Educație de calitate pentru piața muncii - ARACIS

minim prevăzut de cadrul legal de funcţionare a agenţiei. În măsura în care în astfel de
instituţii de învăţământ superior cu deficienţe dovedite în timpul evaluării externe nu se
acţionează convingător în sensul corectării erorilor constatate şi al îmbunătăţirii
managementului calităţii, agenţia trebuie să informeze prin intermediul ministerului
educaţiei legiuitorul pentru a se retrage dreptul de operare. Doar astfel beneficiarii direcţi
şi indirecţi de educaţie universitară pot fi protejaţi, iar încrederea în calitatea educaţiei
universitare din partea angajatorilor, fie ei privaţi sau publici, va fi, la rândul ei,
consolidată.
Un aspect recent legat de noua cultură a calităţii vizează clasificarea (ranking)
universităţilor. Nu punem aici în discuţie nici utilitatea şi nici profesionalismul acestor
clasificări. Ne place ori nu ne place, diverse instituţii, publicaţii sau televiziuni îşi asigură
vizibilitatea, audienţa sau tirajul prin punerea periodică în circulaţie a unor astfel de
ierarhizări. Este dreptul lor să le facă şi să le vândă, doar că lumea universităţilor ar trebui
să deschidă un dialog constructiv cu aceste entităţi pentru ca ele să înţeleagă
complexitatea şi diversitatea criteriilor în funcţie de care se face o ierarhizare care să
răspundă cât de cât onest nevoii de informare corectă a tuturor stakeholders. Pe unii
dintre aceştia îi interesează rezultatele învăţării din diversele instituţii de învăţământ
superior care oferă programe similare de studii de licenţă, de masterat sau de doctorat. Pe
alţii îi interesează competitivitatea internaţională a corpului academic antrenat în
activităţi de cercetare. Nu există universităţi „foarte bune” şi altele mai puţin bune, dacă
nu sunt definite riguros şi coerent criteriile de clasificare, respectivele criterii nu sunt
aplicabile tuturor universităţilor observate etc.
În competiţia pentru vizibilitate, pentru o poziţie cât mai bună în ranking-uri unele
dintre universităţile din cele mai dezvoltate ţări ale lumii au înscris în propriile lor
declaraţii de misiune că sunt instituţii intensive de cercetare. Multe dintre instituţiile de
învăţământ superior existente pe toate cele cinci continente se consideră a fi universităţi
de cercetare şi formare, în timp ce altele declară că menţin ca obiectiv major al misiunii
lor activităţile de predare-învăţare. Între declaraţia de misiune şi realitatea constatată de
beneficiari (şi de agenţiile de evaluare externă a calităţii) se constată frecvent discrepanţe.
În temeiul promovării transparenţei şi eticii profesionale, agenţiile ar trebui să atenţioneze
universităţile asupra nevoii de a pune de acord realitatea cu declaraţia de intenţie sau să
ofere acestor universităţi un timp rezonabil pentru a remedia discrepanţa, sub condiţia
afişării constatărilor şi recomandărilor pe propria pagină web a fiecărei universităţi.
Diversitatea de misiuni ar trebui să fie încurajată prin prevederi neechivoce ale
cadrului legal actualizat al învăţământului superior din fiecare ţară. Prevederile ar trebui
să se refere nu numai la definirea clară a diferitelor categorii de instituţii de învăţământ
superior, dar şi la stimulentele acordate diferitelor tipuri de instituţii pentru a-şi realiza
misiunea în mod corespunzător din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Pe fondul unui cadru legal aprig disputat şi peticit în funcţie de interesele
diferitelor grupuri de interese, universităţile româneşti au promovat ceea ce se poate
înţelege prin sintagma „conformare cantitativă formală” la ceea ce este căutat sau cerut
de către beneficiari. Prea mulţi dintre furnizorii de învăţământ superior din România s-au
16