Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

zi, le-aş boteza copiii...
Lucreţia se crispase, chestia cu năşitul i se părea de un prost gust de cea mai autentică
mahala, dar nici celelalte nu sunau mai bine sau convingător. Făcuse o ultimă încercare de a
o smulge dintr-o „determinare absurdă”.
— Eşti prizoniera prejudecăţilor, draga mea. De ce pleci de la axioma că o fată tânără
nu se poate îndrăgosti de un bărbat matur? Viaţa cunoaşte atâtea cazuri pozitive.
— Câteva. M-am săturat să tot aud de Oona şi Chaplin! Cele mai multe se transformă
în tragedii şi oricum, nu-i cazul Alinei. Voi n-o cunoaşteţi pe femeia asta! Nu ştiţi ce
monstru se ascunde sub aerele de fecioară neprihănită!
— Dar tu de unde ştii? Ai vreo dovadă? Ştii ceva ce noi nu ştim? Spune-ne-o şi
discutăm altfel. Aversiunea nu-i un argument.
— O simt cu toată fiinţa mea! răcni Yvona. O să vă muşcaţi mâinile, ai să vezi!
Degeaba baţi în lemn, mai bine ai încerca să eviţi tragedia.
— Dacă tu îţi închipui că mai există cineva sau ceva pe lumea aceasta care l-ar putea
face pe Adrian să se răzgândească...
În acelaşi timp, îşi zise că poate frate-său avusese noroc scăpând în ultima clipă de o
nebună de dimensiunile Yvonei. O nebună periculoasă. Îşi completă ideea:
— Mai degrabă moare, decât să renunţe la Alina.
— Atunci, mă omor eu! strigă Yvona rătăcită.
Lucreţia încercă să râdă:
— Nu te copilări. Lucrurile astea se spun, dar în realitate, nu se întâmplă decât în
melodrame.
— Am să-ţi demonstrez contrarul.
— Şi ce obţii? Adrian va fi afectat, şi eu, şi încă vreo zece cunoştinţe, dar de însurat
tot se însoară.
Yvona căpătă o privire stranie. Îngână ca pentru sine:
— Nu ştiu... nu mai ştiu nimic... Dar cineva trebuie să moară.
Închise fără să-şi ia rămas-bun, punând strâmb receptorul în furcă. Dacă Lucreţia i-ar
fi văzut strălucirea fixă din privire, mişcările ţepene, de robot, concentrarea întregii făpturi
într-o decizie concretă, fără întoarcere, s-ar fi îngrozit. Dar şi mai mult ar fi impresionat-o
tragismul inexorabilului destin, imaginea vizualizată a acestuia dându-i brânci Yvonei spre
hăuri.
„Nu mai am ce pierde!” şi trânti uşa după ea.
*
Văzând geamurile deschise, Adrian se sperie. Din principiu, când pleca de acasă,
închidea şi încuia totul, vara şi mai abitir, ca să nu intre muşte sau căldura.
— Aşteaptă-mă aici, îi spuse Alinei, ceva nu-i în regulă.
Fata îl prinse de mână:
— Un motiv suficient ca să nu te las singur.
— Iubita mea, te implor...
Alina se lipi de el:
— Voi fi totdeauna lângă tine, indiferent ce s-ar întâmpla. De aia mă mărit.
Simţi un nod în gât şi o strânse iute la piept. Afla pentru prima dată în viaţă că
dragostea poate să doară.
— De fapt, îl întrebă Alina în ascensor, ce s-a întâmplat?
— Nu las nimic deschis când plec, fereastră, lumină sau aragaz. Cineva a fost în lipsa
mea. Poate mai este...
Uşa cedă de la prima cheie. Adrian avansă prudent în vestibul. Auzi o mişcare, reculă
şi în clipa următoare, Lucreţia îi căzu în braţe.
— Slavă Domnului! şi izbucni în plâns.
Plâns isteric, cu convulsii, descărcare nervoasă.
50