mariana gurza destine umbrite

Epistolă
Mi s-au cerut o fotografie şi un scurt reportaj pentru revista „Epoca”. Fotografia
este făcută azi. Am dorit să vedeţi steluţe în ochii mei, aşa cum am zărit eu pe lac, în
jocul peştilor. Chiar dacă am făcut mai multe, licărul din ochi a rămas. Licărul primit sus
pe munte.
„Reportajul” este o scrisoare: una este „revista”, altceva omul şi locul. Şi pentru
că preţuiesc omul, cel ce prin strădanie „grădinăreşte”, am să vă plimb puţin prin ţinuturi
cărăşene.
Nimic mai plăcut decât natura, în toată splendoarea ei. Sâmbăta, ne-am oprit la 5
km de Reşiţa, unde ne-a atras atenţia o mănăstire plină de farmec. Urcând, am fost întâmpinaţi
de paroh, care ne-a dat explicaţiile necesare. Preotul, de dragul „dealului
bănăţean”, a reuşit să plece de la oraş, şi cumpărând teren şi-a construit lăcaşul, pe care la
denumit Sf. Ilie. Sfinţirea nu a fost posibilă pe vremea P.S. Streza ci a găsit sprijin la
cel care l-a urmat. Are de gând să facă şi un aşezământ pentru bătrâni.
Iată cum, încetul cu încetul, încep să gândească tot mai mulţi preoţi, ce ar fi mai
potrivit să facă în favoarea năpăstuiţilor sorţii.
Am urcat spre Văliug. Natura, aşa cum a fost ea creată, ne-a dat sentimentul că
am ajuns în alt loc. Copacii şopteau, ciripitul păsărelelor — un tril de întrebări şi bucurie.
O linişte desăvârşită. Doar noi, pădurea, cerul şi vieţuitoarele ce ne urau bun venit. Nu
am oprit ci am încercat să ajungem pe Semenic, la cota unde iarna schiorii se înghesuie
pe pârtii. Ne-am simţit aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu, aşa cum îmi place
uneori să mă răsfăţ.
Din nou natura m-a surprins prin brazi şi ici-colo câte o pată de zăpadă. Dar,
dezamagirea a venit din altă parte, din ceea ce putea să facă omul în acele locuri…
Localuri şubrede, clădiri cu un aspect sinistru. Delăsare şi tăcere. Probabil, iarna,
prin voia Celui de sus, toată mizeria acoperită de puritate ascunde turiştilor starea pârtiei
şi acoperişurile cenuşii. Doar micuţa biserică Sf. Ilie părea că străluceşte în acel peisaj.
Îi strigam soţului: Uite, am ajuns aproape de cer! Dacă întindeam mâna poate
atingeam norii… Nu ştiu cum nu am încercat…
Am coborât, nu aveam unde să poposim. Ne-am întors spre Văliug şi spre Crivaia.
Ne-am oprit la „Rândunica”, unde am şi înnoptat. Nu întâmplător cred că i se
spune aşa. Am fost întâmpinaţi de ciripit şi dimineaţa au fost ceasul nostru deşteptător.
Da, mai avem multe de învăţat despre turism. O diferenţă mare între pensiunile
din Ardeal, Moldova şi cele din Caraş.