Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

Bineînţeles că Adrian, la cincizeci de ani, avea alt statut, dar timpul zboară iar viaţa
de rentier moleşeşte. Cel puţin aşa îi convenea Yvonei să creadă, recapitulând mereu
aceleaşi cazuri de arhivă cu start îndoielnic, dar final fericit: „Cocuţa X (sau Lilica, sau
Cecilia...). Ani de zile a trăit cu Vasiliu, i-a ţinut menajul, l-a îngrijit în vreme ce se
zbenguia cu toate secretarele, ba le aducea şi-n casă şi îi făcea ei vânt la cinema. Acum, c-a
îmbătrânit, are nevoie de ea, s-au căsătorit, îi ciuguleşte din palmă, n-o scoate din scumpa
mea... În situaţii din astea, trebuie să ai răbdare, boală lungă — moarte sigură...”
Yvona era dispusă să aibă răbdare. Nu avea ce pierde perseverând şi, totodată, Adrian,
pe care ajunsese să-l iubească aşa cum doar o femeie flămândă ştie să iubească, constituia
ultima ei şansă de a se caza. Acum însă, trebuia să ţină seama de realitate: fapt cert, Adrian
se îndrăgostise. De cine? La fel de cert, de o femeie foarte tânără. Dacă a întâlnit o a doua
Mariană, se va dezmetici de la sine. Era un bărbat cu gusturi fine, nu suporta organic
mitocănia, promiscuitatea, amorul plătit. Admiţând că tânăra-i de calitate, aceasta nu va
consimţi să se vâre în patul unui bătrân pentru câteva găteli şi o menajeră care să vadă de
bucătărie. În concluzie, nici una din variante nu putea dura.
Raţionamentul o stimula. Trebuia să fie pregătită pentru o expectativă inteligentă şi
înarmată pentru a face faţă oricărei situaţii. Până una-alta, decise pentru a doua zi reparaţii
generale —cosmetică, coafură, saună, unghii (toate douăzeci), epilat, masaj —şi o vizită la
doamna Clara, ghicitoarea. Când era inspirată, spunea lucruri remarcabile. Dar înainte de
toate, un somn bun. Îşi unse conştiincios obrazul cu cremă de noapte şi înghiţi un somnifer,
hotărâtă să doarmă tun. Se uită la ceas. Zece şi jumătate. Încercă tentaţia de a-l suna pe
Adrian. Să vadă doar dacă e mereu ocupat. Trilul telefonului i-o luă înainte.
— Doamna Yvona?... Sper că nu v-am trezit. Pavelescu la telefon.
A, detectivul! Inima începu să-i bată. Se ridică într-un cot şi cămaşa de noapte pârâi
la subsuoară.
— Nu m-aţi trezit. Spuneţi.
— Am veşti pentru dumneavoastră. Treceţi pe la mine mâine dimineaţă. Până în
douăsprezece...
*
— Îţi vine să crezi că la mijloc e o vrăjitorie! Ceva extraordinar, de poveşti cu zâne.
Dacă mi-ar fi povestit altcineva, n-aş fi crezut! Totul se prezintă exact cum mi-am închipuit
eu! Nu se poate...
Lucreţia îl asculta cu un surâs uitat pe chip. Vag sarcastic — ea nu putea fi răutăcioasă
cu adevărat — şi mult îngăduitor. De când se ţinea minte, încercase sentimente materne
pentru Adrian. Singuri la părinţi, el cu zece ani mai mic, în copilărie, fusese păpuşa ei
preferată; mai apoi, şi până azi, la tâmple cărunte, frăţiorul mereu băieţel care trebuie
ocrotit. Mama lor murise prosteşte (care e moartea aia inteligentă?!). Se înecase într-un
concediu, la Mamaia, când Adrian nu împlinise încă trei ani. Tatăl se recăsătorise apoi cu o
actriţă, dar asta era deja altă poveste. Până târziu, în liceu, Adrian îi spusese ei, Lucreţiei,
mămică. Uneori şi azi, când era peste măsură de tulburat.
— Dacă vrei să înţeleg ceva, zâmbi, povesteşte-mi de la capăt.
— Când am văzut-o prima oară, mi s-au tăiat picioarele! O prinţesă!... Dar stai să-ţi
spun. Prima întâlnire am fixat-o la Grădina Botanică. A doua, în Parcul Carol, a treia —
Cişmigiu. Aşa a vrut ea! Nu bar, nu discotecă, nu cinema! În parcuri, ca pe vremea
umbreluţelor de dantelă! Tu nu cunoşti fetele de azi, Lucreţia... În fine! E romantică, pură,
naturală până în vârful unghiilor. Trebuie să-ţi spun că şi unghiile ei mă emoţionează!
Tăiate în carne, ca la pianiste. Şi le mai şi roade ca o fetiţă de şcoală primară.
— În concluzie, te emoţionează totul. Eşti îndrăgostit, Adi. Cum arată? Dă-mi un
reper comun.
Răspunsul ţâşni ca o săgeată:
— Ileana Cosânzeana. Asta e! Chip angelic, păr catifelat blond, trup diafan, glas
Stradivarius pe teme de Schumann. Când am văzut-o... Am recunoscut-o din prima clipă,
dar mi-era teamă să nu fie cumva o greşeală: „Scuzaţi-mă, domnule, dar nu vă cunosc, nu
12