calendarul tradiţiilor militare 2012 - Ministerul Apărării Naţionale

Istorici în uniformă
Radio în Oficiul Raional Deta-Timişoara. S-a
observat că eram cel mai tânăr şef de secţie din
sistem. Am muncit onest, am fost apreciat şi am
legat prietenii, de care şi acum sunt mândru cu
ceea ce a mai rămas.
Gândul de a face studii superioare a rămas
constant şi m-a făcut să refuz alte variante
tentante. Lipsit de mijloace materiale (salariile
pe care am lucrat abia se zăreau...) nu puteam
să mă gândesc decât la obţinerea unei burse.
Gata să accept şi o calificare superioară în
Poştă, au apărut două obstacole redutabile:
nevoia de mine la locul de muncă (1) şi (2),
faptul că părinţii mei au rezistat argumentat
colectivizării până în martie 1962. În martie s-au
înscris şi ai mei, presaţi de rude şi prieteni să
nu blocheze calificarea celor cinci copii (băieţi).
Păstrez scrisoarea îndurerată în care sunt
anunţat de eveniment şi sunt şi urme de lacrimi
pe constatarea lor că au devenit mai săraci
decât atunci când s-au căsătorit. Vulnerabilitatea
era mare: familia trebuia întreţinută numai din
munca tatălui meu, deoarece mama era bolnavă
şi copiii, cu excepţia mea, erau mici.
Din perspectiva mea, durerea prezenta
şi faţeta utilizabilă pentru urmărirea scopului
calificării superioare ajutat de bursă, acum
accesibilă ca fiu de colectivist, dacă luam note
bune. Pentru îndepărtarea celuilalt obstacol,
am fost nevoit să mint; m-am pregătit „în
clandestinitate”, mi-am luat concediul legal,
n-am spus şefilor, m-am prezentat la admitere la
Istorie şi am reuşit.
Oarecum mândru de adeverinţa pe care am
primit-o, am reuşit să produc aproape o criză de
nervi dirigintelui raional, şeful meu, un oltean de
treabă, altfel gata să-şi facă adăpost individual...
în asfalt, dacă-i cereau „organele”. La supărare,
m-a ridicat de la nivelul de „duşman al poporului”,
� �
Calendarul tradiţiilor militare 2011
la cel de „bandit...”. Că şi-a revenit şi a reevaluat
mai realist şi omenesc situaţia se vede din
aceea că a semnat deciziile de numire a mea
ca „diriginte înlocuitor” pe durata concediilor;
că eu vara am muncit să mă pot întreţine. Şi-a
amintit şi faptul că ordonase să fie ferite de mine
solicitări de calificare superioară a tinerilor cu
perspectivă, deoarece ar rămâne Poşta fără şef
de secţie.
Am reuşit, cu greu, l-am pierdut pe tata în
1963 şi situaţia celor rămaşi a devenit din grea,
cumplită..., să termin Facultatea de Istorie-
Filosofie din Iaşi (promoţia 1967) şi rezultatele
bune mi-au permis accesul la poziţia de
cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie
„A.D. Xenopol” al Academiei Române (numit prin
ordin ministerial de repartiţie). După zece ani,
în 1976, am intrat ca asistent la Facultatea de
Istorie-Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, unde activez şi acum în condiţii
stabilite de lege.
Povestea mea „militară” a rămas în fundal...
şi în gestul reflex de a schimba pasul atunci
când merg pe lângă o unitate în marş, însoţită de
fanfară... Am scris aici varianta cea mai scurtă a
scoaterii mele din armată pe care am receptat-o
ca o fractură a destinului. Nu ştiam că vor urma
şi alte fracturi şi dacă mai exist, faptul se explică
şi prin experienţa dobândită în instituţii militare
de învăţământ.
Intenţionat, am trecut peste ceea ce aş
numi dimensiunea financiară – una reală şi
chiar impresionantă, persistentă pînă astăzi
a ... „fracturării” destinului meu. M-a marcat
destul cealaltă dimensiune, cea morală, asupra
căreia am făcut referiri şi cu simţământul că mă
aflu pe un aliniament comun cu acela al istoriei
României în războiului rămas de pomină, ca
Războiul Rece.
33