Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

Alina, ca şi cum ar fi vrut să dea de înţeles că nu s-a întâmplat nimic, sau oricum,
incidentul era minor, lipsit de importanţă, îşi plimbă ochii în jurul sălii.
— Îmi place localul ăsta. Are atmosferă. Am citit într-o carte că aici cânta odată
celebrul Grigoraş Dinicu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc pe atunci...
Adrian, făcând eforturi să se desprindă de incidentul abia consumat, izbuti un surâs
crispat:
— Acum, ai fi fost o babă, sau n-ai mai fi fost deloc.
Alina ridică din umeri, cu nonşalanţa primei tinereţi pentru care moartea reprezintă un
fenomen teoretic inevitabil, dar practic de neconceput.
— Indiferent de epocă, tot murim, contează cum am trăit.
— Mica mea înţeleaptă!
— Totdeauna... nu, să zicem cam de pe la treisprezece-paisprezece ani, am simţit că
m-am născut prea târziu... Nu atunci când trebuia. Bella-i altfel. Ea e... cetăţean al epocii
ei... Doamne, Adi, cât de vulnerabil poţi să fii! Pentru asta te iubesc şi mai mult. Nu-mi plac
statuile.
Confuz încă, nedesprins din penibilul incidentului, nemulţumit de propria reacţie,
lipsită de virilitate, întrebă prosteşte:
— De ce?
Alina râse cu ochi plini de licurici:
— Nu suport picioarele reci.
— Am să-mi pun şosete. Apoi, sugrumat de emoţie, febril: Nu mi-ai răspuns: Vrei să
fii soţia mea?
Alina îşi rotunji ochii de cafea.
— Dar bineînţeles, nu ştiai? Îşi îndreptă trupul lipindu-l de spătarul scaunului şi rosti
cu glas important: Doamna Alina Radulian. Sună bine. Îmi place...
Adrian închise ochii. Încerca o senzaţie de beatitudine, fizic ameţitoare pe care o mai
trăise doar pe pârtiile de schi cu mulţi, mulţi ani în urmă. Îşi dădea seama că alunecă pe un
drum fără întoarcere. Că zboară purtat pe aripile destinului. Şi totuşi, inima îi era strânsă.
De prea multă fericire.
— De ce-ţi astupi urechile? surâse Alina. Ce nu vrei să auzi?
Un gest absolut instinctiv. Undeva, ca un avertisment, în surdină, un acord străin...
Adrian luă o gură de aer şi continuă să zboare pe pista însorită.
*
Evenimentele se succedau în ritm vertiginos. Adrian ar fi vrut să se căsătorească
imediat şi să plece la mare pentru câteva săptămâni, urmând ca adevărata lună, luni de
miere să le petreacă undeva în străinătate, după epuizarea sezonului de turism popular. Una
e Parisul — exemplul cel mai la îndemână — plin de rucsacuri, paturi în spinare şi
autocarele cu aer condiţionat ale excursiilor colective, şi altul după la rentrée, zi măcar
întâi octombrie. Pe urmă, ar fi dorit o nuntă cu fast, aşa cum îşi închipuia că-şi visează orice
fată tânără. Şi cu biserică, bineînţeles. Nu fusese la fel de bineînţeles şi cu Dina. Dar —
amortizând zvâcnetul remuşcării — pe atunci nu se purtau nunţi importante, Dina nu
manifestase dorinţa de a se îmbrăca în rochie de mireasă, nici fotografiile color nu erau
ceva de toată ziua. Ale lor, alb-negru şi 6 pe 9, strânse la un loc într-un plic ferfeniţit din
sertarul cel mai de jos al biroului, privite azi, erau de-a dreptul jalnice. Ea, Dina, căutând
asemănarea cu Catherine Deneuve într-un profil ierbivor şi o rochiţă bej (deschisă, totuşi
practică, bună de purtat şi după nuntă) gândită şi executată de doamna Tanţi, cea mai şic
stilistă din Tulcea; el, zâmbind bovin şi fără scăpare, într-un costum care părea de închiriat.
Cea mai impozantă se detaşa Lucreţia. Era deja o resemnată şi asta se citea pe chipul cu
trăsături prea mari, dar frumoase. Rochia strictă, neagră, cu crucea mare de diamante a
bunicii lor, adăugau la distincţie şi măreţie. Semăna cu o stareţă.
— Nu te grăbi, Adi...
— Mă însor, de ar fi să ştiu că este ultimul act din viaţa mea.
— Nu la asta mă gândesc...
24