Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

scutiţi totodată de vicisitudinile îndeobşte promiscue ale comunului.
Dar ceea ce ar fi fost ideal şi chiar posibil cu Yvona, în ciuda paradoxului se excludea
din capul locului cu Alina. Fără s-o cunoască, presimţea că niciodată nu vor fi una faţă de
cealaltă decât două străine. Adrian se va consuma puţin, dar îi va trece. Era atât de
îndrăgostit, că nu vedea pe unde calcă. Dacă România, întreaga planetă, Universul aveau un
centru, acela era acolo unde se afla Alina.
...Nu mai avea chef de tricotat. Nu mai avea chef de nimic. Se duse în dormitor, după
o ţigară. Fuma extrem de rar, un pachet ţinea luni de zile. Expiră fumul într-un jet lung şi
subţire, exact aşa cum proceda Alex. Erau treizeci şi cinci de ani de când nu mai ştia nimic
despre el, şi iată că îi mai păstra din obiceiuri. Oamenii pleacă, urmele rămân... Pe unde o fi
nebunul ăla? Se da în vânt după salata de vinete. Şi corcoduşe... Spre deosebire de primii
ani, când ar fi dat totul ca să afle cel mai mic amănunt în ce-l priveşte, acum simţea doar o
curiozitate moderată. Sigur, i-ar fi făcut plăcere să ştie ce face, care i-a fost viaţa, dar
detaşat, aşa cum ai parcurge un roman al cărui final te interesează.
Gândul i se întoarse la Adrian şi, cu un oftat adânc, izbuti să ridice din umeri. Nu a
nepăsare, ci a neputinţă resemnată. „De vreme ce lucrurile nu se pot schimba, să luăm
partea lor cea mai bună”, şi constată surprinsă că se simte înviorată la ideea că-şi va
cumpăra o rochie nouă.
Când Yvona sună la uşă, tocmai îşi trecea în revistă garderoba şi cum trilul soneriei
insista nerăbdător, deschise dezbrăcată, doar în furou.
Vizita Yvonei n-o surprindea ţinând seama de împrejurări şi, date fiind raporturile
dintre ele, n-ar fi fost nefirească nici într-un context normal. Îi făcea totdeauna plăcere s-o
vadă, aveau acelaşi limbaj şi, în consecinţă, ceva să-şi comunice. Acum însă, se simţea vag
îngrijorată, întrebându-se dacă-i informată. Dacă ştie că Adrian se va căsători peste zece
zile. Detesta să dea veşti proaste...
— Am impresia că intenţionai să ieşi... N-aş vrea să te încurc.
— Nici vorbă, surâse Lucreţia. Ia loc... Să-ţi fac o cafea?
— Nu! Stau zece minute şi fug.
Părea la fel de stăpânită şi echilibrată ca de obicei, dar era alta. Răzbea o abia
zăgăzuită nelinişte, ceva pornit din adâncuri, iar toaleta vorbea de la sine. Nu-i puteai
reproşa nimic concret, îi lipsea încă „căutatul”, acel cu punct şi cu virgulă pedant care
caracteriza îndeobşte ţinuta Yvonei. Din nou, altfel decât proceda în mod curent, întrebă
direct:
— L-ai mai văzut pe Adrian?
— Da..., spuse pe un ton evaziv Lucreţia.
— Când?
— Chiar azi-dimineaţă... Nu exista nici un motiv ca să mintă. De ce mă întrebi?
Yvona, cu ochii în lacrimi, încercă să râdă:
— Eşti o privilegiată. Eu de trei săptămâni nu reuşesc să-i zăresc nici umbra.
— Cum aşa? V-aţi certat?
Yvona îi căută privirea şi îşi muşcă buzele:
— Nu te preface că habar n-ai. Te consider prietena mea, nu merit...
Se întrerupse, podidită de plâns. Impresionată, Lucreţia o apucă de mână:
— Ai dreptate, iartă-mă. Convenţia e uneori mai puternică decât sentimentele noastre.
Aşa e, ştiu tot.
Yvona îşi ridică ochii. Nerimelaţi, se aştepta probabil să plângă sau, mai probabil,
nu-i mai arsese de machiaj.
— Şi eşti de acord?
Lucreţia se lăsă pe spatele canapelei, surâzând cu tristeţe:
— Cum îţi închipui că părerea mea ar putea conta? Şi oricum, Adi nu mai e un copil
mic.
— Nu-i chiar aşa. Ţine enorm la tine, îi pasă ce gândeşti. Are o consideraţie... Ceva
foarte rar între fraţi, nici n-am întâlnit. Este exclus să facă ceva care te-ar răni.
— Un mecanism care a încetat să funcţioneze, surâse Lucreţia.
— Ai putea cel puţin, să-i deschizi ochii. Eu nu contez, dar pentru el...
28