mariana gurza destine umbrite

PREFAŢĂ
După o febrilă şarjă poeticească (rodind editorial în câteva titluri) şi un răgaz prielnic, trebuitor chiar unor
fireşti acumulări, MARIANA GURZA „recidivează”; vizitată, din nou, de „gânduri nocturne” ne propune, aşadar,
un alt volum, adunând un buchet de tablete, şi ele inevitabil amprentate de fiorul liric. Fiindcă sub titlul Destine
umbrite noul op se vrea o carte de neuitare, aparţinând unui suflet fremătător şi suferitor, o carte-mărturie,
reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam şi glie. Fie că discută despre Spiritul locului
sau despre România tainică, fie că portretizeată admirabile Feţe duhovniceşti sau reconstituie Sărbători în clepsidră
(cum sunt botezate cele patru secţiuni ale cărţii), autoarea – o insomniacă vizitată de întrebări – se împotriveşte,
spuneam, uitării. Veghează ca memoria naţiei să nu fie ameninţată de eclipse amnezice. Pricină pentru care
creionează portretele unor figuri luminoase, prigonite de Istorie, adevăraţi păstori ai neamului, culegând cuvinte de
folos şi luminându-ne calea cu puterea rugăciunii. Şi părintele Ţârovan şi preotul Adrian Făgeţeanu şi preotul poet
Megheleş ca să nu mai vorbim de patriarhul Teoctist (smulgându-i, la despărţire, gânduri cernite), de Antonie
Plămădeală, Nestor Vornicescu, Gh. Calciu Dumitreasa, dar şi Ciprian Zaharia ori Milivoi Stoin intră, scrie apăsat dna
Gurza, în şirul învăţătorilor neamului. Sau întâlnirile cu Arsenie Papacioc, cu Iustin Pârvu ilustrând rodnicia pildei,
aspiraţia spre celest şi pacea sacră, puterea credinţei şi armonia fiinţei. Sunt cuvinte de învăţătură preţuind clipa şi
veghind trecerea, inevitabila „mare plecare”, izvodind însă lucrarea, şirul faptelor spre binele neamului.
Evident, în galeria personalităţilor care îi confiscă interesul nu putea lipsi unchiul Vasile Plăvan. Cel venit
din Cupca, un idealist incurabil, om blând şi iertător (cum l-au văzut contemporanii) a fost avocat şi ziarist, moşind
Sindicatul ziariştilor din Bucovina. Ale sale Boabe de lacrimi vădesc, deopotrivă, soarta provinciei (ruptă din trupul
Ţării) dar şi dezrădăcinarea autorului, rămas „un suflet nepătat”. Ca gest pios, doamna Gurza alătură propriilor texte şi
pagini recuperate, vorbind pilduitor despre strădaniile înaintaşului. Şi tot aici aşează meritate cuvinte de laudă la adresa
inimosului inginer Petru Ciobanu, dispărut şi el, semnatarul unei monografii închinată satului natal (Cupca), un
veritabil „ambasador bucovinean”, răsfoind pentru noi paginile dureroase ale încercărilor vieţii, înstrăinându-ne.
În fine, putem citi cartea d-nei Gurza şi ca un jurnal de vacanţă. Am în vedere, desigur, secţiunea care
vorbeşte despre România tainică. Născută în Caraş, autoarea simte chemarea unor locuri mirifice, sacre, călătoreşte
„cu ţara în suflet”, se regenerează poposind la Suceviţa, la Sarmisegetuza ori pe Ceahlău, în Ţara Oraşului sau peste
tot pe unde o poartă paşii, căutând cu credincioşie locurile de veci ale străbunilor (bunica Trandafira). În fond, chiar
autosuspectându-se de conservatorism, autoarea cere imperativ să învăţăm turismul, vrea o Românie curată, deplânge
amorţirea civică a societăţii. Şi, mâhnită, se întreabă pe bună dreptate: unde ne sunt intelectualii? Ce face elita?
Concluzia se desprinde fără mari eforturi ori speculaţii metafizice. În plin nomadism planetar (cum spun
sociologii), confruntaţi cu păcatele unor elite infidele, ticăloşite, supuşi tăvălugului globalizării noi trebuie să
redescoperim iubirea de glie. Să ne apărăm culturaliceşte cinstind naţiunea-pom, scrie Mariana Gurza, mare iubitoare
a locului, ştiind prea bine că trecutul ne urmăreşte. Şi că alerta identitară nu e o invenţie. Suferind, desigur, când ţara e
defăimată de neprieteni, când apetitul demolator face ravagii dovedind că nu ştim să ne preţuim valorile. O carte,
aşadar, scrisă ca o urgenţă, revărsată din prea-plinul unei iubiri suferitoare, cu risipă de vorbe mari (să recunoaştem),
fără economie de superlative. Dar o carte necesară, invitându-ne să nu uităm osuariul strămoşesc pe care ctitorim
speratul mai bine al unui neam urgisit, dator să nu-şi uite rădăcinile. Scriind-o, Mariana Gurza a împlinit, la rându-i, o
datorie de suflet.
ADRIAN DINU RACHIERU