerisul, Cositul s.a. Alecsandri este un poet deosebit de receptiv la 

evenimentele istorice, dar un moment deosebit oglindit în opera sa este lupta 

pentru independeta. în 1878 ei evoca Razboiul din 1877 în volumul Ostasii 

nostri, volum strabatut de un înalt patriotism si de o autentica mândrie nationala, 

exprimata si direct în Oda ostasilor români. 

Cel mai mare spatiu, în vasta activitate literara a poetului, îl ocupa, se 

pare, dramaturgia. Alecsandri a scris cincizeci de piese de teatru, care însumeaza 

2000 de pagini. El a debutat cu niste farse, care sunt de fapt prelucrari: 

Farmasonul din Hârlau si Modista si cinovnicul. Prima sa comedie originala 

este Iorgu de la Sadagura sau Nepotu-i salba dracului (1844), în care iese în 

evidenta eternul conflict între traditie si inovatie, aici concretizat în opozitia 

dintre nepotul Iorgu, un bonjurist cu limbaj "pestrit", si conservatorul Enachi 

Damian. Cealalta piesa, Iasii în carnaval (1845), anticipeaza sub un anume 

aspect D-ale carnavalului a lui Caragiale, pentru ca la baza se afla tot o 

201

încurcatura (imbroglio), iar intentia autorului este de a satiriza teama de 

revolutie a clasei superpuse. 

Piesele lui Alecsandri au o tematica si un continut variate. în 1847 

compune în Sicilia o piesa în care critica acele familii care fac din casatorie un 

târg. Dramaturgul însusi afirma: "în aceasta piesa criticam cu amaraciune 

purtarea parintilor care îsi casatoresc copiii pentru a scapa de ei si atingeam si 

coarda dezrobirii tiganilor". De altfel, dramaturgia lui Alecsandri are ca 

elemente de mare rezistenta trei sectiuni: "cânticelele comice", comediile si 

dramele. 

Cânticelele comice sunt scenete simple, pline de pitoresc, în care apar 

tipuri reprezentative pentru anumite categorii de oameni si care au concomitent 

si valoare documentara. Aceste "cânticele" sunt compuse în intervalul 1850- 

1875 si despre ele Alecsandri spunea: "Pentru urmasii nostri de vor fi curiosi a 

ave o idee de timpul actual, aceste cânticele le vor înfatisa portreturi 

fotografice... Intr-aceasta consista tot meritul lor". Dintre ele se pot aminti: 

Mama Anghelusa, doftoroaia, Clevetici ultra-demagogul, Ion Papusariul, 

Barbu Lautariul, Surugiul S.A. Dar de o importanta estetica deosebita sunt 

comediile Iui Alecsandri reprezentând ciclul Chiritelor, o adevarata fresca a 

societatii românesti de la mijlocul secolului al XlX-lea. Chirita în Iasi sau 

Doua fete si-o neneaca (1850) ironizeaza înselatoria si parazitismul unor 

oameni de tipul lui Pungescu si Bondici. Cocoana Chirita apare aici ca o 

matroana dornica sasi capatuiasca fetele, Caîipsita si Aristita, dupa oameni din 

Iasi. Chirita în provintie vizeaza snobismul si parvenitismul acelor vremuri. 

Chirita se doreste "ispravniceasa" si urmeaza ad literam moda. Satirizarea 

aspectelor negative se continua în Cucoana Chirita în voiaj (1863), unde, prin 

intermediul personajului comic, se condamna, pe lânga snobism, si 

cosmopolitismul. Ciclul se încheie cu o piesa scurta, un fel de "cânticel", 

"Chirita în balon" (1867). Toate comediile creioneaza un personaj comic unic, 

memorabil. 

Cele trei drame au subiecte variate: Despot- Voda (1879) este o drama 

romantica remarcabila, aducând în scena un personaj din stirpea lui Razvan din 

piesa lui Hasdeu, care ajunge, dintr-un simplu aventurier, domnitor; Fântâna 

Blanduziei (1884) dezvolta ideea ca orice tentatie erotica este trecatoare, eterna 

fiind numai opera literara; Ovidiu îl aduce în prim plan pe marele poet latin 

exilat la Tomis. 

Varietatea temelor, 

Alecsandri demonstreaza 

speciilor si genurilor literare abordate de Vasile 

importanta operei sale în patrimoniul literaturii 

române. în foarte multe domenii Alecsandri ramâne un precursor al lui 

Eminescu, Caragiale si Cosbuc. 

BIBLIOGRAFIE: Vianu, Tudor, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Ed. 

Minerva, Bucuresti, 1974; Sandulescu,Al., VasileAlecsandri: Despot-Voda, Ed. 

202

Albatros, Bucuresti, 1981; Cornea, Paul, Alecsandri - Pasteluri, Ed. Albatros, 

Bucuresti, 1972. 

PASTELURI 

Vasile Alecsandri reprezinta un model exemplar pentru mentalitatea 

dominanta a scriitorului pasoptist. Opera sa se afla ia, întretaierea romantismului 

cu clasicismul. Ca si în cazul altor scriitori ai generatiei de la 1848, efortul 

scriitorului va fi acela de a recupera, într-un interval de timp scurt, diferenta 

dintre literatura occidentala si cea româna. Prin amploare si diversitate, opera lui 

Alecsandri se subordoneaza acestui deziderat. Ciclul Pasteluri a fost conceput în 

mare parte între 1867-1869, când poetul se retrasese la Mircesti, dezamagit de 

agitata viata publica. Izolarea de lume nu micsorase gloria poetului. Nou 

aparutele "Convorbiri literare" îi cereau colaborarea. Dupa o perioada de tacere, 

Alecsandri îi trimite lui lacob Negruzzi pentru "Convorbiri..." noua pasteluri 

care apar la 1 aprilie 1868. Ulterior, pâna în 1869, poetul va publica întregul 

ciclu. Din punctul de vedere al structurii, pastelurile pot fi segmentate în doua 

zone: una centrala, unitara si masiva, alcatuita din 30 de poezii, cu caracteristici 

fîzionomice pregnante, alta marginala, de dispersiune si eterogenie, cuprinzând 

circa 10 piese. Primul segment marcheaza intentia autorului de a prezenta întreg 

ciclul calendaristic, succesiunea celor patru anotimpuri. Echilibrul formal, atât la 

nivelul structurii ciclului, cât si în alcatuirea poeziilor, face din Alecsandri un 

poet clasic. Tot clasicismului apartine accentul pus pe descriptiv si pe decorativ. 

Ciclul se deschide cu o poezie meditativa, de atmosfera, Serile Ia Mircesti. 

Aerul, intim, familiar apropie atitudinea eului liric din poezia lui Alecsandri de 

aceea a lui Eminescu din poezia Singuratate. Tensiunea lirica se creaza prin 

opunerea imaginii linistite, calme a interiorului cu aceea zbuciumata a naturii: 

"Afara ploua, ninge! afara-i vijelie". O data cu Sfârsit de toamna poetul devine 

un observator al naturii. Dinamismul amintirii, relevat în Serile la Mircesti, este 

înlocuit de o trepidanta miscare a naturii. Descoperim astfel vocatia poetului de 

a surprinde natura în cele mai mici detalii. Umanul este, în Pasteluri, o prezenta 

complementara. El nu afecteaza ritmurile mereu repetate ale naturii, ci se 

integreaza în ele. Dominanta cromatica este, în prima parte a ciclului, albul. In 

Iarna, Gerul, si Viscolul Alecsandri asociaza anotimpul friguros cu prezenta 

exhaustiva a acestei culori. "Tot e alb pe câmp, pe dealuri împregiur, în 

departare". Imaginea picturala e construita cu pregnanta. Elanul existential, 

bucuria de a trai iau locul meditatiei. Poetul ofera astfel un spectacol al naturii, o 

panorama complexa a acesteia. El alterneaza imaginile statice cu momentele de 

dinamism. în Miezul iernii autorul compune un tablou al linistii absolute, al 

neclintirii totale care duce, parca, la oprirea timpului. Imaginile vizuale domina 

universul liric al pastelurilor. în Miezul iernii imaginea nemiscarii naturii este 

înlocuka abia în fmal de o formula dinamica. Poetul opereaza o îngustare a 

câmpului privirii, pâna la surprinderea lupului care alearga dupa prada. 

Alternanta static-dinamic este proprie pastelurilor lui Alecsandri. Ea se extinde 

203

pâna la nivelul poeziilor. Astfel putem pune fata în fata imaginea iernii în 

Viscolul si în La gura sobei. Poezia din urma redeschide drum reveriei. 

Elementele care vor compune de aceasta data tabloul vor fi preluate din folclor. 

Feti-Frumosi, Pepelea, Ileana Cosânzeana devin protagonisti ai textului poetic. 

înaintea lui Cosbuc, Alecsandri a încercat sa faca legatura între natura si 

universul mitologiei populare. Referintele la folclor sunt elemente de plan 

secund, pentru ca autorul îsi exprima pregnant fascinatia fata de natura. 

"Alecsandri se comporta fata de natura ca un îndragostit si un partener de 

dialog."(Paul Cornea, Alecsandri, Pasteluri). Dialogul se realizeaza prin 

personificarea ei. înaintea lui Eminescu, Alecsandri a transformat codrul într-un 

interlocutor. Asa se întâmpla în Bradul, poezie pe care Nicolae Iorga o 

considera o "întrupare sprintena a iernii" (Nicolae Iorga, Istoria literaturii 

române contemporane ). Daca în Miezul iernii, Alecsandri dovedea capacitatea 

de a surprinde monumentalul, într-o poezie cum este Sfârsitul iernii autorul 

observa cu acuitate natura miniaturala: "In câmpul vested iata un fir de iarba 

verde/ Pe care-ncet se urca un galbin gândacel. " Dar prezenta detaliului se va 

transforma într-o adevarata frenezie a înregistrarii amanuntului. Colectia 

dendromorfa a lui Alecsandri e etalata expansiv si jovial în Concertul în lunca. 

Lumânarelele, bujorelul, odoleanul, fratiorii, romanitele... alcatuiesc o adevarata 

simfonie a mirosurilor si a culorilor. Prezenta omului completeaza armonia 

naturii. Poetul elogiaza munca si dragostea si le considera generatoare ale 

fericirii în Plugurile, Alecsandri face apologia muncilor câmpului. Dar imaginea 

taranului din pastelul amintit sau din Samanatorii va fi completata de cea a 

satului în sarbatoare. în Pastele, Alecsandri precede idilismul din poezia lui 

Cosbuc. Latura idilica e dublata, în aceasta poezie, de o dimensiune patriotica: 

"Batrâni cu fete stinse, români cu fete dalbe,/ Românce cu ochi negri si cu 

stergare albe/ Pe iarba rasarita fac praznic la un loc,/ Iar pe-mpregiur copiii se 

prind la lupta-njoc.//" Viziunea lui Alecsandri este optimista. Natura capata 

atribute spectaculare. Poetul surprinde dinamismul naturii. Ciclul anotimpurilor 

este pus în directa legatura cu activitatile omului. Secerisul devine un prilej de 

bucurie la care participa, în egala masura, natura si omul. Mai mult, secerisul 

este momentul prielnic înfiriparii unei noi idile. "Mai departe, lucrând iute, un 

flacau s-ofata mare/ De tot snopul îsi dau gingas o furisa sarutare. " Al doilea 

segment al pastelurilor se caracterizeaza 

exoticului. Mandarinul sau Pastel chinez 

dovedeste o mare subtilitate, el facând o 

printr-o interesanta prezenta a 

sunt poezii în care Alecsandri 

schimbare radicala a registrului 

imagistic dominant în primul ciclu al pastelurilor. 

Privite în ansamblu, Pastelurile reprezinta o opera de maturitate. 

Alecsandri creeaza o poezie a echilibrului compozitional si a claritatii. 

Pastelurile sunt o opera exemplara pentru ceea ce înseamna clasicismul 

românesc. 

204

BIBLIOGRAFIE: Cioculescu, Serban, Istoria literaturii române 

moderne - în colaborare cu Vladimir Streinu si Tudor Vianu; Calinescu, George, 

Vasile Alecsandri; Cornea, Paul, Alecsandri, Pasteluri-texte comentate; 

Scarlat, Mircea, Istoria poeziei românesti. 

BALTA ALBA 

Apreciata, cu siguranta, si de spiritele rafinate ale epocii, proza lui V. 

Alecsandri si-a revelat doar postum adevaratele dimensiuni expresive, stârnind 

admiratia unanima a exegetilor sai care nu au fost, deloc, parcimoniosi în a 

demonstra puterea de observatie a scriitorului, fluenta naratiunii, naturaletea si 

spontaneitatea dialogurilor si, nu pe un plan secund, rafinamentul imaginilor. 

Coplesit de elogiile care i se aduceau la un moment dat în presa vremii pe 

marginea teatrului sau, V. Alecsandri scria unui amic cu nedisimulata emotie: 

"Nu stiu daca am creat Teatrul National, “dar stiu ca i-am adus un mare 

concurs ". Astazi putem spune, fara teama de a gresi, ca Alecsandri a adus si 

prozei românesti un la fel de mare serviciu, chiar si daca ar fi sa tinem cont doar 

de faptul ca ea se leaga de începuturile literaturii române moderne. 

Fara a-si cenzura uimirea, Garabet Ibraileanu semnala pentru prima data 

frumusetea scrierilor în proza ale bardului de la Mircesti, afirmând ca: 

"Scriitorul are pagini frumoase, care ar putea satisface si pe cititorul modern, 

daca ar sti unde sa le caute. Aceste pagini sunt mai ales în proza lui Alecsandri 

si mai cu seama în notele sale de calatorie, pe care nimeni nu le-apus în vazul si 

la îndemâna publicului, editându-le separat în editii popularizate, cum s-a facut 

cu alte opere, cu cele care nu mai pot satisface exigentele cititorului de azi". 

G. Calinescu era si el convins ca "partea cea mai trainica a operei lui 

Alecsandri" este proza, în care, "Scutit de silabe si de obligatia gravitatii lirice, 

scriitorul îsi revarsa slobod de a divaga, toate darurile: umor, pictura, înlesnire 

orientala de povestitor". 

Grupata doar într-un singur volum, proza lui Alecsandri se supune în 

mare parte canoanelor literaturii pasoptiste, uzând de cliseele romantice atât de 

raspândite printre scriitorii vremii. Scrierile de început sunt încercari în care 

regasim întreaga recuzita a literaturii romantice franceze: coincidente stranii, 

aventuri romantice, travestiuri, disparitii ciudate, iubiri neîmplinite, reverii si 

tristeti sfâsâietoare într-un peisaj exotic cu deosebire frantuzesc ( Buchetiera de 

la Florenta, Margarita, Dridri, Muntele de foc ). 

Proza lui Vasile Alecsandri evolueaza însa, cu timpul, spre jurnalul si 

memoriul de calatorie, spre scrisoare, povestive, fiziologii, schite de portret etc, 

câstigând în naturalete si farmec si deconspirând un talent remarcabil de 

povestitor. 

În categoria scrierilor cu caracter memorialistic si ocazional se înscriu si 

piesele: Balta Alba, Borsec, Iasii în 1844, Calatorie în Africa, Un salon din 

Iasi, O primblare la munti etc. Farmecul naratiunii si sinceritatea necenzurata îl 

faceau pe criticul Serban Cioculescu sa afirme ca "Scrierile memorialistice, 

205

printre care si calatoriile, sunt încântatoare prin tonul firesc, umorul 

comunicativ si lexicul savuros". Desi se simte aici lipsa de inventie, "autorul 

recurge la întâmplari personale sau la aventuri povestite de amici (...) Anecdota 

înlocuieste nascocirea; ea mai este folosita si ca un mijloc distractiv, pentru 

acei cititori ce s-ar plictisi de descrieri neîntrerupte " (Istoria literaturii române 

moderne, în colaborare cu V. Streinu si T. Vianu, 1981). 

Una din ipostazele cotidiene în care ne-am obisnuit sa-1 gasim pe 

Alecsandri este aceea de calator. Gustul calatoriilor este o binecunoscuta 

pasiune a scriitorilor romantici care încercau sa exonereze acel "rnal du siecle" 

împovarator si obsedant pe care-1 traiau la început de secol Stau marturie 

numeroasele jurnale de calatorie si memoriile unor Lamartine, Gerard de Nerval, 

Theophile Gautier, Chateaubriand si altii. 

Alecsandri calatoreste mult, lasându-se fascinat de tinuturile exotice si 

pitoresti întâlnite în Extremul Orient, în Africa sau pe coastele Mediteranei. El 

nu este doar un contemplativ care-si desfata spiritul, admirând locurile 

îndepartate într-un voiaj prelungit, ci un observator atent al particularitatilor 

arhitecturale, al mentalitatilor si obiceiurilor de pe meleagurile vizitate, al 

contrastelor si exotismului unor tinuturi inaccesibile. 

Însemnarile si memoriile pe marginea acestor calatorii devenisera si la el, 

ca si la scriitorii romantici, o îndeletnicire delectanta, lasând sa se înteleaga ca 

asimilarea poeticilor romantice era un fapt împlinit. Spre deosebire însa de 

creatiile occidentale de acest fel, operele scriitorilor români aduc o nota aparte, 

autohtona, constând în adaugarea unor trasaturi specifice, proprii 

temperamentului românilor si traditiilor noastre. Calatorul occidental era atras în 

special de exotismul si ineditul locurilor îndepartate de lumea civilizata, în timp 

ce voiajorul român calatoreste în speranta descoperirii unor lumi noi, civilizate, 

care sa-i deschida noi orizonturi ale cunoasterii. Prin urmare, el prefera voiajul 

în tarile Europei de Vest, acolo unde s-au conservat vestigii impresionante si în 

care se 1 dezvolta si o cultura moderna remarcabila. V. Alecsandri a depasit acest 

gust oarecum limitat. El a devenit sensibil la pitoresc, la exotic, cauta locuri 

îndepartate unde civilizatiile stravechi se împletesc la tot pasul cu noile realizari 

ale culturii moderne. Aceste-peregrinari care l-au tinut mult timp departe de tara 

nu i-au stins pasiunea pentru frumusetea plaiurilor natale, pe care continua sa le 

cutreiere cu placere, regasindu-se mai echilibrat si linistit în compania oamenilor 

simpli care-1 însotesc prin tinuturile singuratice ce-i stârnesc admiratia si 

uimirea. Ceea ce 1-a îndurerat însa mereu, a fost slaba cunoastere a acestor 

meleaguri de catre straini, care, fie ca nu auzisera de Moldova, fie nu fusesera 

atrasi de aceasta parte a Europei. 

Povestirea Balta Alba este un reflex al acestei nemultumiri launtrice care 

1-a însotit întotdeauna. De aceea Alecsandri va pune calatoria la Balta Alba pe 

seama unui strain. Cu siguranta poetul însusi vizitase aceste locuri si se lasase 

furat de pitorescul tinuturilor si farmecul traditiilor. Un ochi strain, însa, 

neobisnuit cu aceste locuri pitoresti si salbatice, va înregistra cu si mai multa 

206

surpriza spectacolul acestei naturi uimitoare. "Efectul noutatii acestor tinuturi în 

ochii unui strain" devine pretextul epic al autorului care-si exhiba amaraciunea 

provocata de ignoranta strainilor în materie de etnografie româneasca. Intentia 

malitioasa este însa bine disimulata. 

Asadar, senzationala calatorie este istorisita, cu lux de amanunte, de un 

calator francez (un pictor) care-si propusese sa viziteze Orientul, împins de 

curiozitate, dar si pentru ca acest obicei "s-a facut astazi de moda", cum le 

marturiseste el prietenilor moldoveni. 

Calatoria sta înca de la început sub semnul imprevizibilului. Intentia 

francezului de a calatori doar în Orient este abandonata când afla, pe vas, ca 

tinuturile pe lânga care treceau "se numeau Valahia si ca erau locuite de un 

neam de oameni cu totul straini de natia otomana". Decis "a rataci câtava 

vreme în câmpiile Valahiei ", se hotaraste sa întrerupa calatoria spre Orient, în 

speranta de a cunoaste "o viata noua si plina de întâmplari originale". 

Cutezator, descinde în portul Braila, luându-si masuri de precautie, pentru a 

preîntâmpina orice eventual atac din partea vreunui localnic. Nu mica îi fu 

mirarea când descoperi în multimea pestrita din port pe consulul francez din 

Braila, care-1 invita la Consulat pentru a schimba câteva impresii. Aici afla de 

"o balta facatoare de minuni ce se descoperise în Valahia, de vreo câtiva ani, si 

care se numea Balta Alba " si insista pe lânga consul sa-i înlesneasca si lui o 

vizita la aceasta "Statiune" miraculoasa. 

Surprizele încep chiar din momentul plecarii. Alecsandri, mizând pe 

efectul contrastelor si, asa cum remarca George Calinescu în Istoria sa, având 

"predispozitia statornica, de categoria spiritului critic, de a nota grotescul si 

pestritul.. " îsi pune personajul în situatii paradoxale, scotând în evidenta 

ineditul unei astfel de aventuri. Un entuziasm evident pusese stapânire pe 

aventurosul calator care-si imaginase ca noile meleaguri si oamenii acestor 

tinuturi îi vor procura momente de încântare si emotii inedite. La plecare, 

încrederea si speranta într-un voiaj instructiv vor fi curmate curând, când 

descoperi "în loc de malpost sau de diligenta, o cutioara plina de fân, pe patru 

roti de lemn cu schitele stricate ", care, la pornire îl rasturna, fulgerator, în 

colbul diurnului. 

Evolutia spectaculoasa a evenimentelor, marcate de o subtila gradare a 

întâmplarilor, mentine treaz interesul cititorului, imprimând nerv naratiunii si 

stârnind curiozitatea si hazul. Contactul cu lumea "cea noua " îl debusoleaza, 

paraîizându-i, adeseori, judecata: "... de când pusesem piciorul 

Valahiei, îmi pierdusem de tot sirul ideilor". Curând, sperantei 

instructiv, îi ia locul ezitarea, iar lipsa de confqrt si salbaticia 

pe pamântul 

într-un voiaj 

tinuturilor îl 

arunca uneori în imperiul deznadejdii. Teama de întâmplari spectaculoase cu 

final dramatic pune, treptat, stapânire pe el, facându-1 sa regrete hotarârea de a 

se aventura într-o astfel de calatorie. "Toate aceste împrejurari ma adusesera 

într-o astfel de furie, ca as fi mâncat atunci cu mare multamire carne de valah... 

207

Mi se parea ca toate planetele se uita cu ochi stralucitori la mine si asista la 

episodul voiajului meu ca la cea mai poznasa comedie de pe fata pamântului". 

Debarcat, în sfârsit, într-un sat pipernicit, alcatuit din bordeie "coperite cu 

stuh " si cufundat în întuneric, unde câinii "urlau " înspaimântator, calatorul 

francez ramâne si mai nedumerit negasind nici un "otel". Si pentru ca 

nedumerirea si spaima sa fie complete, tânarul calator întâlni "o matahala nalta, 

groasa, spatoasa, barboasa, fioroasa!", înarmata cu un ciomag, strajer al 

satului, care-i oferi gazduire într-un bordei insalubru. Evocarea este realista, 

mediul arhaic este descris în tonuri cenusii, care dau tinuturilor o nota de mister. 

Notatiile sunt precise, iar detaliile concrete. "Un ceas întreg am umblat ca o 

naluca printre gardurile satului, când sarind peste o vaca culcata în mijlocul 

ulitei, când trezind vreun cocos adormit, care sarea spariet de pe gard pe casa, 

când împedecându-ma de giugul unui car lasat în drum, când fer indu-ma de a 

pica într-o fântâna pentru ca am pacatul de a nu vedea prea bine noaptea". 

Singuratatea si salbaticia tinuturilor, lipsa posibilitatii de a comunica, 

stârnesc calatorului imprudent reflexe de aparare atavice. "Inchipuiti-va, 

domnilor, pozitia mea. Strain într-un colt de pamânt necunoscut mie, ratacit 

într-un sat unde nu se gasea nici tipenie de om, înconjurat de vreo douazeci de 

câni care vroia numaidecât sa afle ce gust are carnea de frantuz, nestiind nici 

limba, nici obiceiurile locului!. ..ma veti crede lesne daca v-oi spune ca 

admirarea poetica ce ma cuprinsese, deocamdata, se prefacu într-o grija, vara 

primara cu spaima". 

Dimineata surpriza este si mai mare. în locul satului pustiu, cu ulitele 

desfundate si înguste, cu carutele dezmembrate si animale raspândite prin tot 

locul, calatorul descoperi cu uimire o localitate ce te facea sa crezi ca te gasesti 

într-un loc civilizat: "Inchipuiti-va dar ce revolutie s-au facut în creierii mei 

când a doua zi dimineata am vazut o multime de caleste evropenesti pline de 

figuri evropenesti si de toalete evropenesti! Nu puteam crede ca eram treaz si 

ma socoteam a fi fata la vreo fantasmagorie nepriceputa; fantasmagorie cu atât 

mai curioasa ca îmi înfatisa tot soiul de contras tur i precum: baloane de Viena 

cu înhamaturi necunoscute pe la noi; palarii deFrantiacu slice orientale; fr ace 

cu anterie; toalete pariziene cu costumuri straine si originale". 

Întâlnirea cu "statiunea balneara" îi provoaca curiosului calator 

consternarea. In fata ochilor i se dezvalui o priveliste nemaivazuta. Pe marginea 

baltii zari "un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci, ce nu era bâlci; o 

adunatura extraordinara, o însiruire neregulata de corturi, de caruti de 

scânduri, de viziuni, facute în rogojini, de brasovence, de cai, de boi, de oameni, 

care forma de departe una din privelistile cele mai originale de pe fata 

pamântului". Acest "amestec de toate contrasturile " îl face pe calator sa se 

"creada când într-o insula din Oceania, când într-o capital ie a Evropei... ". O 

aglomeratie nemaiîntâlnita de oameni sositi din toate colturile lumii care se 

bucurau, dezinvolt, de binefacerile "glodului" ce-i acoperea "din cap pan-în 

picioare ". Legendele nascute pe marginea baltii circulau cu repeziciune de la un 

208

grup de oameni la altul, stârnind uimire si, desigur, speranta într-o revigorare 

misterioasa a trupuîului: o femeie îsi redobândise mobilitatea la mâna dreapta 

întepenita de câtiva ani, doi surzi îsi recapatasera auzul peste noapte, unui fecior 

i se vindecasera miraculos ranile. 

Acest "izvor al tamaduirii", cum numeste scriitorul localitatea, se dovedi, 

mai apoi, o mina de surprize. Plimbarea pe lac cu un "vapor ", masa servita în 

tonuri rustice si balul neasteptat ce reunise toata suflarea într-un pitoresc dans al 

contrastelor, amplificara nedumeririle neobositului voiajor. Asa cum s-a 

observat deja, eliberat de constrângerile impuse de prozodie si de "gravitatea 

lirica" (G. Calinescu), V. Alecsandri devine în proza surprinzator de spontan, 

desfasurând în pagini încântatoare întregul sau talent de prozator. Naratiunea 

devine cursiva si pitoreasca, imaginile sunt expresive si materiale. Paul Cornea 

gaseste acest jurnal al calatorului francez deosebit de "spiritual", "cu tot acel 

amestec de bizar, de evropenism maxim si primitivitate". Prozatorul se 

dovedeste un fin observator al obiceiurilor, al locurilor pe care le surprinde mai 

ales sub latura materiala. Pretuind ironia si sarcasmul, V. Alecsandri devine 

cuceritor si pitoresc. Contrastele sunt bine dozate, umorul este fin distribuit si 

cursivitatea naratiunii impecabila. Nici un fel de ostentatie sau emfaza a 

comunicarii nu transpare din naratiune si din intentiile naratorului. Atent la 

detaliile etnografice, scriitorul nu uita sa noteze cu o reala vocatie de observator 

ospitalitatea specific româneasca, pitorescul peisajului autohton si nu în ultimul 

rând exotismul acestor locuri care ar putea stârni interesul oricarui calator strain, 

dornic de descoperiri senzationale. Sarcasmul este usor disimulat, lasând locul 

unei ironii bonome. 

Criticul Serban Cioculescu observa cu pertinenta ca în descrierea 

localitatii "balneare " Balta Alba descoperim "sentimentul viu al contrastelor, 

de asta data fara considerente de critica sociala". Procedeul consta în alaturarea 

plina de relevanta a contrastelor. Lipsei de confort, inexistentei celor mai 

neînsemnate amenajari a bailor, salbaticiei locurilor si inexistentei drumurilor 

pietruite li se alatura, cu nonsalanta, echipajele somptuoase ale europenilor, 

toaletele lor sofisticate, conversatia frantuzeasca a bonjuristilor etc. Toate 

acestea sunt potentate de un comic savuros, izvorât mai ales din contrastul dintre 

aparenta si esenta, prinse în pasta unei naratiuni fluente si spontane, de o 

naturalete si mladiere rar întâlnite. Balta Alba ramâne, cu siguranta, cea mai 

izbutita proza a lui Alecsandri, capabila sa stârneasca si astazi un interes 

deosebit chiar si în rândul celor mai rafinate categorii de cititori. 

BIBLIOGRAFIE: Petrascu, N., Vasile Alecsandri, 1894; Calinescu, G., 

Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent, Cioculescu, S., Streinu, 

V, Vianu, T., Istoria literaturii române moderne; Calinescu, G., Vasile 

Alecsandri, ILR, II, 1965; Cioranescu, Al., Vasile Alecsandri, 1973. 

209

CHIRITA ÎN PROVINTIE 

Convins de importanta dezvoltarii rapide a literaturii române, V. 

Alecsandri a îmbratisat ideea de a aborda toate genurile literare, inclusiv cel 

dramatic. Astfel iau nastere comediile sale si dramele, compozitii valoroase atât 

prin tematica, problematica, cât si prin stil. 

Comedia Chirita în provintie (1852) este a doua piesa din ciclul 

Chiritelor, ciclu care cuprinde: Chirita în Iasi sau doua fete s-o neneaca, 

Chirita în provintie, Cucoana Chirita în voiaj (cânticel comic) si Chirita în 

balon, subintitulata Farsa de carnaval. Toate aceste comedii au în centrul lor un 

personaj feminin remarcabil construit, Coana Chirita, prin care autorul aduce în 

scena o adevarata galerie de aspecte din viata sociala, politica si culturala din 

secolul trecut. Chirita este sotia unui boier de tara, Grigore Bârzoi ot Bârzoieni, 

cu pretentii, dornica de marire si ahtiata dupa moda. Ea este un exemplu 

concludent de parvenitism si snobism. G. Calinescu o defineste cel mai bine pe 

aceasta eroina comica si reprezentativa pentru un anume moment social-istoric 

si pentru o anume categorie de oameni: "Chirita e o cocheta batrâna si totodata 

o tuna mama, o burgheza cu dor de parvenire, dar si o inteligenta deschisa 

pentru ideea de progres, o bonjurista. Amestecul de anteree si fracuri, de 

moldoveneasca grecizanta si de jargon franco-român, de tabieturi patriarhale si 

de inovatii de lux occidental, da un tablou inedit, încântator pentru ochiul de 

azi"(Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent). 

În prima piesa, Chirita în Iasi, eroina reuseste sa-si "capatuiasca" fetele, 

scapând de o grija. Aceasta atitudine a Chintei este asemanatoare cu aceea a 

mamei dintr-o alta creatie a lui Alecsandri (vezi Peatra din casa ), în care fata 

de maritat devine o povara, de care se poate scapa prin maritis. In Chirita în 

provintie autorul îsi pune eroina într-o alta situatie, de data aceasta de ordin 

social, aceea de a fi "ispravniceasa". Tendinta de parvenire este clara. Pozitia 

sociala si avantajele materiale ale functiei primeaza în viziunea eroinei, care mai 

are în vedere si zestrea orfanei Luluta, pe care ar dori-o casatorita cu 

nevârstnicul ei fecior, Gulita. 

Comedia este structurata în jurul a trei idei fundamentale: parvenitismul, 

snobismul si coruptia, toate fiind concretizate de cei doi eroi, Chirita si Bârzoi. 

Personajul care dejoaca planurile, demasca tarele sociale si umane este tânarul 

Leonas, plasat de autor în situatii romantice, uneori fortate, departe de realitate. 

Chirita, întoarsa recent de la Iasi, vrea sa instituie la mosie o existenta 

mondena. Emanciparea o initiaza ea si apoi o impune, inclusiv slugilor. Spre a fi 

în pas cu moda, îi aduce lui Gulita, un copil usor retardat, profesor de franceza, 

caruia i se adapteaza numele, musiu Sarl, învata chiar ea franceza, calareste si 

fumeaza. 

Aceasta "pretioasa ridicola" este un personaj simpatic, în primul rând 

prin stradaniile ei de a fi altfel decât este. Discrepanta dintre aparenta si esenta, 

care-1 anticipeaza pe Caragiale, da multa savoare piesei. Chirita devine uneori 

210

comica, din cauza naivitatii si tenacitatii sale de a impune noi deprinderi unor 

oameni nascuti a fi conservatori, cum surit Bârzoi si Ion. 

La mosia sa încearca sa-1 "educe " pe Ion, inoculându-i noua moda de la 

"les ", de a aduce ravasul pe talger cu servet. Ion împlineste "porunca " Chiritei 

si aduce scrisoarea sub servet, peste care pusese " talgerul". Situatia comica 

releva contradictia dintre traditie si inovatie. Chirita, desi în vârsta, vrea sa fie în 

pas cu moda, în timp ce oamenii simpli sunt cantonati în legile traditiei. 

Dorinta de a fi în pas cu moda este evidenta în primul rând în limbajul 

Chiritei. Replicile sale sunt hazlii în cel mai înalt grad si surprind si aspecte din 

epoca: falsa cultura, trecerea fortata spre un alt mod de viata, negarea traditiei, 

cosmopolitismul, rusinarea în fata amprentei rustice a existentei. In acest sens, 

trebuie amintite si câteva replici pline de naduf ale Chiritei, care s-a saturat de 

sat, de Moldova si vrea sa mearga la Paris, "în tara nemteasca" sa se mai 

"racoreasca ". 

Piesa lui Alecsandri probeaza si ea faptul ca parvenitismul si snobismul 

sunt, uneori, elemente inseparabile. Atingerea scopului material, social sau 

politic atrage automat dupa sine un comportament aparte. Fiecare parvenit îsi 

schimba existenta, începând cu vestimentatia si sfârsind cu relatiile din cadrul 

familiei. Chirita se îmbraca dupa "moda cea noua", fumeaza, îl obliga pe Bârzoi 

sa poarte altfel de haine: "Bârzoi: Apoi da! De când m-ai scos din minte ca sa 

ma schimonosesti în straie strâmte, pun câte doua ceasuri pâna ma îmbrac... Sî 

ian priveste ce seaman... cu bumbii isti mari... Parca-s negustor de farfirii./ 

Chirita: lan taci, taci... ca de-o mie de ori te prinde mai bine asa decât cu 

anteriu si cu giubeaua... încaltea mai seameni a ispravnic.. dar înainte parca 

erai un lautar din tarafu lui Barbu... stii? cel cu naiu ". 

Marea arta a lui Alecsandri sta în surprinderea limbajului eroinei, amestec 

ciudat de "frantuzisme" si grai neaos moldovenesc. însusi profesorul Sarl, desi 

contrariat, se resemneaza în fata jargonului Chiritoaiei, acceptând conversatia 

într-o stranie româno-franceza. 

Dorind sa verifice cunostintele lui Guîita în domeniul limbii franceze, 

Chirita se extaziaza când acesta traduce cuvintele românesti într-o maniera 

hilara, în directa legatura cu lipsa sa de inteligenta. Secventa aminteste de Goe al 

lui Caragiale, cel care avea pareri personale despre cuvântul "marinar". Pentru 

Gulita, terminatia "sion" aplicata cuvintelor românesti era o dovada ca 

stapâneste cunostintele predate de profesor. Socante sunt traducerile "ad 

litteram" din vorbirea populara în limba franceza. Chirita îsi vrea odrasla 

"tainbour d'instruction ", viseaza "qu 'il parlera comme Veau", sperând ca nu 

pierde timpul "pour les fleurs de coucou". 

Modul de a vorbi al Chiritei nu este numai un criteriu de caracterizare a 

personajului, ci si un prilej de conturare a comicului de limbaj. Chirita releva, 

prin prezenta sa, cele trei tipuri de comic: de limba, de caracter si de situatie. 

Eroina este încântatoare, chiar si pentru cei care se recunosc în ea. Alecsandri 

satirizeaza, critica, dar nu în mod usturator, coroziv, ci cu menajamente si 

211

onomie. Ca si Caragiale, Alecsandri îsi iubeste personajele, asa se explica de ce 

în final acestea îsi dau jos masca si transmit mesajele moralizatoare ale 

autorului. Când se încheie piesa, Chirita, Leonas, Luluta, Sarl si Guiita se unesc 

în a sustine ideea de lume ca teatru în care oamenii devin actorii, comediantii 

acestui spectacol numit societate. Personajul reprezinta, în replica, un tip: 

Chirita vorbeste de parvenit: "Cela ce striga ca tara pere/ Pân 'ce apuca vre un 

ciolan/ Si cât îl roade sta în tacere.../Cine nu stie ca-i comediant? ", Gulita îl 

condamna pe cel care-si "necinsteste neamul", Luluta îl critica pe vânatorul de 

zestre, iar Leonas îl condamna pe asupritor. 

Concluzia Chiritei: "Astfele lumea... o comedie ", aduce o nota relaxanta, 

optimista, dupa tensiunea provocata de actiunea antrenanta, centrata în jurul 

cuplului Leonas si Luluta. Sunt situatii realiste, dar si secvente marcate de 

romantism, caruia Alecsandri i-a ramas tributar toata viata. Romantic este cuplul 

Leonas - Luluta, în travestiurile tânarului si farsele fetei, care încearca sa amâne 

casatoria cu Gulita. în rest, piesa este realista, aduce multa viata si savoare pe 

scena, prin comic, limbaj si caricatura. Remarcabila si cuceritoare este Chirita 

(rol interpretat de regula de un actor), care este zgomotoasa, autoritara, joviala, 

capricioasa, pudica, taioasa, ipocrita, lacoma, vanitoasa. 

Alecsandri surprinde si latura sensibila a Chiritei, dragostea pentru Gulita. 

Scena este foarte scurta si o prezinta pe eroina tânguindu-si copilul cazut de pe 

cal. Scena contrasteaza cu secventa în care Chirita îi bate pe tarani cu cravasa, 

spunându-le ca sunt mojici "buni de gura si rai de lucru". 

Chirita este omul contrastelor, trecând usor de la o situatie la alta sau de la 

o stare sufleteasca exploziva la una plina de calm. Pornirea împotriva lui Leonas 

se transforma într-o atitudine supusa atunci când este amenintata cu 

deconspirarea faptului ca îi place sa cocheteze cu barbati mai tineri. 

Prin comediile sale, Alecsandri ramâne un mare maestru al prezentarii 

modului de a vorbi al snobilor, parvenitilor, al tuturor celor care vor sa para 

altfel decât sunt. 

BIBLIOGRAFIE: Calinescu, G., Istoria literaturii române de la origini 

pâna în prezent", F.R.P.L.A., Bucuresti, 1941; Piru, Al., Introducere în opera 

Iui Vasile Alecsandri, Ed. Minerva, Bucuresti, 1978; Ivascu, George, Istoria 

literaturii române, vol. I, Bucuresti, 1969. 

DESPOT-VODA 

Longevivul V. Alecsandri, 

Introductia la "Dacia literara", a 

marilor evenimente istorice ale 

atasat idealurilor pasoptiste si ideilor din 

fost nu numai participant activ în mijlocul 

timpului, ci si liderul miscarii literare, 

exersându-si talentul si aptitudinile în cele mai diverse domenii: poezie, proza, 

teatru. în dramaturgie, pe care scriitorul a cultivat-o constant de-a lungul întregii 

sale cariere literare, V. Alecsandri abordeaza o mare varietate de specii: 

vodeviluri, comedii de moravuri Iorgu de la Sadagura, ciclul Chiritei), comedii 

212

sociale (Boieri si ciocoi), feerii folclorice (Sânziana si Pepelea ), drame 

istorice (Despot-Voda ), comedii rurale (O nunta taraneasca), piese cu subiecte 

antice ( Fântâna Blanduziei, Ovidiu ). între piesele care au rezistat în timp si au 

cunoscut aprecieri critice favorabile se numara si Despot-Voda" (1879), fara 

îndoiala cea mai reusita drama din creatia autorului, ilustrativa pentru optiunea 

sa în favoarea romantismului, asa cum 1-a afirmat Victor Hugo în prefata la 

Cromwell. 

Înca din 1863, într-o scrisoare catre A. Cantacuzin, îsi exprima 

entuziasmul si încântarea în fata subiectelor pe care ie poate oferi istoria 

nationala: "Câte drame si tragedii sublime am scoate din istoria tarii noastre". 

Recurgând la editia Kogalniceanu a Cronicilor României, unde erau incluse 

textele lui Grigore Ureche, Sirnion Dascalul si Nicolae Costin, si la Cronica lui 

Sincai, Alecsandri este fascinat de relatarile despre Despot, astfel încât, în 

toamna lui 1878 îi marturiseste lui Iacob Negruzzi, într-o scrisoare, intentia sa: 

"Pe loc m-am si pus a scrie legenda lui Despot într-un sir de tablouri istorice, 

care sa formeze împreuna întregul unui poem dramatic sau al unei drame epice 

". Datele istorice i-au folosit autorului ca pretext al operei si localizare a ei în 

timp si spatiu, dar, dincolo de acestea, el a vazut în aventurierul ajuns Domn al 

Moldovei un destin spectaculos, asemanator cu al lui Ruy Blas, eroul lui Victor 

Hogo, de care a fost fara îndoiala influentat, ca si, mai aproape, de drama 

Razvan si Vidra a lui Hasdeu. 

Tema piesei lui Alecsandri o constituie prezentarea unui moment din 

istoria Moldovei veacului al XVI-lea, sustinuta de meditatii pe tema vanitas 

vanitatum, pe tema maririi si decaderii. 

Compusa din cinci acte si doua tablouri si subintitulata "legenda istorica", 

drama se deschide cu sosirea lui Despot în Moldova, cu gândul de a deveni 

domnitor, pe fondul nemultumirilor manifestate de boieri fata de domnia lui 

Alexandru Lapusneanul. în scurt timp, reuseste cu abilitate sa câstige încrederea 

boierilor si simpatia Doamnei Ruxandra si a Anei, dar Lapusneanuî îl ghiceste si 

încearca sa-î omoare, otravindu-1. Despot nu se lasa pacalit si, cu ajutorul unui 

antidot, scapa de efectul otravii. Atragându-1 de partea lui pe Motoc, caruia îi 

promite ca se va casatori cu fiica sa Ana, îsi apropie un aliat important cu 

ajutorul caruia îi convinge pe boieri, mai putin pe Tomsa, ca este cel mai indicat 

sa devina Domn în locul lui Lapusneanuî. Complotul este descoperit si Despot 

arestat, dar scapa din închisoare, schimbându-si hainele cu ale lui Ciubar. 

În actul III, actiunea se muta în castelul lui Laski, unde Despot, având-o 

de partea sa pe Carmina, sotia gazdei, obtine sprijinul acestuia pentru a-1 

îndeparta pe Lapusneanul. Ultimele doua acte se desfasoara în palatul de la 

Suceava, cu Despot ajuns Domn. Pe rând cei care î-au ajutat îsi dau seama ca au 

fost înselati si caderea devine iminenta, drama terminându-se cu uciderea lui 

Despot de catre Ciubar. 

Pentru a contura profilul personajelor care populeaza scena, Alecsandri 

apeleaza la mijloacele clasice: caracterizarea directa (prin continutul replicilor si 

213

modul de a actiona, prin atitudinea fata de ceilalti si prin monolog) si 

caracterizarea indirecta (prin ceea ce spun eroii unii despre altii). 

Personajul care domina prim-planul actiunii este Despot, figura din istoria 

Moldovei care 1-a atras pe Alecsandri pentru ca, pe de o parte, putea servi un 

model romantic si, pe de alta parte, permitea si strecurarea unei anumite atitudini 

a scriitorului fata de realitatea contemporana lui. Pretins fiu de Domn grec, 

crescut la Roma în scoala iezuita, poposind, apoi, prin mari capitale ale 

Apusului, având " întins a-nvatatura/ Si limba mladioasa", Despot soseste în 

Moldova decis sa devina domnitor ("... jur a fi eu, Despot, stapân acestei tari"), 

cu credinta în destinul sau de eliberator al grecilor de sub pagâni. 

Chiar de la începutul actiunii ni se dezvaluie doua dintre trasaturile 

personajului: curajul si perfidia, Laski numindu-1 mester "în arta cu capcane" si 

om cu "inima viteaza si cugetul... viclean". Cele doua atribute ale caracterului 

sau îl vor însoti pâna în finalul dramei, când îî ajuta sa obtina iertarea din partea 

lui Tomsa. Stapânind cu dibacie arta disimularii si folosindu-se de arma 

gesturilor si vorbelor curtenitoare, menite sa impresioneze, Despot reuseste sa 

creeze în ochii celorlalti imaginea pe care si-o doreste pentru a-i favoriza 

ascensiunea spre tronul Moldovei. în fata lui Lapusneanul pare servil, gata sa-î 

slujeasca cu credinta; pe Doamna Ruxandra o câstiga oferindu-i un crin; Ana 

este impresionata de priceperea si curajul lui în a încaleca un cal naravas si se 

îndragosteste de el; Motoc, în perspectiva casatoriei cu fiica sa, este încântat ca 

"Domnind, el va fi bratul, iar capul voi fi eu!". Ca un adevarat maestru al artei 

oratorice, Despot mânuieste cu mare abilitate cuvintele, putând fi, dupa situatie, 

patetic, sentimental, devotat Moldovei ("Vreau gloria Moldovii si-a ei 

neatârnare"), altruist sau vizionar, de fiecare data persuasiv, astfel încât pare a-i 

reusi totul. Doar doi dintre cei din jurul sau ramân imuni la trucuri: 

Lapusneanul, care îl numeste plastograf, "scorpie greceasca", "napârca- 

nveninata", si Tomsa, care nu accepta ca Domn "un zvânturaî". 

Despot reuseste sa se salveze din situatii limita. Prevazator, anuleaza 

efectul otravii cu un "balsam de Morava ", ce-1 avea mereu asupra sa; când este 

întemnitat, îl pacaleste pe Ciubar si scapa îmbracând hainele acestuia; urmarit de 

oamenii lui Lapusneanul în castelul lui Laski, se preface mort. 

Nerenuntând la a fi Domn, pe Despot nu-1 mâi intereseaza atât soarta 

Moldovei, primind sa fie vasalul lui Ferdinand si sa-i dea lui Laski Hotinul 

pentru a fi ajutat în ocuparea tronului. în scaunul domnesc, personajul este o 

imagine a despotului, dupa care "Puterea covârseste universalul drept!". Din 

proprie initiativa da 10.000 de galbeni peste haraci si bate moneda cu efigia sa, 

iar fata de popor are o atitudine dispretuitoare, socotindu-1 "nemernic si 

superstitios". 

Doua ar fi, în principal, motivele degringoladei accelerate a lui Despot, 

ambele tributare slabiciunilor structurii sale intime: pe de o parte incapacitatea 

de a se ridica la înaltimea destinului pe care si-1 asuma, iar pe de alta parte, 

conflictul creat în relatiile cu cei din jurul sau, cu însasi credinta poporului, 

214

multumindu-se sa-si autocontemple imaginea de domnitor cu deplina si unica 

putere. 

Dintre celelalte personaje ale dramei, sunt de remarcat plaiesii Jumatate si 

Limba Dulce, comentatori ai starilor de lucru din perspectiva celor multi; 

vornicul Motoc, dibaci rasturnator de domni; Tomsa, sincer si lucid, sensibil la 

soarta tarii si Ciubar voda, un personaj cu mintea aparent întunecata, un dublu al 

lui Despot. 

Piesa Despot-Voda intra în rândul realizarilor de seama din domeniul 

dramei istorice românesti, mai ales prin imaginea personajului principal, 

construit pe o schema romantica, alcatuit din lumini si umbre, calitati si defecte, 

atitudinea sa scenica fiind motivata în toate secventele ce pregatesc si justifica 

atât ascensiunea, cât si caderea lui Despot. Pentru N. Iorga, în ceea ce priveste 

forma, Despot-Voda se arata ca "un adevaratjuvaer de limba", dar fata de fond 

"sunt multe rezerve de facut", în timp ce, pentru M. Ghitulescu, "piesa nu este 

lipsita de slabiciuni ce privesc mai cu seama calitatea versurilor " si "scriitorul 

rateaza integral scenele de dragoste ". Intre cei doi, din punctul de vedere al 

judecatii estetice, mai aproape de adevar este cel din urma, opera lui V. 

Alecsandri, dincolo de scaderile ei, ramânând ca un moment de neevitat în 

devenirea dramei istorice românesti. 

BIBLIOGRAFIE: Ghitulescu, Mircea, Alecsandri si dublul sau, Ed. 

Albatros, Bucuresti, 1980; Studii si articole despre opera lui Vasile Alecsandri, 

Ed. Albatros, Bucuresti, 1980; Calinescu, George, Vasile Alecsandri, Ed. 

Tineretului, Bucuresti, 1965. 

X. CONTRIBUTIA SCRIITORILOR PASOPTISTI LA 

DEZVOLTAREA LIMBII SI LITERATURII ROMÂNE 

Epoca pasoptista cuprinde doua etape distincte. Prima se întinde pâna la 

1840, fiind dominata de figurile lui Heliade si Asachi si de activitatea primelor 

gazete, aparute în 1829, "Curierul românesc" si "Albina româneasca". A doua 

etapa, cuprinsa aproximativ între 1840 si 1860, este marcata de aparitia "Daciei 

literare" (1840), a "Propasirii" (1844) si a "României literare" (1855) si de 

activitatea redactorilor si colaboratorilor acestora. 

Programul "Daciei literare" subliniaza intentia de a directiona literatura pe 

o cale sanatoasa. Se combate imitatia si se exprima necesitatea crearii unei 

literaturi nationale, prin inspiratia din trecutul nostru istoric, din folclor si natura 

patriei. Se sutine realizarea unei îimbi unitare. Scriitorii epocii urmeaza 

traiectorii marcate de clasicism, preromantism si romantism, dar tot acum începe 

sa se contureze realismul, aceste traiectorii contribuind la dezvoltarea genurilor 

si speciilor literare. 

În poezia lirica, V. Alecsandri impune pastelul. în presa vremii au ecou 

elegii ca Pastorul întristat de V. Cârlova si O fata tânara pe patul mortii de D. 

Bolintineanu. Meditatia romantica este ilustrata de Gr. Alexandrescu ( 

215

Meditatie, Umbra lui Mircea. La Cozia) si de I.H. Radulescu (O noapte pe 

ruinurile Targovistei). Oda si poezia cu caracter de mars si imn sunt frecvente 

în epoca: Marsul ostirii române de V. Cârlova, Oda ostasilor români, Hora 

Unirii, Desteptarea României de V. Alecsandri, Un rasunet de A. Muresanu. 

Satira si epistola sunt specii clasice prin care se remarca Gr. Alexandrescu. 

În zona epicului în versuri atrag atentia balada de inspiratie folclorica, 

Zburatorul lui Heliade si baladele istorice ale lui Bolintineanu. Vasile 

Alecsandri publica Legende, dar si poeme eroice. Fabula este domeniul lui Gr. 

Alexandrescu si Alecu Donici. Dintre operele epice în proza retinem o serie de 

schite (fiziologii) ca Domnul Sarsaila, autorul de Heliade Radulescu si 

Fiziologia provintialului de C. Negruzzi. Poemul în proza, Cântarea României 

de Alecu Russo are un mare ecou. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul de N. 

Balcescu este o monografie istorica. Nuvela câstiga noi valente prin contributia 

lui Negruzzi ( Sobieski si românii, Alexandru Lapusneanul ) si V. Alecsandri: 

Buchetiera de la Florenta. Jurnalele de calatorie consemneaza impresii din 

spatiul national (Gr. Alexandrescu, Memorialul de calatorie, V. Alecsandri, O 

primblare la munti), dar si pe tarâmuri exotice (Bolintineanu si Alecsandri). 

Asistam si la începuturile romanului românesc: Tainele inimei de M. 

Kogalniceanu, Manoil si Elena de D. Bolintineanu. Retinem si alte scrieri în 

proza ca scrisorile lui Negruzzi si I. Ghica, precum si discursul (M. 

Kogalniceanu). La dezvoltarea dramaturgiei a contribuit îndeosebi V. 

Alecsandri, care îmbogateste genul cu cântice comice, continua cu comedii, 

dintre care amintim Chirita în Iasi, Chirita în provintie, apoi creeaza feeria 

Sânziana si Pepelea, dupa care urmeaza dramele istorice Despot-voda, Fântâna 

Blanduziei, Ovidiu. 

Principalele probleme de limba puse în epoca sunt: simplificarea 

alfabetului si fixarea normelor ortografice, un rol important avându-1 aici 

Gramatica lui I.H. Radulescu, din 1828; normarea limbii culte prin intermediul 

gramaticii, cultivarea si unificarea limbii române literare. I.H. Radulescu 

respinge, în prima parte a activitatii sale, încercarile de a schimba în mod 

arbitrar limba. Aceeasi atitudine o are si C. Negruzzi în ciclul de patru articole, 

Despre limba româneasca si A. Russo în Cugetari, Critica criticii, Poezia 

pastorala, Studie moldovana. Heliade recomanda ca selectia normelor unice ale 

românei culte sa urmeze patru criterii fundamentale: criteriul latinitatii 

termenilor, sustinut si de T. Cipariu în Principii de limba si scriptura, criteriul 

circulatiei termenilor si formelor, criteriul regularitatii gramaticale si cel al 

eufoniei în Gramatica din 1828, Heliade propune o serie de norme fonetice si 

gramaticale menite sa duca la unificarea limbii literare si considera limba 

bisericeasca drept baza a unificarii limbii române literare, indiferent de 

provincie. 

Modernizarea limbii române a fost un proces care a urmarit îmbogatirea 

vocabularului si cultivarea limbii române. în aceasta actiune s-au conturat o serie 

de directii, unele divergente dezvoltarii normale a limbii. Directia latino- 

216

omanica se intensifica dupa 1780, când filologii Scolii Ardelene ridica 

problema cultivarii limbii. în jurul anului 1840, modernizarea în spirit latino- 

romanic devine un scop determinant. Se vizeaza, "reromanizarea" limbii. 

Curentul latinist este o tendinta divergenta dezvoltarii limbii si vine si el în 

prelungirea si amplificarea ideilor Scolii Ardelene. Prima expunere savanta a 

ideilor latiniste în Principate este lucrarea profesorului A. Treboniu Laurian, 

Tentamen criticam (1844), unde se sustine ca influentele straine au afectat 

puritatea limbii noastre, deci limba trebuie reconstituita. Idei latiniste are si 

Timotei Cipariu: Principia de limba si scriptura (1866), Crestomatie sau 

analecte literare (1858). Intre 1871-1877 apare Dictionarul limbii române, 

elaborat de A.T. Laurian si I.C. Massim, care trec cuvintele neromanice într-un 

Glossar. Acum curentul latinist atinge apogeul. 

Curente divergente sunt de asemenea influenta franceza, tendinta 

italienizanta, care se contureaza la I.H. Radulescu cu studiul Paralelism între 

limba româna si italiana (1840) si analogismul lui Aron Pumnul. 

Directia nationala, cunoscuta si sub denumirea de curent istoric-popular, 

se impune în Moldova si e legata de momentul 1840, când apare "Dacia 

literara". Tudor Vianu trage concluzia ca problema cea mai importanta a epocii 

este stabilirea formelor literare: "dialogul, descrierea mediului natural, 

descrierea mediului domestic, portretul; analiza psihologica, analiza starilor de 

societate " (Tudor Vianu, Arta prozatorilor români ). La acestea putem adauga 

evolutia modalitatilor narative. 

Dezvoltarea artei descrierii se poate vedea urmarind mai întâi Memorialul 

de calatorie al lui Grigore Alexandrescu. Aici cadrul natural este indicat sumar 

si nu prezinta elemente sensibile, "autorul descriind o configuratie, nu un 

peisaj" (T. Vianu, op. cit.). 

La Balcescu, de multe ori descrierea este geografica ( Ardealul ). Mai 

memorabile sunt descrierile de batalii, cum ar fi cea de la Calugareni, unde 

putem vorbi de o "tehnica a basoreliefului", reliefanta, actiunile românilor fiind 

plasate în prim-plan, prin prezentul istoric, iar ale turcilor fiind puse la trecut (T. 

Vianu, op. cit.). 

Alecu Russo este primul scriitor român care introduce în peisaj 

serntimentul, senzatia, viata, în special în Amintiri. Mediul domestic, pictura 

interioarelor, prezinta un oarecare inters în Pastelurile lui Alecsandri. 

Portretul literar este cultivat în "fiziologiile" epocii, scriitorii creând 

portrete generalizatoare prin însumarea treptata a trasaturilor. Portretul nu este 

înca sintetic. Descrierea societatii este mai puternica, dupa 1860, la N. Filimon. 

O etapa noua în evolutia descriptiei este Calatorie în Africa de Vasile 

Alecsandri. Aici decorul este uneori stilizat fantastic, iar abundenta 

enumeratiilor creeaza un ton retoric. Pe de alta parte, notatia obiectiva alterneaza 

cu cea subiectiva. Prin proza lui Vasile Alecsandri stilul descriptiv evolueaza. 

Descrierile sale se impun prin exuberanta coloristica, prin posibilitatea de a crea 

217

atmosfera locala, dar si prin faptul ca scriitorul este un pictor al culorii si 

luminii. 

Se dezvolta si arta narativa. Cea mai simpla forma compozitionala 

narativa este relatarea în stil indirect, întâlnita în nuvelele istorice ale lui 

Gheorghe Asachi, dar si în primele încercari de roman de la noi, Istoria lui 

Alecu si Istoria lui Alecu Soricescu de Ion Ghica. începutul de roman al lui M. 

Kogalniceanu, Tainele inimei are o compozitie mai moderna, naratia în stil 

direct alterneaza cu stilul indirect,-apar dialogul fictiv si procedeul digresiunii. 

Scrierile lui C. Negruzzi au cea mai mare varietate compozitionala. în proza sa 

are loc trecerea de la modalitatea de expunere indirecta, mai primitiva, la tipul 

de expunere direct, care ia diferite forme: scena dialogata, monologul, adresarea 

indirecta catre un interlocutor fictiv sau monologul interior. în nuvela O 

alergare de cai (1836) încep sa se impuna formulele compozitionale bazate pe 

stilul direct: povestirea în povestire si dialogul în dialog, artificiu compozitional 

utilizat si de V. Alecsandri în Istoria unui galbân. O forma de relatare directa 

este si expunerea adresata, frecventa la C. Negruzzi în Negru pe alb. 

O alta forma a stilului direct, care începe sa se impuna, este monologul. O 

forma de monolog cu interlocutorul precizat este si discursul retoric folosit de C. 

Negruzzi în Alexandru Lapusneanul. Daca la Negruzzi monologul era adresat, 

la D. Bolintineanu în romanele Manoil si Elena este o forma de vorbire 

neadresata, monolog interior utilizat pentru a face un sondaj în viata psihica a 

personajelor. 

O forma compozitionala mixta este stilul indirect liber, acesta fiind 

intermediar între enuntul direct si indirect. Stilul indirect liber are doua functii 

principale: reproducerea unei presupuse replici a unui personaj si notarea 

reflectiilor unui personaj. Exemple de stil indirect liber cu functie reflexiva apar 

în primele doua perioade aie naratiei modeme la Constantin Negruzzi ( Pacatele 

tineretelor ), dar si la Dimitrie Bolintineanu. 

Reproducerea replicilor caracterizeaza însa pe scriitorii de la sfârsitul 

secolului al XlX-lea. 

Structura compozitionala la primii nostri prozatori moderni nu este 

complicata. Tehnicile compozitionale bine reprezentate acum sunt: acronia 

(intervertirea cronologica a evenimentelor în naratie), "povestirea în povestire" 

si romanul epistolar. 

Acronia, lipsa de concordanta între timpul "real" si timpul narativ, este un 

procedeu narativ întâlnit în Dridri si Buchetiera de ia Florenta de Vasile 

Alecsandri, dar si în nuvelele Zoe si O alergare de cai de Negruzzi. 

Tehnica "povestirii în povestire" apare la Constantin Negruzzi - Pentru ce 

tiganii nu sînt români (1839), Pacala si Tândala (1841), dar si la Vasile 

Alecsandri în povestirea Balta Alba ( 1847). În nuvelele lui Vasile Alecsandri, 

Margarita si Dridri, sunt inserate fragmente epistolare, iar romanul epistolar ca 

formula compozitionala este Manoil de Dimitrie Bolintineanu (1855). 

218

Tot în aceasta perioada se precizeaza în naratiune functiile timpurilor 

verbale. Imperfectul este foarte functional în fragmente descriptive. Datorita 

faptului ca are un caracter durativ si creeaza impresia dilatarii timpului, 

Negruzzi înfatiseaza scena uciderii boierilor din nuvela Alexandru 

Lapusneanul la imperfect. Mai mult ca perfectul fixeaza cadrul cronologic al 

actiunii, dar este si timpul inversiunilor cronologice la Negruzzi, în nuvela Zoe, 

în Scrisorile lui I. Ghica sau în Buchetiera de la Florenta si Margarita de V. 

Alecsandri. Perfectul compus este preferat în proza memorialistica. în naratia 

obiectiva timpul narativ dominant este perfectul simplu. 

Prezentul are valoare actualizantâ si reliefanta în Istoria românilor supt 

Mihai Voievod-Viteazul de N. Balcescu. El are si functie comentativa în 

Fiziologiile lui Mihail Kogalniceanu, Constantin Negruzzi, Alecu Russo. 

Stilul poeziei în perioada 1830-1860 este în general retoric. Limbajul 

poetic evolueaza semnificativ la nivel sintactic, mai ales la I.H. Radulescu si 

Grigore Alexandrescu. O figura sintactica predilecta la Grigore Alexandrescu 

este enumerarea, în special tripla: "La patrie, la lume, la tot ce patimeste". 

Paralelismul sintactic pune în raporturi de analogie sau de opozitie doua realitati 

cu ajutorul unor constaictii sintactice identice sau aproape identice. La fel de 

solicitata este anafora, aceasta fiind repetitia de la începutul unui vers sau a unei 

propozitii. La Heliade paralelismul sintactic se realizeaza sub forma de repetitie 

anaforica ternara ( "în oricare a mea fapta nu avea mângâiere,/ In oricare 

prieten aflam ascuns vrajmas,/ In orice om o spaima, în mine o durere "), la fel 

si la Gr. Alexandrescu. Chiasmul este un tip de antiteza formala în care 

cuvintele primei parti sunt reluate simetric în ordine inversa în cea de a doua 

parte: "Vin Floriile cu soare/ Si soarele cu Florii" (V. Alecsandri). 

Sunt frecvente interogatiile retorice si invocatiile retorice. La Heliade si 

Gr. Alexandrescu interogatia este compusa din trei sau mai multi termeni: "Ce fu 

a ta lucire? Si ce ne prevesteste? Ce înger te întoarce? Ce înger te-a adus? " (I. 

H. Radulescu). 

Invocatia retorica manifestata sub forma de adresare la persoana a II-a 

este omniprezentata la poetii epocii: "Sarutare umbra veche/priimesle- 

nchinaciune!" (Gr. Alexandrescu). Invocatia la persoana a IlI-a are o nota 

retorica si mai puternica. De exemplu, la Gr. Alexandrescu, invocatia trecutului 

se formuleaza la persoana a Ill-a: "A! unde e acuma puternica marire!". 

Retorismul este trasatura stilistica dominanta a poeziei pasoptiste. 

Raportându-ne la figurile de stil, avem în vedere, la început, epitetul. Este 

foarte frecvent epitetul ornant, generalizator. Heliade ne vorbeste despre "foc 

arzator", Alecsandri vede "stele argintii" si simte "cumplita iarna". Multe 

epitete devin stereotipe, caci le întâlnim atât la Heliade, cât si la Dimitrie 

Bolintineanu si Vasile Alecsandri: "dulce", "amar", "palid", "alb", "fraged", 

"gratios", "usor", "senin", "aspru" (v. M. Mancas, Limbajul artistic românesc în 

secolul al XlX-lea ). 

219

Epitetele gerunziaîe atrag atentia la I.H. Radulescu ("muginda mare ") si 

la D. Bolintineanu ("arzându-i sân "). 

Foarte utilizate sunt epitetele multiple. Inovatii sunt epitetul verbal ("voios 

rasuna ") si epitetul invers ("asprimea iernei") în special la Alecsandri. 

Personificarea naturii este specifica la Alecsandri si Heliade. Comparatiile 

sunt, în general, abstractizante. Ea Gr. Alexandrescu, comparatia este mai 

concreta, având functie sensibilizatoare. La fel si la Bolintineanu, unde poate 

avea forme complexe ( Mircea cel Mare si solii ). 

Predomina metafora explicita nominala: "Dunarea e mormântul taberei 

musulmane" (Heliade). Cel care inoveaza în domeniul metaforei este Alecsandri, 

la care se impun metaforele implicite: "Cu o zale argintie se îmbraca mândra 

tara". Tot o inovatie este metafora verbala, care este totusi rara. Ea devine 

stereotipa, întâmpinându-ne peste tot aceleasi verbe metaforice: "a auri", "a 

arde", "a clocoti", "a înflori". 

Daca avem în vedere asociatiile semantice, constatam prezenta multor 

metafore, concretizatoare, în special la Bolintineanu ( "ochi de foc") si la 

Alecsandri ("lungi troiene calatoare"). La Heliade se observa preferinta pentru 

metafore plasticizante ("aripile vremii", "plumbul datoriei") si pentru metafore 

abstracte, putin expresive: "demonul geloziei". Inovatorii perioadei sunt Gr. 

Alexandrescu si Vasile Alecsandri, care au stilul cel mai modem. 

BIBLIOGRAFIE: Munteanu, St., Târa, D.Vasile, Istoria limbii române 

literare, E.D.P., Bucuresti, 1983; Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, 

E.P.L., Bucuresti, 1966; Mancas, Mihaela, Limbajul artistic românesc în 

secolul al XIX-lea, E.S.E., Bucuresti, 1983; Studii de istoria limbii române 

literare, secolul XIX , E.P.L., Bucuresti, 1969; Gh. Craciun, Istoria didactica a 


220

CUPRINS 

Cuvânt înainte..................................................................................................3 

Capitolul I. Vârsta copilariei si literatura româna .......................................5 

I. Raportul dintre urban si rural în edificarea spirituala a copilului .........5 

II. Autorii literaturii pentru copii si obiectivele educatiei ..................... 7 

III. Reviste pentru copii..........................................................................13 

IV. Perspectiva istorica ..........................................................................15 

Capitolul II. Literatura populara româna ...................................................17 

I. Trasaturi caracteristice. Genuri si specii reprezentative ......................17 

II. Lirica populara...................................................................................22 

III. Creatii populare cu caracter aforistic ................................................24 

IV. Epica populara în versuri .................................................................25 

Miorita .............................................................................................28 

Monastirea Argesului ........................................................................32 

V. Epica populara în proza..................................................................35 

Tinerete fara batrânete si viata fara de moarte ................................38 

VI. Creatii populare cu caracter dramatic. Poezia obiceiurilor 

calendaristice ....................................................................................41 

VII. Literatura populara si literatura culta ..............................................44 

Capitolul III. Cultura si literatura romana in secolul XVI .........................47 

I. Începuturile culturii scrise. cultura româna în limba slavona..............47 

II. Cartea româneasca în manuscrise ......................................................48 

III. Neagoe Basarab -o personalitate ctitoriala a evului mediu 

romanesc ..........................................................................................59 

IV. Începuturile scrisului în limba româna .............................................72 

Capitolul IV. Pagini din istoria tiparului european.....................................75 

I. Începuturile tiparului...........................................................................75 

II. Gutenberg si istoria tiparului .............................................................77 

III. Inceputul tiparului în limba slavona la români .................................83 

IV. Microbiografia lui Macarie ..............................................................84 

V. Activitatea tipografica în secolul al XVI-lea în Tarile Române ........86 

VI. Prima carte tiparita în limba româna ................................................88 

VII. Contributii ale diaconului Coresi la dezvoltarea tiparului în limba 

221

omâna.............................................................................................91 

VIII. Evolutia tiparului în tarile române în secolul al XVI-lea............101 

Capitolul V. Literatura religioasa si istoriografica în limba româna a 

secolelor XVII-XVIII...............................................................103 

I. Tiparituri ale marilor personalitati ecleziastice .................................103 

II. Istoriografia în limba româna ...........................................................107 

III. Contributia istoriografiei si a literaturii religioase la dezvoltarea 

limbii si literaturii române ...............................................................117 

IV. Dimitrie Cantemir - personalitatea culturala si literara ...................118 

V. Trasaturile umanismului românesc...................................................123 

VI. Cartea romaneasca intre anii 1700 – 1800 .....................................126 

Capitolul VI. Cultura si literatura premoderna .........................................129 

I. Iluminismul si scoala ardeleana .........................................................129 

II. Poezia în perioada premoderna ........................................................ 136 

III. Proza în perioada premoderna .........................................................140 

IV. Începuturile presei si ale teatrului în limba româna ..................142 

Capitolul VII. Literatura pasoptista si postpasoptista ...............................146 

I. Curente literare în epoca: iluminism, preromantism, romantism, 

clasicism si realism............................................................................149 

II. "Dacia literara" si programul romantismului românesc ....................152 

III. Circulatia cartii românesti la începutul secolului al XIX-lea...........155 

IV. Carte româneasca între anii 1830-1868 ..........................................159 

V. Poezia pasoptista ..............................................................................168 

VI. Alti poeti pasoptisti .........................................................................176 

VII. Proza pasoptista si postpasoptista ..................................................180 

VIII. Alti prozatori pasoptisti si postpasoptisti: Mihail Kogalniceanu, 

Alecu Russo. Nicolae Balcescu, Ion Ghica .....................................................190 

IX. Dramaturgia postpasoptista .............................................................196 

X. Contributia scriitorilor pasoptisti la dezvoltarea limbii si 

literaturii române ..............................................................................215 

222

Literatura romana si literatura pentru copii.DOC

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?