Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

Buzele mobile ale lui Adrian articulau mut, nu îndrăznea să vorbească. Adevărul ar fi
putut-o înfricoşa, Alina era imprevizibilă ca adierile nopţii, impresionabilă, capabilă să se
răzgândească.
— Nu-ţi fie teamă, Adi, insistă cu blândeţe, vorbeşte. Orice, cât de grav sau de greu, e
mai uşor de suportat în doi.
— Înţeleapta mea mică, şopti Adrian cu ochii plini de lacrimi. M-a ameninţat că se
sinucide.
Alina tresări şi îşi desprinse uşor mâinile, lipindu-le instinctiv de trup.
— Asta era vasăzică... Tu o crezi?
Adrian respiră adânc şi începu să-şi caute ţigările. Aprinse una urmărind maşinal
zbânţuiala unei viespi deasupra jardinierei din spatele Alinei. Părea să joace şotron.
— N... nu.
— Dar nu eşti prea sigur. Vorbeşte, nu mă lăsa să-ţi scot cu cleştele fiecare cuvânt. Tu
o cunoşti mai bine. O vezi în stare să se sinucidă?
— În principiu, nu. E o persoană echilibrată, rezonabilă... Cel puţin până mai deunăzi.
Felul în care a reacţionat însă ieri —ridică din umeri —, ce să-ţi spun, m-a descumpănit.
Alina începu să se joace cu paiul de la oranjadă, conturând cercul din fundul sondei.
— E un truc la care femeile recurg adesea... Pentru că o cunoşti, ar trebui să-ţi dai
seama dacă-i doar un mod de a-ţi forţa mâna sau...
— Ce pot să-ţi spun, draga mea? O ştiam matură, sănătoasă la cap, dar ca totdeauna
există şi acel unu la sută de imprevizibil.
— Noi ce ar trebui să facem acum?
Vorbea calmă, cumpănit, nefiresc de abstractizată.
— Ce am putea face? se miră Adrian.
— Te simţi vinovat faţă de ea?
Adrian dădu violent din cap.
— Deloc, ţi-o jur, şi continuă agitat: Nu i-am promis nimic, nu mi-am asumat nici o
obligaţie, n-a venit nici un moment vorba despre o eventuală căsătorie, n-am schimbat
jurăminte, nu s-au formulat speranţe, frazele obişnuite à la totdeauna împreună şi aşa mai
departe. Repet, sunt gata să jur la orice biserică! Că ea spera la o finalizare în timp ştiu, dar
eu n-am încurajat-o nici în glumă.
Alina zâmbi:
— Sora ta spera şi ea, nu?
— Mai presus de orice, Lucreţia doreşte să fiu fericit, se eschivă Adrian. I-am
explicat ce simt eu pentru tine şi sunt convins că m-a înţeles.
— Dar ar fi preferat-o pe Yvona, sunt sigură.
— Scumpa mea, sunt lucruri care s-au întâmplat înainte de a te fi cunoscut. Din
punctul de vedere comun, obişnuit, o căsătorie cu Yvona ar fi constituit un act rezonabil.
— Iar cu mine, o nebunie.
— Poate, dar o nebunie superbă. Vreme de cincizeci de ani am fost un cutărescu
eminamente rezonabil şi profund nefericit...
Exagera, nu fusese nefericit, şi nu fusese nefericit pentru că nu simţise nimic.
Mâncase, dormise, lucrase sau făcuse sex evoluând într-un spaţiu vid, golit de orice
sentimente. A nu fi fericit nu presupune implicit a fi nenorocit, dar acum era convins că aşa
stătuseră lucrurile în realitate.
— ...azi, sunt eminamente smintit, dar inimaginabil, irepetabil, aproape de neîndurat
de fericit. Te iubesc mai presus de orice pe lumea asta.
Alina se lipi de el, zâmbind înduioşată.
— Ar fi groaznic dacă s-ar sinucide, spuse Alina. N-ar fi drept din partea ei. De ce să
ne strice nunta?
Adrian surâse amar:
— Nu cred că ea e dispusă să privească lucrurile din punctul acesta de vedere. Ar
însemna să-i ceri cam mult.
44