Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

peniţa nu ronţăise însă decât una singură, fără să ajungă la subsol. Visa la un soi de
apoteoză a eforturilor lui de decenii, ceva în acelaşi timp suav, profund, emoţionant, rafinat.
Stihurile se lăsau smulse cu caznă, dar aşa e la început, până îşi dă mâna drumul, iar timp,
berechet, nu-l zoreau ale daravele. Poemul terminat, tipărit (pe cont propriu, ei şi?) şi
elegant încopertat va fi dedicat Unei făpturi onirice, miracolul unei vieţi şi nu „vieţii
mele”, căci Ionică Manole era un bărbat decent, cu mentalitate britanică în ce priveşte
manifestarea emoţiilor personale.
Gogu, intrat în curtea Alinei, simulă că verifică numărul imobilului şi apăsă de sanchi
pe butonul soneriei. Cum nu răspunse nimeni, se foi oleacă în izmene, dar conştiincios o luă
spre spatele casei, vrând să epuizeze toate posibilităţile.
Ionică Manole abandonă creionul şi dădu fuga în bucătărie de unde putea urmări în
continuare mişcările lui Gogu, care tocmai escalada ca un cimpanzeu o fereastră deschisă.
Gâfâind de emoţie, bătrânul se întoarse în birou. La îndemână, pentru orice
eventualitate, lângă calendar, păstra un carton cu patru numere de telefon: Salvarea,
Pompierii, Poliţia şi farmacia cea mai apropiată cu program nonstop.
— Alo, Poliţia? Vă reclam ceva foarte grav...
— Cum vă numiţi?
— Trebuie să vă grăbiţi... Da, Ionică Manole, fost preşedinte la Tribunalul Capitalei...
Ofiţerul de serviciu spirală în aer spre ziduri. Toţi moşnegii sunt foşti miniştri,
generali, academicieni, iar ei, ăştia de la recepţia mesajelor, cad pe spate.
— Tocmai am asistat, urmă Manole pierzându-şi capul, la un flagrant delict... O
violare de domiciliu, nu-i aşa, o pătrundere prin efracţie...
„Şi aşa mai departe”, completă în gând celălalt, „ăsta-mi enumeră tot Codul Penal”.
— Adresa, ceru în dorul lelii, mâzgălind mecanic, pe marginea ziarului, acelaşi profil
idiot.
Manole se bâlbâi, se înecă într-un exces de precizări, reveni, insistând asupra
gravităţii faptei, o domnişoară extrem de fină... singură... căile de acces neasigurate... foarte
vulnerabilă...
— Fata sau casa? îl întrerupse brutal dispecerul.
— N... nu ştiu, totul e posibil, are o figură de brută... spuse bătrânul închipuindu-şi că
eventualitatea unui viol i-ar pune mai degrabă pe jăratic decât spargerea casei. Că o văzuse
pe Alina plecând, nu avea importanţă, poliţiştii trebuiau neapărat alertaţi şi pe urmă... nu
mai contează!
— Vă spun, o persoană extrem de bine... E blondă... L-am văzut dând mereu târcoale,
asistăm la o înmulţire a actului infracţional comis cu violenţă, fără precedent... Jaful şi
crima au intrat în cotidian, vă rog nu mă ţineţi de vorbă.
Dispecerul rămase cu receptorul în mână. „Uite-l şi pe ăsta! El bate câmpii despre
sirene blonde, şi eu cică îl ţin de vorbă!”
Colegul de birou se interesă, scoţându-şi nasul din hârtii:
— S-a întâmplat ceva?
— Alt babalâc fără treabă, şi căscă lung. Frate bun cu ăla care ne sesiza ieri
„imperios” că s-a furat statuia lui C.A. Rosetti. Pe ăştia nu-i lasă prostata să doarmă şi ei nu
ne lasă pe noi să trăim...
Desăvârşi profilul idiot, adăugându-i o mustaţă verde.
*
Scotocise tot dulapul, fata asta avea o slăbiciune pentru materialele diafane — voal,
batist, pânză topită (borangic spuneau bunicii) organdi sau suple ca pan-catifeaua —
verificase infrastructura somierei, spatele oglinzii şi fiecare petală a ghirlandei de cristal
galben. Pe măsură ce se apropia de epuizarea obiectelor propuse spre investigare, Gogu
devenea din ce în ce mai neliniştit. Însuşi faptul că nu găsise nimic care să ţină de persoana
intimă a Alinei era suspect, confirmându-i temerile, dar amănuntul în sine nu-l făcea să
avanseze, ba dimpotrivă, avea impresia că bezna devine tot mai deasă. Mai rămâneau
lustrele — apă de ploaie, şi ultima nădejde, scrinul.
48