Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

Lui Adrian i se lumină obrazul, o undă de duioşie îi încălzi privirea. Soarele suliţa de
amiază şi chiar în Cişmigiu începuse să se simtă arşiţa. Treceau pe lângă bustul Maicii
Smara şi Adrian înregistră cu surprindere buchetul de flori depus pe piedestal. Cui naiba-i
mai păsa de o învăţătoare, chiar emerită, care le făcea apostolat acum o sută de ani? Să fie
românii chiar atât de sentimentali? Când fusese la Paris, vizitase cimitirul Père La-Chaise
unde, te asigură orice cetăţean al celei de a V-a Republici, se află îngropată cel puţin
jumătate din istoria Franţei. Cum orice mormânt de acolo înseamnă eveniment istoric sau
locatar de Larousse, se plimbase la întâmplare şi tot astfel dăduse peste sarcofagele lui
Molière şi La Fontaine, aşezate într-un apropiat şi peren vis- à- vis. Erau clar abandonate
uitării, năpădite de jungla trecutelor anotimpuri, fără urmă de floare proaspătă. Doar piatra
monumentelor le ferise de ruină.
— ...Nu m-aş fi putut adapta. Nu accept nici măcar ideea. E o viaţă execrabilă.
— Pentru cele mai multe adolescente reprezintă un vis.
— Ştiu, Adrian, crede-mă, nu condamn pe nimeni şi nu fac pe puritana, atâta doar că
eu nu pot. E ceva fizic. Nu suport nici croitoreasa să mă atingă, mă îmbrac de gata. Ca să
obţii un rol, treci prin nu ştiu câte...
Îşi muşcă buzele evitând un termen vulgar. Adrian o luă pe după umeri şi-i atinse
părul cu buzele:
— O, scumpa mea, îmi pare rău...
— ...nişte şobolani scârboşi, n-au ruşine. Burţi scârboase sau piele bătrână. Li se pare
că-i în dreptul lor. Şi aşa e peste tot... Mia, o fostă colegă de liceu, a terminat Dreptul. E
avocată stagiară. Trăieşte cu maestrul, care pe deasupra mai e şi însurat, ca să-i cedeze
câteva dosare prăpădite de pensie alimentară. Se mai alege cu câte o masă la restaurant,
care, vorba ei, prefaţează şedinţele de dragoste. Şi dacă l-ai vedea pe maestru!... Seamănă
cu unul, am uitat cum îl cheamă, senator de Constanţa. Ai impresia că nu s-a spălat de când
l-a prins ultima ploaie fără umbrelă!... Mai bine merg în fabrică.
Lucreţia îşi strânse buzele, de parcă i-ar fi fost frică să nu-i scape cuvintele. Tot ce
povestise cu atâta implicare Adrian îi suna a show de proastă calitate, clişee auzite,
prefabricate. Pe orice îndrăgostit îl impresionează demonstraţiile de virtute şi scoate scântei
doar la prezumţia „de hărţuire sexuală a iubitei”. N-ar fi obţinut însă decât resentimente
încercând să-i deschidă ochii pe care el voia să-i ţină strâns închişi. Şi la o urmă, apatiei de
până mai deunăzi îi e de preferat starea euforică de azi. Poate că el are dreptate, iar ea, atât
de ruptă de realitate şi lipsită de experienţă, cu o carieră sentimentală care încăpea într-un
degetar, era posibil să greşească. „Ce trebuie să se întâmple”, conchise, „se va întâmpla
oricum”.
La plecare, făcu în spatele lui o cruce. Îi veni să râdă singură. „Doamne, cum ne mai
izbim de la o vreme bătrânilor! Aşa ne închinau la plecare bunica şi tuşa Tiţa...”
*
Se remarca în primul rând prin absenţă, în ciuda prezenţei fizice concrete; te uitai la el
şi nu-l vedeai, l-ai fi putut întâlni de câteva ori în aceeaşi zi şi n-ai fi băgat de seamă.
Impersonal din toate punctele de vedere, semănând până la impresia de „acelaşi” cu alte mii
de inşi, devenea invizibil. Scund, îndesat, cu o uşoară calviţie, parcă niciodată proaspăt ras
şi cu un mototolit specific în făptură şi vestimentaţie, izbutea aspectul de neconfundat al
individului care a călătorit toată noaptea într-un vagon de clasa a doua. Nu înfăţişarea însă
îl determinase, chiar din primele luni ale lui 90, să deschidă agenţia, ci repulsia organică
faţă de o activitate disciplinată, o obstrucţie încăpăţânată care respingea cu fiori ideea de
program strict, condică, obligativitate. Absolvise vechiul ASE, fără ca să profeseze
vreodată, şi se lăuda, încântat ca de o performanţă, că el unul, ca şi Ceauşescu, nu avusese
niciodată un serviciu serios. Fusese de pildă administrator la un orfelinat, director la o casă
18