Rodica-Ojog Brasoveanu-Telefonul-Din-Bikini

— Nu ştiu şi asta mă înnebuneşte! Există un interes subteran, cumplit, o simt cu toată
fiinţa mea şi tot aşa simt că Adrian se află în primejdie de moarte.
— Hai să nu cădem în melodramă, râse Lucreţia. Acum chiar că ai luat-o razna. Îmi
dau seama că situaţia te afectează, dar mi-e teamă că nu se mai poate face nimic.
— Înţeleg că nu vrei să mă ajuţi...
— Nu văd cum te-aş putea ajuta şi oricum n-aş face-o împotriva sentimentelor lui
Adi. În definitiv, e un om în toată firea şi nu cred că i-ar plăcea ca cineva să se amestece în
treburile lui.
Yvona se ridică:
— Pot să intru puţin în baie? Vreau să-mi clătesc faţa.
Lucreţia rămase pe gânduri. Biata de ea, a înnebunit!... Aşa cum a înnebunit şi
Adrian... Oare şi Alina?... Mai devreme sau mai târziu, toţi înnebunim măcar o dată! Parcă
ea, Lucreţia... Ea fusese poate cea mai nebună! Ani de zile, după ce o părăsise Alex, nutrise
o singură dorinţă: să plece în lume, în căutarea lui. Nu simple vise, ci planuri concrete
incluzând şi o trecere frauduloasă de graniţă. Aştepta doar un semnal cât de modest — o
ilustrată ştampilată în Singapore ori Alaska — sau simple zvonuri, dar cu adresă —„mi-a
spus X că l-a întâlnit într-un bar din Tombuctu” — ca să ştie încotro s-o ia. La Nord, la Sud,
oriunde şi fără întârziere...
Auzi uşa de la baie şi întoarse capul. Yvona se refrişase, părea mai liniştită, dar asta
nu însemna că arăta şi bine. Semăna atât de puţin cu doamna de vârstă mijlocie, distinsă şi
subtil elegantă de mai săptămâna trecută, încât Lucreţia se întrebă cu inima strânsă dacă-şi
va mai reveni vreodată. O strânse afectuos de mână:
— Nu mai ţin minte cine a spus... Când ai vreun necaz, încearcă să te gândeşti cât
timp trebuie să treacă pentru ca el să nu mai însemne nimic pentru tine.
Yvona o privi în adâncul ochilor:
— Pentru mine, „va însemna” totdeauna. Până la ultimul suspin... Ţine minte,
Lucreţia, căsătoria aceasta nu se va face.
„Aici te înşeli îngrozitor, scumpa mea”, dar nu rosti o vorbă şi o conduse până la uşă.
*
Ca de obicei, când medita profund, domnul Pavelescu îşi proptise degetul arătător în
nara stângă. Îşi aţintise ochii frumoşi asupra subalternului şi se părea că încremenise aşa, ca
într-o poză. Stânjenit de privirea prea direcţionată, acesta îşi trecu de câteva ori mâna prin
faţa obrazului:
— Alo, patroane, unde eşti?
— Mă uitam la tine, Gogule...
Tânărul rânji:
— Unde sunt frumos! Suntem o echipă de frumoşi. Matale, eu, Mioara...
— Las-o în pace, e fată serioasă şi vrednică. Iar tu eşti un derbedeu şi arăţi ca un
derbedeu...
Gogu îşi frecă încântat stomacul, ca după o masă bună. Calificativul îl distra.
— ...dar, uneori, faci treabă bună. Cred că-i unicul motiv pentru care suport să
întinezi peisajul acestei instituţii eminamente morală.
Ton serios, fără umbră de zâmbet. Ai fi spus că este convins de absolut fiecare cuvânt
emis.
— Şi atunci care-i baiul?
Gogu îşi aprinse o ţigară Camel. Pavelescu observă îngândurat:
— Mi-e teamă că te plătesc cu mult prea bine de vreme ce-ţi poţi permite Camel.
Directori de minister...
— Şi aşa mai departe...
— ...fumează Snagov sau BT.
Gogu râse.
— Asta în faţa electoratului, nene! Scotoceşte gunoiul de la ei de acasă şi ai să vezi ce
consumă la cafea... Zi, patroane, ce-ţi apasă creştetul?
30