Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

că-i plăcea rama ovală, rococo, şi atmosfera pe care o degaja subiectul. O tânără până în
douăzeci de ani, blondă, bine făcută în gustul epocii, azi prea trupeşă. Dar ce ţinută princiară,
ce spate drept, cât de mlădioasă părea talia încinsă în corset, cât de armonioasă linia
umerilor! Câtă siguranţă şi tihnită viaţă de familie în liniştea întregii făpturi! Ce
promiţătoare maternitate inspira bustul generos sub plastronul de dantelă albă! Părul era
împletit cuminte în jurul capului iar pe chipul cu trăsături regulate (nimic vamp, nimic
provocator) se desluşea doar blândeţe, încredere şi principii robuste, virtute mai presus de
orice. Poză clasică, ţinea în mâna culcată — graţios abandon! — pe poalele ample un
trandafir pe care-l ghiceai roz.
Azi, se strâmbă Adrian, juna ar fi ţinut, tot roz probabil, un prezervativ în poşetă şi
reflectă înfiorat la câte decenii s-or fi scurs de la petrecerea ei din astă lume... Alina se
înrudea cu ea, făceau parte din aceeaşi familie, ar fi putut fi contemporane. Colege la
acelaşi pension, povestind secrete nevinovate în chioşcul năpădit de roze şi glicină sau
migălind minunăţii la gherghef, în iatacul plin de scorţuri. În soba încinsă gem butucii,
afară trudeşte viscolul... Mereu viscolul.
Trilul telefonului îl făcu să tresară electrocutat. Nici nu-şi dăduse seama când aţipise.
Se uită la orologiul franţuzesc, tot moştenire de familie. El, micul orologiu cloisonat, nu
mai înalt decât un ceainic şi îngust ca un penar, o cunoştea desigur pe fecioara din ramă.
Adrian presimţea că odinioară făcuseră parte din acelaşi peisaj, împărţiseră aceeaşi odaie. Îl
vedea aievea, forfecând timpul la căpătâiul fetei, sub icoana grea de argint a Madonei.
Icoana mai exista, rămăsese la soră-sa Lucreţia, avea să i-o ceară. I se părea romantic şi
totodată legitim ca cei doi — pendulul şi blonda fecioară — să se regăsească, să fie din nou
împreună după mai bine de o sută de ani... Vedea aievea, ca într-un tablou, cum arătase
cândva un anume ungher de odaie, din anume casă, de pe anume uliţă de târg...
Ideea neaşteptată îl fascina, ar fi depănat-o în continuare, dar telefonul persevera
încăpăţânat. Ora opt şi jumătate. Nu poate fi decât Yvona. Oftă până în adâncul sufletului şi
ridică receptorul.
— Era cât pe aci să renunţ.
Da, glasul Yvonei. Nesigur sub veselia forţată.
— Şi eu cât pe aci să nu răspund.
— Am omis că tu nu mai conversezi decât după ora zece. Vrei să revin?
Adrian se sperie, linia trebuia să fie liberă, nu cumva să rateze telefonul Alinei.
— Nu, nu e cazul. Aţipisem puţin, n-are importanţă, pot vorbi. Ce s-a întâmplat?
Yvona îşi înfipse unghiile ascuţite în carne. Mai presus de orice, trebuia să-şi păstreze
cumpătul:
— Ce se întâmplă cu tine?
Rată din nou tonul firesc sau cel puţin aşa i se părea lui Adrian. Îl zgâriau zgrunţurii
de sub miere.
— Nimic, sunt bine mersi... Apoi, convenţional: Tu?
— Ca de obicei. Urmă, în ciuda hotărârii de a fi înţeleaptă: Eşti sigur că nu s-a
întâmplat nimic?
— Bineînţeles. Ce naiba, nu se întâmplă în fiecare zi câte ceva.
Yvona încercă să râdă. O replică înţepată, un ton ascuţit, orice tentativă de a limpezi
situaţia ar fi precipitat lucrurile: „Îmi pare rău, a intervenit cineva, ne-am promis să fim
sinceri”. ...Nu! se scutură Yvona, preferabil un la revedere cât de rece, dar nu adio!
— Ai dreptate... Nu te reţin, am vrut să ştiu dacă ai aranjat ceva pentru sâmbătă şi
duminică. Continuă repede fără să-l lase să răspundă: Ţii minte, ţi-am mai povestit de
Nicoleşti, colega mea de serviciu şi bărba'su, ăia care au o casă la Snagov. Ne-au invitat să
petrecem week-end-ul la ei. Sunt oameni foarte drăguţi, ospitalieri. Facem plajă, dacă vrei
poţi să pescuieşti, au şi o barcă cu motor... Ce zici? Nu ţi-ar surâde?
Adrian întinse mâna după sticlă. Auzi, să-i surâdă! Snagov! N-ar fi ratat o convorbire
cu Alina nici pentru insulele Baleare!
— Îmi pare rău, nu cred că sunt disponibil, am nişte probleme de rezolvat... Dar du-te
10