Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

Foarte multe parcuri şi terase de vară. Agentul meu este în măsură să garanteze că relaţia
celor doi s-a limitat strict la aceste plimbări şi mese de restaurant. Nu au înnoptat împreună
şi nici nu şi-au făcut vizite...
Yvona îşi muşcă buzele: „E mai grav decât îmi închipuiam...”
— Asta-i tot? se interesă cu gura uscată.
— Scuzaţi-mă, zâmbi ca amabilitatea personificată Pavelescu, aceasta a fost prestaţia
la care ne-am angajat. Dacă şi cu cine se întâlneşte domnul Radulian. Ar mai fi de adăugat
că Alina Vlădescu e o tânără doamnă extrem de atrăgătoare. O apariţie foarte specială.
„Dată în toţi paştii”, rânjise Gogu, asistentul lui, „n-am întâlnit mândruţă mai
periculoasă, iar moşu-i căzut în limbă după ea...”
Yvona îşi simţea gura amară şi — senzaţie absolut nouă — că alunecă vertiginos
printr-un tunel ca păcura. Îngăimă ca o idioată, după cum avea să se sancţioneze mai târziu:
— Şi acum, ce facem?
Pavelescu îi îndreptă o privire gânditoare. „E KO, săraca! Nici veştile n-au fost prea
vesele...” Surâse aparent încurcat:
— Stimată doamnă, asta o decideţi dumneavoastră. Noi ne-am îndeplinit mandatul.
Yvona îl privi rătăcită. Înregistră abstract că omuleţul ăsta caraghios, cu faţă
păşunistă, avea ochi neaşteptat de frumoşi. Cafeniu-aurii, expresivi, foarte blânzi.
— Cred... da, cred că ar trebui să continuaţi. Mă interesează totul. Orice amănunt.
— În cazul acesta, îmi permit o sugestie! Să deplasăm obiectul.
— Ce vreţi să spuneţi?
Pentru a-şi da importanţă, bossul deschise din nou dosarul şi mâzgăli ceva mărunt pe
o adresă primită de la Telefoane care n-avea nici o legătură cu Yvona.
— Că mai interesant din punctul dumneavoastră de vedere, dacă am intuit bine
situaţia, ar fi să cunoaştem viaţa Alinei Vlădescu. Mişcările domnului Radulian le ştim, au
devenit mecanice. De acasă la întâlnirile cu domnişoara în cauză, iar după programul
comun — din nou, acasă.
Ochii Yvonei străluciră:
— Da, da, aveţi dreptate, v-aţi gândit bine. Urmăriţi-o pe ea.
Detectivul îşi plecă privirea zâmbind. Dinainte de a discuta cu Yvona, decisese
împreună cu Gogu s-o fileze pe fată. Prin însăşi natura ei, Alina trezea suspiciuni; era prea
aparte, prea fantastică, nu se încadra cu nimic în peisajul de toate zilele. Iar Gogu
constatase că, în mod ciudat, vecinii cleveteau nu locatara, ci locuinţa. „O casă unde se
trăieşte doar noaptea. Şi atunci, pe furiş”.
*
Lucrurile nu stăteau chiar aşa. În timpul zilei, ferestrele rămâneau larg deschise,
uneori şi cu perdelele date la o parte, ca şi cum locatarul simţea în permanenţă nevoie de
aer şi nu avea nimic de ascuns. S-ar fi putut interpreta chiar că nu ţine în mod deosebit la
intimitate. Astfel, de pildă, vedea lucrurile vecinul din coastă, domnul Ionică Manole,
vecinul de alături...
Îi despărţea doar curtea îngustă a Alinei, cam cheală, unde doar pe primăvară foarte
jună înfloreau câteva straturi lungi de lăcrămioare şi stânjenei. Distanţa vizaviului dintre
ferestre era de aproximativ treizeci de metri şi bătrânul, magistrat la pensie, putea urmări
toate mişcările Alinei prin camera unde se afla instalat un pian şi pe care o bănuia un soi de
salon.
...Nimic neobişnuit. O viaţă probabil agreabilă, fără griji, cu multă muzică, telefoane
interminabile şi turbane faraonice. Fata asta avea o manie, se spăla în fiecare zi pe cap.
Bizareria, şi la aceasta se refereau vecinii, intervenea după ce noaptea, încheiată la
toţi nasturii — nasturii fiind stelele, imagine aparţinând domnului Manole care făcea şi
poezii — se înstăpânea de-a binelea. Mai precis, după ceasurile 11 când bătrânul, altfel
exemplu de sedentarism, dădea o raită pe teren. Până la apariţia Alinei, cu câteva luni în
urmă, Manole nu făcea decât să vegeteze în aşteptarea „ultimei citaţii”, fericit că nu-l
deranjează nimeni, că nu poate interveni nimic care să-i perturbe monotonia calendarului.
20