calendarul tradiţiilor militare 2012 - Ministerul Apărării Naţionale

Serviciul Istoric al Armatei
CALENDARUL TRADIŢIILOR MILITARE 2012

Anul III/ 2011
CALENDARUL
TRADIŢIILOR
MILITARE 2012
Periodic de istorie şi cultură militară editat de Serviciul Istoric al Armatei,
lansat cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la înf iinţarea Statului Major General
Editura Centrului tehnic-editorial al armatei
Bucureşti, 2012

Editor: Serviciul Istoric al Armatei
CONSILIUL EDITORIAL:
General-locotenent dr. Valeriu NICUŢ
General-maior dr. Avram CĂTĂNICI
Colonel (r) dr. Petre OTU
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU
Colonel dr. Petrişor FLOREA
Dr. Cornel ŢUCĂ
DIRECTOR FONDATOR:
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Redactor-şef:
Dr. Luminiţa GIURGIU
Redactori:
Dr. Iulian BOŢOGHINĂ
Lucian DRĂGHICI
Drd. Teodora GIURGIU
Dr. Manuel STĂNESCU
Dr. Leontin STOICA
ISSN 2066-9402
Documentarişti:
Dr. Veronica BONDAR
Luminiţa GAVRA
Procesare texte:
Mihaela CĂLIN
Nicoleta CHIRIACESCU
Mirela CONSTANDA
Eleonora DIMA
DTP:
Tudora NECOARĂ
Corectori:
Irina GLIGAN
Jenica NICOLAE
Elena COŢOFANĂ
Coperta 1: Monumentul Eroilor Militari români căzuţi la datorie, din Bucureşti.
Autor – Valentin Tănase, Studioul de Arte Plastice al Armatei
Coperta 2: Palatul Cercului Militar Naţional din Bucureşti. Acuarelă de epocă, autor necunoscut, 1932
Fotografiile provin din colecţiile Serviciului Istoric al Armatei, Centrului de Studii şi Păstrare
a Arhivelor Militare, Muzeului Militar Naţional „Ferdinand I“ şi Bibliotecii Naţionale a României
Editură recunoscută de către C.N.C.S.I.S.
Orice reproducere din „Calendarul Tradiţiilor Militare 2012“ este interzisă fără aprobarea prealabilă.
Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate la Centrul tehnic-editorial al armatei
sub comanda nr. 54/2012

SUMAR
Capitolul I – SOLDATUL-STATUIE ...................................................................................................... 7
SOLDATUL-STATUIE – comandor dr. Marian MOŞNEAGU ............................................................. 8
Capitolul II – MILITARUL ÎN SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ .............................................................. 9
MILITARI ÎN ELITA ACADEMIEI ROMÂNE ....................................................................................... 10
DR. GEORG VON GRÜNAU – Alin DIMĂNCESCU, stră-stră-strănepotul doctorului
Georg von Grünau .......................................................................................................................................... 19
Capitolul III – ISTORICI ÎN UNIFORMĂ ............................................................................................... 26
PROF. UNIV. DR. IOAN CIUPERCĂ – colonel drd. Dan PRISĂCARU ............................................. 27
Capitolul IV – NIHIL SINE DEO ........................................................................................................... 34
RUGĂ PENTRU ARMATA ROMÂNĂ – Luminiţa GAVRA .................................................................. 35
BISERICA MILITARĂ A REGIMENTULUI 30 GARDĂ „MIHAI VITEAZUL“ – Elisabeta PREDA ....... 36
Capitolul V – EROICA .......................................................................................................................... 38
SUBLOCOTENENTUL POST MORTEM ECATERINA TEODOROIU – dr. Veronica BONDAR ....... 39
SMARANDA BRĂESCU – UN SIMBOL AL ÎNDRĂZNELII OMENEŞTI – colonel dr. Mircea TĂNASE .... 45
IN MEMORIAM .................................................................................................................................. 51
Capitolul VI – CULTURĂ MILITARĂ .................................................................................................... 55
INSTITUŢIA CERCURILOR MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ – dr. Petre OTU .............................. 56
FILE DIN ISTORIA PRESEI. UN „CĂLINDAR” MILITAR DE ACUM UN VEAC – colonel Dan GÎJU ..... 71
TRECEA FANFARA MILITARĂ... – Temistocle POPA ....................................................................... 74
ARMATA ROMÂNĂ ÎN FILATELIE – Doru DEVAL............................................................................. 78
Capitolul VII – ALMA MATER .............................................................................................................. 81
ŞCOALA MILITARĂ DE INFANTERIE ŞI CAVALERIE – Eleonora DIMA.......................................... 82
ŞCOALA MILITARĂ DE ARTILERIE – 130 DE ANI DE EXISTENŢĂ – colonel dr. Adrian STROEA,
colonel (r) Marin GHINOIU ................................................................................................................. 86
Capitolul VIII – CAMARAZI DE ELITĂ ................................................................................................ 102
UN BUN ŞI PREŢIOS ROMÂN. LOCOTENENT-COLONELUL IOAN ILIESCU –
drd. Teodora GIURGIU .................................................................................................................................... 103
UN SUBMARINIST DE NĂDEJDE. MAISTRUL MILITAR TRAIAN I. MOLDOVEANU –
comandor dr. Marian MOŞNEAGU .................................................................................................... 106
UN RADIOTELEGRAFIST DESĂVÂRŞIT. MAISTRUL MILITAR TRAIAN P. MOLDOVEANU –
comandor dr. Marian MOŞNEAGU .................................................................................................... 109
TRADIŢIE DE FAMILIE. MILITARI DIN TATĂ-N FIU – dr. Luminiţa GIURGIU .................................. 112
Capitolul IX – ANIVERSĂRI ................................................................................................................. 116
2012 – AN ANIVERSAR PENTRU COMANDAMENTUL COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICII
ŞI UNITĂŢILE MILITARE SUBORDONATE – general de brigadă dr. Ion CERĂCEANU .................. 117
SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ MILITAR CENTRAL „DR. CAROL DAVILA”.
181 DE ANI ÎN SLUJBA VIEŢII ŞI A SĂNĂTĂŢII – locotenent-colonel Vasile DINU ......................... 147
Capitolul X – TRADIŢII ......................................................................................................................... 154
CÂNTECE DE CĂTĂNIE – Valeriu MĂGUREANU ............................................................................ 155
Capitolul XI – MILITARIA ..................................................................................................................... 159
PRIMA TABĂRĂ DE INSTRUCŢIE A ARMATEI ROMÂNE – FURCENI, 1869 –
dr. Luminiţa GIURGIU ........................................................................................................................ 160
COLONELUL ŞTEFAN FĂLCOIANU ŞI REINTEGRAREA DOBROGEI ÎN CADRUL
STATAL ROMÂNESC – drd. Gelu DAE ............................................................................................. 168
LOCURI EVOCATOARE. ARSENALUL ARMATEI DIN BUCUREŞTI – MENIRI ÎN TIMP –
prof. Virgiliu Z. TEODORESCU ......................................................................................................... 171
Capitolul XII – EFEMERIDE ................................................................................................................. 185
CRONOLOGIA ISTORIEI ARTILERIEI ŞI RACHETELOR ANTIAERIENE ROMÂNE –
general-maior (r) prof. univ. dr. Visarion NEAGOE, colonel drd. Nicuşor MOLDOVAN ..................... 186
Capitolul XIII – SĂRBĂTORI MILITARE .............................................................................................. 209
Capitolul XIV – MINIŞTRII APĂRĂRII NAŢIONALE ........................................................................... 215
Capitolul XV – ŞEFII STATULUI MAJOR GENERAL ......................................................................... 229
5

SUMMARY
Chapter I ............................................................................................................................................... 7
THE STATUE SOLDIER – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. ................................................. 8
Chapter II – MILITARY MEN IN THE ROMANIAN SOCIETY .............................................................. 9
MILITARY MEN IN THE ELITE OF THE ROMANIAN ACADEMY ..................................................... 10
DOCTOR GEORG VON GRÜNAU – Alin DIMĂNCESCU, great great great grandson
of Doctor Georg von Grünau.............................................................................................................. 19
Chapter III – HISTORIANS IN UNIFORM ........................................................................................... 26
PROF. UNIV. IOAN CIUPERCĂ, PH.D. – colonel Dan PRISĂCARU, Ph.D. candidate .................... 27
Chapter IV – NIHIL SINE DEO ............................................................................................................. 34
PRAYER FOR THE ROMANIAN ARMY – Luminiţa GAVRA ............................................................. 35
THE MILITARY CHURCH OF REGIMENT 30 GUARD “MIHAI VITEAZUL“ – Elisabeta PREDA ........ 36
Chapter V – EROICA............................................................................................................................ 38
SECOND LIEUTENANT POST MORTEM ECATERINA TEODOROIU –
Veronica BONDAR, Ph.D. ................................................................................................................. 39
SMARANDA BRĂESCU – A SYMBOL OF HUMAN BOLDNESS – colonel Mircea TĂNASE, Ph.D. ... 45
IN MEMORIAM .................................................................................................................................. 51
Chapter VI – MILITARY CULTURE ...................................................................................................... 55
THE INSTITUTION OF MILITARY CLUBS IN THE ROMANIAN ARMY – Petre OTU, Ph.D. ........... 56
PAGES FROM THE PRESS HISTORY. A MILITARY CALENDAR FROM A CENTURY AGO –
colonel Dan GÎJU ............................................................................................................................... 71
THE MILITARY FANFARE PASSED – Temistocle POPA .................................................................. 74
THE ROMANIAN ARMY IN PHILATELY – Doru DEVAL ................................................................... 78
Chapter VII – ALMA MATER ................................................................................................................ 81
INFANTRY AND CAVALRY MILITARY SCHOOL – Eleonora DIMA .................................................. 82
ARTILLERY MILITARY SCHOOL – 130 YEARS OF EXISTENCE – colonel Adrian STROEA,
Ph.D., colonel (r) Marin GHINOIU...................................................................................................... 86
Chapter VIII – ELITE COMRADES ..................................................................................................... 102
A GOOD AND PRECIOUS ROMANIAN. LIEUTENANT COLONEL IOAN ILIESCU –
Teodora GIURGIU, Ph. D. candidate ................................................................................................. 103
A TRUSTFUL MAN WHO WORKED ON A SUBMARINE. ARMY APPRENTICE
TRAIAN I. MOLDOVEANU – captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D.............................................. 106
A PERFECT RADIOMAN. ARMY APPRENTICE TRAIAN P. MOLDOVEANU –
captain (N.) Marian MOŞNEAGU, Ph.D. ........................................................................................... 109
FAMILY TRADITION. MILITARY MEN FROM FATHER TO SON – Luminiţa GIURGIU, Ph.D. ......... 112
Chapter IX – ANNIVERSARIES ........................................................................................................... 116
2012 – ANNIVERSARY YEAR FOR COMMUNICATION AND INFORMATICS HEADQUARTERS
AND ITS SUBORDINATE MILITARY UNITS – brigade general Ion CERĂCEANU, Ph.D. ............... 117
CENTRAL UNIVERSITY EMERGENCY MILITARY HOSPITAL „DOCTOR CAROL DAVILA”.
181 YEARS DEDICATED TO LIFE AND HEALTH – lieutenant colonel Vasile DINU ........................ 147
Chapter X – TRADITIONS ................................................................................................................... 154
CONSCRIPTION SONGS – Valeriu MĂGUREANU .......................................................................... 155
Chapter XI – MILITARIA ....................................................................................................................... 159
THE FIRST INSTRUCTION CAMP OF THE ROMANIAN ARMY – FURCENI, 1869 –
Luminiţa GIURGIU, Ph.D. .................................................................................................................. 160
COLONEL ŞTEFAN FĂLCOIANU AND THE REINTEGRATION OF DOBROGEA IN THE
ROMANIAN STATE FRAME – Gelu DAE, Ph.D. candidate .............................................................. 168
REMINISCENT PLACES. BUCHAREST ARMY ARSENAL IN TIME – prof. Virgiliu Z. TEODORESCU ... 171
Chapter XII – EPHEMERA ................................................................................................................... 185
THE CHRONOLOGY OF THE ARTILLERY AND THE ROMANIAN ANTI-AIRCRAFT
RACKETS HISTORY – major general (r) prof. univ. Visarion NEAGOE, Ph.D.,
colonel Nicuşor MOLDOVAN, Ph.D. candidate .......................................................................................... 186
Chapter XIII – MILITARY HOLIDAYS .................................................................................................. 209
Chapter XIV – MINISTERS OF NATIONAL DEFENSE ....................................................................... 215
Chapter XV – CHIEFS OF GENERAL STAFF .................................................................................... 229
6

1
Soldatul-statuie

8
SOLDATUL-STATUIE
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU
Oriunde în comunele şi oraşele ţării, ca de alminteri
şi în lume, soldatul-statuie tronează în mijlocul
cetăţii, scrutând viitorul dinspre trecutul veghei sale.
Şi la orice sărbătoare a spiritului şi vibraţiei noastre
naţionale, lângă soclul său se reaprind candelele
recunoştinţei eterne, flancate de jerbele florale ale
atâtor anotimpuri petrecute deasupra-i.
Nume de străzi, erou de roman, personaj de film
sau figură legendară a baladelor şi hrisoavelor
povăţuitoare, soldatul-statuie este reper al
identităţii şi independenţei naţionale şi etalon
al virtuţilor fiinţei neamului. Solitar şi adesea
anonim, soldatul-statuie este Eroul Necunoscut
al tuturor câmpurilor de onoare; din jertfa sa
s-au făurit simboluri şi pilda sa de eroism
este lecţie de virtute, civism şi patriotism la
fundamentul posterităţii.
Înmărmurit în piatra îndârjirii rezistenţei
sale, soldatul-statuie respiră semeţia clipei
triumfului său suprem, susţinut de vulturul
cruciat, de leul bravurii şi miniarsenalul
armiei sale. Onorul său este onoarea
combatantului român; alura sa impozantă
inspiră, simbolic, verticalitatea coloanei
brâncuşiene a sacrificiului suprem.
Soldat sau mareşal, opera statuară
a sculptorului român este chintesenţa
valorilor supreme care caracterizează
Armata Română: onoare, vitejie,
sacrificiu. De aceea, oriunde
şi oricând, soldatul-statuie este
asociat, întru dăinuirea cetăţii, cu
credinţa în biruinţă şi statornicie.
El este ctitorie, emblemă şi mit.
O ţară fără soldaţi şi o lume fără
statuile sale sunt de neimaginat. În
logica acestei realităţi, imaginea
soldatului-statuie devine privilegiul
eternităţii noastre identitare.
Identitate pentru care
soldatul-statuie este însăşi
santinela Istoriei.

2
Militarul
în societatea românească

MILITARI ÎN ELITA
ACADEMIEI ROMÂNE
Din rândul membrilor de onoare ai Academiei
Române 1 , au făcut parte, în ordinea datei alegerii
lor, generalii George Adrian şi Constantin
Barozzi, mareşalii Alexandru Averescu şi
Constantin Prezan – ambii aleşi la aceeaşi
dată – şi generalul Nicolae Condeescu.
Cinstea de a se număra printre reprezentanţii
de frunte ai culturii şi ştiinţei naţionale, pe care
Academia Română i-a primit ca membri activi, au
avut-o locotenent-colonelul (ulterior generalul)
Ştefan Fălcoianu, generalul Grigore Crăiniceanu
şi generalul Radu R. Rosetti.
În rândul membrilor corespondenţi ai
Academiei Române au fost aleşi colonelul
Theodor Şerbănescu, generalul Constantin
Brătianu, generalul Constantin Hîrjeu, generalul
Scarlat Panaitescu, generalul Paul Teodorescu
şi generalul dr. Scarlat Longhin.
10
GENERALUL GEORGE ADRIAN
Născut în anul 1820,
generalul George Adrian
a fost unul din participanţii
activi la
revoluţia română din
1848. Ulterior, reintegrat
în armată,
a urcat pe treptele
cele mai înalte ale
ierarhiei militare şi
administrative; a fost
înălţat până la gradul
1 Informaţii preluate selectiv din studiul colonelului
Dumitru Matei, „Ofiţeri şi generali membri ai Academiei
Române”, publicat în „Armata şi societatea
românească”, coordonator ştiinţific colonel dr. Alexandru
Gh. Savu, Editura Militară, Bucureşti, 1980,
pp. 367-383.
de general inclusiv, a făcut parte din Corpurile
Legiuitoare ale statului şi i s-a încredinţat, un
timp, funcţia de ministru de Război (24 mai-
4 august 1867, 17 august 1867-29 aprilie 1868,
1 mai-12 august 1868).
În şedinţa Societăţii Academice din 13 septembrie
1875, Anastasie Fătu, reputat medic
şi naturalist român, a propus primirea ge neralului
George Adrian în rândul membrilor de
onoa re. Susţinând această pro pu nere, omul de
ştiinţă Nicolae Ionescu argumenta că generalul
George Adrian era deja cunoscut şi apreciat
pentru lucrările sale. Într-adevăr, el avea
serioase preocupări cultural-ştiinţifice, fiind
autorul mai multor lucrări tipărite, din care
cele mai valoroase erau Idee răpide despre
resbelul de partizani, urmată de Instrucţiuni
asupra serviţiului de campanie şi de un Manual
de fortificaţiune pasageră (1853) şi Mémoire
sur l’organisation de la force armée des deux
Principautés roumaines réunies (1858). În plus,
animat de sentimente patriotice, contribuise în
anii anteriori la îmbogăţirea fondului bibliotecii
instituţiei la care era propus a deveni membru
de onoare prin importante donaţii de cărţi.
Aflat în străinătate, el îi scria, printre altele, la
11 aprilie 1873, preşedintelui Societăţii
Academice Române: „Găsindu-mă provizoriu în
străinătate, aflai din ziarele române ce vin pe aici
despre formarea prin contribuţie a unei biblioteci
pentru Societatea Academică Română. Această
frumoasă şi patriotică noutate mă încântă foarte
mult (...). Dorind dar a ţine şi eu parte la această
mult utilă contribuţie, vă rog domnule preşedinte
a primi cărţile ce vi le trimit deocamdată pentru
susnumita bibliotecă în număr de cincizeci
volume”. Printre lucrările donate erau şapte

Militarul în societatea românească
dicţionare filologice şi ştiinţifice şi o serie de
scrieri ale unor autori clasici latini, traduse în
limba franceză. În anii care au urmat, generalul
George Adrian a făcut şi alte donaţii bibliotecii
Societăţii Academice Române.
Potrivit articolului XI din Statutul Societăţii
Academice Române, membrii onorifici se
alegeau de către cei activi, la propunerea unuia
dintre aceştia. Supunându-se la vot propunerea
doctorului Anastasie Fătu, membrii prezenţi au
proclamat în unanimitate alegerea ca membru
de onoare a generalului George Adrian, titlu pe
care l-a cinstit, prin opera lui ştiinţifică, politică
şi militară, până la sfârşitul vieţii (15 octombrie
1889).
GENERALUL DE DIVIZIE ADJUTANT
CONSTANTIN BAROZZI
După moartea gene ralului
George Ad rian,
un alt membru de
onoare al Academiei
Române
provenit din rândurile
mi li tarilor a
mai fost ales doar
în anul 1905,
în şedinţa din
8 aprilie, în persoana
gene ralului
de divizie Constantin
Barozzi. El a fost
propus, în scris, de mai
mulţi membri activi ai academiei, printre care
figurau distinşi exponenţi ai ştiinţei şi culturii
româneşti ca Petru Poni, Spiru Haret, Anghel
Saligny, Nicolae Teclu, Ştefan Hepites şi dr.
Victor Babeş. Susţinând, în şedinţă plenară,
alegerea generalului, savantul Ştefan Hepites
spunea: „Prin modestia sa, generalul de divizie
Constantin Barozzi este poate omul cel mai puţin
cunoscut din cei care să merite o reală stimă
pentru cunoştinţele sale tehnice şi pentru ideile
sale scânteietoare”.
Aprecierea aceasta era întru totul justificată.
Născut la 14 octombrie 1833, Constantin Barozzi
Calendarul tradiţiilor militare 2011
luase parte încă din anul 1855, când era elev
în şcoala militară, alături de ofiţeri români şi
austrieci, la întocmirea hărţii Munteniei. Ulterior,
cu gradul de sublocotenent, a fost trimis să-şi
desăvârşească cunoştinţele de cartografie la
Institutul geografic austriac. În 1870, când avea
gradul de colonel, a fost numit şef al „Depozitului
de război”, a cărui principală misiune era „de a
strânge sau reproduce hărţi pentru trebuinţele
armatei”. Secondat de alte cadre valoroase –
multe formate de el însuşi – a început, în
iarna anului 1873-1874, să efectueze lucrările
pregătitoare pentru întocmirea hărţii Moldovei. Pe
un raport întocmit de către colonelul Constantin
Barozzi în anul 1874 referitor la aceste lucrări,
ministrul de Război din vremea aceea, generalul
Ion Emanoil Florescu a pus următoarea rezoluţie:
„Mulţumesc Depozitului nostru de Război pentru
inteligenţa ce a arătat în debutul lucrărilor
geodezice în Moldova. Conţinutul acestui raport
este de ajuns spre a se putea aprecia de Cameră
şi de guvern importanţa lucrărilor executate şi
spre a da mijloacele de a le putea continua în
anul viitor. Se va tipări dar acest raport în 3000 de
exemplare în Monitorul Oastei şi se va împărţi
la toţi ofiţerii care urmează a se familiariza cu tot
ce se atinge de lucrările geodezice şi topografice
atât de importante în operaţiile militare”.
Devenind membru al Consiliului geodezic
internaţional, colonelul Constantin Barozzi a luat
parte activă la şedinţele acestuia ţinute la Viena,
Berlin, Paris, Roma, Hamburg şi Dresda.
În timpul Războiului de Independenţă a
devenit subşef şi apoi şef al Marelui Stat Major,
funcţie pe care a deţinut-o între 18 august-
20 octombrie 1877.
Membrii activi ai Academiei Române l-au
ales, în şedinţa din 9 aprilie 1905, în rândul
membrilor de onoare cu unanimitate de voturi.
S-a stins din viaţă la 15 aprilie 1921.
Doi ani mai târziu, în şedinţa plenară din
7 iunie 1923, Academia Română i-a primit în
rândul membrilor săi de onoare pe generalii
Alexandru Averescu şi Constantin Prezan,
care aveau să devină mareşali ai României
în anul 1933.
11

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
12
MAREŞALUL ALEXANDRU AVERESCU
Mareşalul Alexandru
Averescu s-a născut
la 9 martie 1859. A
participat la Războiul
de Independenţă
din 1877-1878 ca
voluntar. Avansat
sublocotenent, şi-a
continuat ulterior
pregătirea militară,
atât în ţară, cât şi în
străinătate, obţinând
rezultate remarcabile.
Paralel cu activi tatea
la comanda unor unităţi sau ca profesor
în învăţământul militar, Alexandru Averescu s-a
remarcat şi ca un fecund autor în domeniul teoriei
instruirii trupelor şi al ducerii războiului. Din lunga
listă bibliografică semnată de Alexandru Averescu
vom nota doar lucrările mai valoroase: Tactica.
Teorii şi aplicaţiuni (3 volume, apărute în anii
1888-1890), Teatrul de operaţii Austro-Român.
Consideraţiuni generale asupra teatrului de
război Austro-Român (1891), Curs de geografie
militară (1892), Jocul de război (1903), Călăuza
ofiţerului (1904). În preajma Primului Război
Mondial a devenit general de divizie, iar în timpul
războiului s-a distins în mod deosebit la comanda
Armatei 2, fiind unul din artizanii victoriilor
româneşti din vara anului 1917.
Ca om politic, a fost în perioada postbelică
preşedinte al Partidului Poporului, deputat şi, în
mai multe rânduri, preşedinte al Consiliului de
Miniştri.
S-a stins din viaţă la 3 octombrie 1938.
MAREŞALUL CONSTANTIN PREZAN
Mareşalul Constantin Prezan s-a născut la
27 ianuarie 1861. Devenit, în anul 1880, ofiţer
de geniu, a parcurs o carieră strălucită ca
urmare a unei temeinice pregătiri profe si o nale.
Cu gradul de general de divizie, începutul
Pri mului Război Mondial l-a găsit coman dant
al Corpului (ulterior al Armatei 4). În calitate
de şef al Marelui Cartier General
(5 decembrie 1916-1 aprilie 1918, 8 octombrie
1918-20 martie 1920), a condus operaţiile
armatei române din vara anului 1917.
Timp îndelun gat a ţinut
cursuri şi prelegeri în
învăţământul mili tar,
inclusiv la Şcoala
superioară de război.
Spre deo sebire de
Averescu, a scris
foarte puţin, biblio-
grafiile de specialitate
reţinând doar
două din lucrările
sale: Descripţiunea
cupolei obuzierului
de 120 mm, Md. 1888,
sistem Grüson (1891),
elaborată în colaborare cu
căpitanul Ion Basarabescu şi „Curs
de fortificaţii” (1900), tipărit pe timpul când era
profesor la Şcoala specială de artilerie şi geniu.
În motivarea susţinută de Andrei Rădulescu
în şedinţa academiei din 7 iunie 1923, la
primirea celor doi generali ca membri de onoare,
se spunea: „Prin răspunderea grea ce au luat
asupră-le, la priceperea lor, prin munca depusă,
prin patriotismul lor au contribuit într-o largă
măsură la înfăptuirea idealului nostru naţional.
Pentru această activitate socotim că Academia
Română trebuie să-i cinstească primindu-i în
sânul ei ca membri de onoare (...)”. Generalul
Alexandru Averescu a întrunit 20 de voturi pentru
şi 1 contra.
A decedat la 30 august 1944.
GENERALUL NICOLAE CONDEESCU
Ultimul membru de
onoare al Academiei
Române provenit din
rândurile militarilor
a fost generalul
Nicolae Condeescu.
Fiul căpitanului
Matei Condeescu şi
al Mariei Panu, s-a
născut la 2 octombrie
1880, în Craiova. A
fost atras de timpuriu de
meseria armelor, pe care
însă a împletit-o permanent cu literatura. După
absolvirea Şcolii primare la „Regele Ioaniţiu” şi

Militarul în societatea românească
trei clase la Liceul „Carol I” din Craiova, a urmat
Şcoala militară de infanterie Bucureşti. A debutat
în 1895 într-un ziar din Craiova. Între 1895-
1897, cu nume propriu şi pseudonimul „Nicolae
Corbu”, a publicat versuri şi proză în revistele
„Foaia pentru toţi”, „Foaia populară” şi „Revista
idealistă”. După o întrerupere de 15 ani a colaborat
la revistele „Năzuinţa”, „Cugetul românesc”,
„Ramuri”, „Ramura”, „Scrisul românesc”, „Viaţa
literară”, „Ţara noastră” şi „Gândirea”. Ca elev, a
publicat un volum de versuri intitulat Din lacrimi
(1899). Mai târziu a publicat Peste mări şi ţări.
Impresii din călătoria în jurul pământului (două
volume, 1922 şi 1923), Conu Enake (nuvele),
Craiova, 1928, Însemnările lui Serafim (roman),
Bucureşti, 1936 şi Schiţe, Biblioteca pentru toţi.
În anul 1937 reia şirul impresiilor de călătorie,
publicând un nou volum intitulat „Peste mări şi
ţări. Egiptul, Indiile”. A ocupat şi demnităţile de
secretar general al Fundaţiei Culturale Regale,
preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi
membru al Societăţii Regale de Geografie.
Propunerea de a fi primit în Academia
Română, ca membru de onoare, a fost făcut de
un grup de personalităţi proeminente, printre
care Ion Alexandru Brătescu-Voineşti, Mihail
Sadoveanu, Ion Petrovici, Dumitru Caracostea,
Ştefan Ciobanu, Simion Mehedinţi şi Grigore
Antipa, în şedinţa din 1 iunie 1938. Cu acest
prilej, scriitorul Ion Al. Brătescu-Voineşti declară:
„Subsemnaţii propunem alegerea ca membru
de onoare al Academiei Române pe dl. general
Nicolae Condeescu, ale cărui merite, ca scriitor,
sunt îndeobşte cunoscute. Calitatea sa de
preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români îi
conferă o situaţie proeminentă în lumea literală,
adăugându-i un nou titlu la cele care şi le-a
câştigat prin operele sale”. Din totalul de 23 de
voturi, 20 i-au fost favorabile.
După alegere, generalul Nicolae Condeescu
a adresat preşedintelui Academiei o scrisoare în
care se angaja să-şi aducă întreaga contribuţie
la activitatea înaltului forum. Din nefericire,
aspiraţiile şi gândurile lui bune au fost curmate
înainte de vreme, întrucât la 15 iunie 1939 a
trecut în nefiinţă.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
LOCOTENENT-COLONELUL
ŞTEFAN FĂLCOIANU
La un an după
alegerea generalului
George Adrian ca
membru de onoare
al Societăţii Academice
Române,
locotenentcolonelul
Ştefan
Fălcoianu participa
la festivitatea
de primire a sa în
rândul membrilor
activi ai aceluiaşi
forum. În legătură cu
alegerea membrilor activi,
articolul XI din Statutul Societăţii Academice
Române făcea următoarele precizări: „Spre a
putea fi membru activ al Societăţii Academice
Române se cere a fi prezentat de cel puţin
doi dintre membrii alegători şi a da în scris că
primeşte a face parte dintr-o secţiune anume
şi a se supune statutelor Societăţii. Alesul
trebuie să întrunească două treimi din voturile
alegătorilor prezenţi”. Membrii activi aveau drept
de vot deliberativ, spre deosebire de membrii de
onoare care aşa cum prevedea statutul, aveau
numai drept de vot consultativ.
În şedinţa din 13 septembrie 1876, întrunind
10 voturi din totalul de 12, locotenent-colonelul
Ştefan Fălcoianu a fost proclamat membru activ
al Societăţii, în cadrul Secţiei ştiinţifice.
Născut la 6 iunie 1835, într-o familie care
avea să dea mai multe cadre armatei române,
Ştefan Fălcoianu s-a simţit şi el atras spre cariera
militară. În anul 1856 a absolvit Şcoala militară cu
gradul de sublocotenent, făcând parte din aceeaşi
promoţie cu Constantin Barozzi. Dovedind reale
aptitudini, o inteligenţă remarcabilă şi o mare
putere de muncă, Ştefan Fălcoianu a urcat pe
treptele ierarhiei gradelor şi funcţiilor militare
cu destulă repeziciune. În ajunul Războiului de
Independenţă a fost avansat colonel şi a luat
parte la luptele desfăşurate la sud de Dunăre,
devenind şef al statului major al armatei române
de operaţii. În 1883 a fost avansat la gradul
13

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
de general de brigadă, iar un an mai târziu a
fost numit ministru de Război (23 iunie 1884-
13 ianuarie 1886). A demisionat din această
funcţie, preluând postul de şef al Marelui Stat
Major (7 decembrie 1877-23 februarie 1878,
15 aprilie-28 iunie 1883, 16 octombrie 1883-
23 iunie 1884, 16 ianuarie 1886-8 iunie 1894).
De-a lungul mai multor ani a activat ca
profesor la diverse şcoli militare, inclusiv la Şcoala
de Război, fiind brevetat ofiţer de stat major. Ca
autor de lucrări cu tematică militară s-a remarcat
îndeosebi prin Istoria războiului din 1877-1878
(ruso-româno-turc), apărut în anul 1895.
În cadrul Academiei Române a îndeplinit
numeroase sarcini administrative şi ştiinţifice.
Începând din 1882 şi până către sfârşitul vieţii
a fost ales, în repetate rânduri, vicepreşedinte al
Secţiei ştiinţifice a Academiei. În anii 1886-1888
şi 1898-1899 i s-a oferit fotoliul de vicepreşedinte
al Academiei Române. De-a lungul multor ani
a fost, de asemenea, ales în comisia pentru
acordarea premiilor Academiei. A întocmit şi
prezentat, în şedinţele plenare, un însemnat
număr de referate pe marginea unor tipărituri
sau manuscrise.
A încetat din viaţă la 22 ianuarie 1905.
14
GENERALUL GRIGORE CRĂINICEANU
În şedinţa Academiei
Române din 18 mai
1911 s-a votat primirea
în rândurile
membrilor activi
a generalului
G r i g o r e
Cră i niceanu,
membru corespondent
al instituţiei,
făcând par te
din Secţia ştiinţifică.
Născut la 17
iulie 1852, a urmat în
anii 1871-1873 Şcoala
militară de ofiţeri, pe care a absolvit-o, ca
şef de promoţie, cu gradul de sublocotenent.
Şi-a completat studiile la Şcoala de aplicaţii
de artilerie şi geniu din Bruxelles, de unde s-a
întors în ajunul Războiului de Independenţă, la
care a participat până la încetarea operaţiilor de
la sud de Dunăre. În 1909 a fost avansat general
de divizie. A deţinut funcţia de şef al Marelui
Stat Major (1 aprilie 1907-1 noiembrie 1909)
şi de ministru de Război (1 noiembrie 1909-
28 decembrie 1910).
Posesor al unei culturi bogate şi variate,
energic şi cu mare putere de muncă, Grigore
Crăiniceanu s-a remarcat şi ca profesor de
fortificaţii la diferite şcoli şi cursuri militare, inclusiv
la Şcoala Superioară de Război. Totodată, a fost
un foarte fecund scriitor militar. Lucrarea intitulată
Curs de fortificaţie pasageră (7 volume, scrise în
anii 1881-1887), din care o parte prezentată în
manuscris Academiei Române, a fost distinsă
cu premiul „Năsturel” pe anul 1883. În raportul
întocmit de generalul Ştefan Fălcoianu pe
marginea acestei lucrări se spunea: „Opera
căpitanului Crăiniceanu are marele merit de a fi
prima lucrare completă de felul acesta în limba
română (...) Concentrând în opera sa nu numai
principiile artei fortificaţiilor stabilite de oameni
de geniu reputaţi, dar încă exprimând în mod
clar ştiinţific aplicările fortificaţiilor făcute de
armata română în timpul campaniei din Bulgaria
1877-1878”. În 1894 Grigore Crăiniceanu a
tipărit Geografia militară. Frontiera Carpaţilor.
Idei de apărare, lucrare de referinţă, rod al
unui „studiu pe teren în anii 1888-1890”, după
cum însuşi autorul mărturiseşte. Împreună cu
căpitanul G. Dabija, în anul 1909 a încredinţat
tiparului Note asupra exerciţiilor de manevră
şi de luptă de infanterie. După Primul Război
Mondial au apărut Instrucţiuni administrative
pentru comandanţii de subunităţi (1929) şi O
luptă pentru întregirea neamului (două volume,
apărute în 1928 şi 1933).
În şedinţa din 18 mai 1911, generalul
Grigore Crăiniceanu a fost ales membru activ al
Academiei; era suprema consacrare ştiinţifică,
ce venea să răsplătească o muncă fără preget
dusă de-a lungul a patru decenii de către unul
din reprezentanţii cei mai valoroşi ai cadrelor
militare din epoca premergătoare Primului
Război Mondial. Discursul său de recepţie – a
cărui temă a fost Despre istoria armatei române,

Militarul în societatea românească
a impresionat auditoriul prin caracterul său
ştiinţific, impregnat de la un capăt la altul de
sentimente patriotice.
S-a stins din viaţă la 1 octombrie 1935.
GENERALUL RADU R. ROSETTI
Generalul Radu R.
Rosetti s-a născut la
30 martie 1877, fiind
fiul unui reputat istoric
al claselor sociale
şi al raporturilor de
proprietate la români.
După terminarea
cursului liceal a intrat
elev la Şcoala militară
de artilerie şi geniu,
pe care a absolvit-o la
1 iulie 1899, cu gradul de
sublocotenent. A fost, ani de-a
rândul, profesor de tactică la Şcoala militară de
artilerie şi geniu, la Şcoala specială de infanterie
şi la Şcoala superioară de război.
Moştenind de la părintele său pasiunea
pentru stadiul istoriei, în general, şi pentru cel
al istoriei militare a poporului român, în special,
Radu R. Rosetti a fost un neobosit cercetător.
Timp de trei decenii şi jumătate, a publicat un
număr impresionant de lucrări care l-au consacrat
printre istoricii români cei mai reprezentativi.
Primele sale studii au fost Încercări critice
asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab
şi Vasile Lupu (1912) şi Încercări critice asupra
războaielor din anii 1475 şi 1476 dintre Ştefan
cel Mare şi turci (1914).
Primul Război Mondial i-a curmat, pentru
un timp, preocupările ştiinţifice. A comandat
Regimentul 6 Mihai Viteazul în bătălia de la
Mărăşeşti, fiind grav rănit în ziua de 6 august
1917. După război a fost trimis, un timp, ataşat
militar la Londra. Reîntors în ţară, generalul
Radu R. Rosetti a depus o acţiune stăruitoare
pentru organizarea Muzeului militar naţional şi,
concomitent, şi-a reluat cercetările personale în
domeniul istoriei.
În şedinţa Academiei Române din 3 iunie
1927, academicianul Andrei Rădulescu a citit
propunerea semnată de mai mulţi savanţi –
Calendarul tradiţiilor militare 2011
printre care Nicolae Iorga, Dimitrie Gusti,
Alexandru Lapedatu, Simion Mehedinţi şi Ion
Nistor – ca generalul Radu R. Rosetti să fie
ales membru corespondent; propunerea s-a
bucurat de adeziunea unanimă a celor prezenţi.
În anii următori, generalul Radu R. Rosetti a
dat publicităţii un număr impresionant de studii
şi articole ştiinţifice, cele mai multe consacrate
istoriei militare.
În şedinţa din 19 mai 1934, Secţiunea istorică
a Academiei Române, „luând în dezbatere,
potrivit statutului şi regulamentului, chestiunea
alegerii unui nou membru al său (...) cu majoritate
de voturi a decis să recomande plenului
alegerea domnului general Radu Rosetti (...)”.
Susţinând propunerea Secţiei istorice, în şedinţa
plenară din 24 mai 1934, a Academiei Române,
Alexandru Lapedatu a făcut o amplă analiză a
operei generalului Radu R. Rosetti, conchizând:
„Alegându-l, instituţia noastră va primi în sânul
său un bărbat care, sub toate raporturile, numai
onoare îi poate face şi care-i va fi la toate lucrările
un colaborator valoros şi preţios (...) căci de ani
de zile generalul Radu Rosetti ne-a fost, dintre
toţi membrii corespondenţi, cel mai apropiat, ca
unuia ce i-am încredinţat regulat spre cercetare
scrierile şi publicaţiile cu caracter militar înaintate
Academiei noastre spre premiere”. În urma
votului, preşedintele Ludovic Mrazec l-a proclamat
pe generalul Radu R. Rosetti ca membru activ al
Academiei Române, în Secţia istorică.
În 1935, în urma decesului filologului Ion
Bianu, Academia Română l-a însărcinat pe
generalul Radu R. Rosetti să preia postul de
conservator al Bibliotecii şi al colecţiilor aflate în
inventarul Academiei Române. În această nouă
calitate, el a desfăşurat o activitate neobosită
pentru îmbogăţirea, conservarea şi buna
evidenţă a fondului de cărţi şi a altor colecţii
deţinute de Academie. În timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial a organizat evacuarea
din capitală a celui mai preţios fond de cărţi şi a
celor mai valoroase colecţii, pentru a fi ferite de
o eventuală distrugere sau înstrăinare.
Apreciindu-i meritele ştiinţifice şi organizatorice,
Secţia istorică a Academiei l-a ales
în anul 1938 în funcţia de secretar, pentru
15

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
o durată de şapte ani. Şi în această calitate el a
dat dovadă de o înaltă competenţă.
Atât înainte de a deveni membru al Academiei
Române, cât – şi mai ales – după aceea, generalul
Radu R. Rosetti s-a impus printr-o fecundă şi
valoroasă creaţie istoriografică. În anul 1927, una
din lucrările sale, intitulată Partea luată de armata
română în războiul de la 1877-1878 a fost distinsă
cu premiul „Gheorghe Asachi” al Academiei
Române; autorul a renunţat la suma de bani ce-i
fusese atribuită cu acest prilej, cerând ca ea să
fie afectată „unei scrieri despre cei ce au fost la
războiul pentru independenţă”. Acestei lucrări
i-au urmat Începuturile artei militare în cuprinsul
României de azi (1932), Problema militară
românească, Alaltăieri – azi (1934), Essais sur
l’art militaire des Roumains (1935), Călăraşii din
valea Siretului în războiul de neatârnare (1939),
Participarea populaţiei civile la războiul din 1877-
1878 (1941), Care au fost adevăratele efective
ale unor armate din trecut etc.
Generalul Radu R. Rosetti şi-a încheiat
prestigioasa carieră ştiinţifică în anul 1947, cu
Istoria artei militare a românilor până la mijlocul
veacului al XVII-lea, lucrare de referinţă care,
în peste şase sute de pagini, sintetizează
cunoştinţele şi experienţa acumulate o viaţă
întreagă în studiul istoriei militare a poporului
român. La 5 iunie 1949, corpul neînsufleţit al
generalului Radu R. Rosetti a fost depus într-o
criptă din cimitirul Bellu din Bucureşti.
16
COLONELUL THEODOR ŞERBĂNESCU
Născut la 29 decembrie 1839, colonelul
Theodor Şerbănescu a absolvit în 1861 Şcoala
militară de ofiţeri, ca şef de promoţie, cu gradul
de sublocotenent. A luat parte la Războiul de
Independenţă. În 1880 a fost avansat locotenentcolonel
şi numit comandant al Regimentului 32
Dorobanţi. Avansat colonel, în 1884, a fost numit
comandant al Brigăzii 9 Infanterie.
În paralel cu cariera militară, colonelul
Theodor Şerbănescu a publicat poezii în diferite
reviste, inclusiv „Convorbiri literare” şi a tradus
versuri din opera poetului francez Alfred de
Musset (1810-1857), cu care avea multe afinităţi
spirituale. Postum, i-au apărut o parte din scrieri
în volumul Poezia lui Şerbănescu. Cu scrieri şi
poezii inedite (1902).
În urma propunerii făcute de Iosif Vulcan,
în şedinţa Academiei Române din 12 aprilie
1894, colonelul Theodor Şerbănescu a fost
ales membru corespondent, în Secţia literară. A
decedat la 2 iulie 1901.
GENERALUL CONSTANTIN BRĂTIANU
Generalul Constantin
Brătianu s-a născut la
17 septembrie 1844. A
absolvit Şcoala militară
în anul 1864, cu gradul
de sublocotenent de
geniu. Şi-a continuat
studiile militare şi
tehnico-civile în străinătate,
absolvind Şcoala
de mine şi Şcoala de stat
major din Paris. Ulterior s-a
specializat în tehnică de cartografie, lucrând
pe rând la Observatorul naţional din Paris,
la Serviciul cadastral al Franţei, la Serviciul
geografic al armatei franceze şi la cel al armatei
belgiene, precum şi la Institutul geografic militar
din Viena.
Întors în ţară, a devenit unul din colaboratorii
apropiaţi ai generalului Constantin Barozzi.
A deţinut, succesiv, funcţiile de director al
Institutului geografic al armatei şi de subşef la
Statul Major General.
A desfăşurat o remarcabilă activitate în
domeniul ştiinţei şi publicisticii, printre scrierile
sale numărându-se Călătorii de stat major.
Studii făcute în 1888 cu prilejul călătoriei de stat
major, întreprinsă în acel an de către Marele stat
major (1895), Educaţie profesională şi morală a
ofiţerului (1900) şi Însemnătatea istoriei naţionale
pentru instrucţiunea militară.
În şedinţa din 10 aprilie 1899 a fost ales
membru corespondent al Academiei Române,
Secţia ştiinţifică. În această calitate a prezentat,
în cadrul şedinţelor publice ale Academiei, mai
multe comunicări, printre care Însemnătatea
istoriei naţionale din punct de vedere militar,

Militarul în societatea românească
Însemnătatea hărţii ţării pentru istoria patriei şi
neamului etc.
A murit la 6 ianuarie 1910.
GENERALUL CONSTANTIN HÎRJEU
Generalul Constantin
Hîrjeu s-a născut la
10 decembrie 1856.
După terminarea liceului
a urmat Şcoala
mili tară, pe care a
absolvit-o cu gradul
de sublocotenent
de geniu în anul
1876. Şi-a desăvârşit
pregătirea profesională
la Şcoala politehnică din
Paris şi Şcoala de aplicaţii de artilerie şi geniu
de la Fontainebleau.
Începuturile afirmării sale ştiinţifice şi
publicistice datează din anul 1884, când, ca
profesor ajutor la catedra pe care o conducea
Grigore Crăiniceanu la Şcoala specială de
artilerie şi geniu, a redactat împreună cu acesta
Cursul de fortificaţii. În anul 1903, fiind profesor
la Şcoala Superioară de Război, a întocmit
şi tipărit Cursul de fortificaţiune permanentă.
Ulterior a publicat Istoria armei geniului, tipărită
în 1902 şi distinsă de către Academia Română
în anul următor, cu premiul Năsturel-Herescu.
I-au urmat Pregătirea armatei pentru război
(două volume ce însumează peste 800 de pagini
apărute în 1905) şi Rostul cuvintelor: disciplina,
doctrina, iniţiativa (1907).
Valoarea ştiinţifică a acestei opere întinse
şi prestigiul de care autorul ei se bucura în
ţară şi peste hotare au determinat Secţia
istorică a Academiei Române să-l propună la
27 mai 1909 pe generalul Constantin Hîrjeu ca
membru corespondent. Votul exprimat cu acest
prilej i-a fost favorabil şi i-a adus o consacrare
binemeritată.
În anii 1915-1916 a tipărit, în trei volume,
valoroasa lucrare intitulată Din învăţămintele
războiului de azi. În 1921 i-au apărut două
volume de Studii şi critice militare care, analizând
Calendarul tradiţiilor militare 2011
războaiele din 1913 şi 1916-1918, efectuează în
fapt o sinteză a concepţiilor autorului cu privire la
instituţia armată şi la fenomenul război.
S-a stins din viaţă la 24 mai 1928.
GENERALUL SCARLAT PANAITESCU
Născut la 24 aprilie
1865, a absolvit Liceul
Naţional din Iaşi şi, în
anul 1885, Şcoala
militară din Bucureşti,
cu gradul de sublocotenent.
Ulterior a
fost trimis la studii în
Franţa, unde a urmat
cursurile Facultăţii de
Ştiinţe din cadrul Şcolii
Politehnice din Paris şi
apoi pe cele ale Şcolii de Aplicaţii de Artilerie
şi Geniu de la Fontainebleau.
După reîntoarcerea în ţară, în anii 1892-
1913 a funcţionat ca profesor de matematică,
fortificaţii şi topografie în învăţământul militar,
inclusiv la Şcoala Superioară de Război. În
ierarhia militară a urcat până la gradul de general
de divizie şi inspector general al geniului.
Bun comandant şi pedagog, s-a afirmat şi
ca un distins om de ştiinţă, opera sa cuprinzând
peste patruzeci de titluri. După primele scrieri
tipărite – îndeobşte cursuri de topografie
şi fortificaţii sau articole în presa periodică
militară – i-au apărut numeroase studii şi
monografii pe teme variate: Rolul României
în războiul mondial (1919), Rezerva morală a
naţiunii şi războiului. Înaltul nostru comandament
(1918), Din industria lemnului (1919), Aspecte
militare. Efemeride de război (1916-1918)
(1926), Aspecte politice (1937).
În urma propunerii Secţiei ştiinţifice, susţinută
de către generalul Grigore Crăiniceanu, la 7 iunie
1919 plenul Academiei Române, în majoritate,
a votat pentru primirea generalului Scarlat
Panaitescu în rândul membrilor corespondenţi.
În acest forum a prezentat comunicări
valoroase, un interes deosebit prezentând
Ştiinţa fortificaţiei în România de la 1868 până în
zilele noastre.
17

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
La 25 martie 1938 Academia Română,
în şedinţa solemnă, a adus ultimul omagiu
generalului Scarlat Panaitescu, decedat cu trei
zile mai înainte.
18
GENERALUL DE CORP DE ARMATĂ
DR. PAUL TEODORESCU
Generalul Paul Teodorescu
s-a născut la 28 iunie
1888 la Bacău. După
absolvirea Liceului Militar
din Iaşi, a urmat
cursurile Şcolii militare
de ofiţeri de infanterie,
pe care le-a încheiat
în 1908, cu gradul de
sublocotenent.
În anii 1919-1921,
a urmat cursurile Şcolii
Superioare de Război din ţară şi
din Franţa, făcându-şi stagiatura la statul major
al Corpului 14 armată din Lyon (1921-1922).
Desfăşurând o prodigioasă activitate
didactică şi publicistică, a fost promovat
în funcţii de răspundere militare şi politice:
comandant al Regimentului de gardă Mihai
Viteazul, ataşat militar la Paris, acreditat şi în
Belgia şi Spania, director al Şcolii Superioare de
Război, subsecretar de stat la Ministerul Apărării
Naţionale şi apoi ministru al Aerului şi Marinei.
Pentru poziţia lui antinazistă, la scurt
timp după instaurarea regimului dictatorial al
generalului Ion Antonescu (6 septembrie 1940),
la 8 septembrie 1940 a demisionat din cadrele
active ale armatei. A fost repus în drepturi după
23 august 1944.
În afara unor studii şi articole publicate
în diverse periodice militare, generalul Paul
Teodorescu a elaborat şi câteva lucrări mai ample,
printre care: Divizia în războiul de mişcare. Teme
şi soluţiuni, scrisă în colaborare cu locotenentcolonelul
Romulus Ţupa, Ce trebuie să ştie orice
ofiţer din tactica generală (1929), lucrare distinsă
de Academia Română cu premiul Lazăr pe anul
1932, Instrucţia într-un regiment de infanterie
1932 şi Întrebuinţarea jandarmeriei teritoriale şi
operative în război (1932).
În şedinţa din 27 mai 1938, la propunerea
dr. Emil Racoviţă, Academia Română l-a ales
membru corespondent în Secţia ştiinţifică.
S-a stins din viaţă la 17 ianuarie 1981 la
Mănăstirea Dintr-un Lemn, fiind înmormântat în
cimitirul acestui sfânt lăcaş de cult, devenit loc
de închinăciune şi pomenire pentru marinari şi
aviatori.
GENERALUL-LOCOTENENT
DR. SCARLAT LONGHIN
Printre membrii cores -
pon denţi aleşi după reorganizarea
Academiei, în
anul 1948, s-a numărat
şi generalul-locotenent
doctor Scarlat Longhin.
Născut la 12 august
1899, după terminarea
liceului a fost admis
în Şcoala Militară, urmând
în paralel cursurile
Facultăţii de Medicină, absolvită
în anul 1924, când avea gradul de căpitan.
Încă din tinereţe s-a afirmat ca un exponent
de seamă al şcolii de medicină româneşti. Pentru
cunoştinţele şi competenţa sa ştiinţifică, medicul
militar Scarlat Longhin a fost promovat în cadrul
corpului didactic al Facultăţii de Medicină din
Bucureşti. A desfăşurat şi o intensă activitate
ştiinţifică, publicând singur sau în colaborare
numeroase lucrări, în special în domeniul
dermatologiei, precum Contribuţii experimentale
româneşti la studiul maladiei Nicolas-Favre
(1939), Bolile venerice în armată (1940), Curs
de dermatologie şi venerologie (în două volume),
Dermatozele copilului, Biologia treponemiei
pallidum, Medicaţia afecţiunilor dermatologice,
Dermatologia, Fotodermatoze etc.
Specialist de renume mondial, generalul
doctor Scarlat Longhin a fost primit în rândurile
membrilor corespondenţi ai Academiei Române,
în sesiunea din 18-21 martie 1963. Ulterior a
fost ales secretar ştiinţific al Secţiei medicale a
Academiei, funcţie pe care a deţinut-o până la
sfârşitul vieţii.
A decedat în ziua de 13 martie 1979.

DR. GEORG VON GRÜNAU
Familia
şi studiile
Johann Georg
Andreas Grünau
s-a născut la
Göttin gen (Hanovra)
pe data de
17 ianuarie 1784,
într-o familie protes
tantă. Părinţii
Portret în ulei
săi erau Johann
dr. Georg von Grünau, Christoph şi Anna
original, colecţia Grünau
(născută
Grünau. (1)
Nolten)
Într-un extras eliberat de biserica din oraşul
natal către familia sa, în anul 1881, la data
naşterii este menţionat 25 ianuarie 1784.
Certificat de stare civilă, biserica
din Göttingen, 1881, original, colecţia Grünau
Alin DIMĂNCESCU,
stră-stră-strănepotul doctorului Georg von Grünau
În anul 1809 Georg Grünau îşi termină
studiile de medicină la Uni versitatea din
Göttingen. (1, 3, 4)
Diploma de doctor în me dicină şi chi rur gie
s-a aflat în arhiva Bibliotecii Muzeului Militar
Central (1), de unde a fost pre luată de către
Muzeul Naţional de Istorie a Ro mâniei, la scurt
timp de la înfiinţarea aces tuia (1970).
În arhiva fa miliei se află cer ti ficatul de studii
semnat de că tre profesorul Bloomenbach –
decanul facultăţii, cel care semnează şi diploma
de studii.
Între anii 1807-1813, Götingen face parte din
regatul Westfaliei, condus de Jérôme Bonaparte,
fratele împăratului Napoleon Bonaparte.
Relaţiile de subordonare faţă de politica
Franţei, cenzura şi libertăţile civile îngrădite
Diploma de doctor în medicină
şi chirurgie, Universitatea din
Göttingen, fotocopie, G. Barbu,
„File dintr-o istorie necunoscută
(din istoricul serviciului sanitar
al oştirii în Ţara Românească)“,
Editura Militară, Bucureşti, 1969
Certificatul de studii semnat
de către profesorul Bloomenbach –
decanul facultăţii din Göttingen,
1809, original, colecţia Grünau
19

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
determină apariţia unei mişcări de eliberare, din
rândul căreia face parte şi tânărul doctor, silit
de către poliţia regatului să-şi părăsească
meleagurile natale. (1)
Aflat în exil, Grünau îşi completează
studiile de medicină la Universitatea din Viena
(1810-1812). (1)
20
Un neamţ în Walahia
În anul 1812, doctorul Georg Grünau se
stabileşte în Ţara Românească, la Bucureşti (1),
într-un context în care la început de secol XIX
intervin schimbări în componenţa personalului
medical al capitalei. Activitatea medicilor
veniţi din străinătate, îndeobşte absolvenţi ai
universităţilor germane, a adus o contribuţie
însemnată la progresul sănătaţii publice. (2)
Se va angaja (1814) ca medic secundar
la Spitalul Filantropia (Spitalul Iubirei de
oameni), făcându-şi specializarea în echipa
doctorului Constantin Caracaş (1773-1828),
ctitorul aşezământului medical. (1, 3)
Ferparul de căsătorie al fiului - Adolf Grünau, semnat
de Georg Grünau, 1 octombrie 1849, colecţia Grünau
Doctorul Grünau se va căsători cu Aloisia
(Luisia) Mecsitz pe 16 februarie 1819. Aloisia,
născută pe 16 decembrie 1798 la Sibiu, era
fata doctorului Mecsitz. Vor avea împreună
şapte copii, cel mai cunoscut fiind Adolf Grünau
(1821-1892), care va studia medicina la Jena,
Göttingen şi Paris. În contextul revoluţiei de la
1848, Adolf Grünau va lega o prietenie strânsă
cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi cu pictorul
Rosenthal. Ca medic avea să profeseze la
Spitalele Colţea şi Colentina. Se va căsători cu
Pauline Juliane Klousch (1829-1860), fiica unui
cunoscut farmacist, Paul Klousch.
Georg Grünau locuia împreună cu familia
în „mahalaua Colţii” (1), în apropiere de Piaţa
Sfântul Gheorghe. Îl găsim menţionat într-un
articol apărut în anul 1897, în care se prezintă
un incendiu izbucnit în capitală, pe 24 aprilie
1847 (cel mai mare dezastru de acest fel din
istoria oraşului, eveniment în urma căuia se va
înfiinţa serviciul de pompieri). Autorul articolului
este Rudolf Neumeister, soţul Albertinei (Berta)
Grünau, una din fiicele doctorului Grünau. (6)
În toamna anului 1822, apreciindu-i
activitatea, domnitorul Grigore Ghica hotărăşte
„pentru slujbele şi cea cinstită purtare a
dumnealui dohtorului Grünau i se hărăzeşte a
avea 10 posluşnici”. (1)
După moartea doctorului Caracaş (1928),
Georg Grünau devine medic pri mar al Spitalului
Filantropia (3). Pe perioada în care va conduce
aşe ză mântul, va contribui la ex tinderea spitalului,
la dubla rea numărului de paturi (între anii
1834-1835) şi la primirea de către spital a unor
ajutoare băneşti anuale, din „excedentele
Porunca
vistierului către
Costache Bellu
prin care i
se hărăzesc
doctorului
Grünau, pentru
merite speciale,
12 posluşnici,
1 noiembrie 1822,
original, colecţia
Grünau
şi copie Arhivele
Statului 483/
15 martie 1943

Militarul în societatea românească
spitalelor Colţea şi Pantelimon“ (3), celelalte două
fundaţii spitaliceşti ale „Eforiei Spitalelor” (for
constituit la 2 aprilie 1832 de către guvernatorul
Kiseleff, în timpul Regulementelor Organice).
În urma reformelor sanitare din anul 1824,
doctorul Grünau devine medic al capitalei.
Este cooptat în comisia pentru sistematizare
(1829-1830), în vederea elaborării unui „Regulament
pentru îmbunătăţirea şi paza bunei
orânduieli în Poliţia Bucureştilor“. (1, 2)
Grünau este şi redactor al proiectului
primului colegiu medical din Bucureşti. (1, 3)
După ce participase ca medic în operaţiunile
de combatere a epidemiei de ciumă din vremea
lui Caragea, în timpul războiului ruso-turc din
1828-1829, ia parte din nou la lupta împotriva
unei epidemii de ciumă care izbucnise printre
trupele ruseşti şi populaţia Ţării Româneşti.
Pe lângă slujba de la spitalul Filantropia,
doctorul Grünau avea în grija sa bolnavii evacuaţi
din lazarete şi luarea de măsuri profilactice în
focarele contaminate. (3)
Pentru meritele sale în ajutorarea soldaţilor
ruşi pe timpul războiului, primeşte în anul
1833 medalia Sf. Stansilav din partea ţarului
Nicolae I al Rusiei.
Primul comandant al Spitalului Oştirii
Între septembrie 1831 şi 20 martie 1837,
Georg Grünau ocupă funcţia de stabdoctor al
Regimentului 1 şi şef al lazaretului. (1, 2, 3).
Brevetul decoraţiei
„Sf. Stanislav“,
18 februarie 1833,
original, colecţia
Grünau
Calendarul tradiţiilor militare 2011
După terminarea războiului ruso-turc, nou
creatul Spital al Oştirii a funcţionat pentru început
la Filantropia, acolo unde suferinzii armatei Ţării
Româneşti au fost trataţi între septembrie 1831 şi
ianuarie 1832 într-un lazaret ostăşesc temporar.
Urmează un periplu legat de mutarea
spitalului la Mănăstirea Mărcuţa, mai apoi în
încăperile de la Beilic (podul Şerban Vodă sau
podul Beilicului), iar din septembrie 1834 spitalul
ostăşesc se evacuează în clădirile Mănăstirii
Mihai Vodă. Abia din anul 1859, spitalul se va
muta în noile construcţii din actuala stradă
Ştirbei Vodă. (1)
Stabdoctorul Grünau este considerat unul
din primii organizatori ai serviciului sanitar
ostăşesc, sub conducerea sa fiind instruiţi cei
dintâi felceri pământeni, într-un sistem care poate
fi considerat drept începuturile învăţământului
medical românesc. (1, 4)
Tot lui i se datorează introducerea unui
regulament interior în spitalul ostăşesc de la
Mihai Vodă, punându-se astfel capăt dezordinilor
din spital. (1)
Doctorul Grünau efec tuează prima intervenţie
urologică pe pământ româ nesc în anul
1834 (operaţie de talie perineală pentru un
calcul uretral). (5)
Un atestat din anul 1841 al Dejurstvei
(coman damentului militar) confir mă că pe
tot parcursul serviciului său „a jertfit cele mai
nepregetate oste neli, sârguinţă şi activitate la
căutarea bolnavilor ostaşi.
21

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
Actul prin care se atestă că domnul Stabdoctor şi Cavaler Grünau a intrat în slujba oştirii la 1831 luna septembrie şi la 1837 martie 20,
după a sa cerere s’a slobozit din slujbă, 28 ianuarie 1841, original, colecţia Grünau şi copie Arhivele Statului 493/15 martie 1943
Împământenirea
Demersurile doctorului Georg Grünau
pentru a obţine „împământenirea“ (cetăţeania
de astăzi) au fost începute în martie 1841 şi
aprobate în luna iunie a aceluiaşi an, dar sub
rezerva unui termen de graţie de 10 ani, prevăzut
de art. 1 din Legea Organică. La 7 decembrie
1857, considerându-se toate condiţiile împlinite,
22
Adresa Dejurstvei Oştirilor româneşti prin care înaintează doctorului Grünau atestatul pentru vremea care s’a aflat în slujba
oştirii ca stabdoctor al polcului Nr. 1, 12 martie 1841, original, colecţia Grünau şi copie Arhivele Statului 478/15 martie 1943
„subscris de un număr de treisprezece persoane
de consideraţie pământeni, doveditor de a sa
bună conduită într’un curs de 39 de ani”, doctorul
Grünau „este primit a se împărtăşi de toate
drepturile civile şi politice de care se bucură
cetăţenii acestui Principat”. Documentul este
semnat de Principele Alexandru Dimitrie Ghica
şi poartă sigiliul acestuia.

Militarul în societatea românească
Diploma de împământenire
a doctorului în medicină Georg Grünau,
17 decembrie 1857, original,
colecţia Grünau
şi copie Arhivele Statului 2570/28
noiembrie 1943
Ultimii ani
Doctorul Grünau mai este menţionat ca
lucrând la Vornicia Temniţilor (1844). Între
anii 1849 şi 1852 este medic şef al Spitalului
Colţea, de unde va ieşi la pensie. (1, 3)
S-a stins din viaţă în noaptea de
26-27 noiembrie 1858, la vârsta de 73 de ani,
fiind înmormântat la cimitirul evanghelic
din Bucureşti, aşa cum reiese din ferparul
semnat de fiul său, doctorul Adolf Grünau.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Ferpar înmormântare, 16 noiembrie 1858, original, colecţia Grünau
23

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militarul în societatea românească
24
Recunoaşterea
Poate că cea mai bună
dovadă a recunoaşterii valorii
sale stă în cariera exemplară de
peste patruzeci de ani, trecută
în revistă, foarte succint, în
rândurile de mai sus şi mult
mai pe larg în lucrările disciplinei
create în anii interbelici de academi
cianul dr. Victor Gomoiu -
„Istoria Medicinei Româneşti“.
La mulţi ani după ce
doctorul Grünau îşi dăduse
obştescul sfârşit ca cetăţean
„împămăntenit” şi după ce
predase o ştafetă profesională
către fiul său, doctorul Adolf
Grünau, sfârşit şi el la 1892,
familia Grünau a fost contactată
de către reprezentanţii Ministerului
Apărării Naţionale.
Pe 5 septembrie 1940,
medicul general, Dr. Suhateanu, Inspectorul
General al Serviciului Sanitar al Armatei, cerea
sprijin pentru a intra în posesia unui tablou
Adrese de la Ministerul Apărării Naţionale, Inspectoratul General Sanitar
privind solicitare/confirmare primire documente arhivă Georg Grünau, 14099/
5 septembrie 1940, 19 septembrie 1940
înfăţişându-l pe doctorul Grünau şi a oricăror
documente despre activitatea acestuia, în ideea
de „a nu distruge urmele valorosului predecesor”,
„fost şef al Serviciului sanitar în Valachia”.
Galeria comandanţilor Spitalului
Clinic Universitar de Urgenţă
Militar Central „Dr. Carol Davila“

Militarul în societatea românească
Pe 19 septembrie 1940, la doar două
săptămâni, şeful Serviciului Sanitar al Armatei
mulţumea familiei, care, la modul cel mai prompt,
dăduse curs solicitării. (foto 17)
Nu în ultimul rând, la comandamentul
Spitalului Universitar Clinic de Urgenţă Militar
Central „Dr. Carol Davila”, galeria foştilor
coman danţi ai unităţii (foto 18) îşi începe
evocarea cu numele colonelului dr. Georg von
Grünau, primul din istoria plină de realizări a
acestei unităţi de elită a medicinei şi deopotrivă
a armatei române.
Arborele genealogic al familiei Grünau
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Mulţumiri:
- doamnei Maria Alexandra Nicolau (Grünau)
pentru documentele puse la dispoziţie
- domnului Vlad-Andreas Grünau (biograful
familiei Grünau) pentru fotografia după portretul
doctorului Georg Grünau, lucrare aflată în colecţia
personală, cât şi pentru arborele genealogic al
familiei Grünau (ambii stră-strănepoţi ai
doctorului Georg Grünau).
- domnului locotenent-colonel Constantin
Lupu, directorul Muzeului Militar Naţional
„Ferdinand I” Bucureşti (pentru consultarea
parţială a bibliografiei).
Bibliografie
1. G. Barbu, File dintr-o istorie necunoscută (din istoricul serviciului sanitar al oştirii în Ţara Românească),
Editura Militară, Bucureşti 1969.
2. G. Barbu, Arta vindecării în Bucureştii de odinioară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1967.
3. Dr. G. Brătescu, Spitale vechi şi noi, Editura Medicală, Bucureşti 1976.
4. Col. (r) dr. Gheorghe Sanda, Istoria medicinei militare româneşti, Fundaţia „Gral Mr. Dr. C. Zamfir”,
Bucureşti 1996.
5. Conf. dr. Dan Mischianu, Cum se pot întrepătrunde lucrurile sau scurte date istorice privind urologia
în mediul medico-militar românesc, Clinica de Urologie, Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol
Davila”, www.scumc.ro6. R. Neumeister, Bătrânul Koch, Bucureştii de altădată, Biblioteca Bucurestilor, nr.9,
www.bibliotecametropolitana.ro, Bucureşti 2001.
25

3
Istorici în uniformă

PROF. UNIV. DR. IOAN CIUPERCĂ
Povestea mea „militară” a rămas în fundal... şi în gestul
reflex de a schimba pasul atunci când merg pe lângă o unitate
în marş, însoţită de fanfară... Am scris aici varianta cea mai
scurtă a scoaterii mele din armată pe care am receptat-o ca
o fractură a destinului. Nu ştiam că vor urma şi alte fracturi şi
dacă mai exist, faptul se explică şi prin experienţa dobândită
în instituţii militare de învăţământ.
Prof. univ. dr. Ioan CIUPERCĂ
Născut la 19 mai 1940, în comuna Odobeşti,
judeţul Bacău, profesorul univ. dr. Ioan Ciupercă
a absolvit Liceul Militar „Dimitrie Cantemir”
Predeal-Breaza (1957), Şcoala de Ofiţeri „Nicolae
Bălcescu” Sibiu (2 iunie 1960) şi Facultatea de
Istorie-Filosofie, specializarea Istorie Universală
din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din
Iaşi (1967). În 1996 a obţinut titlul de doctor, cu
teza „Opoziţie şi putere în perioada 1922-1928”,
teză publicată şi onorată cu premiul Academiei
Române.
Are o bogată experienţă de cercetare şi
predare în Statele Unite ale Americii, ca bursier
IREX la Washington D.C. (1978-1979) şi bursier
Fulbright la Universitatea Nebraska, Omaha
(UNO) (1984-1986).
De-a lungul carierei a fost cercetător la
Institutul de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”
din Iaşi (1967-1976), titular al cursului de Istorie
Universală Contemporană (din 1978), şef al
Catedrei de Istorie Universală a Facultăţii de
Istorie în cadrul Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi (1992-1996, 2003-2005), decan
al Facultăţii de Istorie din cadrul aceleiaşi
prestigioase universităţi ieşene (1996-2003)
şi conducător ştiinţific de doctorat în istorie
universală contemporană.
A publicat numeroase articole în reviste
de specialitate, precum şi lucrările „Opoziţie şi
putere în România anilor 1922-1928”, Editura
Colonel drd. Dan PRISĂCARU
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
1994, 300 p., „Ascensiunea nazismului (1919-
1936)”, Editura Junimea, Iaşi, 1995, coautor,
„Totalitarismul – fenomen al seco lului XX”, (I),
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
1995, 286 p., „România în faţa recunoaşterii
unităţii naţionale. Repere”, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1996, 223 p.,
„Europa în derivă (1918-1940). Din istoria
rela ţiilor internaţionale”, Iaşi, 2001, „Totalita-
rismul – fenomen al secolului XX. Repere”,
Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2006, „România
şi siste mele de securitate (1919-1975)”,
Ioan Ciupercă, Bogdan-Alexandru Schipor,
Dan-Constantin Mâţă (coordonatori), Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2009,
407 p., „Opoziţie şi putere în România anilor
1922-1928”, ediţia a II-a, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, 300 p.,
„România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale.
Repere”, ediţia a II-a, Editura Universităţii
27

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Istorici în uniformă
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010, 223 p.,
„Europa în derivă (1918-1940). Din istoria
relaţiilor internaţionale”, ediţia a II-a, Casa
Editorială Demiurg, 2010, 305 p. şi „Studii de
istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale.
In honorem Ioan Ciupercă”, Lucian Leuştean,
Petronel Zahariuc, Dan-Constantin Mâţă, editori,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2007, 758 p.
Facem o datorie de onoare din a inaugura
această rubrică cu amintirile Domniei Sale din
anii în care a purtat cu demnitate şi speranţă
uniforma Armatei Române.
28
UN DESTIN... FRACTURAT
O constelaţie de factori, începând cu
posibilităţile materiale/
băneşti modeste ale
părinţilor mei harnici,
m-a făcut să râvnesc
la o carieră militară.
Ca urmare, am făcut
şase ani de armată:
trei ani Liceul Militar
„Dimitrie Cantemir”
(Predeal-Breaza) şi trei
ani Şcoala Militară de
Elevul Ioan Ciupercă,
clasa a IX-a
Infanterie „Nicolae Bălcescu”
Sibiu. Am fost
„Cantemirist” promoţia 1957 şi am visat să ajung
pilot de încercare în Aviaţia României.
Altă constelaţie de împrejurări, de tot interesul
pentru istoricul secolului al XX-lea, m-a făcut să
ajung la Infanterie, cu intenţia comandanţilor
noştri de a ne scoate ofiţeri de Arme Întrunite.
Reţinusem din literatura experienţei sovietice din
Al Doilea Război Mondial, amplu tradusă la noi
şi în... Lagărul/ Blocul Socialist după 1945, că
un bun pilot trebuie să fie un sportiv performant
şi eu am ales gimnastica. Antrenamentele, în
bună parte individuale, asistate cu înţelegere
şi competenţă de profesorii noştri de Educaţie
Fizică, mi-au fost bune şi la Infanterie. Am fost
admis în lotul de gimnastică al Şcolii de Ofiţeri
„Nicolae Bălcescu” şi am dobândit, cu echipa din
care făceam parte, locul I la Olimpiada Şcolilor
Militare din 1959-1960. Noi, câştigătorii, pe lângă
onoare, am primit echipament sportiv.
Instruirea noastră s-a făcut cu atenţie şi
efort; trebuia să fim capabili să aducem rezultate
bune în câmpul tactic şi, normal, să facem faţă
cât mai bine în caz de război. Din entuziasmul
meu scăzut, ca urmare a năruirii visului de... a
zbura..., a rămas hotărârea de a-mi face datoria
cât pot mai bine şi de o manieră care să-mi
permită accesul la studii militare superioare
(Academia Militară).
O precizare se impune: noi, elevii liceelor
militare, eram sensibili la instabilitatea Armatei,
Elevul
Ioan Ciupercă
(primul din
dreapta, jos),
împreună
cu clasa a IX-a.
În mijloc, tânărul
locotenent David

Istorici în uniformă
Elevul Ioan Ciupercă,
clasa a X-a, Liceul Militar
„Dimitrie Cantemir”
ca instituţie; te puteai
trezi trecut în rezervă din
multiple motive. Şi din
această pricină căutam
armele tehnice cu scopul,
implicit şi adeseori
explicit, de a avea planul
B în caz de scoatere în
rezervă: ştiu o meserie
întrebată şi în viaţa civilă.
Copii fiind, ne venea
mai uşor să anticipăm
astfel pericolele. Evident,
s-au găsit locuri şi pentru infanterişti capabili şi
destoinici debarcaţi conjunctural.
Totuşi, eu m-am gândit şi ca infanterist la
acest plan B care lua forma concretă a accesului
la studii superioare civile. Unde? Poate la
Engleză, limba învăţată în şcolile militare,
alături de limba rusă. Ca urmare, am pornit, cu
mijloacele de atunci, la exersarea limbii Marelui
Will cu o voinţă comparabilă cu aceea cheltuită
pentru antrenamentele necesare pilotajului de
performanţă... Nici aici n-a fost să fie, povestea
este interesantă, dar acum prea lungă; din ea
va rămâne ideea de a face studii superioare şi,
Calendarul tradiţiilor militare 2011
pe acest aliniament, am înaintat cu greu până la
foarte bine.
La 2 iunie 1960, un lot de elevi din anul
al III-lea, între care şi eu, a trebuit să părăsim
Şcoala în nouă ore măsurate de la 6 dimineaţa
(ora convocării adunării extraordinare a ofiţerilor
şi elevilor în sala festivă). Înainte de reunirea unor
detalii relevante a deciziei care, într-un fel, casa
şase ani de muncă şi de vis şi bloca o carieră
militară, care ar fi putut fi şi una reuşită, merită
formulate precizări în legătură cu instituţiile
militare de învăţământ în care am intrat la 14 ani
şi am ieşit la vârsta de 20 de ani.
Am avut noroc de un liceu de calitate, cu
profesori civili şi militari performanţi, cu harul de a
forma şi informa elevii. Mulţi dintre noi, promoţia
1957 a Liceului „Cantemir”, am remarcat de
mai multe ori faptul că s-au obţinut rezultate
foarte bune în cariera militară şi n-am reuşit să
identificăm un caz din cei... „debarcaţi” care să
nu fi reuşit să facă studii superioare remarcabile.
Apoi, la vremea aceea, Liceul dispunea de o
bază materială de invidiat ajutată, poate, şi de
notabilităţi ale vremii interesate uneori de un loc
de pregătire serioasă şi de disciplinare pentru
odrasle cu „personalitatea ieşită în afară”, după
Elevul Ioan Ciupercă, clasa a X-a Colegi, elevi ai Liceului Militar, clasa a X-a. În mijloc, jos, elevul Ioan Ciupercă
29

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Istorici în uniformă
o observaţie a lui Nicolae Iorga. Atunci, Liceul nu
era mixt şi existau şi dezavantaje ale situaţiei.
Noi, cantemiriştii, ne-am ales cu un volum
apreciabil de cunoştinţe, cu disponibilitatea de a
prelua pregătirea pe cont propriu şi cu un simţ
al ordinii şi al responsabilităţii util pentru anii ce
aveau să vină... Am învăţat în faza când era
vizibil şi obiectivul regimului de a forma oameni
apreciaţi drept utili păstrării puterii.
Dacă în liceu era preponderentă activitatea
de pregătire pentru dobândirea unor acte
recunoscute de Ministerul Învăţământului, prin
convenţie cu Ministerul Forţelor Armate, la Şcoala
de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” a trebuit să tindem
a deveni pricepuţi în această meserie, a armelor;
evident, a fost mai greu. Din nou trebuie spus că
Şcoala era încadrată cu... „meseriaşi”, de cele
mai multe ori atenţi şi la parametrii dimensiunii
umane. În unul din cântecele fredonate atunci, un
vers exprima şi adevăr: „Ofiţerul ştie multe şi nenvaţă
şi pe noi...”. Aşa cum se întâmplă, fiecare
dintre noi „a prins” cât l-au ajutat datele proprii şi
voinţa de a se împlini. La o privire retrospectivă,
din miliadele de fapte care compun o secvenţă
din viaţa unui om, rezultă un bilanţ pozitiv, mai
alea sub raportul, acceptabil atunci, al călirii
30
pregătitoare pentru înfruntarea împrejurărilor
potrivnice.
Examene teoretice, trageri de tot felul (ofiţer
de arme întrunite...), teste, inclusiv şi mai ales
teste de răbdare, pe care Şcoala de Ofiţeri
atunci le impunea, se încheiau cu un examen
de stat care, odată luat, te abilita să participi
la ceremonia înălţării la gradul de locotenent,
la 23 august, la Bucureşti.
La 2 iunie 1960, promoţia noastră – probabil
sunt acte – se prezenta cu examenul de stat
luat şi ne pregăteam pentru defilarea prilejuită
de înălţarea în grad. Pericolele corelative
Războiului Rece au determinat conducerea
Armatei să decidă eliminarea celor care ar putea
fi nesiguri în caz de primejdie. Eu, copilul de ţară,
crescut de Armată, am ajuns etichetat „duşman
al poporului” în virtutea unor „fapte” presupuse a
se fi întâmplat înaintea căsătoriei părinţilor mei.
O cercetare propriu-zisă n-am avut puterea şi
posibilitatea să întreprind. „Dosarul” s-a bazat pe
anonime neverificate. Mai important este fondul/
contextul care a favorizat cultivarea turnătoriei
în scopul apreciat atunci ca nobil, al răpunerii
duşmanului de clasă.
De şase ani, prezenţa mea în uniformele
instituţiilor militare române de învăţământ
Elevi ai Liceului Militar „Dimitrie Cantemir”.
Primul din dreapta, jos, elevul Ioan Ciupercă

Istorici în uniformă
alimenta speranţa oamenilor satului că din mine
va ieşi un adevărat ofiţer de carieră, categorie
respectată în satul românesc şi opusă celeia
a „ofiţerilor de paie”, improvizată de regim sub
presiunea necesităţilor şi formată din oameni
care erau sau se pretindeau „pe linie”, dar a
căror pregătire de specialitate prezenta carenţe
fundamentale; desigur, se opera şi cu generalizări
pripite, uitându-se expresia că omul poate şi
sfinţi locul. Pe invidiile crescute şi încurajate în
satul românesc, în proces de sacrificare pentru
biruinţa noului regim politic, cu proiectul său, se
adăuga şi aceasta a reuşitei unui ţăran harnic şi
gospodar, reuşită care putea pune sub semnul
întrebării ierarhii recunoscute de stare materială
şi de niveluri de pregătire intelectuală; părinţii
mei au fost ţărani cu şapte clase bine făcute.
Victima a trebuit să fiu eu; prin mine s-a dorit –
obiceiul s-a practicat amplu în epocă – lovirea
indirectă a familiei cu cinci copii, care se îndârjea
să trăiască din munca pământului. Acuzaţia era
de simpatii de dreapta avute de părinţi şi bunici,
într-o zonă în care niciun partid politic n-a fost
Calendarul tradiţiilor militare 2011
performant, după cum am înţeles mai târziu. Se
acuza, de asemenea, tendinţa de îmbogăţire,
ridicolă, dar atent monitorizată în epoca ce
năzuia la egalizarea tuturor în sărăcie, de altfel
cu reuşite parţiale. „Duşman al poporului”, eram
periculos pentru Armată şi aceasta explică,
poate, graba uriaşă cu care am fost ejectaţi
spre... viaţa civilă.
Am crezut că mor de şocul acestor capete
de acuzare complet necunoscute mie; de
durerea aferentă năruirii celui de-al doilea vis,
acela de a deveni ofiţer respectat de arme
întrunite al Armatei, „braţ înarmat al poporului”,
în limbajul de lemn al perioadei. Cred că am şi
murit un pic şi, de mai exist, miracolul s-a datorat
vârstei şi antrenamentului în evaluarea realistă a
noii situaţii din câmpul tactic... deprins în Liceul
Militar şi în Şcoala de Ofiţeri.
Se obişnuia să se acorde celui „ejectat” şi
o sancţiune pe linie UTC, ca să fie şi... pătat
politic; am primit Vot de blam cu avertisment
pentru nesinceritate faţă de organizaţia UTC.
Detaliul îl precizez cu rost şi nu ca să mă aflu în
treabă. Cititorul, inclusiv colegii mei, respectaţi
şi respectabili, acum, probabil, toţi prinşi din
urmă de vârstă, trebuie să înţeleagă proporţia
reală a loviturii primite de noi, cei trimişi în viaţa
civilă. De şase ani, se articulase ca deprindere
în mintea noastră şi ideea că adevărata împlinire
profesională este posibilă doar „în castă”, în
Armată. Scoaterea în lumea civilă a însemnat
iniţial – redau reacţii subiective şi mă feresc
să le generalizez şi pentru cei al căror sprijin
al familiei pe mai multe paliere era diferit – o
profundă derută şi un sentiment de părăsire şi
neajutorare, cu statut politic „pătat”.
Înainte de toate trebuia supravieţuit şi de
unde eram poate aşteptat şi ca un sprijin al
familiei, acum trebuia să evit a mă trasforma
în povară. Băiat cu liceu (atunci însemna
ceva...), cu armata făcută, semn de maturizare
bărbătească, aş fi putut fi o partidă de n-aş fi
fost aşa de mâhnit. În căutare de loc de muncă,
mă confruntam cu întrebarea firească, dar tot
derutantă, în legătură cu ce experienţă am.
Aceea pe care o agonisisem nu era întrebată...
31

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Istorici în uniformă
Mai trebuie adăugat că această „debarcare”
– un veritabil şoc/cutremur în viaţa personală –
a fost agravată de decizii ale unor oameni cu
ample repercusiuni asupra stării mele sufleteşti.
De sunt vii, sau au trecut la cele veşnice, eu i-am
înţeles treptat şi i-am iertat. Şi acum îmi este
greu să înţeleg de ce nu mi s-a permis să plec
acasă în hainele de elev. Mi s-a oferit o uniformă
de soldat imposibil de ajustat în nouă ore. Am
refuzat-o şi am plecat acasă în echipamentul
sportiv obţinut cu foarte multă muncă. De unde
satul mă aştepta... general, am ajuns îmbrăcat
într-un trening şi răvăşit sufleteşte.
Am respins varianta de a mă lăsa ajutat să
găsesc de lucru „pe văile mele”. Nu m-am simţit în
stare să explic oamenilor că nu nevrednicia mea
mă adusese în această situaţie. În ţară, era la
modă un şlagăr al cărui prim vers mă urmăreşte
şi acum: „Am douăzeci de primăveri, Cine-i ca
mine...”. Într-adevăr, erau puţini ca mine...
Am primit ordin să mă prezint cu actele la
Comisariatul Bacău pentru a mi se întocmi livretul
militar. Plutonierul de serviciu m-a întrebat,
32
Grup de colegi, împreună cu
locotenentul major Chiriacescu.
Ioan Ciupercă, primul din stânga, jos
uitîndu-se pe acte, ce grad sămi
pună. Dârz şi supărat, am
spus soldat, că aspiraţia de a
ajunge ofiţer am ratat-o. Îl văd
rămas pe gânduri după care
a decis că, având prea multă
şcoală pentru gradul de soldat,
îmi dă pe cel de sergent şi am
rămas aşa. Nici „ei” nu s-au
interesat de mine, nici eu de „ei”.
Aş fi putut participa la convocări
ca student şi după aceea,
dar nu m-a mai entuziasmat
perspectiva. Glumeam amar,
între colegi cu simţul umorului,
spunându-le că sunt între cei
mai instruiţi sergenţi din Armata
Română.
Cum viaţa are mai totdeauna
multiple faţete, schimbarea
percepută de mine ca o
tragedie are şi un aspect hilar de
care am auzit „la mâna a doua...”.
Ofiţerii mei instructori au rămas
şi ei surprinşi de decizia în legătură cu mine şi
au încercat timid, cum cereau împrejurările, să
argumenteze că eu eram un elev sârguincios,
bun gimnast, cu note bune şi foarte bune... Nu
s-au lăsat dezamăgiţi nici când un locţiitor politic
le-a spus că aşa se ascund „duşmanii de clasă”,
obţinând rezultate bune (sic!). Mi s-a povestit
că cei doi au pornit, oarecum pe cont propriu
şi cu aprobare, să verifice faptele în comuna
Odobeşti-Bacău, de unde veneam eu. Nu ştiu
ce concurs de împrejurări i-a dus la Odobeşti-
Panciu, vestit şi cu produse medaliate intern
şi internaţional. N-au mai ajuns la Odobeştii
Bacăului şi nu au mai fost verificate faptele pe
teren. Detaliile acestei istorioare nu le-am putut
verifica integral.
Am plecat „de pe văile mele” să nu fiu nevoit
să explic şi, poate, şi din dorinţa de a nu se mai
auzi de mine. Am reuşit să fiu angajat la Poşta
Română, în Regiunea Banat. Timp de doi ani,
am reuşit să străbat ierarhia de jos, de la postura
de oficiant de ghişeu, până nu prea sus, totuşi,
până la calitatea de şef Secţie Telefon, Telegraf

Istorici în uniformă
Radio în Oficiul Raional Deta-Timişoara. S-a
observat că eram cel mai tânăr şef de secţie din
sistem. Am muncit onest, am fost apreciat şi am
legat prietenii, de care şi acum sunt mândru cu
ceea ce a mai rămas.
Gândul de a face studii superioare a rămas
constant şi m-a făcut să refuz alte variante
tentante. Lipsit de mijloace materiale (salariile
pe care am lucrat abia se zăreau...) nu puteam
să mă gândesc decât la obţinerea unei burse.
Gata să accept şi o calificare superioară în
Poştă, au apărut două obstacole redutabile:
nevoia de mine la locul de muncă (1) şi (2),
faptul că părinţii mei au rezistat argumentat
colectivizării până în martie 1962. În martie s-au
înscris şi ai mei, presaţi de rude şi prieteni să
nu blocheze calificarea celor cinci copii (băieţi).
Păstrez scrisoarea îndurerată în care sunt
anunţat de eveniment şi sunt şi urme de lacrimi
pe constatarea lor că au devenit mai săraci
decât atunci când s-au căsătorit. Vulnerabilitatea
era mare: familia trebuia întreţinută numai din
munca tatălui meu, deoarece mama era bolnavă
şi copiii, cu excepţia mea, erau mici.
Din perspectiva mea, durerea prezenta
şi faţeta utilizabilă pentru urmărirea scopului
calificării superioare ajutat de bursă, acum
accesibilă ca fiu de colectivist, dacă luam note
bune. Pentru îndepărtarea celuilalt obstacol,
am fost nevoit să mint; m-am pregătit „în
clandestinitate”, mi-am luat concediul legal,
n-am spus şefilor, m-am prezentat la admitere la
Istorie şi am reuşit.
Oarecum mândru de adeverinţa pe care am
primit-o, am reuşit să produc aproape o criză de
nervi dirigintelui raional, şeful meu, un oltean de
treabă, altfel gata să-şi facă adăpost individual...
în asfalt, dacă-i cereau „organele”. La supărare,
m-a ridicat de la nivelul de „duşman al poporului”,
� �
Calendarul tradiţiilor militare 2011
la cel de „bandit...”. Că şi-a revenit şi a reevaluat
mai realist şi omenesc situaţia se vede din
aceea că a semnat deciziile de numire a mea
ca „diriginte înlocuitor” pe durata concediilor;
că eu vara am muncit să mă pot întreţine. Şi-a
amintit şi faptul că ordonase să fie ferite de mine
solicitări de calificare superioară a tinerilor cu
perspectivă, deoarece ar rămâne Poşta fără şef
de secţie.
Am reuşit, cu greu, l-am pierdut pe tata în
1963 şi situaţia celor rămaşi a devenit din grea,
cumplită..., să termin Facultatea de Istorie-
Filosofie din Iaşi (promoţia 1967) şi rezultatele
bune mi-au permis accesul la poziţia de
cercetător la Institutul de Istorie şi Arheologie
„A.D. Xenopol” al Academiei Române (numit prin
ordin ministerial de repartiţie). După zece ani,
în 1976, am intrat ca asistent la Facultatea de
Istorie-Filosofie a Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” din Iaşi, unde activez şi acum în condiţii
stabilite de lege.
Povestea mea „militară” a rămas în fundal...
şi în gestul reflex de a schimba pasul atunci
când merg pe lângă o unitate în marş, însoţită de
fanfară... Am scris aici varianta cea mai scurtă a
scoaterii mele din armată pe care am receptat-o
ca o fractură a destinului. Nu ştiam că vor urma
şi alte fracturi şi dacă mai exist, faptul se explică
şi prin experienţa dobândită în instituţii militare
de învăţământ.
Intenţionat, am trecut peste ceea ce aş
numi dimensiunea financiară – una reală şi
chiar impresionantă, persistentă pînă astăzi
a ... „fracturării” destinului meu. M-a marcat
destul cealaltă dimensiune, cea morală, asupra
căreia am făcut referiri şi cu simţământul că mă
aflu pe un aliniament comun cu acela al istoriei
României în războiului rămas de pomină, ca
Războiul Rece.
33

4
Nihil sine deo

ugă
pentru armata română
Formular pentru pomenirea Familiei Regale,
cu armata română şi a ţărilor ce sunt în unire cu
noi, cu armatele lor, rostită de Î.P.S. Mitropolitul
Pimen, la slujba Sfintei Liturghii, în noaptea de
Paşti din 1917, în Catedrala Metropolitană din
Iaşi, în prezenţa M.M.L.L. Regele şi Regina şi
a reprezentanţilor tuturor statelor aliate, ofiţeri
superiori şi diplomaţi.
* * *
„Pe Prea Înălţatul şi Iubitorul de Hristos
Domnul nostru Ferdinand I, Regele României;
pe soţia Sa Doamna şi Regina Maria; pe
Alteţa sa Regală Principele Carol, Moştenitorul
Tronului; pe Principesa Elisaveta, Maria,
Principele Nicolae şi Principesa Ileana, cu toată
Augusta Lor Familie, să-L pomenească Domnul
Dumnezeu întru împărăţia sa.
Pre poporul şi armata noastră română şi
pre toate ţările şi armatele care sunt în unire cu
noi: Rusia, Franţa, Anglia, Italia, Belgia, Serbia,
Munte-Negru, Statele Unite ale Americii de Nord,
Portugalia şi Japonia, pentru desăvârşita Lor
biruinţă asupra vrăjmaşilor, să le pomenească
Domnul Dumnezeu întru împărăţia sa, totdeauna,
acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin“.
* * *
Luminiţa GAVRA
Rugăciune pentru războiu, rostită de Î.P.S.
Mitropolit Pimen, la slujba Sfintei Liturghii,
în noaptea de Paşti din 1917, în Catedrala
Metropolitană din Iaşi, în prezenţa M.M.L.L.
Regele şi Regina României şi a reprezentanţilor
tuturor statelor aliate, ofiţeri şi diplomaţi.
„Domnului să ne rugăm!
Doamne Dumnezeul nostru, păzitorul şi
păstrătorul de veacuri al neamului nostru, la
Tine alergăm şi căzând în genunchi ne rugăm:
Întăreşte cu puterea Ta pe Prea Înălţatul nostru
Rege Ferdinand I şi pe toate statele ce sunt în
unire cu noi.
Binecuvântează Doamne Armatele Ruso-
Române, care luptă împreună pe Pământul
35

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Nihil sine deo
României şi dă-le lor şi aliaţilor lor biruinţă
desăvârşită asupra vrăjmaşilor.
Şi precum pe sfinţii Tăi Apostoli şi Mucenici
i-ai umplut de duhul vitejiei, ca să lupte până la
jertfa de sânge cu prigonitorii şi împilătorii bisericei
întemeiate de Tine, aşa şi acum întovărăşeşte
cu îngerii Tăi păzitori pe ostaşii noştri şi pe cei ce
sunt în unire cu noi şi-i umple de duhul vitejiei,
ca să pună pe fugă şi să zdrobească taberile
vrăjmaşilor noştri.
Întăreşte-i, ca să întâmpine cu răbdare
neajunsurile războiului şi-i păzeşte cu Puterea
Ta de boale şi de dureri, păstrându-i în deplină
sănătate şi putere. Ajută-le, ca din războiu să se
întoarcă biruitori asupra vrăjmaşilor.
Pe ostaşii răniţi, degrab îi vindecă de ranele
lor şi-i ridică din patul durerii, iar celor ce şi-au
jertfit viaţa lor în războiu, le iartă greşalele şi le
dă fericirea cerească şi pe noi pe toţi ne miluieşte
şi ne păzeşte de primejdii, acum şi în veci,
Amin“.
BISERICA MILITARĂ A REGIMENTULUI
30 GARDĂ „MIHAI VITEAZUL”
În ziua de 20 aprilie 2003 (Duminica Floriilor),
la Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul” au avut
loc două evenimente importante pentru militarii
acestei structuri: sfinţirea locului unde, prin
contribuţia cadrelor militare şi a personalului civil
din regiment, prin contribuţii ale unor sponsori
civili, va fi ridicată biserica cu hramul Sfântul Mare
Mucenic Mina şi dezvelirea bustului domnitorului
Mihai Viteazul. Slujba de sfinţire a fost oficiată
de către Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul din
încredinţarea vrednicului de pomenire Părintele
nostru Teoctist, Patriarhul României, împreună cu
P.C. pr. Cristian Niculescu, preotul regimentului şi
un sobor de preoţi militari. Biserica va funcţiona
cu paraclis militar; sfântul locaş va fi zidit din
beton şi cărămidă cu dimensiuni generoase în stil
clasic bizantin treflat, cu elemente arhitectonice
brâncoveneşti.
În ziua de 26 iunie 2003, prin lucrarea de
sinergie Mântuitorul Hristos – Sfântul Mare
Mucenic Mina – „Asociaţia Sfântul Mare Mucenic
Mina”, s-a pus „piatra cea din capul unghiului”,
turnarea primilor 73 m 3 de beton ai fundaţiei
bisericii din partea altarului şi a naosului. După
36
Elisabeta PREDA
eforturi deosebite şi încercări cunoscute doar
de Bunul Dumnezeu, cu rugăciune şi strădanii
duhovniceşti, la data de 1 aprilie 2007 (Duminica
Floriilor) s-a primit binecuvântare pentru a putea
fi oficiate sfintele slujbe ale cultului divin public
ortodox, biserica fiind „Muntele Taborului” unde
Cerul coboară pe pământ dar şi locul unde se
regăsesc laolaltă, în rugăciune, comuniune şi
dragoste creştinească militari activi, în rezervă şi în
retragere, familiile acestora şi alţi credincioşi civili.
În perioada postului mare din anul 2007
s-a montat catapeteasma sculptată în lemn de
tei la atelierul de tâmplărie al penitenciarului din
Focşani.
În vara anului 2007, cu binecuvântarea
Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, au în
început cu osârdie creştinească şi binecuvântare
cerească, lucrările de pictură murală într-un
stil de inspiraţie bizantină, realizată în tehnica
„secco” – tempera cu ou, finalizată în vara anului
2008. În luna iunie a anului 2007 s-a realizat, din
plăci de granit gri, pardoseala şi au fost donate
candelabrele şi aplicele. Au mai fost donate

Nihil sine deo
chivotul, sfeşnice pentru Sfânta Masă, sfintele
vase liturgice şi tetrapodul. S-a realizat mozaicul
exterior pentru icoana-hram a Sfântului Mare
Mucenic Mina.
Ca semn de recunoştinţă adusă Bunului
Dumnezeu şi alesului Său – Sf. Mare Mucenic
Mina pentru încununarea străduinţelor tuturor
ostenitorilor pentru înălţarea sfântului locaş, în
data de 20 septembrie 2009 am trăit un moment
unic, de înaltă spiritualitate – sfinţirea bisericii
militare de către Prea Fericitul Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi Î.P.S.
Nifon Arhiepiscop şi Mitropolit al Târgoviştei,
împreună cu toţi preoţii militari din garnizoana
Bucureşti au sfinţit acest locaş.
Cu acest prilej, biserica a primit şi hramul
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de
Biruinţă.
La propunerea ministrului apărării naţionale,
domnul Gabriel Oprea, Preafericitul Părinte
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a
acordat Înalta binecuvântare ca biserica militară
a Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul” din
Comandamentul Logistic Întrunit să primească
rangul de „Lăcaş de cult reprezentativ cu utilitate
de protocol al Ministerului Apărării Naţionale”.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
37

5
Eroica

SUBLOCOTENENTUL P.M.
ECATERINA TEODOROIU
Ecaterina Teodoroiu s-a
născut la 14 ianuarie 1894 în
comuna Vădeni, aflată astăzi în
componenţa municipiului Târgu-
Jiu, fiind cel de-al treilea copil din
cei opt ai familiei Vasile şi Elena
Toderoiu. A început şcoala primară
în satul natal şi a terminat-o la
Târgu-Jiu. Ecaterina a fost elevă,
probabil între anii 1905-1909,
la Şcoala româno-germană din
Târgu-Jiu (situată pe strada Popa
Şapcă), unde era director Ştefan
Bobancu.
Etapa finală a studiilor urmate
de Ecaterina a constituit-o perioada
de şapte ani în care a frecventat
cursurile liceale la Bucureşti,
până în vara anului 1916. În 1909
Ecaterina se afla la Bucureşti unde a urmat
iniţial cursurile unui gimnaziu-pension de lângă
Cişmigiu, dorind să devină învăţătoare. Ulterior
şi-a continuat studiile la o şcoală de infirmiere.
În condiţiile declanşării Primului Război
Mondial, elevă fiind, Ecaterina s-a înrolat
într-una din primele unităţi de cercetaşi din
Bucureşti, cohorta „Păstorul Bucur”, condusă
de către Arethia Piteşteanu. În vara anului 1914,
Ecaterina revenea la Târgu-Jiu, activând în
cadrul cohortei de cercetaşi „Domnul Tudor”.
Din iunie până în august 1916, Ecaterina
s-a aflat din nou la Târgu-Jiu, unde activează în
cadrul cohortei „Domnul Tudor” sub conducerea
lui Liviu Teiuşanu, instructor al cohortei din
septembrie 1914.
La frontiera cu Austro-Ungaria se afla, în
momentul declanşării ofensivei armatei române
la 15 august 1916, Regimentul 18 „Gorj”, în
cadrul acestuia activând şi fratele Ecaterinei,
Nicolae, care urma instrucţia pentru caporali.
Dr. Veronica BONDAR
În dimineaţa zilei de 15/28 august 1916,
Cătălina este chemată la sediul Crucii Roşii
din Târgu-Jiu, împreună cu toţi cercetaşii.
Referindu-se la acele zile, Ecaterina avea să
consemneze ulterior: „La decretarea mobilizării
în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă
la îngrijirea răniţilor în Târgu-Jiu”.
După declanşarea războiului, ca urmare a
deselor vizite făcute fratelui său pe linia frontului,
Ecaterina a luat hotărârea de a participa activ la
luptele purtate de către armata română împotriva
invadatorilor germani.
La 5/18 septembrie 1916, trupele române se
aflau pe vechea frontieră la vama Buliga, fiind în
retragere. În aceste condiţii, Cătălina merge la
Bumbeşti-Jiu pentru a-l vizita pe fratele său care
se afla pe front.
În ziua de 6/19 octombrie 1916, germanii
care se întăriseră prin aducerea Diviziei a XI-a
Bavareză şi a artileriei grele, declanşează
ofensiva pentru străpungerea frontului românesc
39

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
ce se întindea pe o lungime de 50 de km pe
crestele Carpaţilor.
În perioada cuprinsă între 27 septembrie/
10 octombrie şi 5/18 octombrie 1916, Ecaterina
Teodoroiu a făcut dese călătorii la Bumbeşti-Jiu
pentru a se interesa de fratele ei Nicolae.
Ca urmare a înaintării germane spre sud,
în ziua de 10/23 octombrie 1916, la Marele
Cartier General s-a organizat un consiliu militar,
în cadrul căruia generalul Culcer punea în
dezbatere necesitatea evacuării Olteniei şi a
unei părţi din Muntenia.
În condiţiile în care situaţia frontului era
îngrijorătoare, comanda Armatei I care lupta în
munţii Olteniei este preluată de către generalul
Ion Dragalina.
A doua zi, la 11/24 octombrie 1916, generalul
Dragalina a plecat în inspecţie la Rugi, Vălari şi
Bumbeşti-Jiu. Cu acest prilej, Ecaterina, care
se afla într-o ambulanţă cu răniţi pe şoseaua
către postul de comandă din Horezu-Schela, l-a
întâlnit pe generalul Ion Dragalina.
La 12/25 octombrie 1916, dorind să vadă
poziţia unor trupe germane aflate în defileul Jiului,
generalul Dragalina a plecat spre Lainici, unde
40
este rănit la umărul drept de gloanţele inamice.
Tratat iniţial la un spital din Târgu-Jiu, generalul
Ion Dragalina este evacuat spre Craiova.
La 14/27 octombrie 1916, armata română
declanşează un contraatac împotriva ocupanţilor
germani, grupul de Divizii von Kneussl fiind
respins spre nord şi vest. Cu acest prilej au
fost capturate cartierul Diviziei a XI-a Bavareză,
peste 200 de chesoane, 36 de tunuri, 2 baterii
de obuziere, 14 ofiţeri şi peste 1600 de prizonieri
germani.
În dimineaţa zilei de 14/27 octombrie 1916,
în oraşul Târgu-Jiu rămăsese doar o companie
de miliţie pentru paza podului peste Jiu, o
patrulă a acesteia ce fusese trimisă spre vest, la
Slobozia, fiind surprinsă de către inamic.
Bătălia de la Podul Jiului s-a declanşat la
orele 11.30, aici luptând alături de soldaţi şi o
parte a populaţiei civile, precum şi cercetaşii
din rândul cărora s-a remarcat prin curajul său
Ecaterina Teodoroiu, „eroina de la Jiu”.
În ciuda victoriei de la Jiu, Marele Cartier
General decide retragerea Diviziei a XI-a la
Piteşti în timp ce la Petroşani, Divizia a XI-a
Bavareză se reface pentru o nouă ofensivă.
Casa memorială Ecaterina Teodoroiu

Eroica
Din 23 octombrie/5 noiembrie 1916 şi până
la sfârşitul lunii, Ecaterina s-a aflat la Bucureşti
unde a fost felicitată pentru eroismul său de către
familia regală. Revenind pe front a participat la
luptele de la 31 octombrie, de la Sâmbotin.
La 1/14 noiembrie 1916 fratele Ecaterinei,
Nicolae, a pierit în luptele de la Porceni. Din
acea zi, Ecaterina va lupta sub comanda
locotenentului Gheorghiţoiu, fostul comandant
de pluton al fratelui său.
În noaptea de 1-2 noiembrie 1916, Ecaterina
se afla la Dăneşti. Armata română se retrăsese
spre Dăneşti şi Brătuia, în condiţiile în care
Tg-Jiu este ocupat de către germani la
3 noiembrie 1916.
În noaptea de 3-4 noiembrie 1916, trupele
române părăsesc Brătuia şi rezistă o vreme la
sud de localitatea Floreşti. În aceeaşi noapte
Ecaterina cade prizonieră în luptele de pe
înălţimile Răşina-Peşteana-Tunşi, dar reuşeşte
să fugă de sub escortă şi este rănită la piciorul
drept.
După luptele de la Bărbăteşti, de la 5-6
noiembrie, Ecaterina participă la luptele de la
Ţânţăreni şi la contraofensiva de la Filiaşi unde
este rănită de un obuz care îi fracturează tibia şi
coapsa stângă. Regimentul 18 se retrage spre
Răcari, în timp ce Ecaterina, rănită la ambele
picioare şi la umărul stâng, este evacuată la
Filiaşi, iar de acolo la Craiova şi ulterior la
Bucureşti.
După ocuparea capitalei de către armata
germană, în perioada 13-20 noiembrie 1916 are
loc evacuarea armatei şi administraţiei româneşti
în Moldova. Cu acest prilej, Ecaterina, fiind rănită,
este evacuată la Iaşi, în timp ce regimentul său
se retrage fără luptă pe direcţia Filiaşi-Craiova-
Slatina-Ploieşti-Buzău-Târgovişte-Râmnicu-
Sărat-Varniţa pe Siret.
La Iaşi, Ecaterina este internată la Spitalul
Liceului Naţional nr. 266. Aici avea să primească
gradul de sublocotenent cu ocazia unei vizite a
reginei Maria.
Între 9/22 şi 14/27 decembrie 1916, în
timpul desfăşurării bătăliei de la Râmnicu-Sărat,
Ecaterina îşi aşterne pe paginile carnetului de
front amintirile din perioada luptelor de pe Valea
Jiului la care participase.
Ofensiva germană este oprită la 24 decembrie
1916, după ocuparea Brăilei şi a Rîmnicului-
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Sărat, la sud de Siret. Astfel, la sfârşitul anului
1916 frontul se stabileşte definitiv pe râurile
Şuşiţa-Putna-Siret şi pe fluviul Dunărea.
În perioada petrecută în spitalul ieşean,
Ecaterina l-a întâlnit pe tânărul ofiţer Gheorghe
Mănoiu, între cei doi creându-se „o legătură
prietenească”. Acesta a revenit la unitatea sa,
Regimentul 43/59 la începutul lunii ianuarie
1917, iar la 23 ianuarie, când părăseşte spitalul,
Ecaterina se va îndrepta spre aceeaşi unitate
militară care era cantonată în comuna Dumitreşti-
Gălăţei.
La începutul lunii februarie 1917, Ecaterina
este prezentată elevilor Şcolii Militare de
Infanterie de către Liviu Teiuşanu, cel care o
numea într-un raport către principele Nicolae,
„Jeana D’Arc a noastră”.
Pe baza acestui raport, în martie
1917, Ecaterina primeşte Ordinul „Virtutea
cercetăşească în aur de război”, iar pentru faptele
de arme pe front, i se acordă „Virtutea Militară”
de război clasa a II-a şi gradul de sublocotenent
41

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
prin Decretul nr. 191 din 10 martie 1917, publicat
în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917.
Festivitatea de conferire a avut loc la 19
martie 1917, Ecaterina primind decoraţia din
mâinile regelui Ferdinand I.
Ulterior, primeşte la cerere, comanda unui
pluton din Compania a 7-a a Regimentului 43/59
Infanterie cantonat la Codăeşti-Vaslui din data
de 25 aprilie/8 mai 1917 unde şi-a continuat
instrucţia pe baze moderne până la începutul
lunii august, când este trimis pe front.
În perioada în care Ecaterina s-a aflat la
Codăeşti, în presă apar numeroase articole
elogioase la adresa sa, prezentând faptele de
arme ale „eroinei de la Jiu”.
Ofensiva armatei române din vara anului
1917 a fost pregătită de Marele Cartier General,
iar planurile de operaţiuni au fost comunicate
trupelor în cursul lunilor mai şi iunie 1917. După
aproape opt luni de pregătiri, la începutul lui
august 1917 avea să se declanşeze ofensiva pe
baza planului generalului Eremia Grigorescu.
Din 4/17 august 1917, Regimentul 43/59,
aflat în rezerva Armatei I, s-a pregătit pentru
intrarea în prima linie. Astfel, la 5 august pleacă
din gara Vaslui spre Tecuci. Ulterior va trece
Siretul şi staţionează o vreme în pădurea Malta
Seacă, în apropierea frontului.
La 17 august 1917, dorind să o ferească pe
Ecaterina de moarte în luptele de la Muncelu,
generalul Broşteanu a rugat-o să treacă la
spitalul mobil aflat în spatele frontului, dar eroina
a refuzat.
Luptele de la Muncelu, declanşate la 15/28
august au fost la fel de grele precum cele de la
42
Jiu din anul precedent. La 18 august Regimentul
43/59 se îndrepta spre front, iar la 20 august
este trimis în linia I în locul Regimentului 35
Infanterie, pe Valea Zăbrăuciorului, spre Dealul
Secului. Ecaterina şi-a însoţit regimentul pe front
pe o ploaie torenţială.
În ziua de 21 august 1917 au căzut în luptele
de la Muncelu 35 de ofiţeri şi aproape 2.700
de soldaţi români. A doua zi, la 22 august
1917, Batalionul II din care făcea parte plutonul
comandat de către Ecaterina a trecut din rezervă
în linia I.
În seara zilei de 22 august, după lupte
grele, Ecaterina se află cu plutonul său
în tranşee, pe Dealul Secului, deasupra
pârăului Zăbrăuciorul, în zona Muncelului.
În acele clipe, observând că inamicul pregăteşte
un contraatac, Ecaterina a părăsit poziţia din
tranşee dorind să-i determine pe soldaţii români
să pornească la atac cu îndemnul : „Înainte
băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”. Imediat a
fost lovită în zona inimii de două gloanţe venite
dinspre poziţiile ocupate de Regimentul 40
de rezervă german, ultimele sale cuvinte fiind:
„Înainte! Răzbunaţi-mă!”.
Trupul eroinei a fost transportat de
către brancardieri la postul de comandă al
regimentului, unde a rămas până a doua zi,
când a fost înmormântată cu paradă militară
într-o poiană din Zăbrăuţi, pe valea pârâului
Glod, comuna Fiţioneşti, lângă căpitanul Morjan
Dumitru, gorjean şi el, mort cu o zi înainte în
fruntea Companiei a 6-a.
Ziarul „România” din 27 august 1917 a făcut
cunoscută tuturor românilor din Moldova, şi
celor refugiaţi aici, jertfa supremă a „eroinei de
la Jiu”.
După încheierea războiului pentru întregirea
neamului, la 17 iulie 1921 s-a decis realizarea
la Târgu-Jiu a unei statui în cinstea Ecaterinei
Teodoroiu.
Referindu-se la ideea ridicării unui monument
în cinstea Ecaterinei la Târgu-Jiu, generalul Henri
Mathias Berthelot spunea: „Găsesc înălţătoare
ideea de a comemora printr-un monument
înaltele fapte ale Ecaterinei Teodoroiu. Va fi din
partea celor vii o dovadă de recunoştinţă şi de
admiraţie; dar va fi, de asemenea, cel mai frumos
exemplu de virtuţi ale neamului pentru generaţiile
ce vor veni”. De altfel, la 9 iunie 1921, cu ocazia

Eroica
sărbătoririi centenarului „Tudor Vladimirescu” au
fost aduse la Târgu-Jiu rămăşiţele pământeşti
ale Ecaterinei. La festivitatea de la Târgu-Jiu a
participat şi Octavian Goga, poet şi om politic,
care a însoţit cortegiul funerar de la gară până la
primărie, unde a rostit un emoţionant discurs.
Un monument dedicat Ecaterinei Teodoroiu
a fost ridicat la Târgu-Jiu în 1935-1936, sub forma
unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief
de către Miliţa Petraşcu şi amplasat în centrul
municipiului Târgu-Jiu între clădirea Primăriei
şi Catedrala ortodoxă cu hramul „Sf. Voievozi
Mihail şi Gavriil”. În anul 1976 a fost amplasată
în municipiul Târgu-Jiu o statuie a Ecaterinei
realizată de către Iulia Oniţă. Monumente în
cinstea Ecaterinei au fost ridicate şi la Brăila şi
Slatina.
Pentru cinstirea eroismului şi patriotismului
său exemplar, numele eroinei de la Jiu este purtat
cu mândrie de una dintre cele mai prestigioase
instituţii de învăţământ din municipiul Târgu-Jiu,
Colegiul Naţional „Ecaterina Teodoroiu”.
Din dorinţa de a păstra vie în conştiinţa
noilor generaţii amintirea eroinei de la Jiu, din
anul 1938, casa familiei Toderoiu, construită în
1884, a fost amenajată ca şi casă memorială
„Ecaterina Teodoroiu”.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
* * *
ORDIN DE ZI NR. 1 DIN 23 AUGUST 1917
În timpul ciocnirii de ieri noapte pe Dealul
Secului a căzut în fruntea plutonului său, lovită în
inima-i generoasă de două gloanţe de mitralieră,
voluntara Ecaterina Teodoroiu din Compania
a 7-a.
Pildă rară a unui cald entuziasm unit cu cea
mai stăruitoare energie, aceea pe care unii au
numit-o cu drept cuvânt Eroina de la Jiu, şi-a dat
jertfa supremă, lipsită de orice trufie, de orice
deşartă ambiţie, numai din dragostea de a apăra
pământul ţării acesteia cotropită de duşmani.
Ecaterina Teodoroiu a fost la înălţimea celor
mai viteji apărători ai ţării sale şi i-a întrecut
prin puterea cu care înfrângând slăbiciunea
femeiască a ştiut să dovedească vigoarea
bărbăţiei de trup şi de suflet şi calităţile întregi
ale unui ostaş îndrăzneţ, neobosit şi plin de
entuziasmul de a se face folositoare cu orice
preţ.
Aceea care a luptat ca un viteaz din
alte vremuri la Târgu-Jiu, aceea care şi-a
desfăşurat energia-i rară împotriva „morţii albe”
care a secerat pe camarazii ei bolnavi de tifos
exantematic, pornise din nou în luptă cu un
43

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
avânt renăscut, cu nădejdea că va contribui şi ea
la opera cea mare a revanşei la a cărei pregătire
a luat parte foarte activă, conducând instrucţia.
A căzut înainte de a ajunge la ţelul acestei
revanşe. Şi-a dat viaţa cu simplitatea eroismului
adevărat, nu pentru a obţine apoteoze de vorbe
ci pentru că aşa cerea inima ei, pentru că aşa
credea sufletul ei că se împlineşte datoria vieţii.
Aceea care în vitejia-i comunicativă a murit
în clipa când se descoperea spre a-şi îndemna
ostaşii cu vorbele: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi,
sunteţi cu mine!”, are drept din clipa aceasta
la cinstirea veşnică a unui nume neuitat de
camarazi.
Pentru dragostea-i de ţară, pentru simţu-i
rar al datoriei, pentru energia şi avântul cu
care şi-a împlinit ceea ce socotea misiunea ei,
până la jertfa supremă, o citez la ordin de zi pe
Regiment, dând-o ca pildă tuturor ostaşilor.
44
Comandant Lupeni
Colonel s/s indescifrabil
* * *
Nr. 108 din 24 august 1917
BRIGADA 21 INFANTERIE CĂTRE DIVIZIA XI
Am onoarea a înainta alăturatul concept de
ordin de zi, privitor la eroina voluntară Ecaterina
Teodoroiu.
Părerea mea este că această regretabilă
pierdere şi faptele ei viteze la care face referire
Comandantul Regimentului, să se citeze prin
Înalt Ordin pe armată.
Am întâlnit pe voluntara Teodoroiu, în ziua
când am venit la Poienile Popei cu brigada,
făcând un drum extraordinar de greu pe o ploaie
torenţială care a durat de cu noapte până la
ajungerea la destinaţie. Avea cu ea arma pe un
sac de pesmeţi atârnat de gât. Întrebând-o ce
face, mi-a răspuns cu veselia ei obişnuită, că
luptă cu „greul” şi nu se simte biruită, arătându-mi
sacul. Era plin cu cartuşe. Mi-a spus apoi că „ţine
cu orice preţ a lua parte la aceste prime lupte, ca
să nu zică soldaţii că până acum i-a îndemnat
să fie viteji şi tocmai când trebuie să le dea şi
exemplul de vitejie, ea să dispară din mijlocul lor,
trecând la un serviciu înapoia frontului. După ce
va obţine o biruinţă cu plutonul ei, va trece la
Crucea Roşie.
Comandantul Brigăzii 21
Colonel Anastasiu
Nr. 14551 din 25 august 1917
* * *
DIVIZIA XI-A CĂTRE ARMATA I
Am onoarea a vă înainta alăturat raportul
nr. 108 al Brigăzii 21 Infanterie prin care se
relatează moartea eroică a Ecaterinei Teodoroiu,
voluntară în Regimentul 43/59 Infanterie, omorâtă
de două gloanţe vrăşmaşe în fruntea plutonului
ei, în atacul din noaptea de 22/23 august.
Cu această ocazie am onoarea a aduce la
cunoştinţă că în ziua de 17 august am chemat-o
la Cartierul Diviziei la Pufeşti, unde i-am mulţumit
pentru serviciile aduse în Regiment, pe zona de
refacere, rugând-o a primi să treacă la spitalul
mobil, unde avea ocazia să dea noi dovezi de
devotament şi dragoste, pentru gorjenii ei şi
pentru armată.
Dânsa m-a rugat însă în modul cel mai
energic de a-i permite să ia parte 3-4 zile la
lupte, spre a da noi dovezi de vitejie, în mijlocul
soldaţilor, pe care ea i-a îmbărbătat şi condus pe
zona de reorganizare.
Apoi, dacă Dumnezeu o va apăra şi va trăi, va
executa ordinul ce i-am dat, dar până atunci nu.
M-am văzut atunci obligat a-i îndeplini
voinţa.
Fatalitatea a urmărit-o însă.
Cu moartea ei se dă cea mai nobilă şi
extraordinară pildă de iubire de soldaţi, armată
şi ţară, de Maiestatea Sa Regele şi Maiestatea
Sa Regina, în numele cărora se închina zilnic.
Pentru toate aceste fapte merită a fi citată
printr-un ordin de zi pe Armata I-a sau chiar pe
întreaga armată.
Cu onoare vă rog dar a interveni locului în
drept în acest sens.
Comandantul Diviziei a XI-a
General Broşteanu

SMARANDA BRĂESCU –
UN SIMBOL
AL ÎNDRĂZNELII OMENEŞTI
Smaranda Brăescu s-a
născut la 21 mai 1897, în
apropiere de Tecuci, în satul
Hânţeşti, comuna Buciumeni,
judeţul Covurlui (actualmente
judeţul Galaţi). După terminarea
şcolii primare, a urmat o şcoală
profesională de fete la Bârlad,
unde, conform propriilor
mărturisiri, la vârsta de 15 ani
a văzut pentru prima dată un
avion, pilotat de locotenentul
(viitorul general) aviator
Gheorghe Negrescu. A fost
apoi trimisă la Bucureşti, unde a
locuit la internatul azilului „Elena
Doamna” şi a studiat la Şcoala
Normală „Principesa Elisabeta”.
După terminarea Primului
Război Mondial a fost o perioadă
de timp învăţătoare în satul natal. La Tecuci a
vizitat, în 1923, aerodromul Şcolii de pilotaj, unde
sublocotenentul Dumitru Naidinescu a invitat-o
să zboare, lucru care i-a marcat implacabil
destinul şi avea să-i lege definitiv viaţa de zbor.
Între anii 1924-1929 tânăra Smaranda
Brăescu a urmat cursurile Academiei de Belle-
Arte din Bucureşti, secţia de artă decorativă si
ceramică.
În 1928, a avut loc un mare miting aviatic
la Bucureşti, la care au participat şi câţiva
paraşutişti germani, printre care şi cunoscutul
inventator de paraşute inginerul Otto Heinecke.
Acesta a invitat-o în Germania, pentru a obţine
brevetul de paraşutist. A împrumutat suma de
Colonel dr. Mircea TĂNASE
60.000 lei şi a plecat în Germania
la 1 iulie 1928. La Berlin şi-a
cumpărat o paraşută cu 40.000
lei de la firma Schröder et Co. şi,
peste numai patru zile, la 5 iulie
1928, a executat primul salt. Iată
cum descrie acest eveniment:
„Mă urc în avion. Mai erau
înăuntru dl. Heinecke, un director
din Serviciul aeronautic ger man,
dl. Peter şi doi piloţi. Pasărea de
metal se desprinde şi începe să
urce. Jos, mulţimea agita batiste,
pălării. În avion, dl. Heinecke
şi-a pierdut liniştea, e agitat. Nu
cred să fi fost emoţie, ci grija ca
încercarea să fie executată în
cele mai bune condiţiuni. Consulta
aparate, consulta piloţii şi în cele
din urmă mă consulta şi pe mine...
cu privirea. Un singur gând mă stăpânea: să
execut cu stricteţe mişcările care-mi fuseseră
recomandate... Eram la 600 m înălţime, când dl.
Heinecke îmi făcu semn să fiu gata. Îmi cerceta
aranjamentul paraşutei, pe care singură mi-o
aşezasem înaintea urcării în avion. Am ieşit pe
uşa aparatului. Era un curent puternic şi a trebuit
să mă ţin zdravăn de uşă şi să îndoi picioarele,
care îmi erau sprijinite de bară. Eram în plin
aer şi curentul sporea. Mă usturau ochii de nu-i
puteam ţine deschişi. Simţii cele două bătăi
pe umăr. Dl. Heinecke îmi dă semnalul să mă
arunc. Am tras picioarele de pe bară şi mi-am
dat drumul. Un fâlfâit ca de aripi uriaşe. Cădeam,
45

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
cădeam cu toată greutatea corpului, cu toată
senzaţia căderii vertiginoase. O clipă nesfârşită
şi deodată o smucitură, care curmă fâlfâitul
paraşutei în desfăşurare. Se deschisese şi eram
salvată. Făcui ochii mari şi privii în jur. Avionul
era aproape, dl. Heinecke mă saluta cu şapca.
Îi răspunsei, dând din mâini şi din picioare. Apoi
mă pornii pe râs, aşa singură în cer, ca un copil
căruia i-a reuşit o ştrengărie... Am căzut
pe spate, fără măcar să mă zgârii. Cei
ce au pornit spre locul unde căzusem
m-au găsit strângându-mi liniştită
paraşuta. Dl. Heinecke m-a îmbrăţişat
şi a strigat: Bravo România!”.
Astfel, prin saltul Sma randei
Brăescu, România devenea, după
Franţa, Cehos lovacia şi Elveţia, a patra
ţară din Europa care avea o paraşutistă
brevetată.
În următorii doi ani, în cadrul
unor mitinguri aviatice organizate de
Asociaţia Română pentru Propaganda
46
Aviaţiei (ARPA), Smaranda Brăescu a mai
executat 11 salturi cu paraşuta, la Bucureşti,
Braşov, Galaţi, Brăila, Cernăuţi, Cluj, Oradea,
Satu Mare, la unul dintre acestea rănindu-se grav
(trei coaste rupte şi dublă fractură la un picior) şi
fiind nevoită să stea la pat timp de şase luni.
După această convalescenţă, şi-a reluat
pregătirea în vederea doborârii recordului
feminin european şi, la 2 octombrie 1931, a
decolat de pe aerodromul Pipera cu un avion
Potez XIII, pilotat de un as al aviaţiei româneşti,
locotenentul Alexandru Papană, şi escortată
de alte două avioane, unul medical şi celălalt
cu un oficial al Aeroclubului, a sărit de la 6.000
metri (înălţime confirmată de barografe, în
timp ce altimetrul avionului a indicat 6.200 m).
Papană avea să relateze: „Ajunşi la 6.000 de
metri, domnişoara Smaranda Brăescu se ridică
în picioare, se urcă pe scaunul pe care şezuse
în carlingă şi trece, scurt şi cu multă stăpânire
de sine, cu unul din picioare peste marginea
carlingii. Mă uit un moment înainte şi apoi mă
întorc din nou către «navigatoarea mea» pentru
a-i face semn să sară. Constat însă că a dispărut.
Totul s-a consumat atât de repede... Am făcut un
viraj vertical şi am avut una din marile surprize si
bucurii depline trăite până atunci. În îngrijorarea,
care mă săgetase o clipă, în faţa ochilor mi-a
venit cel mai sigur şi ferm răspuns al faptelor
domnişoarei Smaranda Brăescu: paraşuta se
deschidea în acel moment şi începea să scrie
acolo, pe cerul Bărăganului, ceea ce avea să
devină o realitate...”.
După 21 minute şi 25 secunde, conform
cronometrării comisarului sportiv al Aeroclubului

Eroica
Regal al României, Smaranda
Brăescu a aterizat lângă gara
Sărăţinca, la 28 km de Slobozia,
saltul său fiind omologat de Federaţia
Aeronautică Internaţională (FAI) ca
record mondial (recordul american
era de 5.384 m). Regele Carol al IIlea
avea să o decoreze cu Ordinul
„Virtutea Aeronautică”, clasa Crucea
de Aur, iar drumul sportivei românce
spre consacrarea definitivă fiind astfel
deschis.
Cu sprijinul autorităţilor aeronautice
române, dar mai ales susţinută
financiar de ziarul „Universul” (care
a organizat o colectă în acest sens),
de Aeroclubul Albastru şi de comandorul aviator
Dumitru Bădulescu, Smaranda Brăescu a plecat
la sfârşitul anului 1931 în SUA, unde, după ce
a participat la mai multe mitinguri aviatice, a
obţinut aprobarea Departamentului Apărării să
se antreneze într-o unitate de aviaţie din Miami
şi să execute un salt de record.
La 19 mai 1932 a executat un salt de la
7.233 metri, record mondial care a rezistat 20 de
ani, până când, la 8 mai 1951, un alt paraşutist
român, Traian Dumitrescu-Popa, avea să-l
doboare, cu un salt de la 7.250 metri. Iată cum
avea să consemneze Smaranda această reuşită
de excepţie: „Marea încercare se petrecea pe
platoul Sacramento, în vecinătatea Munţilor
Sierra Nevada. Înzestrată cu o paraşută construită
în ţara mea şi cu aceea obligatorie furnizată de
armata americană, mă urcai în avionul pilotat
de un aviator curajos. Urcarea, împiedicată la
început de un vânt puternic, fiindcă ziua de 19
mai era foarte rea, nu se putea face mai repede.
La 24.200 picioare engleze [7.400 m], pilotul îmi
făcu semn să mă lansez. Frigul era intens, însă
respiraţia îmi era uşurată de masca de oxigen
pe care o ţineam aplicată pe gură. Răspunsei
pilotului să mai urce. Dar acela îmi strigă: «Nu
mai avem oxigen; lansaţi-vă sau cobor!». Am
aspirat atunci cât am putut mai mult oxigen, apoi,
smulgându-mi masca de pe faţă, o aruncai în
aparat, zvârlindu-mă în gol. Mă precipitai nu ştiu
câţi metri fără să-mi pierd cunoştinţa. Apoi simţii
o smucitură şi paraşuta, aceea construită în ţara
mea, se deschise [cea de fabricaţie americană
nu a funcţionat]. Vântul, foarte puternic, făcea
Calendarul tradiţiilor militare 2011
să se balanseze înfricoşător învelişul, ceea ce
îmi cauză mari suferinţe din cauza smuciturilor
violente pe care trebuia să le îndur. Coboram cu
o iuţeală de patru metri pe secundă, care uneori
creştea până la 12 m/secundă... Coborârea a
durat 25 minute şi s-a făcut la 20 mile distanţă
de platoul Sacramento. Atinsei pământul lângă o
cârciumă şi acela care mă ajută să mă eliberez
de paraşută a fost un ţăran. Uimit că se găseşte
în faţa unei femei, el mă duse cu automobilul
până la cel mai apropiat câmp de aviaţie, unde
cu ajutorul unui aeroplan al aviaţiei americane
am ajuns la San Francisco ... Când sosi vestea
fericitei mele aterizări, miile de persoane care se
aflau pe platoul din Sacramento au izbucnit într-o
explozie de aplauze. Recordul meu a fost imediat
omologat de Aeroclubul din Washington”.
La întoarcerea în ţară, a făcut o escală la
Roma, unde a fost primită de ministrul italian al
Aerului, mareşalul Italo Balbo.
Autorităţile române au răsplătit-o acordându-i
o baretă la „Crucea de aur” a Virtuţii Aeronautice
deja obţinută după saltul din octombrie 1931.
În cuvântul său, regele Carol al II-lea avea să
spună: „Ştiu cât te-ai zbătut şi tot ce ai suferit.
Meritul îţi este cu atât mai mare, cu cât mai
însemnate au fost obstacolele care ţi-au stat
în cale”. Renumitul publicist Stelian Popescu,
directorul ziarului „Universul”, cel care a susţinut
o parte din efortul financiar al acestei expediţii
spre consacrarea mondială definitivă, va rosti,
de asemenea, cuvinte memorabile la festivitatea
organizată la revenirea campioanei mondiale
din America: „Domnişoara Smaranda Brăescu,
47

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
româncă în toată accepţiunea cuvântului, pe
care o vedeţi astăzi în mijlocul dumneavoastră,
este pentru noi una din acele rare călăuzitoare
care ne mai dă speranţa unor vremuri mai bune.
Fapta ei a verificat credinţa că în neamul nostru se
găsesc energii latente, de o potenţialitate foarte
mare, cu ajutorul cărora putem să sperăm în zile
mai bune. Cu fapta sa se poate mândri omenirea
întreagă, se poate mândri îndeosebi tot genul
femeiesc, căci ea deţine azi recordul îndrăznelii
omeneşti. Ziarul Universul se simte mândru că
a putut descoperi un asemenea mărgăritar”.
Nu mai puţin plin de elogii este discursul rostit,
la Academia Română, la 28 mai 1932, de
poetul academician Octavian Goga: „Propun
ca Academia Română, în sesiunea ei actuală,
să acorde premiul de Virtute «Mavrogheni»
domnişoarei Smaranda Brăescu, cunoscută
paraşutistă. Când fac această propunere, îmi
dau seama că nu mă îndepărtez cât de puţin de
spiritul literelor fundamentale, care interpretează
virtutea în sensul abnegaţiei şi al jertfei şi vrea
să recompenseze aceste calităţi sufleteşti.
În adevăr, nu cunosc un adevăr pentru o
idee, manifestat cu o pornire de sacrificiu mai
curată, mai îndrăzneaţă şi mai nobilă, decât
actele eroice ale acestei fiinţe plăpânde, care,
48
primejduindu-şi viaţa de atâtea ori, a stabilit
recorduri în aviaţie, purtând faima numelui nostru
peste hotare. Sunt convins că prin recunoaşterea
ce-i va acorda Academia, se răsplăteşte
vrednicia cea mai de seamă şi că opinia publică
de la noi va sublinia gestul nostru de a pune
în fruntea virtuţilor cetăţeneşti curajul, într-o
vreme când ţara simte de la un capăt la altul
că va mai avea nevoie de el”.
Presa vremii avea să consemneze, la
rândul său, succesele de răsunet ale, de acum
celebrei, Smaranda Brăescu. Astfel, marele
savant Nicolae Iorga spunea, printre altele: „Dra
Brăescu merită, fără îndoială, pentru fapta sa
de extraordinară cutezanţă, şi o recunoaştere
oficială, şi un dar naţional, care ar putea fi o
casă supt care, când nu va mai fi voinica de
astăzi, să-şi poată găsi liniştea”. La rândul său,
poetul Adrian Maniu consemna: „O fată cuminte
şi săracă, de care nu s-ar vorbi – fiindcă binele
e de obicei tăcut – care îşi seamănă numele cu
vitejie, bătând o întrecere într-o îndeletnicire ce
a făcut din jocul cu moartea o profesiune rară,
într-o vreme în care barierele se închid”.
În 1934 Smaranda Brăescu a plecat la
New York, unde a urmat cursurile de pilotaj la
aeroportul Curtiss Weight din Valley Stream, unde

Eroica
a obţinut brevetul de pilot civil, fiind prima femeie
din Europa care a reuşit acest lucru. În 1936 şi-a
împlinit un mai vechi şi statornic vis, acela de a
avea propriul ei avion, reuşind să-şi cumpere, cu
ajutorul donaţiilor şi al unor subvenţii, un avion de
tip Hawk, pe care l-a botezat „Aurel Vlaicu”. Cu
acest avion, la 27 aprilie 1936, a traversat Munţii
Iugoslaviei, recunoscuţi ca fiind printre cei cu cele
mai mari turbulenţe atmosferice din Europa, iar
la 19 mai 1937, a făcut un raid de 1.100 kilometri,
deasupra Mediteranei, de la Roma la Tripoli.
După un zbor de şase ore şi zece minute a ajuns
până aproape de Tripoli, unde a fost nevoită să
aterizeze forţat. La întoarcere, s-a îndreptat spre
Atena şi, pe deasupra Bulgariei, la Bucureşti. La
25 martie 1935 a obţinut certificatul de aviator
emis de Aeroclubul Regal al Angliei, iar zborul de
la Londra la Bucureşti, cu escală pe aeroportul
Le Bourget din Paris, a fost la fel de greu. De
fapt, de la Londra a fugit cu avionul, pentru că
englezii au tergiversat foarte mult repararea
avionului şi formalităţile de rutină.
O etapă deosebit de importantă în viaţa
Smarandei Brăescu a fost cooptarea sa,
alături de Traian Dumitrescu-Popa, în corpul
Calendarul tradiţiilor militare 2011
instructorilor (profesorii Şcolii de Paraşutism)
al primului Batalion de Paraşutişti din Armata
României, înfiinţat, din ordinul generalului Ion
Antonescu, la 10 iunie 1941. Nu avem mărturii
că în această scurtă perioadă marea performeră
ar fi executat salturi cu paraşuta alături de elevii
săi, cum a făcut Traian Dumitrescu-Popa, dar
nu putem pune la îndoială că experienţa sa în
domeniu nu a contribuit decisiv la pregătirea
acestei prime subunităţi de paraşutişti militari.
Veteranul paraşutist Laurenţiu Mărgineanu
afirmă că, la un moment dat, Smaranda Brăescu
a propus pregătirea unui echipaj de paraşutişti
pentru lansarea acestuia de la înălţimea de
peste 10.000 m şi chiar a început pregătirea
acestora, ajungând să fie lansaţi de la 4.000 m,
dar programul a fost sistat, datorită neobţinerii
avizelor eşaloanelor superioare, care considerau
această întreprindere deosebit de periculoasă.
Pentru afecţiunea pe care a arătat-o tinerilor
militari dornici să deprindă tainele saltului cu
paraşuta, a fost răsplătită de aceştia cu apelativul
Duduca, care avea să dăinuie peste ani.
În 1942, Smaranda Brăescu a fost încadrată
în Escadrila Grupului Aerotransport Militar de la
49

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
Băneasa şi în Escadrila 108 Transport Uşor,
cunoscută mai ales ca Escadrila Albă, unitatea
de avioane sanitare (tip RWD-13, de fabricaţie
poloneză) pilotate de femei, care a activat
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
România fiind, la timpul respectiv, singura ţară
din lume ce dispunea de o astfel de unitate.
Ideea înfiinţării ei a aparţinut prinţesei Marina
Ştirbey şi a fost creată după modelul organizaţiei
finlandeze Lotta Sward. Numele escadrilei îşi
are originea în faptul că avioanele sanitare erau
vopsite în totalitate în alb şi aveau aplicate cruci
roşii pe fuzelaj şi aripi, deşi mai târziu, deoarece
sovieticii nu au ţinut cont de acest aspect şi
le-au atacat ca pe orice alt tip de avion militar,
avioanele au fost vopsite în culori de camuflaj.
Din această escadrilă au făcut parte la
început Mariana Drăgescu, Virginia Dutescu,
Nadia Russo, Marina Stirbey şi Irina Burnaia,
iar din august 1948, când a fost redenumită
Escadrila 108 Transport Uşor şi dislocată la
Stalingrad, pe aerodromul de la Kotelnikovo
şi apoi la Plodovitoje, li s-au alăturat Victoria
Pokol, Maria Nicolae, Stela Huţan şi Smaranda
Brăescu.
Escadrila Albă a participat la evacuarea,
pe calea aerului, a răniţilor de pe front. Mariana
Drăgescu avea să-şi amintească mult mai târziu:
„Prin 1935, mi-aduc aminte, a venit în ţară şi
Smaranda Brăescu, pe care eu am primit-o la
aeroport – nu venise nimeni să o întâmpine.
Sosise din America, aterizase în Anglia, acolo îşi
făcuse o avionetă şi a venit în ţară. Atunci am
cunoscut-o, când s-a întors – lipsise mult timp.
Şi de atunci s-a legat o prietenie mare între noi
până la sfârşit”.
Pentru activitatea sa în cadrul Escadrilei
Albe, Smaranda Brăescu a fost decorată, în
1943, cu Crucea „Regina Maria” clasa a III-a.
Şi-a continuat activitatea în cadrul aviaţiei,
executând misiuni de transportare a răniţilor,
medicamentelor, utilajelor şi personalului
sanitar.
Încheierea războiului a găsit-o pe frontul din
Cehoslovacia, la Trencin, la dispoziţia Escadrilei
113 Legătură.
50
După încheierea războiului şi intrarea
României în sfera de influenţă sovietică,
Smaranda Brăescu s-a alăturat celor care nu au
fost de acord cu noul regim politic, iar apropierea
ei de unii dintre cei implicaţi activ în aşa-numita
Mişcare Naţională de Rezistenţă, printre care şi
un grup de paraşutişti coordonaţi de căpitanul
Mihai Ţanţu, au determinat autorităţile comuniste
să o includă pe lista celor care au complotat la
distrugerea unităţii statului, fiind judecată şi
condamnată în contumacie, pentru omisiunea
denunţării complotului, la 2 ani închisoare.
În una din declaraţiile sale, date organelor de
anchetă în anul 1946, căpitanul Mihai Ţanţu
arăta: „După despărţirea mea de domnul avocat
Calleya, aveam în vedere să întreprind o nouă
acţiune în ceea ce priveşte găsirea factorului
politico-moral pe care să mă sprijin. Aveam
în sprijinul întreprinderii acestei acţiuni, două
elemente: vechea mea camaradă de aerodrom,
Smaranda Brăescu, şi dl. Ion Groşanu, ziarist,
cu care făcusem cunoştinţă tot prin aviatoarea
Smaranda Brăescu”.
A reuşit să se sustragă urmăririi autorităţilor
şi, sub un nume fals, s-a ascuns în diverse
locuri din ţară, probabil şi într-o mănăstire,
sub numele de Maria Popescu. O boală gravă
avea să-i grăbească sfârşitul. A fost internată
pe ascuns la Clinica Universitară din Cluj,
unde, sub supravegherea profesorului doctor
Iuliu Haţeganu şi a conferenţiarului Macovei, a
fost operată de cancer mamar. A decedat la 2
februarie 1948 şi, se pare, a fost înmormântată
sub numele de Maria Popescu în Cimitirul
Central din Cluj.
Ca o recunoaştere a meritelor sale, dar şi ca
expresie a preţuirii de care s-a bucurat din partea
militarilor paraşutişti, în anul 1995 Batalionul
498 Paraşutişti din Bacău a primit denumirea
onorifică „Smaranda Brăescu”. În localitatea
sa natală, prin strădania neobositului profesor
Neculai Staicu, cel care a întreprins numeroase
cercetări pentru a-i găsi ultimele urme, a fost
deschisă o expoziţie permanentă „Smaranda
Brăescu”, iar şcoala generală a primit acelaşi
nume al celebrei aviatoare şi paraşutiste.

În cadrul misiunilor desfăşurate sub
egida NATO, ONU, UE şi al misiunilor tip
coaliţie au căzut la datorie în teatrele de
operaţii următorii militarii români participanţi la
îndeplinirea obligaţiilor asumate de România:
BOSNIA-HERŢEGOVINA
17 septembrie 1996 – Sublocotenentul
(p.m.) Remus Brânzan a căzut la datorie
în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului
Gorazde în timp ce conducea excavatorul pe o
pantă abruptă din Bosnia-Herţegovina.
Misiunile „Enduring Freedom” şi ISAF –
AFGANISTAN
11 noiembrie 2003 – Sublo cotenenţii
(p.m.) Iosif-Silviu Fogoraşi şi Mihail-Anton
Samuilă au fost împuşcaţi, în urma unui atac
asupra transportorului amfibiu blindat în care se
aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul „Virtutea Militară”
în grad de Cavaler, cu însemn de război.
24 aprilie 2005 – Sublocotenentul
(p.m.) Narcis Şonei a decedat pe timpul
desfăşurării unei misiuni de patrulare, când
IN MEMORIAM
TAB-ul în care se afla a
trecut peste un dispozitiv
explozibil improvizat,
ceea ce a declanşat
detonarea muniţiei din
interiorul transportorului.
Militarul a fost decorat cu
Ordinul „Virtutea Militară”
în grad de Cavaler, cu
însemn de război.
20 iunie 2006 –
Sublocotenentul
(p.m.) Ionel Gheorghiţă
Drăguşanu şi-a pierdut
viaţa în timpul unei
misiuni de patrulare.
Transportorul în care
se afla a trecut peste
un dispozitiv explozibil
improvizat. A fost decorat
cu Ordinul Naţional
„Steaua României” în grad de Cavaler pentru
militari, cu însemn de
război.
6 septembrie 2007 –
Sublocotenentul
(p.m.) Aurel Marcu a
căzut la datorie pe când
executa o misiune de
patrulare, TAB-ul în care
se afla trecând peste
un dispozitiv explozibil
improvizat. A fost decorat
cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler pentru militari, cu însemn de război.
51

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
20 martie 2008 –
Sublocotenentul
(p.m.) Ionuţ Cosmin
Sandu a căzut la datorie
pe când executa o misiune
de patrulare, HUMVEEul
în care se afla a trecut
peste un dispozitiv
explozibil improvizat. A
fost decorat cu Ordinul
Naţional „Steaua Româ niei” în grad de Cavaler
pentru militari, cu însemn de război.
13 iunie 2008 –
Sublocotenentul
(p.m.) Claudiu Marius
Covrig şi-a pierdut viaţa
în timpul unei misiuni de
patrulare pe Autostrada
A1 (Qalat-Kabul). Trans -
por torul amfibiu blindat, în
care se afla, a fost atacat
de forţele insurgente. A
fost decorat cu Ordinul
Naţional „Steaua României“ în grad de Cavaler
pentru militari, cu însemn de război.
31 august 2008 –
Sublocotenentul
(p.m.) Dragoş Traian
Alexandrescu şi-a pierdut
viaţa în timpul unei
misiuni de patrulare pe
Autostrada A1 (Qalat-
Kabul). Transportorul amfibiu
blindat, în care se afla,
a trecut peste un dispozitiv
improvizat. A fost decorat
cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, cu însemn de război.
26 februarie 2009 – Sublocotenentul
(p.m.) Claudiu Chira a căzut la datorie într-o
misiune de patrulare pe Autostrada A1 (Qalat-
52
Kabul). Autovehiculul de
tip HUMVEE, în care se
afla, a trecut peste un
dispozitiv improvizat. A
fost decorat cu Ordinul
Naţional „Steaua
României” în grad de
Cavaler, pentru militari,
cu însemn de război.
3 aprilie 2009 –
Maiorul (p.m.) Tiberius-
Mar cel Petre şi-a pierdut
viaţa în timpul unei
misiuni de intervenţie
rapidă în sprijinul unei
subunităţi aliate atacate
de insurgenţi. A fost
decorat cu Ordinul
Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler,
cu însemn de război.
7 aprilie 2009 –
Maiorul (p.m.) Iuliu-
Vasile Unguraş a căzut
la datorie în timpul unei
misiuni de patrulare pe
autostrada Kandahar-
Kabul. Autovehiculul în
care se afla a trecut peste
un dispozitiv exploziv
improvizat. A fost decorat
cu Ordinul Naţional
„Steaua României” în
grad de Cavaler, cu
însemn de război.
23 februarie 2010 –
Sublocotenentul (p.m.)
Florin Bădiceanu a căzut

Eroica
la datorie în timpul unei misiuni de patrulare pe
autostrada Kandahar-Kabul. Autovehiculul în
care se afla a trecut peste un dispozitiv exploziv
improvizat. A fost decorat cu Ordinul Naţional
„Steaua României” în grad de Cavaler, cu
însemn de război.
12 mai 2010 – Sublocotenentul
(p.m.) Valerică
Leu a căzut la datorie
în timpul unei misiuni
de intervenţie pentru
securizarea unei căi
de acces pe autostrada
A1 (Qalat-Kabul). A fost
decorat cu Ordinul Naţional
„Steaua Româ niei” în grad
de Cavaler, pentru militari, cu însemn de război.
23 iunie 2010 – Sub lo cotenentul (p.m). Dan
Ciobotaru şi sublocotenentul (p.m.) Paul
Caracudă şi-au pierdut viaţa în timpul unei misiuni
de luptă pe autostrada A1 Kabul-Kandahar.
Autovehiculul de tip HUMVEE în care se aflau a
fost atacat cu un dispozitiv exploziv improvizat,
acţionat de la distanţă. Au fost decoraţi cu Ordinul
Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler,
cu însemn de război, pentru militari.
1 octombrie 2010 – Sublocotenentul
(p.m.) Marius Florin Sfecheş şi sublocotenentul
(p.m.) Cristian-Petru Filip au căzut
Calendarul tradiţiilor militare 2011
la datorie, în timpul executării unei misiuni în
Afganistan, în urma unui atac cu un dispozitiv
exploziv improvizat asupra vehiculului HUMVEE
în care se aflau. Au fost decoraţi cu Ordinul
Naţional „Steaua României” în grad de Cavaler,
cu însemn de război, pentru militari.
5 mai 2011 – Subloco
tenentul (p.m.)
Constantin-Laurenţiu
Lixandru a căzut la datorie,
în provincia Zabul
din Afganistan, în urma
unui atac cu un dispozitiv
exploziv improvizat, în timp
ce executa o misiune de
cercetare terestră a unui
obiectiv. A fost decorat cu
Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.
10 mai 2011 – Subloco
tenentul (p.m.) Cătălin-
Ionel Marinescu a căzut
la datorie, în provincia
Zabul din Afganistan,
în urma unui atac cu
un dispozitiv exploziv
improvizat, în timp ce
executa o misiune de
cercetare terestră a unui
obiectiv. A fost decorat cu
Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler, cu însemn de război, pentru militari.
53

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Eroica
54
Misiunile „Iraqi Freedom”
şi „Antica Babilonia” – IRAK
27 aprilie 2006 –
Sublo cotenentul
(p.m.) Bogdan Valerian
Hâncu a căzut la datorie
în timpul executării unei
misiuni de monitorizare
şi antrenare a poliţiei
irakiene. În urma exploziei
dispozitivului explozibil
improvizat, autovehiculul
în care se afla a fost incendiat. A fost decorat cu
Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de
Cavaler pentru militari, cu
însemn de război.
21 septembrie 2007 –
În timp ce se afla într-o
misiune de patrulare,
TAB-ul a trecut peste
un dispozitiv explozibil
improvizat, sub locotenentul
(p.m.) Ioan
Grosaru pierzându-şi
viaţa. A fost decorat cu Ordinul Naţional „Steaua
României“ în grad de Cavaler pentru militari, cu
însemn de război.
DUMNEZEU SĂ-I ODIHNEASCĂ ÎN PACE!

6
Cultură militară

INSTITUŢIA CERCURILOR
MILITARE ÎN ARMATA ROMÂNĂ
Dr. Petre OTU
56
Raporturile dintre armată şi societate
Refacerea structurilor militare la români,
după cezura secolului fanariot, a reprezentat
un proces dificil, determinat, în esenţă, pe de
o parte de statutul internaţional al celor două
principate româneşti extracarpatice şi de nivelul
precar de dezvoltare al societăţii româneşti sub
aspect instituţional, economic, cultural şi social
pe de altă parte.
Clasa politică autohtonă, reprezentată de
boierime, parte din ea fanariotizată, a reacţionat
împotriva acestei stări de lucruri, printr-o lungă
serie de petiţii şi programe de reformă adresate
curţilor de la Petersburg, Viena sau Istanbul.
Ele vizau, implicit sau explicit, refacerea forţelor
militare ale ţării, obiectiv ce era considerat
o condiţie de bază a modernizării societăţii
româneşti.
Primii domni pământeni numiţi de Poarta
Otomană, Ioniţă Sandu Sturdza (Moldova) şi
Grigore Dimitrie Ghica (Muntenia), în pofida
bunelor intenţii nu au putut face prea mult
în această direcţie, marja lor de manevră şi
posibilităţile materiale fiind reduse.
În perioada 1828-1829 a avut loc un nou
război ruso-otoman, desfăşurat în mare parte pe
teritoriul românesc, victoria aparţinând Imperiului
Rus. Pacea încheiată la Adrianopol (2/14
septembrie 1829) conţinea prevederi importante
şi pentru cele două principate, aflate de la
începutul ostilităţilor sub administraţie militară
rusă. Protectoratul rus era oficializat, autonomia
administrativă le era recunoscută, raialele Turnu,
Giurgiu şi Brăila erau desfiinţate, iar teritoriul lor
intra în componenţa Ţării Româneşti, domnii
erau numiţi pe viaţă, monopolul economic
otoman era eliminat, comerţul devenind liber,
fapt care a înlesnit integrarea principatelor în
fluxul economic mondial etc.
Tratatul de la Adrianopol a reprezentat
un moment de cotitură şi în ceea ce priveşte
organizarea militară internă, stipulând crearea
unei „straje pământeşti” sau a „miliţiei naţionale”.
Rolul ei era limitat la paza graniţelor, asigurarea
carantinelor şi a ordinii interne. Ulterior, aceste
prevederi au fost dezvoltate în Regulamentele
Organice, primele constituţii moderne ale
Moldovei şi Ţării Româneşti.
Crearea primelor unităţi militare la Iaşi şi
la Bucureşti a generat emoţie şi bucurie, presa
consemnând aceste stări de spirit concomitent
cu angajarea în noua meserie a armelor a unei
părţi din elita societăţii româneşti din cele două
principate. Maiorul Pappasoglu îşi amintea: „ca
prin farmec, năvăli toată nobilimea ţărei a se
pune sub drapele şi, după exemplul lor, şi toată
cealaltă tinerime, din toate unghiurile ţărei, căci
le plăcea tuturor să îmbrăţişeze această nobilă
carieră a armelor”.
Şi în Moldova se constată aceeaşi stare de
spirit, evidenţiată de o serie de manifestări publice
ale forţelor militare moldovene. Prima dintre
ele a avut loc de Sfântul Nicolae (6 decembrie
1830), ziua ţarului, când la parada trupelor ruse
din Iaşi a participat, alături de ulani, o companie
de infanterie şi un escadron de cavalerie. Peste
o lună, de Boboteaza anului 1831, ieşenii au
putut vedea, din nou, pe proaspeţii ostaşi la
lucru. În faţa hatmanului Constantin Palade
şi a comisarului rus au defilat o companie de
pedestrime şi un pluton de cavalerie, cei doi
fiind mulţumiţi de ţinuta ostaşilor. „Privind în ziua
serbării botezului Domnului nostru Isus Hristos,
la şase a curgătoarei luni, parada făcută de
compania a III-a pedestrime şi de plutonul de
cavaleria miliţiei Moldovei, se spunea într-un
document de epocă, cu deosebită plăcere a
Excelenţei sale, au găsit pe oameni în vioaie şi

Cultură militară
sănătoasă vedere, în bună deprindere şi curată
îmbrăcăminte, cum şi a cailor bună stare”.
Dar era doar o faţetă a problemei, pentru că
după entuziasmul primelor momente, dificultăţile
au fost foarte mari, atât pe planul selecţionării
cadrelor, cât şi al dezvoltării instituţionale şi
organizatorice a celor două structuri militare.
Datorită restricţiilor impuse de puterile protectoare
şi suzerane, structurile permanente s-au
dezvoltat mai încet, astfel că până la începutul
secolului al XX-lea, armata română a avut o
structură mixtă, în care elementele teritoriale au
avut o pondere destul de însemnată.
Oştirile celor două principate au evoluat
în primele două – trei decenii după momentul
1830, sub o puternică influenţă rusească,
materializată în structura organizatorică, ierarhia
militară, selecţionarea şi pregătirea cadrelor,
regulamentele şi instruirea trupei, dotarea etc. Ca
reacţie la atotputernicia rusească s-a dezvoltat
o mişcare naţională tot mai puternică, care a
irumpt în timpul revoluţiei de la 1848. Gestul
simbolic al revoluţionarilor de la Bucureşti, din
6/18 septembrie 1848, de a arde Regulamentul
Organic şi Arhondologia este ilustrativ pentru
sentimentul general existent în rândul românilor
de la sud şi est de Carpaţi.
Cu toată presiunea influenţei ruseşti, „miliţia
pământeană” s-a transformat treptat în „armată
naţională”, graţie unor reforme întreprinse de
domnitorii acelor perioade – Mihail Sturdza,
Gheorghe Bibescu, Barbu Ştirbey şi, mai ales,
Alexandru Ioan Cuza. Ultimul are meritul de
a trece la un model occidental de organizare
militară, punând capăt influenţei ruseşti,
precumpănitoare până atunci. El a beneficiat
de asistenţa unei Misiuni Militare Franceze,
condusă de fraţii Lamy, care în pofida unor
controverse şi greutăţi întâmpinate, a avut o
contribuţie importantă la modernizarea armatei
române.
Venirea lui Carol de Hohenzollern pe
tronul României a însemnat intrarea societăţii
româneşti şi, implicit, a armatei într-o nouă fază
de evoluţie, procesul de reformă legislativă,
instituţional-organizatorică, de înzestrare şi
instruire, devenind mult mai alert.
Programul lui Carol I urmărea, însă,
introducerea modelului german în construcţia
militară, ceea ce a generat tensiuni în rândul
Calendarul tradiţiilor militare 2011
corpului ofiţeresc, al armatei în general, care
şi-au păstrat, în mare parte, orientarea filofranceză.
Trebuie spus că după Războiul de
Independenţă, încercările în această privinţă
au continuat, ele fiind înlesnite şi uşurate de
aderarea României, în 1883, la Puterile Centrale,
alianţă formată din Germania, Austro-Ungaria
şi Italia. Analizând retrospectiv problematica
se poate aprecia că domnitorul şi apoi regele
Carol I a eşuat în implementarea „modelului
german”, în august 1916, România aderând la
Antanta şi luptând împotriva foştilor aliaţi.
Însă, dincolo de disputele privind
preeminenţa franceză şi germană în construcţia
militară, armata română a evoluat, până la
sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, sub
auspiciile „modelului occidental”, ceea ce i-a
imprimat anumite trăsături specifice. Se mai
impune şi sublinierea că situaţia armatei se plia
relativ exact pe cea a societăţii româneşti, cultura
şi civilizaţia autohtonă evoluând tot în orbitele
celor două centre de influenţă europene.
Un aspect important al evoluţiei armatei
române îl constituie raporturile cu societatea
românească. Reprezintă, fără îndoială, un
truism afirmaţia că instituţia militară nu are
cum să evolueze în afara cadrului general al
societăţii româneşti, între cele două fiind o relaţie
biunivocă. Cu toate acestea, raporturile dintre
armată şi societate au reprezentat şi reprezintă
un subiect de intensă dezbatere deopotrivă în
rândul specialiştilor (politologi, sociologi, istorici,
etc.) şi al practicienilor implicaţi în această dublă
relaţie. Există o consistentă literatură referitoare
la acest subiect, foarte important pentru
societăţile moderne, în condiţiile în care în cursul
secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, au avut loc
câteva „revoluţii” care au schimbat paradigmele
în domeniul organizării militare, al pregătirii şi
ducerii războiului.
De regulă, armata ca instituţie a avut şi
are ca principală atribuţie exercitarea funcţiei
militare a statului, prin care acesta gestionează,
alături de alte structuri, violenţa în societate.
Ea este îndreptată, de obicei, împotriva
„duşmanilor” externi, care atentează la valori
supreme ale comunităţii şi statului - integritate
teritorială; suveranitate; resurse naturale, bunuri
economice etc. Armata poate îndeplini această
funcţie singură sau în cadrul unor alianţe pe care
57

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
conducerea politică le-a încheiat în timp de pace
sau de conflict.
În acelaşi timp, ca instrument al violenţei
legitime a statului, armata poate fi folosită
şi împotriva „inamicilor” interni sau pentru
rezolvarea unor crize majore determinate fie de
convulsii economice şi sociale, fie de dezastre
naturale (cutremure, inundaţii, incendii etc.)
Literatura de specialitate, în special
sociologică, a analizat pe larg natura raporturilor
dintre armată şi societate şi mai ales cele dintre
factorul politic şi cel militar. Este foarte bine
cunoscută aprecierea lui Carl von Clausevitz
potrivit căreia războiul este „un adevărat
instrument politic, o continuare a relaţiilor
politice, o realizare a acestora cu alte mijloace”.
Această sintagmă celebră a fost înţeleasă, cel
mai adesea, în sensul că armata este exclusiv
un instrument al factorului politic, deşi relaţia
dintre armată şi societate este mai complexă.
Oricum, în regimurile democratice militarul este
subordonat politicului, iar acesta din urmă şi-a
construit pârghiile şi mijloacele necesare pentru
un control adecvat al armatei, al forţelor militare
în general.
În regimurile nedemocratice (totalitare),
organismul militar a reprezentat, nu de puţine
ori, suportul puterii politice, garantul structurilor
de extremă dreaptă sau stângă. După cum au
existat şi există cazuri, când armata s-a substituit
factorului politic, devenind principala forţă de
guvernare. Morris Janowitz, după o analiză
temeinică, a apreciat că există patru modele
istorice de relaţii civili – militari: aristocratic-feudal;
statul garnizoană; totalitarist şi democratic.
Luând în considerare această ierarhizare
şi aplicându-o la evoluţia societăţii româneşti
ajungem la concluzia că până în anul 1938, când
se instalează primul regim autoritar în România,
cel al lui Carol al II-lea, nu se poate vorbi decât
de modelul democratic, deşi există controverse
privind natura regimului politic românesc în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima
jumătate a celui următor.
Potrivit Constituţiei din 1866, în vigoare până
în 1923, armata era o instituţie apolitică, ea fiind
subordonată suveranului, care era comandantul
ei suprem. Acest statut a fost respectat, iar
România nu a avut o tradiţie militaristă, nu a
cunoscut lovituri de stat, pronunciamente,
58
regimuri militare etc. În genere, armata s-a
păstrat de-a lungul existenţei sale, în limitele
constituţionale; ea nu a fost o castă, ci mai mult
o elită, înţeleasă în sens tehnic.
Desigur că militarii s-au implicat în politică,
dar prezenţa lor în opera de guvernare s-a
realizat pe termen scurt şi fără să genereze
schimbări majore în viaţa societăţii.
În plus, armata a fost şi un factor
semnificativ, în ceea ce astăzi se numeşte,
„nation building”. Cel puţin două elemente
converg spre o asemenea concluzie. Primul
dintre ele a fost modul de selecţie şi promovare a
corpului de cadre. În pofida entuziasmului iniţial,
pomenit mai sus, clasele politice suprapuse au
manifestat, cu excepţiile de rigoare, un interes
relativ scăzut pentru cariera ostăşească. Lipsa
unei tradiţii militare, relativa izolare a celor
două principate româneşti, conservatorismul
unei părţi a boierimii autohtone, atractivitatea
scăzută a statutului de militar au determinat
ca puţini exponenţi ai înaltei societăţi să se
îndrepte spre cariera armelor.
Prin urmare, selecţia corpului ofiţeresc s-a
făcut, în mare măsură, din clasa de mijloc şi
din rândul ţărănimii. Aceste categorii au văzut
în armată atât un mijloc de întreţinere, cât şi
o posibilitate de îmbunătăţire a statutului lor
social, astfel că mulţi tineri au îmbrăţişat cariera
armelor.
În altă ordine de idei, prin cuprinderea în
rândurile sale a unui segment foarte important
de cetăţeni, în special tineri (în toată această
perioadă a funcţionat serviciul militar obligatoriu),
armata a fost un factor de întărire a conştiinţei
naţionale. Cultul drapelului, al jurământului
militar, promovarea unor virtuţi ostăşeşti şi
fapte de arme din trecut, a unor valori cum sunt
onoarea, demnitatea, curajul etc., au contribuit la
educarea patriotică a locuitorilor, la cimentarea
mândriei naţionale. Tot pe această linie, nu
trebuie neglijată nici contribuţia instituţiei militare
la îmbunătăţirea stării sociale prin dezvoltarea
programelor de alfabetizare a unor importante
contingente rurale.
Pentru a respecta adevărul istoric, se impune
precizarea că n-au lipsit fenomenele negative din
rândul corpului ofiţeresc şi ale trupei. A existat un
curent de opinie ostil armatei, aşa cum a fost cel
socialist, precum şi un sindrom, „moş Teacă”, nu

Cultură militară
o dată conştientizat dramatic de tineri şi destul
de mediatizat în epocă, mai ales prin scrierile lui
Anton Bacalbaşa.
Cu plusurile şi minusurile societăţii din care
provenea, armata română a fost una dintre
instituţiile fundamentale ale statului român. Ea
a consacrat, prin acţiunile sale din anii 1877-
1878, Independenţa ţării, proclamată la 9-10
mai 1877, a participat la un conflict regional (al
Doilea Război Balcanic din 1913) şi la cele două
conflagraţii mondiale din anii 1914-1918 şi 1939-
1945. Performanţele pe câmpurile de luptă au
fost contradictorii, experienţa căpătată cu acest
prilej fiind, uneori, sintetizată sub formula „prea
mici, pentru un război aşa de mare”. În fond,
ea exprima o realitate ce depăşea cadrul strict
militar. România, stat agrar prin excelenţă, a fost
nevoită să se implice în războaiele totale ale erei
industriale, mijloacele fiind modeste în raport
cu marii beligeranţi. Până la un punct această
discrepanţă tehnică a fost suplinită prin eforturi
umane, sau cum se mai spune, prin „sânge”.
Consideraţii privind statutul
corpului de cadre al Armatei Române
Pentru orice armată, valoarea şi competenţa
corpului de cadre sunt hotărâtoare în conturarea
profilului ei. Am arătat mai sus că armata a fost,
în mod paradoxal, o instituţie „democratică”,
deoarece a asigurat accesul tuturor claselor şi
categoriilor sociale, statutul de ofiţer fiind, după
opinia multor tineri, nu foarte greu de obţinut.
Se cereau mai puţini ani de studiu decât în
alte profesii, întreţinerea în timpul şcolarizării
era gratuită, iar locul de muncă era asigurat.
Pătrunderea în rândurile corpului ofiţeresc
se făcea, cel mai adesea, prin intermediul
învăţământului militar. De aceea, se aprecia în
epocă, „şcoalele militare sunt nădejdea tuturor
familiilor cu venituri modeste, a acelora care vor
să iasă din obscuritate şi ce e mai rău, a tuturor
celor care au pierdut speranţa de a se înscrie la
vreo facultate”.
Mare parte din ofiţeri se pregăteau în ţară,
în cadrul instituţiilor de învăţământ, care s-au
diversificat continuu, mai ales după Războiul
de Independenţă. Sistemul învăţământului
militar cuprindea şcolile fiilor de militari (licee
militare), şcolile pregătitoare de ofiţeri (infanterie,
Calendarul tradiţiilor militare 2011
cavalerie, geniu, artilerie, marină), şcolile
speciale pentru perfecţionarea în armă, cursuri
de perfecţionare etc. Un moment deosebit
l-a reprezentat înfiinţarea, în 1889, a Şcolii
Superioare de Război, care avea scopul de a
pregăti, în ţară, ofiţerii de comandă şi stat major.
Un anumit procent din necesarul de ofiţeri, mai
mare la început, mai mic apoi, erau formaţi prin
filieră indirectă, după terminologia de astăzi,
prin trecerea subofiţerilor în rândul corpului
ofiţeresc.
Formarea ofiţerilor în străinătate era o
practică destul de uzitată, mai ales până la
Primul Război Mondial, când România a fost
membră a Triplei Alianţe (Puterile Centrale).
Destinaţiile cele mai importante au fost Franţa
(Saint Cyr, Saumur, Fontainebleau, Brest,
etc.), Italia (Torino, Livorno, Genova, Veneţia),
Germania (Berlin, Hanovra, Spandau, Brück ),
Belgia (Ypres, Liege), Austro-Ungaria. Ofiţerii
care se pregăteau în străinătate intrau în contact
cu diverse sisteme militare şi şcoli de gândire în
domeniul strategic, şi, prin aceasta, contribuiau
la perfecţionarea procesului instructiv – educativ
din armata română. Dar, izvoarele consemnează
şi destule cazuri de inadaptare la realităţile
militare româneşti, astfel că unii fie treceau în
rezervă, fie rămâneau la eşaloane intermediare,
fără a-şi putea valorifica integral potenţialul de
care dispuneau.
Dar, dacă accesul era relativ lesnicios,
exigenţele puse în faţa omului în uniformă
erau foarte mari, meseria armelor fiind una de
„vocaţie”, care cerea dăruire, abnegaţie, eforturi
permanente de perfecţionare, tact pedagogic,
onoare, comportament ireproşabil în societate
etc. Iată, de pildă, o fişă de notare anuală pentru
un ofiţer cuprindea mai multe grupe de notare
astfel: aptitudini fizice (înfăţişare, conformaţie,
starea sănătăţii, ţinută, călărie, rezistenţă în
campanie, scrimă şi trageri cu armele de foc,
prezentarea în faţa trupei); aptitudini militare
(energie, sânge rece, voinţă, putere de muncă,
perseverenţă, caracter etc.); capacitate
(inteligenţă, judecată, bun simţ, spirit metodic,
spirit practic, memorie, cultură generală, cultură
militară, înclinaţie spre studiu, rezultate obţinute
la diferite cursuri, pregătire de specialitate);
educaţie militară (disciplină, autoritate, prestigiu,
simţământul camaraderiei, curaj, devotament,
59

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
patriotism, lealitate, moralitate etc.); îndeplinirea
serviciului (rezultate obţinute în muncă, prezenţă
la serviciu, servicii speciale în unitate şi în afara
acestuia, valoarea unităţii sau a subunităţii din
subordine etc.); relaţii diferite (vârstă, vechime,
în grad, pedepse, misiuni îndeplinite, defecte,
pasiuni, ocupaţii extraprofesionale, acte de
bravură, decoraţii etc.). Pe această bază, fiecare
ofiţer era apreciat ca foarte bun, bun, mediocru,
slab, rău, de nădejde, cult, prea bine educat şi
invers, ofiţer necesar armatei sau dimpotrivă
etc. Funcţie de aceste calificative se făceau şi
propunerile de avansare în grad şi funcţie şi
ofiţerii evoluau în carieră.
Cu timpul s-a creat un sistem complicat de
avansare a ofiţerilor în carieră, operându-se cu
două mari principii – la alegere şi la vechime –
între care exista un raport fixat prin lege. De
exemplu, de la sublocotenent la locotenent
se avansa numai la vechime, de la locotenent
la locotenent colonel la alegere şi vechime, la
colonel numai la alegere. Pentru fiecare grad
şi funcţie se stabileau şi criterii de pregătire şi
stagiu, iar trecerea dintr-o categorie în alta se
făcea, de obicei, prin examen şi călătorie de
studiu. Prin legea bugetului se stabileau, funcţie
de efectivul armatei, numărul necesar de ofiţeri
pe grade. În raport de locurile rămase libere, aşa
numitele „vacanţe” (mutări, pensionări, decese
etc.) se elabora tabloul înaintărilor, funcţie de
cele două criterii mai sus amintite – vechime şi
alegere. Nu de puţine ori, întocmirea acestor liste
genera nemulţumiri în rândul ofiţerilor, motivele
fiind eliminarea unora şi favorizarea altora.
Standardele impuse erau, prin urmare, înalte,
iar autorităţile au conferit apoi, prin legislaţie,
statutul distinct de elită pentru corpul ofiţeresc.
Un aspect important al statutului cadrelor
militare din a doua jumătate a secolului al XIXlea
şi prima jumătate a secolului al XX-lea era
cel privind căsătoriile acestora. Un cadru militar
nu-şi putea întemeia o familie decât în anumite
condiţii, consacrate într-o lege organică –
„Legea căsătoriilor militare”, care a cunoscut
mai multe revizuiri şi variante. În esenţă, actul
normativ stabilea o serie de criterii, care veneau
în contradicţie cu prevederile codului civil. Ele
se refereau la aspecte cum sunt: vârsta la care
ofiţerul sau subofiţerul se puteau căsători; vârsta
şi moralitatea viitoarei soţii; starea materială a
60
acesteia, concretizată în dotă. Ea reprezenta un
venit anual obligatoriu, al cărui cuantum a variat
de-a lungul timpului, constituit dintr-un capital
în numerar sau efecte ale statului, producând
venitul anual cerut şi depus la Casa de Depuneri
şi Consemnaţiuni, ca fond dotal inalienabil,
recipisa urmând a fi depusă la tribunal, soţul
având dreptul de a primi doar venitul acestui
capital. O altă modalitate de asigurare a dotei
era existenţa unui imobil, rural sau urban,
liber de orice sarcină, care producea venitul
anual cerut. Acest lucru trebuia dovedit prin
contractele de închiriere sau arendare din ultimii
trei ani, documente autentificate la tribunal. De
reţinut că pentru femeile care erau educatoare
şi profesoare nu se cerea dotă, venitul lor fiind
considerat suficient.
Cât priveşte moralitatea viitoarei soţii
aceasta urma să fie dovedită de un certificat
eliberat de primăria din localitate, confirmat de
prefectul poliţiei (pentru oraşele Bucureşti şi Iaşi)
sau prefectul judeţului. Existenţa unor prevederi
stricte nu a eliminat disfuncţionalităţile din acest
domeniu confirmate din plin de mărturiile vremii.
Un alt aspect al statului particular al corpului
ofiţeresc era cel al ordonanţelor, foarte criticat
de presă, în special cea de stânga. Soldatul
desemnat ordonanţă nu era un servitor al
ofiţerului sau familiei sale, ci avea menirea de
a-l ajuta la treburile administrative, pentru ca
ofiţerul să se poată concentra asupra îndeplinirii
ireproşabile a serviciului. Numărul ordonanţelor
varia funcţie de grad, ofiţerii inferiori (subalterni)
având, de regulă, o ordonanţă, cei superiori
două, iar generalii trei.
O problemă majoră pentru corpul ofiţeresc
al Armatei Române, ca de altfel, pentru toate
armatele din lume, a fost aceea a relaţiilor cu
societatea civilă. Ofiţerii erau educaţi şi trăiau
potrivit unui cod rigid, plin de norme şi restricţii,
care se aplica în cazarmă, în poligonul de
instrucţie, la exerciţii şi manevre. Dar, dincolo
de orizontul acesta, relativ limitat şi închis, era
societatea civilă, cu alte norme şi legi, în care
ei trebuiau să se integreze, timpul petrecut în
cazarmă fiind limitat. În plus, după efectuarea
serviciului militar, care putea să aibă o durată mai
lungă sau mai scurtă, ofiţerii treceau în rezervă,
reintrând, să spunem aşa, în viaţa civilă.

Cultură militară
Prin urmare, găsirea acelor modalităţi şi
metode de inserţie socială, de petrecere utilă
şi plăcută a timpului liber, de perfecţionare a
pregătirii generale şi de specialitate, de
valorificare a unor disponibilităţi culturale,
artistice, ştiinţifice etc., a reprezentat, atât pentru
autorităţile militare şi civile, cât şi pentru masa
mare a ofiţerilor, o preocupare însemnată. Cu
atât mai mult, cu cât tentaţiile vieţii civile nu
erau de neglijat pentru corpul ofiţeresc obligat
să trăiască, uneori perioade de timp mai
îndelungate, în universul specific militar.
Încă de pe băncile şcolii, ofiţerul era educat să
se integreze în societate şi să-şi apere prestigiul,
conferit de actele normative, printr-o comportare
ireproşabilă. El era învăţat să danseze corect,
să cunoască scrima, să practice echitaţia, să se
îmbrace elegant, să fie manierat şi politicos, să
ţină la onoarea sa, să nu fie insultat de nimeni
etc. De altfel, nimeni nu avea dreptul de a
legitima pe un ofiţer sau de a-i cere socoteală,
decât prin şefii ierarhici şi vârfurile organelor de
stat (primar, prefect, preşedinte de tribunal etc.),
iar acestea din urmă numai în anumite situaţii
bine precizate.
Dacă un ofiţer, era insultat sau îi era afectată
onoarea într-un fel, el trebuia să apeleze la duel,
care era strict reglementat de altfel. Având în
vedere, amploarea şi consecinţele generate de
o asemenea practică, el a fost interzis în anul
1911. Cu toată această interdicţie formală,
instituţia duelului a continuat să funcţioneze şi în
perioada interbelică, deşi numărul ofiţerilor care
au recurs la acest gest s-a redus considerabil.
O caracteristică a statutului corpului de
ofiţeri în perioada de până la Primul Război
Mondial a fost dezvoltarea deosebită a spiritului
de corp. Ofiţerii provenind din aceeaşi promoţie
şi din aceeaşi armă se întâlneau destul de des
şi se susţineau între ei în carieră. Este prea
bine cunoscută solidaritatea deosebită care
s-a creat între cavalerişti, astfel că s-a ajuns ca
multe funcţii înalte să fie ocupate de ofiţeri din
această armă. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre genişti şi artilerişti. Nu de puţine ori au
existat dispute între ofiţeri pe această temă, ei
acuzându-se reciproc de „favoritisme”.
Menţinerea şi dezvoltarea statutului de
elită a corpului ofiţeresc în cadrul societăţii
româneşti presupunea, în chip necesar, găsirea
Calendarul tradiţiilor militare 2011
unor forme şi modalităţi care să concretizeze
prevederile legislaţiei şi cerinţele înalte statuate
prin regulamente. În acest domeniu nu au
existat reţete sau metode prefabricate, aşa încât
măsurile luate de autorităţi s-au conjugat cu
iniţiativele venite din partea ofiţerilor înşişi.
Încă de la crearea „miliţiei pământene” au
existat astfel de preocupări menite, pe de o parte
să fortifice spiritul de corp, iar pe de altă parte să
contribuie la perfecţionarea pregătirii ofiţerilor, la
petrecerea utilă a timpului liber. Iată, de exemplu,
în garnizoana Iaşi, în anul 1845, prin porunca
nr. 122 generalul inspector (hatman) al Miliţiei,
prinţul Dimitrie Sturdza (1817-1908), fiul cel
mai mare al domnitorului Mihail Sturdza (1834-
1849), a creat prima bibliotecă militară, în care
erau incluse „uvrajurile cele mai trebuincioase şi
de cei mai vestiţi autori francezi nemţi şi alţii în
localul Dejurstvei militare”. Prin porunca (ordinul
de zi) dată cu ocazia publicării „Regulamentului
militar pentru slujba în garnizoană”, hatmanul
oştirii moldovene sublinia: „Eu am socotit de
neapărat a înzăstra corpul militar cu toate scrierile
militare trebuitoare spre a putea duce învăţătura
ofiţerilor şi a rangurilor de jos la rezultatul dorit
unei oştiri bine organizate”. Se cunoaşte chiar
catalogul Bibliotecii Miliţiei din Iaşi. Majoritatea
cărţilor erau în limba franceză, iar o mică parte în
germană şi rusă. Lucrările în limba română erau
puţine, ele fiind traduceri din limba rusă.
Iniţiativele au continuat şi după revoluţia
din 1848. Generalul inspector (hatman) Nicolae
Mavrocordat a emis, la 10 decembrie 1849,
o „poruncă de zi pentru miliţia prinţipatului
Moldovei” în care dispunea deschiderea sălii de
arme pentru ca ofiţerii, subofiţerii şi cadeţii din
cele trei arme, infanterie, cavalerie şi artilerie,
să poată urma lecţii de scrimă. Ele urmau să
se desfăşoare după următorul program: luni şi
joi, ofiţerii şi cadeţii de infanterie; marţi şi vineri,
ofiţerii şi cadeţii de artilerie şi cavalerie; miercuri
şi duminică subofiţerii şi cadeţii de la comenzile
de învăţătură ale celor trei arme. Profesorul de
scrimă era plătit cu opt sorocoveţi (monedă veche
de argint) „pi lună din iconomiile dejurtsvii”.
Două luni mai târziu, la 13 februarie 1850,
era aprobat un „Reglement pentru sala de arme
militară din Iaşi”. Ea se găsea sub conducerea
unui director, numit de hatmanul oştirii, care era
informat periodic de profesorul de scrimă asupra
61

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
desfăşurării şedinţelor de pregătire. Pentru
participanţi erau instituite reguli stricte, fiind
interzise, de pildă, „toate vorbele necuviincioase
de obijduire, strigările, precum chiar şi
cânticile”.
În Tara Românească, la începutul anului
1852, cu prilejul înfiinţării „Şcolii militare de
ofiţeri din Bucureşti”, coloneii Ioan Em. Florescu şi
D. Costaforu au donat primele cărţi pentru
biblioteca acestei şcoli. După Unirea Principatelor,
prin Ordinul nr. 93 din 25 mai 1860 al
ministrului de Război, colonelul Ioan Emanoil
Florescu, s-au contopit cele două biblioteci militare
într-una singură, cu sediul în Bucureşti,
care s-a numit, ulterior, „Biblioteca Ministerului
de Resboi”.
Tot în timpul domniei lui A.I. Cuza, s-au
constituit şi primele biblioteci ale unor unităţi
militare, aşa-numitele biblioteci regimentare.
Astfel, în anul 1865, prin grija maiorului Ioan
Logadi, la Craiova, Regimentul 2 Infanterie a
organizat o primă bibliotecă de acest tip. În
perioada ulterioară numărul bibliotecilor a sporit
foarte mult, astfel că, spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, mai toate garnizoanele şi unităţile
militare aveau asemenea instituţii de cultură.
În acelaşi timp, unii ofiţeri au făcut parte
din asociaţii şi societăţi civile culturale, artistice,
ştiinţifice, sportive, patriotice etc., prezenţa lor
fiind, nu de puţine ori, remarcabilă şi remarcată.
Dintre ele am menţiona societatea literară
„Junimea” din Iaşi, care a avut un rol fundamental
în cultura română şi Academia Română, cea mai
înaltă instituţie ştiinţifică din România.
62
Apariţia şi evoluţia cercurilor militare
Apariţia cercurilor militare se plasează
în acest context al diversificărilor raporturilor
dintre armată şi viaţa civilă, al sporirii participării
ofiţerilor la viaţa socială, culturală, artistică,
sportivă a garnizoanelor în care erau dislocate
unităţile, a întăririi spiritului de corp, a necesităţii
din ce în ce mai puternic resimţite a perfecţionării
pregătirii corpului ofiţeresc.
Ca în multe alte domenii şi în privinţa
asocierii voluntare a cadrelor militare s-a recurs
la împrumutarea unor modele şi forme din
străinătate, societatea românească, fiind după
expresia celebră a lui Eugen Lovinescu, una
de imitaţie, mimetică. Şi cum pattern-ul rusesc
fusese repudiat, inclusiv în construcţia militară
aşa cum arătat, de majoritatea românilor, atenţia
s-a îndreptat spre modelele german şi francez.
Întrucât în perioada domniei lui Al.I. Cuza, ultimul
fusese precumpănitor, s-a adoptat formula
cercurilor (cluburilor) militare, ce funcţionau în
armata franceză. Un model relativ asemănător
exista şi în armata austro-ungară, respectiv
cazinoul, dar el a fost considerat nepotrivit
pentru armata română, deoarece nu conţinea
explicit ideea de educaţie, ci doar pe aceea a
unei caste.
Ideea înfiinţării cercurilor militare în
garnizoanele de dislocare ale armatei române
a apărut în deceniul al optulea al secolului al
XIX-lea, înainte de Războiul de Independenţă.
Prin Decizia Ministerială nr. 15 din 7 martie 1875,
ministerul de resort anunţa că un club militar
nu putea să ia fiinţă decât după aprobarea sa
prealabilă. Cluburile se administrau de către o
comisie compusă din 3-7 membri, aleşi de toţi
ofiţerii din garnizoană, iar trimestrial activitatea
lor financiară era controlată de şeful intendenţei
divizionare.
Prima instituţie de acest gen a fost Cercul
militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti,
ale cărei statute au fost aprobate în adunarea
generală din 15 decembrie 1876. După Războiul
de Independenţă, care a prilejuit armatei
române o primă afirmare europeană, înfiinţarea
cercurilor militare se intensifică, astfel că, în anul
1908, existau 21 asemenea instituţii.
Cercul militar a fost considerat drept cadrul
optim pentru întâlnirile şi activităţile ofiţerilor în
afara cazărmii, unde se discutau probleme de
teoria războiului, chestiuni de strategie şi doctrină,
pentru ca ei să-şi diversifice cunoştinţele de
cultură generală prin frecventarea bibliotecii şi
unde găseau prilej pentru a învăţa limbi străine,
pentru a-şi pune în valoare anumite disponibilităţi
artistice sau recreativ-distractive. Nu era de
neglijat nici latura social-mondenă, cercurile
militare fiind considerate o interfaţă a armatei, a
corpului ofiţeresc în special, cu societatea civilă.
Ca expresie a iniţiativei private a ofiţerilor,
cercurile militare dispuneau de documente
cadru, cunoscute îndeobşte sub denumirea de
statute, care le reglementau activitatea, discutate
şi aprobate de comunitatea tuturor membrilor din

Cultură militară
garnizoana respectivă. Ele stipulau scopurile pe
care le urmărea cercul, modalităţile concrete
de atingere a acestora, structura organelor
de conducere, localul în care îşi desfăşura
activitatea, asigurarea mijloacelor financiare,
patrimoniul disponibil, colaborarea cu autorităţile
locale şi cele militare din garnizoană sau ierarhic
superioare etc.
Generic, scopurile urmărite de cercurile
militare erau cele precizate mai sus şi care ar
putea fi sintetizate în dezvoltarea spiritului de corp,
a solidarităţii între ofiţeri, activi sau de rezervă,
menţinerea şi dezvoltarea legăturilor corpului
ofiţeresc cu societatea locală, perfecţionarea
pregătirii de specialitate (jocuri de război,
conferinţe, convocări de specialitate şi metodice
etc.), îmbogăţirea culturii generale, valorificarea
unor disponibilităţi artistice, petrecerea plăcută a
timpului liber prin organizarea de serate dansante
(baluri), serate muzicale, concerte, spectacole
de teatru, şezători, matineuri, întreceri sportive,
scrima bucurându-se de o atenţie specială,
jocuri de cameră etc.
Nu era de neglijat nici aspectul economic,
unele cercuri militare încercând să amelioreze
viaţa ofiţerilor prin organizarea unor popote
şi restaurante, acestea practicând, de regulă,
preţuri mai reduse.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Calitatea activităţilor desfăşurate era
dependentă de o multitudine de factori cum
ar fi: mărimea garnizoanei şi deci, implicit, a
numărului de ofiţeri; calitatea acestora; existenţa
unui local corespunzător; resursele financiare
aflate la dispoziţie etc.
Organizarea internă a cercurilor militare
diferea destul de mult de la o garnizoană la alta.
La unele participau doar ofiţerii activi, la altele
membri puteau fi şi rezerviştii sau cei aflaţi în
retragere, după cum existau cazuri în care ofiţerii
în rezervă aveau propria lor organizare. Iată, de
pildă, în Bucureşti s-a constituit Clubul ofiţerilor
de rezervă, care, în 1911, prin legea promulgată
cu Înaltul Decret nr. 2277 a primit statutul de
persoană juridică. Corpurile legiuitoare au
aprobat concomitent şi statutul clubului.
Procesul de asociere a cuprins nu numai
ofiţerii (activi şi de rezervă), ci şi subofiţerii,
în diferite garnizoane constituindu-se cercuri
militare ale acestora. Prin Decizia Ministerială
nr. 449/1911, modificată în ianuarie 1912, s-a
stabilit cadrul de funcţionare a acestora. Ele erau
organizate pe aceleaşi principii ca ale asociaţiilor
ofiţerilor. Fiecare cerc de subofiţeri era pus
sub preşedinţia de onoare a comandantului
de garnizoană respectivă şi sub preşedinţia
de ordine a comandantului pieţei locale sau a
unui ofiţer superior, ori a unui căpitan, numit, în
63

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
ambele cazuri de către comandantul corpului de
armată, pe baza recomandărilor comandanţilor
de garnizoană avizate de comandantul diviziei
pe raza căreia îşi desfăşura activitatea.
În anul 1912, ca şi în cazul ofiţerilor,
Parlamentul a votat legea prin care cercurilor
militare ale subofiţerilor li se acorda personalitate
juridică prin decizii ale ministerului de resort.
Pe această bază, Ministerul de Război a emis
la 12 mai 1912, Decizia Ministerială nr. 297,
semnată de generalul Ion Argetoianu, titularul
departamentului la acea dată, prin care se
recunoştea calitatea de persoană morală
Cercului militar al subofiţerilor reangajaţi din
garnizoana Bucureşti, acesta având un număr
mare de membri şi venituri îndestulătoare.
Potrivit normelor de funcţionare regăsite în
statute membrii cercurilor militare ale ofiţerilor
erau de mai multe categorii: de onoare, de drept,
fondatori şi voluntari. Erau consideraţi membri de
onoare persoanele din familia regală, în frunte cu
suveranul, ministrul de Război în funcţiune şi foştii
miniştri de resort, comandanţii şi foştii comandanţi
ai corpurilor de armată sau diviziilor, după caz,
din garnizoanele respective. Membrii de drept
erau toţi ofiţerii din garnizoana respectivă. Iar acei
membrii de drept care donau cercurilor militare
anumite sume de bani sau alte valori deveneau
fondatori. În categoria membrilor voluntari intrau
ofiţerii de rezervă şi în retragere proveniţi din
cadrele active din garnizoana respectivă, care
solicitau în scris acest lucru. Membrii de drept
şi membrii voluntari erau obligaţi să plătească o
cotizaţie lunară ce se cifra, de regulă, la circa 1%
din solda gradului respectiv.
Cotizaţia se fixa de către adunarea generală
a membrilor cercului militar. Pentru membrii de
drept ea se reţinea de caseriile unităţilor din
care aceştia făceau parte şi se vărsa cercului
militar. Cotizaţia membrilor voluntari se achita
personal la casieria cercului. Ofiţerii de rezervă
care întârziau mai mult de trei luni plata cotizaţiei
pierdeau calitatea de membru. Aceeaşi situaţie
se întâlnea şi în cazul ofiţerilor activi care erau
îndepărtaţi din cadrele armatei pentru abateri
grave de la disciplina militară sau contra
onoarei.
Conducerea cercurilor militare a fost
încredinţată unor comitete de direcţie şi/sau
administraţie compuse, de regulă, dintr-un
64
preşedinte, numit de comandantul garnizoanei şi
mai mulţi ofiţeri în activitate de diferite grade, aleşi
de adunarea generală. Componenţa comitetelor
de administraţie a variat de la o garnizoană la
alta şi de la o epocă la alta. De reţinut că funcţiile
în cadrul comitetului erau onorifice, membrii lor
nefiind scutiţi de atribuţiile curente din unităţile
respective, situaţie care a generat, uneori,
dificultăţi în îndeplinirea obiectivelor propuse de
către cercurile militare.
Comitetele erau organe executive, care
urmăreau materializarea scopurilor stabilite
prin organizarea şi desfăşurarea activităţilor
specifice, alcătuiau bugetul, luau măsuri pentru
încasarea cotizaţiilor aferente şi supravegheau
efectuarea cheltuielilor. Fiecare cerc avea un
contabil şi un casier, care proveneau tot din ofiţerii
în activitate. Hotărârile din cadrul comitetului
se luau cu majoritate de voturi, exprimarea
opţiunilor începând cu gradul cel mai mic. În
caz de paritate, votul preşedintelui era decisiv.
Comitetele prezentau dări de seamă anuale în
faţa adunării generale ale membrilor cercului.
Adunările generale erau organele supreme
de conducere ale cercurilor militare, ele fiind
formate din totalitatea membrilor cercului
respectiv. Ele erau legal constituite dacă erau
prezenţi cel puţin jumătate din aceştia. În
cadrul adunărilor generale hotărârile se luau
cu majoritate de voturi. De regulă, adunările
generale aveau loc la începutul fiecărui an şi
ele aveau ca principale sarcini ascultarea dărilor
de seamă ale comitetelor, descărcarea gestiunii
acestuia, votarea noului buget, alegerea
noului comitet de conducere sau, după caz,
completarea acestuia. Adunarea generală se
putea convoca şi în mod extraordinar, ori de câte
ori necesităţile impuneau acest lucru.
Una dintre cele mai spinoase probleme
a fost cea a localurilor în care îşi desfăşurau
activitatea. Mai toate cercurile militare au
funcţionat în perioadele de început în clădiri
închiriate, care nu ofereau cele mai bune condiţii,
iar, în plus, chiria era scumpă. De exemplu,
Cercul Militar din Galaţi plătea în anul 1899, o
chirie de 12.000 de lei, ceea ce reprezenta 3/4
din veniturile instituţiei. Ministerul de Război
a încercat să se implice în rezolvarea acestei
probleme, punând la dispoziţie clădiri, acolo unde
avea disponibilităţi sau ajutând la construirea

Cultură militară
altora, aşa cum a fost cazul la Constanţa. Dar
posibilităţile departamentului de resort erau
limitate, cercurile militare reprezentând iniţiativa
privată a ofiţerilor. Au fost cazuri în care instituţiile
în cauză au trecut la construirea unor localuri prin
forţe proprii, cum ar fi cel din Câmpulung Muscel.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al Cercului
militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, care
a reuşit să-şi construiască Palatul său, devenit
după inaugurare (4 februarie 1923) una dintre
bijuteriile arhitectonice al Bucureştiului.
Construcţia unor clădiri funcţionale, de
preferinţă în zona centrală a garnizoanelor era
una dintre cele complexe probleme. O primă mare
dificultate era lipsa resurselor financiare, veniturile
cercurilor militare provenind în mare măsură
din cotizaţiile membrilor săi. Ele se dovedeau
insuficiente pentru cumpărarea terenului, plata
proiectului, construcţia şi dotarea localurilor.
Un al doilea mare handicap se datora lipsei
terenurilor adecvate, autorităţile locale fiind puţin
dispuse să asigure o asemenea facilitate pentru
cercurile militare. Chiar în cazul în care comuna
dovedea deschidere pentru o asemenea cerinţă,
adeseori ea nu avea posibilitatea să ofere un
teren în zona centrală. Construcţia unui local
propriu la periferia localităţilor respective era
considerată în epocă drept una dintre cele mai
neinspirate soluţii, chiar dacă toate costurile erau
Calendarul tradiţiilor militare 2011
mai mici. Ca urmare a acestor dificultăţi, cele
mai multe dintre cercurile militare au continuat
să funcţioneze în localuri închiriate, chiar dacă
acestea nu dispuneau de toate condiţiile.
Această stare de lucruri şi-a pus amprenta
asupra activităţilor pe care le organizau pentru
atingerea scopurilor prevăzute în statute. Una
dintre cele mai utilizate metode era constituirea
de biblioteci proprii, ceea ce avea darul de a
atrage ofiţerii care putea consulta cărţi şi reviste
româneşti şi străine. Fondul de carte, variabil de
la un cerc la altul, provenea, cel mai adesea, din
donaţii făcute de ofiţeri sau de diferite societăţi,
private sau de stat. Funcţie de posibilităţi,
cercurile puteau să facă abonamente la reviste
şi să cumpere cărţi. De obicei, ofiţerii căutau
acele cărţi şi reviste, româneşti şi străine, care
veneau în întâmpinarea cerinţelor profesiei
lor, îmbogăţindu-le cultura de specialitate. Or,
donaţiile nu aveau cum să ţină seama de toate
criteriile necesare unei biblioteci militare. Un alt
impediment important era acela al personalului
ce deservea biblioteca care presta o muncă
benevolă. Ofiţerul responsabil venea la cerc în
afara orelor de serviciu, aşa că nu totdeauna
putea răspunde solicitărilor. Soluţia ideală ar fi
fost angajarea unei persoane cu statut de angajat
permanent care să deservească biblioteca, dar
puţine cercuri îşi permiteau o asemenea soluţie.
65

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
Un alt gen de activităţi specific cercurilor
militare erau conferinţele de cultură militară
şi generală, susţinute atât de ofiţeri, cât şi de
personalităţi civile din diverse domenii. Dar şi în
acest domeniu, situaţia se prezenta diferit de la
un cerc militar la altul, cel mai important aspect
fiind mărimea garnizoanei. În marile centre ale
ţării – Bucureşti, Iaşi, Craiova, Galaţi, Constanţa –
posibilităţile erau mult mai mari decât în altele
mai mici. De regulă numărul unor asemenea
activităţi nu depăşea patru-cinci pe an.
Un anumit interes a generat în rândul
corpului ofiţeresc, cursurile de limbi străine
(franceză, engleză germană, italiană, rusă,
ungară, bulgară). De regulă, ele se organizau
dacă numărul celor doritori era mai mare de zece.
Şi aici a funcţionat criteriul mărimii garnizoanei,
cele mari fiind avantajate.
Jocurile de război reprezentau o altă
dimensiune promovată de unele cercuri militare.
De obicei asemenea activităţi aveau loc în
cazarmă şi în cadrul armelor, dar cercul militar
era un cadru optim pentru aplicaţiile întrunite,
la care participau ofiţeri din toate armele. Dar,
ca şi în cazul conferinţelor, numărul jocurilor
de război organizate de cercurile militare sau
desfăşurate în localurile acestora era destul de
redus, comandanţii de unităţi preferând ca ele să
aibă loc în cazarmă.
Cea mai însemnată pondere au avut-o
activităţile distractive, respectiv jocurile de şah,
table, domino, remy, biliard şi câteodată, şi jocul
de cărţi, deşi acest lucru era interzis prin statutele
de funcţionare. Ca urmare, sala de distracţii era
cea mai animată dintre toate încăperile cercului
militar.
Pentru strângerea legăturilor dintre ofiţerii
diferitelor unităţi şi formaţiuni din garnizoană,
ca şi între familiile acestora se organizau, mai
ales în perioadele de iarnă, matineuri şi serate
dansante sau baluri. În principiu, ele aveau loc o
dată pe săptămână, de regulă, sâmbăta seara.
Acestea erau frecventate cu plăcere de ofiţeri
şi familiile lor mai ales în garnizoanele mai mici
unde posibilităţile de distracţie şi de petrecere
a timpului liber erau mai reduse. În unele
garnizoane pentru a se evita aglomeraţia prea
mare la asemenea gen de activităţi organizate de
cerc, se tipăreau un număr de invitaţii în funcţie
de capacitatea de primire a sălii şi se repartizau
proporţional diferitelor unităţi şi formaţiuni. După
66
cum, s-a instituit şi tradiţia ca la unele serate
sau baluri dansante să fie invitate şi notabilităţile
localităţii, precum şi persoane din viaţa civilă,
mai ales cele de sex feminin.
Balurile, seratele dansante, mesele tovărăşeşti
se organizau cu diferite prilejuri, fără a
exista reglementări stricte în această privinţă.
Iată, de exemplu, se constituise o tradiţie din
organizarea lor odată cu sosirea în garnizoană a
unei noi promoţii de ofiţeri. El era cunoscut sub
numele de „balul bobocilor”. Ofiţerii tineri erau
luaţi în primire de cei mai în vârstă şi se organiza
un eveniment monden pentru cunoaşterea
realităţilor din garnizoană, pentru apropierea lor.
Garnizoanele şi unităţile staţionate aici
aveau libertatea de a-şi alege zilele de bal şi
de întrunire, ele fiind ocazionate de o serie de
evenimente cu semnificaţie istorică, mondenă,
religioasă etc. De pildă, fiecare unitate avea un
patron spiritual – sfânt religios; personalitate
politică sau militară, o bătălie celebră etc. Anual
patronul era sărbătorit prin organizarea, în
localul cercului militar, a unor mese tovărăşeşti
sau baluri la care participau toţi ofiţerii unităţii,
precum şi alţi invitaţi. Asemenea întruniri festive
şi comemorative aveau loc şi când o unitate
din garnizoană împlinea un număr de ani de la
înfiinţare – 25, 50, 100 de ani, cercul militar fiind,
de regulă, locul preferat.
Participarea la Războiul pentru Independenţă,
eveniment de referinţă pentru Armata
Română, era omagiat în acelaşi mod de către
fiecare unitate care participase la acţiunile
militare din sudul Dunării. La cercurile militare se
mai organizau serate, baluri, mese tovărăşeşti
şi cu prilejul principalelor sărbători religioase –
Crăciun, Anul Nou, Paşti etc. Existau, de
asemenea, şi iniţiative ale autorităţilor locale în
care cercurile militare erau gazda unor activităţi
de acest gen: aniversarea unui nunăr de ani de la
atestarea documentară a localităţii; inaugurarea
unor edificii; sărbătorirea patronului urbei etc.
Ofiţerii veneau de obicei în uniformă, dar
nu totdeauna ea era obligatorie. Organizatorii
rugau, de obicei, persoanele respective să vină
într-o anumită ţinută. Uneori, când era vorba de
elemente care ţineau de simbolistica militară,
cum ar fi ziua unităţii, atunci era obligatoriu ca
ofiţerii să poarte uniforma.
Asemenea activităţi erau cele mai aşteptate
şi gustate evenimente mondene atât de corpul

Cultură militară
ofiţeresc din garnizoana respectivă, cât şi de
o parte a publicului civil. Trebuie spus, ca un
element de culoare, că multe căsnicii ale ofiţerilor
s-au întemeiat prin frecventarea lor, după cum
multe din ele s-au destrămat tot ca urmare a
acestora.
Activităţile sportive figurau şi ele printre
activităţile iniţiate de cercurile militare, deşi
infrastructura şi mijloacele pentru desfăşurarea
acestora erau insuficiente. O pondere mai mare
a avut scrima precum şi jocul de tenis (de câmp
şi de masă).
În afară de serate şi baluri, unele cercuri
militare, cu deosebire cele mai mari, serveau
ca loc de primire a unor personalităţi şi delegaţii
străine sau de desfăşurare a unor evenimente
importante din garnizoanele respective.
Popotele şi căminele organizate în
cadrul cercurilor militare au constituit mijloace
importante pentru a veni în ajutorul ofiţerilor
şi familiilor acestora. Ele erau, de regulă,
frecventate de ofiţerii necăsătoriţi, dar şi de cei
familişti care nu reuşiseră să-şi construiască sau
să-şi închirieze o locuinţă corespunzătoare.
Prezentarea succintă a profilului cercurilor
militare evidenţiază faptul că aceste instituţii
deveniseră o prezenţă necesară şi utilă în viaţa
corpului ofiţeresc român. Rolul lor a fost întărit
odată cu promulgarea, la 18 martie 1896, prin
Înaltul Decret nr. 1612, a legii prin care li se acorda
cercurilor militare din garnizoanele Bucureşti,
Iaşi, Craiova şi Galaţi statutul de persoană
juridică. Prin aceasta, ele erau recunoscute ca
instituţii de interes general al armatei. Trebuie
spus că în garnizoanele respective funcţionau
cele patru comandamente de corp de armată,
existente în Armata Română la acea dată.
În Expunerea de motive prezentată de
Comitetul delegaţilor secţiunilor din Adunarea
Deputaţilor, prezentată de A. Stolojan, se
releva rolul şi utilitatea cercurilor militare. „Este
recunoscut d-lor Deputaţi, se arăta în document,
că asociaţiile ofiţereşti, când au fost bine
conduse, au dat cele mai frumoase rezultate,
pentru că, pentru o mică cotizaţie lunară, ofiţerii
găsesc mijlocul nu numai de a se distra, dar chiar
acela de a se instrui şi chiar a-şi mai ameliora
traiul prin creare de diferite aşezăminte unde se
pot găsi necesarele existenţei bune şi ieftine”.
Acordarea acestui statut a permis ca ele să
poată face tranzacţii, să primească donaţii, să
Calendarul tradiţiilor militare 2011
contracteze împrumuturi, să aibă, într-un cuvânt,
răspundere legală. În perioada ulterioară şi alte
cercuri militare au obţinut statutul de persoană
juridică şi morală. Astfel, la 8 februarie 1912,
prin Decizia Ministerială nr. 58, cercurile militare
din Botoşani, Roman, Bacău, Brăila şi Turnul
Severin au fost investite cu răspunderea legală
cuvenită persoanelor juridice. Ele aveau un
număr suficient de membri şi o situaţie materială
îndestulătoare care le permiteau să funcţioneze
ca instituţii de sine stătătoare.
După cum se observă acordarea personalităţii
juridice s-a făcut prin decizie ministerială
şi nu printr-un act normativ aprobat de Parlament
ca până atunci, întrucât prin Legea nr. 376 se
crea o asemenea posibilitate. Condiţia era ca
documentul să fie publicat în „Monitorul Oficial”
şi în „Monitorul Oastei”.
Deşi cercurile militare se impuseseră ca
instituţii utile, recunoscute şi de societatea
civilă activitatea lor prezenta destule aspecte
neconvingătoare. Cercul militar rămânea puţin
frecventat, ofiţerii români fiind destul de reticenţi
în a-i călca prea des pragul; prin urmare ele
nu ajunseseră să „exercite atracţii naturale”.
Cauzele au fost obiect de dezbateri în epocă,
fără a se putea ajunge la concluzii unanime.
Una dintre ele, des invocată, dar
insuficient de acoperitoare, a constat în
subţirimea disponibilităţilor financiare aflate la
dispoziţie. Trăind, aşa cum am prezentat mai
sus, cvasiexclusiv din cotizaţiile membrilor,
funcţionând, uneori, în localuri improvizate,
fără o susţinere adecvată, ele nu reuşeau să
împlinească, în totalitate, necesităţile corpului
ofiţeresc român.
Mai este de luat în discuţie şi lipsa unui cadru
normativ suficient de adecvat, care să le permită
să atragă fonduri, să organizeze activităţi, să
se implice în viaţa comunităţilor locale şi să fie
sprijinite de acestea. De la crearea primul cerc
militar, cel al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti,
în 1876 şi până la consacrarea juridică a situaţiei
lor, realizată prin legea din 1896, au trecut două
decenii, timp în care cercurile militare au fost
instituţii ale „nimănui” ca să ne exprimăm aşa.
Funcţionarea lor a depins, într-o însemnată
măsură de voinţa şi disponibilităţile şefilor de
corpuri, de preocupările ofiţerilor din garnizoană,
de dorinţa lor de a se întruni sub egida acestei
noi instituţii.
67

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
A mai fost invocată şi lipsa unor directive
clare venite din partea Ministerului de Război,
forul tutelar care trebuia să le ghideze activitatea.
Or, departamentul de resort a căutat să nu
îngrădească prea mult iniţiativa privată a ofiţerilor,
reglementând strict şi acest domeniu, aşa cum o
făcea în toate celelalte. Existau, de altfel, critici
destul de severe şi în bună măsură îndreptăţite,
din partea unor ofiţeri privind abuzul de legi, de
ordine, de instrucţiuni, de norme care încorsetau
viaţa militarilor în cazarmă şi afara ei. Pe de altă
parte, cercurile militare considerau că Ministerul
poate şi este dator să le sprijine, întrucât ele
suplineau până la un punct, sarcinile acestuia.
O altă cauză importantă a neajunsurilor din
evoluţia cercurilor militare a constituit-o, după
cum se exprima, în epocă un bun cunoscător al
situaţiei acestora, „lipsa spiritului de asociaţiune
la români”. Ori de câte ori, românii se adunau
într-o asociaţie, formală sau informală, ea nu
avea mari şanse de a rezista prea mult, deoarece
predomina spiritul individualist, lipsa cooperării şi
a solidarităţii. Fenomene deosebit de complexe,
în fapt o rezultantă a mai multor factori, ce s-au
manifestat şi intersectat, în acelaşi timp, o lungă
perioadă de timp, ele au făcut obiectul unor
analize dintre cele laborioase.
Pe acest fond genetic, ce urca mult în istorie,
cercurile militare, ca formă nouă, importată din
Franţa, n-au generat de la început un entuziasm
prea mare în rândul ofiţerilor români. Uneori
mersul la activităţile cercului, era mai mult
materializarea unei dispoziţii a şefilor ierarhici
decât o dorinţă intim resimţită de fiecare ofiţer.
În mod paradoxal, această situaţie se întâlneşte
şi astăzi, în nu puţine cazuri, deşi cauzele sunt
relativ diferite faţă de cele existente acum mai
bine de un veac.
Nu lipsit de importanţă s-a dovedit în epocă
şi concurenţa pe care făcea „viaţa civilă”, care
oferea o mult mai mare varietate de posibilităţi
de petrecere a timpului liber, de recreere, de
deconectare de la sistemul cazon, nu lipsit de
rigidităţi congenitale, ca peste tot în lume. Ofiţerii
căutau „altceva” faţă de cotidianul care le marca
existenţa. Ori, cercul militar reproducea, desigur,
într-o altă proporţie şi sub altă formă, mai blândă,
acelaşi mediu militar constrângător.
Cu timpul, însă, cu toate greutăţile şi
imperfecţiunile semnalate, cercurile militare au
devenit instituţii credibile, integrate sine qua non
68
în viaţa corpului ofiţeresc român, acceptate şi
receptate ca atare de societatea românească.
În fapt, apariţia şi funcţionarea lor a reprezentat
o dimensiune a procesului de modernizare şi
reformă pe care l-a parcurs, în această perioadă,
armata română.
Părăsirea şi reînvierea unei tradiţii
Cadrul fixat prin legislaţia adoptată la
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului
al XX-lea a fost în vigoare până la mijlocul celui
de-Al Doilea Război Mondial. În februarie 1942,
regimul mareşalului Ion Antonescu a iniţiat o
reformă radicală a instituţiei cercurilor militare.
La 27 februarie 1942, generalul Constantin
Pantazi, ministrul Apărării Naţionale, a adresat
conducătorului statului un raport în care
propunea că „educaţia spirituală, fizică şi socială
a ofiţerilor, după ce au părăsit şcolile, să nu
mai fie lăsată mai departe la discreţia iniţiativei
particulare”.
Ea trebuia să fie asigurată în mod unitar şi
uniform, lucru ce nu se putea obţine decât printr-o
instituţie comună. Cercurile militare, după opinia
lui Constantin Pantazi, nu mai corespundeau
menirii lor, deoarece fie nu mai aveau fonduri
suficiente, fie că localurile erau utilizate în mod
necorespunzător. Pentru a asigura venituri
egale pentru toate cercurile militare şi a realiza o
îndrumare unitară a activităţii culturale, educative
şi sportive se propunea un act normativ, ce stipula
crearea unei instituţii unice. A doua zi, 28 februarie
1942, mareşalul Ion Antonescu a promulgat Legea
nr. 158 pentru organizarea „Casei Cercurilor
Militare ale Ofiţerilor din România”.
Această instituţie, o noutate în peisajul
organizării militare, avea calitatea de persoană
juridică şi funcţiona sub controlul Ministerului
Apărării Naţionale, sediul său fiind în Bucureşti.
Scopul Casei, detaliat în articolul 2 al legii, era
de a organiza şi întreţine în toate garnizoanele
permanente cercuri militare, cămine ofiţereşti
şi case de odihnă pentru ofiţeri. Membrii Casei
Cercurilor Militare erau de două categorii: de
drept şi admişi. Toţi ofiţerii activi din România
aveau calitatea de membru de drept, iar cei
admişi puteau fi ofiţerii de rezervă, proveniţi
din activitate, care consimţeau să plătească
cotizaţia lunară.

Cultură militară
Casa era condusă de un comitet de
direcţie compus din secretarul general al
Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat
(preşedinte) şi secretarii generali ai celorlalte
subsecretariate: aer, marină şi aprovizionarea
armatei (membri). Secretar al casei era
numit un ofiţer din secretariatul general al
Subsecretariatului de Stat al Armatei de Uscat.
Fondurile proveneau din cotizaţiile membrilor
de drept (0,03% din solda brută) şi admişi
(0,06% din pensia brută), subvenţii acordate de
Ministerul Apărării Naţionale şi alte instituţii de
stat şi din administrarea patrimoniului.
Personalitatea juridică acordată cercurilor
militare în temeiul Legii din 28 ianuarie 1912
a încetat odată cu promulgarea noului act
normativ, iar bunurile lor au trecut în proprietatea
noii instituţii care le administra. Cercurile militare
erau practic dizolvate, drepturile şi obligaţiile lor
trecând asupra Casei. Organele de conducere
ale cercurilor militare locale erau stabilite de
Comitetul de direcţie şi aprobate de minister.
Legislaţia adoptată în februarie 1942 era
emanaţia unui regim autoritar, care dorea
să exercite un control sever asupra tuturor
segmentelor societăţii româneşti. Ea a însemnat
practic desfiinţarea cercurilor militare, instituţii
private care dispuneau de organe de conducere
alese şi fonduri proprii.
În primii doi ani după 23 august 1944 a
rămas în funcţiune Casa Cercurilor Militare.
La 1 octombrie 1946, această instituţie a fost
desfiinţată, cercurile militare recăpătându-şi
personalitatea juridică acordată în conformitate
cu prevederile Legii din 29 ianuarie 1912. A fost
doar un scurt intermezzo pentru că evoluţiile din
societatea românească nu lăsau dubii asupra
direcţiei şi a scopului final.
La 22 octombrie 1947, prin Ordinul
nr. 586.602, Ministerul Apărării Naţionale a
emis „Normele generale pentru organizarea,
conducerea, administrarea şi exploatarea
cercurilor militare ale armatei”. Documentul,
neutru ca formă, conţinea, însă, modificări de
substanţă. Cercurile militare ale ofiţerilor şi
subofiţerilor, care au funcţionat separat fiind
instituţii distincte, s-au contopit. În consecinţă, în
garnizoane s-au convocat adunări generale ale
ofiţerilor şi subofiţerilor şi s-a procedat la alegerea
comitetelor de conducere. De remarcat că
normele prevedeau obligativitatea introducerii în
Calendarul tradiţiilor militare 2011
aceste organe şi a câte unui comandant-secund
pentru educaţie, cultură şi propagandă, în fond
un activist al Partidului Comunist. Concomitent,
cercurile militare au fost subordonate din toate
punctele de vedere regiunilor militare, instituţii
nou create după modelul sovietic.
Evenimentele din anii 1947-1948 au
reprezentat începutul declanşării unui atac
masiv al comuniştilor asupra societăţii
româneşti. Măsurile s-au succedat într-un ritm
rapid, afectând toate segmentele vieţii sociale.
Ele au fost însoţite de represiuni deosebit
de dure, zeci şi sute de mii de oameni, de la
politicieni şi intelectuali până la simpli muncitori
şi ţărani, căzându-i victime. Totul a fost demolat
şi s-a instituit, prin forţă şi teroare, un sistem
de împrumut care nu ţinea cont de tradiţiile
româneşti.
În mod evident, instituţia cercurilor militare
nu avea cum să scape de acest tăvălug al
istoriei. În primăvara anului 1949, pe baza
Deciziei Ministeriale nr. 161, cercurile militare au
fost desfiinţate şi s-au creat casele armatei de
garnizoană, instituţii care erau destinate ofiţerilor,
subofiţerilor, salariaţilor civili şi familiilor acestora.
Casele armatei erau subordonate comandanţilor
secunzi politici de garnizoană. În decizia respectivă
se preciza că instituţia de acest gen din Capitala
ţării va purta denumirea de Casa Centrală a
Armatei. Ulterior, s-a adoptat denumirea de „casă
a ofiţerilor” pentru ca, după o perioadă de timp,
să se revină iarăşi la denumirea de case ale
armatei. În 1953, s-a emis „Regulamentul de
funcţionare a caselor ofiţerilor din Forţele Armate
ale Republicii Populare Române” în care se
arată că „întreaga activitate a caselor ofiţerilor se
desfăşoară în conformitate cu hotărârile C.C. al
P.M.R. în problemele ideologice, în conformitate
cu regulamentele militare, ordinele ministrului
forţelor armate şi directivele D.S.P.A (Direcţia
Superioară Politică a Armatei)”.
Printre formele de activităţi preconizate
erau cercuri ştiinţifice, tehnice, cursuri, cercuri
de cultură generală, spectacole şi concerte,
conferinţe pe teme politice, expoziţii de artă
plastică etc. De asemenea, pe lângă casele
armatei au funcţionat universităţile serale de
marxism-leninism şi şcolile serale de partid,
forme de îndoctrinare politică a cadrelor armatei.
Potrivit documentului, casele armatei erau
subordonate organelor politice ale regiunilor
69

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
militare şi comandamentelor de armă, iar
activitatea cotidiană era condusă de şeful
garnizoanei şi locţiitorul său politic. Casele
armatei, chiar dacă aveau unele similitudini cu
„fostele cercuri militare”, erau instituţii diferite.
Cercurile militare erau instituţii de drept privat
ale ofiţerilor, fiind, cu alte cuvinte, o expresie a
iniţiativei acestora. Ele erau conduse de comitete
alese de adunările generale ale ofiţerilor din
fiecare garnizoană, iar fondurile proveneau, în
cea mai mare parte, din cotizaţiile membrilor.
Casele armatei erau instituţii ale regimului
comunist servind nemijlocit intereselor acestuia.
Ele au fost şi aşa au rămas, în toată perioada
postbelică – instrumente de propagandă ale
partidului comunist. Desigur, că în timpul acestor
decenii activitatea lor a îmbrăcat şi unele aspecte
pozitive, care satisfăceau anumite nevoi sociale
ale corpului de cadre ale armatei.
După 1989, Casele Armatei şi-au păstrat
profilul de instituţii cultural-educative pentru
corpul de cadre: ofiţeri, subofiţeri, salariaţi civili
şi membri de familie. Conţinutul activităţilor a
fost modificat, eliminându-se aspectele de ordin
politic şi ideologic care au predominat în ultimii
ani ai regimului comunist. Concomitent, s-au
elaborat o serie de documente cu caracter de
directivă, care au contribuit la aşezarea activităţii
acestor instituţii pe baze noi. Unul dintre acestea
este Ordinul General nr. 3 din 13 ianuarie 1992,
prin care s-au aprobat „Normativele privind
organizarea şi funcţionarea cercurilor militare”.
Documentul, semnat de generalul-locotenent
Niculae Spiroiu, ministrul departamentului de
resort, şi intrat în vigoare la 1 martie 1992, stipula
transformarea caselor armatei în cercuri militare.
Acestea erau instituţii de cultură, destinate
desfăşurării de activităţi cultural-artistice,
recreative, de turism şi agrement pentru cadrele
militare şi salariaţii civili din unităţile militare şi
membrii familiilor acestora, studenţi şi elevi
militari, militarii în termen, cadrele militare în
rezervă şi în retragere, veteranii de război.
Cercurile militare se înfiinţau cu aprobarea
ministrului Apărării Naţionale, în garnizoanele în
care era dislocat cel puţin un regiment şi exista
asigurat un local corespunzător din proprietatea
Ministerului Apărării Naţionale. Acolo unde nu
erau îndeplinite condiţiile de mai sus, se puteau
înfiinţa cluburi de garnizoană.
70
Cercurile militare se subordonau
comandantului de garnizoană, care numea
şi un comitet de coordonare din care făcea
parte obligatoriu şi şeful instituţiei. Acesta din
urmă se numea de către comandantul armatei,
comandamentului, inspectoratului general
de armă, cu avizul Departamentului pentru
Învăţământ, Ştiinţă şi Cultură.
Localul unui cerc militar trebuia să dispună
de o sală de spectacole, săli de dans, de protocol,
spaţii pentru activitatea cursurilor, cenaclurilor
şi formaţiilor artistice, jocuri individuale, sală
de lectură, bibliotecă etc. În spaţiile cercurilor
militare, puteau funcţiona librăria militară
(punct de desfacere a cărţii şi presei), popota
garnizoanei, restaurantul militar, camere de
oaspeţi etc.
Potrivit documentului, cercurile militare
realizau o suită de activităţi culturale, artistice,
recreative, mondene, sportive, de pregătire
a cadrelor militare şi a membrilor de familie a
acestora, de turism şi de agrement etc.
După cum se observă, s-a încercat
reînnodarea unei tradiţii, prin revenirea la
denumirea de cercuri militare. Aceasta s-a
realizat numai parţial, deoarece ele nu mai
erau expresia iniţiativei corpului ofiţeresc dintr-o
anumită garnizoană, ce era obligat să găsească
fonduri pentru desfăşurarea activităţilor. Cu alte
cuvinte, cercurile militare de după 1992 nu se
constituiau ca instituţii de drept privat ale ofiţerilor,
ci ele făceau parte din organica departamentului
de resort. De asemenea, ele se adresau nu
numai ofiţerilor şi subofiţerilor, aşa cum era până
la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial,
ci şi salariaţilor civili, membrilor de familie,
studenţilor militari şi mai nou, militarilor angajaţi
pe bază de contract, după renunţarea la serviciul
militar obligatoriu. Din această perspectivă ele
se apropie mai mult de casele armatei care au
funcţionat timp de peste patru decenii. Tradiţia a
fost, prin urmare, parţial restaurată.
Cu toate greutăţile anilor care au trecut
după evenimentele din 1989, cercurile militare
au subzistat, ele fiind instituţii integrate organic
vieţii militarilor români, cu un rol semnificativ
în menţinerea şi dezvoltarea solidarităţii de
corp, a raporturilor acestora cu societatea
românească.

UN „CĂLINDAR“ MILITAR
DE ACUM UN VEAC
Întreprindere extrem de complexă, asigu -
rarea coeziunii unui imperiu multietnic de
anvergura celui Austro-Ungar impunea de la
sine un lanţ de măsuri din care mijloacele de
comunicare în masă ale timpului nu aveau cum
să fie neglijate decât, eventual, în detrimentul
stăpânirii bicefale. Mai ales după Primul Război
Balcanic, un fel de preludiu al celui mai mare
dintre războaiele lumii care, după cum se ştie
foarte bine acum, nu se va lăsa prea mult aşteptat.
Ca atare, nu trebuie să ne mai mire că în
acest spaţiu, la Budapesta, pe finalul anului
1912, avea să apară, alături de multe altele şi
în completarea uneia anume, una din cele mai
interesante publicaţii militare imposibil de evitat
de orice istorie a presei româneşti – Amicul
soldatului – subtitrată călindar pentru toate
persoanele cari aparţin armatei: soldaţi activi,
reservişti, honvezi, glotaşi veterani şi prietini ai
armatei. De fapt, aveau să apară două astfel
de „călindare”, pentru anii 1913 şi, respectiv,
1914, alcătuite şi publicate de Lucian Bolcaş, cu
colaborarea lui I. Galli, Paul Nikel (fost marinar
militar, cooptat într-o expediţie prin zona insulelor
Solomon, locuite de canibali, şi care la revenirea
în ţară îşi va povesti păţaniile), Iuliu Beranek
(despre luptele soldaţilor austrieci contra lui
Napoleon Bonaparte), P. Livancici (Păţaniile lui
Petru Livancici povestite de el însuşi; practic, o
încăierare cu turcii de la 1878, în Bosnia natală)
ş.a. Concret, Amicul soldatului este mijlocul
clasic de propagandă la acea oră pentru soldaţii
de origine română, nevoiţi să lupte pentru o
patrie de care nu-i lega nimic.
File din istoria presei
Colonel Dan GÎJU
De altminteri, se subînţelege că soldaţii
fiecărei naţii înglobate în respectivul imperiu
aveau prin preajmă un astfel de ... amic, cel
al soldatului de origine română difuzându-se
inclusiv la Viena, Wittemberg şi până la New
York.
Este foarte profesionist redactat, în formatul
16/23 cm, 144 de pagini, tipărit pe hârtie obişnuită,
cu o copertă atrăgătoare, luxoasă, chiar, în
policromie, interiorul fiind împănat cu multe
reproduceri grafice, de regulă în peniţă, lucrate
71

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
în detaliu, majoritatea axate pe scene de luptă,
dar există şi câteva planşe cu reproduceri din
picturile cu subiect militar ale vremii, imprimate
alb-negru sau color, pe hârtie cretată (întâlnite
în majoritatea revistelor militare austriece), plus
alte 24 de pagini la final, cu reclamă. Coperta
doi conţine un interesant calendar al statelor
europene, în stilul Anuarului românesc din 1842
editat de Blaremberg, dar mai complet, în care
statele continentului, inclusiv România, sunt
consemnate cu şeful în frunte, precizându-se
suprafaţa, numărul de locuitori (România avea
atunci 7.087.000), datoria statului în milioane
coroane (1.499 în dreptul României), efectivele
armatei la pace, dar şi război, flota de război (cu
numărul de vase canoniere şi tunuri), inclusiv
valoarea monedei ţării (raportată la coroană).
Editorul acestui calendar era tipograful Ioan
Steinbrener care, oferindu-i un astfel de calendar
împăratului Francisc Iosif I, comandantul suprem
al oştirii austro-ungare, a primit în schimb
„Crucea de Cavaler a ordinului Francisc Iosif”.
De pe pagina întâi a revistei reiese că
monahul cunoştea tipografia lui Steinbrener
72
încă din 8 septembrie 1905, când „s-a îndurat
prea graţios a cerceta institutul editurei acestui
calendar”. De unde rezultă că pentru armata
austo-ungară, în genere, acest gen de publicaţie
a apărut cel puţin din acel moment. Tot de pe fila
unu, în partea de jos, cu litere corp foarte mic,
lângă imaginea foto a unui haubiţ (tun de câmp,
n.n.) înainte de descărcarea puşcăturei, se face
un patetic şi, totodată, de bun simţ, apel: Mai
multe mii de exemplare din calendarul de faţă
s-au cumpărat pe seama recruţilor înainte de a
se înrola, ori li s-au trimis în cazarmă din partea
rudeniilor lor; ei fără deosebire au dat de ştire în
toate părţile ţării, pe unde se aflau ai lor, că acest
calendar în multe ceasuri ale anului le-a făcut
slujbe bune şi le-a fost un camarad credincios.
Surori, mame, părinţi şi fraţi ai soldaţilor noştri!
Vă rog, faceţi şi voi asemenea, şi cumpăraţi şi
voi câte un calendar de acesta iubiţilor voştri din
casarme! Credeţi-mă, nu numai le faceţi bucurie,
ba are să le fie şi de mare folos!.
Pe pagina doi este reprodus poemul Stăm
„gata!”, întru amintirea tuturor, [cei] cari în zilele
primejdiei de războiu dela anul 1912-1913 au
făcut slujbă credincioasă la hotarele ţării: Şi iar au
stat soldaţii l’a ţării frontieră,/ De marş şi de bătae
cu toţi „gata” erau,/ Să plece’n ori-ce clipă, după
vechea deviză/ Pentru ‘mpărat şi ţară!” De frică nu
ştiau/…/. În rest, articole specifice calendarului,
adică pe faţă o ilustraţie – sus, pe orizontală,
cu scene militare – iar partea de jos împărţită în
două, pe verticală: pentru însemnări, în stânga
(loc liber), în dreapta fiind imprimat un text scurt
pe teme morale, mai exact: Pilde de vitejie şi
bravură din viaţa soldaţilor noştri (relatări).
Pe versoul filei, adică în pagina cu soţ,
este imprimat calendarul lunii respective, în trei
variante: în pricipiu calendarul vechi, calendarul
nou (devansat cu 13 zile faţă de cel vechi)
şi calendarul israelit. De la pagina 30 încolo,
începe partea literară, cu povestiri din viaţa
soldaţilor, informaţii de cultură generală ş.a. În
sfârşit, începând cu pagina 61, apare un prim
articol tipic pentru conglomeratul de naţiuni din
imperiu, dar care în cazul de faţă anunţă, de fapt,
ultima fază a dezagregării lui. Materialul poartă
titlul-anunţ: Ofiţerimea din armata noastră învaţă

Cultură militară
limba soldaţilor şi, în mare, se referă la ultima
poruncă a Ministerului de răsboiu/.../ ca tinerii
sublocoteneţi, cari vor fi aplicaţi la regimente, a
căror limbă nu e cea nemţească, să înveţe limba
regimentului. Pe timp de trei sau patru luni vor
fi încvartiruiţi la ofiţerii în retragere, sau în lipsa
acestora la preoţii de ori-care confesiune, cu cari
împreună vor învăţa limba respectivă. Tinerii
sublocotenenţi la singuraticele corpuri de armată
vor învăţa următoarele limbi: La corpul de armată 3
limba slovacă şi italiană. La corpul de armată 4
(din Budapesta) ungureşte. La corpul de armată 5
slovăceşte. La corpul de armată 6, ungureşte şi
slovăceşte. La corpul de armată 7 din Temesvar
(Timişoara), româneşte, sârbeşte, croăţeşte. La
corpul de armată 8 şi 9, limba cehă. La corpul
de armată 10 şi 11, limba polonă şi ruteană. La
corpul de armată 12 – româneşte. La corpul de
armată 13 – sârbeşte şi croăţeşte. La corpul de
armată 14 – italieneşte.
Interesante, de asemenea, şi bine alese,
paginile de umor, ilustrate cu caricaturi. La
pagina 125, vezi articolul Armata română, care
� �
Calendarul tradiţiilor militare 2011
tocmai atrăsese „iarăşi atenţia lumei întregi prin
mişcarea sa împotriva Bulgariei”. Între altele,
reiese că în regatul lui Carol I, instrucţia este
tipică unei armate moderne şi, îndeosebi, că
„duhul armatei e foarte bun”. Se va observa cât
de modernă era peste fix doi ani!
Ultima parte, numită Şematismul armatei
cesaro-crăieşti este, de fapt, un anuar tipic, cu
ordinea de bătaie a respectivei armate începând
de la împărat în jos, până la „gendarmerii”.
În fine, sunt trecute datele de desfăşurare a
târgurilor de ţară din Ardeal, Bănat şi Ungaria,
„după consemnările cele mai noi”, un subiect
aproape obligatoriu pentru o publicaţie tip
calendar adresată în primul rând soldaţilor, în
marea lor majoritate recrutaţi dintre ţărani.
Până la urmă, se pare că războiul nu a mai
avut … răbdare ca ofiţerimea din armata cesarocrăiască
să înveţe limba soldaţilor, rămânând tot
în grija gazetelor de front să compenseze cât de
cât ruptura care se crea între aceştia şi trupă cu
fiecare zi de foc şi de moarte.
73

trecea fanfara militară...
Temistocle POPA
Timp de peste 40 de ani,
cântecele noastre au intrat
cu prietenie şi dragoste în
inimile ascultătorilor… iar
noi am mulţumit cerului
pentru tot ce ne-a oferit
viaţa mai frumos: Muzica!
Dan Spătaru, cu vocea
fermecătoare ce cucerea
publicul, spunea: „Consider
muzica cel mai curat şi
luminos component al
vieţii. Ea menţine echilibru
între dezmăţ şi tandreţe, în
această lume!... O lume mai
bună, mai plină de prietenie
în jurul nostru!”.
Noi, compozitorii de
muzică uşoară de ieri şi
de azi, care ne bucurăm
de avantajele discului, ale
radioului şi televiziunii,
n-avem niciun motiv să
ne împăunăm cu ampla
difuziune a melodiilor
noastre. Câte din ele sunt
meritul nostru … şi câte ale
tehnicii pe care o slujeşte?
Şi, ca să fim sinceri până
la capăt, câte din cântecele
noastre – în absenţa acestei tehnici – n-ar fi
murit înainte chiar de a se naşte?
Oare s-ar fi ivit pe lume „Măicuţa mea” dacă
n-ar fi fost televiziunea? ... S-a întâmplat într-una
din zilele anului 1966, când regretatul regizor
şi realizator al televiziunii Sorin Grigorescu şi
Simona Patraulea mi-au cerut să compun pentru
Dan Spătaru, un cântec pe care acesta urma
să-l prezinte într-un concert-spectacol, în Sala
Radioteleviziunii de pe strada Nuferilor, cum se
74
numea pe atunci. Pe Dan
Spătaru îl auzisem întâia
oară într-un program de
bar. Blond, cu ochi căprui,
cu chip inocent, detaşânduse
pregnant în ambianţa
localului de noapte, cu
ţinuta degajată a unui
sportiv, cu o voce adâncă
şi penetrantă, de tenor cu
unde baritonale, îmi lăsase
o bună impresie!
Imediat am trecut la
treabă împreună cu po etul
Eugen Marea să compun
pentru Dan Spătaru cântecul
„Măicuţa mea”. După
câ teva zile, când i-am
prezentat cântecul lui Dan,
acesta s-a codit. Ideea,
mi-a spus, îi plăcea … îi
plăceau şi titlul şi cuvintele,
dar melodia … i se părea
lui prea încărcată. Nu era,
mi-a mărturisit, „genul”
lui … Totuşi, după câteva
zile a învăţat cântecul
şi la concertul din Sala
Radiodifuziunii a repurtat
un succes peste orice
aşteptare. A fost un succes fulminant! Aplauzele
nu mai conteneau. A fost bisat, chemat şi
rechemat la rampă, publicul stăruind să-l mai
cânte iar şi iar… Cum concertul era televizat,
„Măicuţa mea ” şi-a luat zborul spre lume … Din
clipa aceea s-a schimbat şi viaţa mea şi a lui,
pentru că ne-a unit dragostea pentru muzică.
Din seara aceea oriunde apărea Dan
Spătaru se ivea, lângă el şi „măicuţa”. După
câtva timp mi-a mulţumit pentru succesul pe

Cultură militară
care îl prilejuisem cu cântecul meu, mi-a oferit o
fotografie a sa a cărei dedicaţie suna: „Domnului
compozitor Temistocle Popa, sunt pentru respect
şi-mi iubesc părinţii!! Mulţumiri sincere pentru
«Măicuţa mea». Dan Spătaru 18.06.1966”.
I-am încredinţat, curând, o altă piesă
„Olimpiada Tinereţii” cu care a luat un frumos
premiu la Festivalul şi Concursul de la
Mamaia…
Şi uite aşa, cântec după cântec şi succes
după succes m-am pomenit, într-o bună zi,
compozitorul preferat al lui Dan Spătaru. Nu mai
puteam face o mişcare fără el, să nu sosească
lângă mine şi apucându-mă de braţ, să mă
întrebe, fără să ascundă nerăbdarea: „Ai ceva
nou pentru mine, Domnu’ Compozitor?”.
Am avut mereu … şi multe rarităţi pentru
el „În rândul patru”, „Ce e cu tine”, „Noapte
bună Bucureşti”, „Mi-a spus inima aseară”,
„Mi-a plăcut sărutul tău” al regizorului Francisc
Munteanu, „Spune unde, spune cine?”, „Cu cine
semeni dumneata?”.
Am o nouă întâmplare de povestit, (pentru că
merită) şi este tot cu Dan Spătaru! Era primăvara
anului 1968, măceşul înflorise pe garduri. Am
cumpărat ziarul de dimineaţă, l-am deschis şi
am simţit cum ceva din zâmbetul anotimpului
îmi umple sufletul. Un articol care chema la
relansarea tradiţiilor „populare”, printre altele
Calendarul tradiţiilor militare 2011
erau şi fanfarele militare care cântau duminica
prin parcurile şi grădinile publice, încântând
lumea cu valsuri şi marşuri melodioase, cu
uverturi celebre, cu muzică de promenadă, cu
partituri din opere şi imaginea fanfarei militare
din oraşul meu natal care duminica dimineaţa
trecea în drum cântând spre grădina publică.
M-am sfătuit cu Mircea Bloc un colaborator de-al
meu, şi ne-am apucat să pritocim un text despre
fanfară, despre mustăcioara unui tambur major
înarmat cu un strălucitor buzdugan – şi ce-a
putut să iasă din toate astea decât un marş!
N-a fost nevoie de prea mult efort. Cântecul s-a
revărsat în mine ca un puhoi!
Comisia de creaţie a Radiodifuziunii, căreia
i-am prezentat compoziţia mi-a pus notă bună,
convenind că marşul e vioi şi melodios, sortit să
placă ascultătorilor … doar atât, că de la comisie
până la emisie … e o cale atât de lungă!
Cântecul a zăcut mai bine de un an pe
fundul unui sertar … Numai eu ştiu cât m-am
zbătut şi cât m-am rugat să fie programat pentru
imprimare.
În sfârşit, când i-am prezentat compoziţia
lui Dan Spătaru acesta a sărit în sus, convins
din primul moment, la fel ca mine, de inevitabilul
succes. N-am mai avut nevoie de alt îndemn…
şi, radiind de fericire, am aşezat compoziţia pe
pupitrul dirijoral al lui Sile Dinicu, dar parcă era
Festivitatea de deschidere a Festivalului Muzicilor militare
Muzica Reprezentativă a MApN. Foto: plt. maj. Lucian Irimia
75

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
un făcut, rezistenţa la marşul meu nu se sfârşise.
Sile Dinicu a aruncat o scurtă privire pe partitură,
apoi mi-a înapoiat-o spunându-mi cu reproş:
Ce-ai vrea, Temi, să-mi transform orchestra în
fanfară?!?
Dar n-a scăpat de mine! Atât de mult l-am
rugat, încât a acceptat. De la primele măsuri,
instrumentiştii au prins avânt! După mambe,
sambe, twisturi şi cha-cha-uri, aveam ocazia,
acum, de-a cânta ceva de-al nostru, care suna
familiar şi în urechi şi în inimă. Când ultimul acord
s-a stins, întreaga orchestră a sărit în picioare şi
a început să strige: Urrra!!! Răpit de entuziasmul
general, Sile a aprobat înregistrarea piesei mele
„Trecea fanfara militară”. Când negativul a fost
gata, Dan Spătaru a cântat într-o interpretare de
zile mari … Iar Tudor Vornicu a programat cântecul
într-o emisiune de sâmbătă seara la Televiziune.
A doua zi, fiecare oraş din ţară care avea
„grădină publică”, o „stradă mare” sau un „mare
bulevard” central, a fost convins că lui i se
dedicase cântecul! Dan a luat în braţe „Trecea
fanfara militară” şi a plecat cu ea în lume aşa
cum făcuse şi cu celelalte cântece.
76
Iar eu îmi amintesc de o altă întâmplare din
perioada de rapidă ascensiune a lui Dan, devenită
proverbială în lumea artistică a capitalei!
Într-o dimineaţă, când conducea maşina
personală spre operă, Dan Iordăchescu,
cunoscutul prim-bariton a fost oprit de un sergent
de circulaţie pentru nu ştiu ce greşeală de
conducere săvârşită la o intersecţie din centrul
oraşului.
Cântăreţul s-a străduit să-l convingă pe
miliţian că nu comisese nicio abatere, că e
un bun, un vechi şi priceput „automobilist” şi
că în sfârşit e foarte grăbit, trebuie să ajungă
la repetiţie, el fiind cunoscutul cântăreţ Dan
Iordăchescu.
Miliţianul i-a retezat-o scurt… „Poţi dumneata
să fii şi Dan Spătaru, că eu tot îşi fac procesverbal!”.
În 1970, în filmul muzical „Cântecele mării”,
o coproducţie româno-sovietică regizată de
Francisc Munteanu, Dan Spătaru a jucat rolul
principal, cu care prilej mi-a lansat câteva melodii,
între care „Să cântăm, chitara mea”. Cântecul a
ajuns curând în Uniunea Sovietică, un fel de imn
al tineretului. Ruşii sunt foarte muzicali. Cele mai
frumoase amintiri comune sunt din Rusia. L-am
iubit pe Dan foarte mult. Am filmat acolo mai
mult de şase luni. Când ajungeam la Moscova,
ne întâmpina fanfara militară, pe aeroport. Era
primit de fanfara militară cu melodia „Să cântăm,
chitara mea”, melodia care se cânta şi în film.
Dan le era simpatic, era drăguţ, se îmbrăca
frumos, îi cucerise!
Mulţi ani la rând, când era în turneu prin
U.R.S.S., Dan nu scăpa de ascultători până nu le
cânta „Chitara mea”. Am fost eu însumi uimit de
succesul, net detaşat, al acestei piese, dintr-un
film în care, dacă stau să judec, toate cântecele
au fost de aceeaşi factură. Ceea ce m-a făcut
să revin, iar şi iar, la vechea mea întrebare: de
ce publicul preferă o anumită piesă? Pentru
Dan Spătaru am compus peste 60 de cântece,
dintre care aproape jumătate au fost şlagăre! De
ce?... Când încerci să dezlegi secretul succesului
unei compoziţii, ca şi cel al insuccesului alteia,
te cuprinde buimăceala. Cred însă, cu toată
tăria că în succesul unui cântec un rol decisiv îl
joacă interpretul, cu talentul şi personalitatea sa,
cu simpatia de care se bucură în publicul larg.
Ştiu… ştiu că Dan Spătaru a fost un tălmăcitor de

Cultură militară
real talent al muzicii uşoare… şi mai ştiu că i-au
plăcut cântecele mele şi le-a îndrăgit! Cântecele
le-am făcut pentru el, le-am scris special pentru
el. Fiecare cântec are povestea lui. Unele melodii
le gândeam împreună, altele veneau de la sine,
simţeam că o să i se potrivească.
Păstrez din colaborarea mea cu el un
autograf, pe care l-am aşezat lângă acelea al
cântăreţilor celebri!.. Şi mai păstrez amintirea lui
Dan ca pe o nestemată.
Călătoria mea împreună cu a lui Dan Spătaru
în lumea cântecului a fost plină de glume şi
tristeţi de viaţă.
Amintirea lăsată de el este a unui îndrăgostit
de melodie şi frumos. Cântecele pe care le-a
oferit oamenilor au fost gândurile lui bune şi
nebune pline de prietenie şi dragoste. Dan a fost
iubit de oameni, dar şi el avea mare drag pentru
cei cărora le cânta. Cel mai frumos lucru e să-ţi
cânţi prietenii, să cânţi strada, să cânţi pietrele
pe care calci. Îmi era drag, ne respectam. Nu era
vulgar, era un tip care ştia să respecte, căruia
îi plăcea să fie drept, să fie corect. Respecta
oamenii prin ţinută, nu intra niciodată pe scenă
cu praf pe pantofi.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Dan a avut o deosebită căldură în glas, iar
vocea lui a fost plină de tandreţe. A purtat povara
succesului cât a trăit… şi a plimbat cu el cântecul
peste tot în lume. A călcat pe-acest pământ pe
unde a umblat şi Hristos. Până la urmă ne-a
lăsat amintire un mănunchi de cântece, să ne
însoţească ploile de toamnă, nopţile lungi şi
visele frumoase.
Am avut noroc de mulţi interpreţi de excepţie,
valoroşi, care mi-au pus cântecele în valoare, dar
cu Dan Spătaru s-a întâmplat ceva deosebit de
la primul cântec, „Măicuţa mea”, care a deschis
drumul unei colaborări de peste 40 de ani.
Am împărţit multe şi mari succese
împreună.
Desaga mea cu amintiri păstrează tot ce a
însemnat el pentru mine.
Dan Spătaru a fost blagoslovit de Dumnezeu
să aibă o voce caldă şi să placă publicului. A ştiut
să-şi respecte publicul, care l-a iubit tare de tot.
Eu am luat nişte discuri de aur cu el. 40 de ani
ne-au unit viaţa şi muzica. Gică Petrescu a fost
cel mai longeviv artist, însă cel mai iubit cred că
a fost Dan Spătaru.
* Text preluat din volumul „Dan Spătaru – regele aplauzelor”,
apărut la Editura Militară în anul 2011
77

ARMATA ROMÂNĂ ÎN FILATELIE
Doru DEVAL
Definită ca studiul şi colecţionarea produselor
filatelice, în special a timbrelor, filatelia înseamnă
mai mult decât o simplă preocupare pentru
frumos. Provocare, informaţie, prietenie şi
amuzament sunt doar câteva din caracteristicile
unuia dintre cele mai populare hobby-uri din
lume, filatelia. De peste 150 de ani, colecţionarea
timbrelor este una din preocupările familiilor
regale, vedetelor de film, celebrităţilor din lumea
sportului şi a altor persoane din viaţa publică.
Filatelia este un hobby foarte personal, iar
78
popularitatea sa este determinată de faptul că
este flexibil faţă de necesităţile colecţionarului.
Înainte de apariţia mărcii poştale, costurile
livrării scrisorilor erau achitate de destinatar.
Realizarea primelor mărci poştale a revoluţionat
serviciile poştale deoarece funcţia de bază
a timbrelor o reprezintă plata în avans a unui
serviciu poştal. De-a lungul timpului, această
funcţie s-a diversificat, dar se bazează pe acelaşi
principiu.
Mărcile poştale îndeplinesc trei roluri
principale: chitanţă cu o anumită valoare
pentru o plată în avans a unui serviciu
poştal, mijloc de celebrare şi promovare a
patrimoniului naţional şi piesă de colecţie.
Dar mai presus de orice, marca poştală este
un veritabil ambasador al istoriei, culturii şi
civilizaţiei umane, deoarece forma şi funcţia sa
îi conferă libertate de mişcare şi posibilitatea
de a transmite informaţii în toate colţurile lumii.

Cultură militară
Timbrul capătă valoare în ochii privitorului, fiind
totodată o plăcere pentru cel care îl contemplă,
prin frumuseţea desenului, a culorii şi a tehnicii
de tipărire dar şi un studiu al istoriei, culturii
şi civilizaţiei întregii lumi, deoarece îţi poate
dezvălui detalii despre evenimente, persoane
şi locuri, dar mai ales drumul parcurs de un plic
până la destinaţie.
Primul timbru din lume a apărut în Marea
Britanie şi s-a numit Penny Black. Optsprezece
ani mai târziu, la 15 iulie 1858 a apărut prima
emisiune de mărci poştale româneşti, intitulată
Cap de bour. Emisiunea a fost tipărită în
Moldova şi reproduce semnul heraldic de pe
stema statului. Prima marcă poştală din spaţiul
românesc este formată din patru valori: 27, 54,
81 şi 108 parale.
Colecţionarea mărcilor poştale a avut un
puternic impact în ţara noastră. Acest hobby
european a ajuns în spaţiul românesc în
jurul anului 1865, în perioada de domnie a
lui Alexandru Ioan Cuza. În acea perioadă,
colecţionarii individuali sau comercianţii de tutun
vindeau primele noastre mărci poştale: Cap de
Bour, Principatele Unite sau Cuza. Nevoia de
comunicare între colecţionarii de timbre a dus
la organizarea lor în diverse societăţi şi cluburi
Calendarul tradiţiilor militare 2011
79

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Cultură militară
80
filatelice, acestea având o activitate intensă, în
special la începutul secolului al XX-lea.
Astăzi, timbrul reprezintă, alături de drapel,
imn, stemă şi monedă, unul dintre simbolurile
noastre naţionale.
Filatelia, această cronică în imagini a
numeroase evenimente memorabile ale trecutului,
dar şi ale contemporaneităţii, constituie o
sursă neîncetată de informare, de îmbogăţire a
cunoştinţelor şi a culturii generale.
Promotor activ al acestor virtuţi ale filateliei,
Romfilatelia a avut încă de la început ca obiectiv
prioritar dezvoltarea prestigiului mărcilor poştale
româneşti, menite să conştientizeze valorile
autohtone, atât pe plan intern cât şi internaţional.
Veritabili ambasadori ai României la nivel
mondial, produsele filatelice româneşti includ şi
numeroase emisiuni cu tematică militară, pe care
le prezentăm selectiv, în paginile următoare.

7
Alma mater

ŞCOALA MILITARĂ
DE INFANTERIE ŞI CAVALERIE
Eleonora DIMA
Creată în Muntenia în anul 1847, de
domnitorul Gheorghe Bibescu, cu 15 cadeţi din
cadrele oştirii, Şcoala Militară de Infanterie şi
Cavalerie a fost desfiinţată în 1848 şi reînfiinţată
în anul 1849, de domnitorul Barbu Dimitrie
Ştirbei, cu un efectiv de 30 elevi. Durata
cursurilor era de 4 ani, iar din 1854 de 5 ani.
Tinerii absolvenţi erau înaintaţi la gradul de
sublocotenent.
În Moldova, Şcoala Militară de Infanterie şi
Cavalerie a fost creată în 1857 şi a dat o singură
promoţie de 17 ofiţeri, la 10 august 1861.
În 1862, la iniţiativa domnitorului Alexandru
Ioan Cuza, ambele şcoli s-au întrunit la Bucureşti,
numărul cursanţilor fiind iniţial de 70 de elevi.
În perioada 1866-1872, şcoala a funcţionat
la Iaşi.
În 1872, s-a divizat în două şcoli, din care una
pregătitoare, sub numele de Şcoala Fiilor de
Militari (patron Sfânta Maria – 8 septembrie), cu
durata de studiu de 4 ani, rămasă la Iaşi, şi cealaltă,
sub denumirea de Şcoala Militară de Infanterie
şi Cavalerie, cu durata de 2 ani, a fost mutată
în Bucureşti, cu menirea de a pregăti ofiţeri.
În 1881, a fost creată la Craiova a doua
Şcoală a Fiilor de Militari (patron Sfinţii Împăraţi
82
Constantin şi Elena – 21 mai), similară celei
din Iaşi. Aceasta a început să funcţioneze la
1 septembrie 1881, cu două clase şi un efectiv
de 46 elevi.
În 1885, şcoala şi-a schimbat numele în
Şcoala de Ofiţeri, iar în 1886 s-a hotărât ca
instituţia să fie împărţită în trei secţiuni: pentru
Infanterie, pentru Cavalerie şi pentru Arme
speciale.
În urma reorganizării din anul 1900, instituţia
includea şi Şcoala de Administraţie, reluându-şi
vechiul nume de Şcoala Militară de Infanterie şi
Cavalerie.
La 28 noiembrie 1886, Regele Carol I i-a
acordat şcolii Drapelul de luptă.
Patronul spiritual al instituţiei era Sfânta
Varvara (4 decembrie).
În primii 46 de ani de activitate, Şcoala
Militară de Infanterie şi Cavalerie a dat Armatei
Române 2307 de ofiţeri.
Instantaneele extrase din albumul
«Promoţia a 65-a „Mărăşeşti” a Şcolii Militare
de Infanterie nr. 1» sunt reprezentative pentru
rigorile, standardele şi calitatea învăţământului
militar românesc din prima jumătate a secolului
al XX-lea.

Alma mater
Calendarul tradiţiilor militare 2011
83

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
84

Alma mater
Calendarul tradiţiilor militare 2011
85

ŞCOALA MILITARĂ
DE ARTILERIE –
130 DE ANI DE EXISTENŢĂ
Colonel dr. Adrian STROEA
Colonel (r) Marin GHINOIU
Şcoala de Artilerie, acest creuzet care a
plămădit la temperaturi înalte valorile Artileriei,
aniversează 130 de ani de existenţă. Ce poate
fi mai înălţător decât un gând de recunoştinţă
Farului strălucitor care ne-a orientat viaţa
noastră şi pe care îl exprimăm printr-o serie
de articole despre istoricul şi frumoasele sale
tradiţii. Şcoala de Artilerie a fost pentru noi, ca de
altfel pentru aproape toţi absolvenţii ei, părinţii
care ne-au adoptat şi ne-au îndrumat paşii ca
să reuşim în viaţă. În prima parte vom prezenta
istoricul Şcolii din perioada bucureşteană (1881-
1921), urmând apoi perioadele din garnizoanele
Timişoara, Piteşti, Sibiu.
86
Începuturile învăţământului de artilerie
Dezvoltarea oştirii române moderne la
începutul secolului al XIX-lea, prin organizarea
unităţilor permanente de infanterie şi cavalerie,
şi începând cu anul 1843 şi de artilerie, a
atras după sine şi organizarea temeinică a
învăţământului militar naţional, primul pas fiind
făcut în septembrie 1847, prin înfiinţarea, în
cazarma Sfântul Gheorghe (Malmaison), a şcolii
destinate pregătirii de ofiţeri şi iuncări.
Formarea de ofiţeri de artilerie, care pe lângă
un anumit nivel de cultură generală şi militară
trebuia să posede şi o pregătire de specialitate, a
constituit o preocupare majoră a conducerii armatei
române încă de la crearea primei instituţii militare
de învăţământ, şcoala ostăşească înfiinţată în
anul 1847 de domnitorul Gheorghe Bibescu.
În anul 1860, Şcoala militară din Bucureşti
a fost reorganizată pe două secţii: una pentru
pregătirea ofiţerilor de infanterie şi cavalerie şi
a doua pentru ofiţerii de artilerie şi geniu, iar în
anul 1862, şcolile militare din Bucureşti şi Iaşi au
fost unificate, pe baza regulamentului aprobat de
dom nitorul Alexandru Ioan Cuza, funcţi onând în
localul din Calea Griviţei nr. 28. Durata cursurilor
era de cinci ani, primii trei fiind destinaţi pregătirii
de cultură generală şi militară, iar ultimii doi
pregătirii de specialitate în armă.
În anul 1872, în Şcoala Militară de Infanterie
şi Cavalerie, revenită de la Iaşi în localul din
Calea Griviţei, refăcut după un incendiu, s-a
înfiinţat o „secţie specială pentru pregătirea
ofiţerilor de artilerie şi geniu”, cu durata cursurilor
de un an, în care erau admişi, prin concurs,
absolvenţi ai Şcolii Militare de Infanterie şi
Cavalerie. Totodată, mai mulţi ofiţeri au urmat
cursuri de pregătire în străinătate (Şcolile de
Aplicaţie de Artilerie şi Geniu de la Metz-Franţa,
Belgia, Berlin-Germania, Italia).
Experienţa Războiului pentru Independenţă,
dezvoltarea tot mai accelerată a artileriei române,
atât sub aspectul înfiinţării de noi unităţi, cât
şi al dotării cu armament modern, impunea cu
necesitate şi un sistem propriu de pregătire al
ofiţerilor şi trupei.
Necesitatea înf iinţării Şcolii de Artilerie
După înfiinţarea artileriei române moderne, la
10 noiembrie 1843, de fapt „reînfiinţarea artileriei
române şi nu înfiinţarea ei”, când „generalul
Florescu aduse el însuşi din Constantinopol, în
timpul Domnitorului Bibescu, cele dintâi patru
tunuri şi formă astfel sâburile artileriei”, iar

Alma mater
domnitorul Gheorghe Bibescu a legiferat,
prin Porunca Domnească nr. 198,
înfiinţarea primei baterii de artilerie a
Ţării Româneşti, artileria română va
cunoaşte o dezvoltare accelerată,
mai ales după Unirea Principatelor
Române din anul 1859.
Astfel, la 21 decembrie 1860,
pe baza raportului generalului
Ion Emanoil Florescu, ministru
de război: „Artileria până acum
se află încă despărţită. Rog
pe Măria Voastră să binevoiţi
a da Înalt Ordin ca bateriile ce
sunt astăzi pe conta Moldaviei şi
cele ce se află pe conta Valahiei să
se unească împreună şi să formeze
1-iul Regiment de Artilerie împărţit în
2 divizioane”, domnitorul Alexandru Ioan I-iu
Cuza aprobă înfiinţarea primului regiment de
artilerie din armata României.
La 1 august 1868, din Regimentul 1 Artilerie
se formează, prin trecerea bateriilor cu soţ,
al doilea regiment de artilerie, iar la 1 martie
1877, prin Înaltul Decret nr. 489, regimentele
de artilerie se dedublară, Regimentul 1 Artilerie
formând Regimentul 3 Artilerie şi Regimentul
4 Artilerie, iar Regimentul 2 Artilerie îşi păstră
denumirea şi formă Regimentul 1 Artilerie. R. 2
Art. „păstră arhiva şi Drapelul”, iar R. 1 Art. „trecu
Drapelul Regimentului 1 creat din al 2-lea; arhiva
vechiului Regiment I-iu rămase la al 3-lea”.
După Războiul de Independenţă continuă
dezvoltarea cantitativă şi calitativă a artileriei
române în pas cu cerinţele vremii şi a
învăţămintelor desprinse din război. Astfel, la
07 aprilie 1881, prin Înaltul Decret nr. 1000
se înfiinţează Regimentul 5 Artilerie pentru
Divizia activă din Dobrogea, la 1 aprilie 1883,
prin Înaltul Decret nr. 829 se înfiinţează încă
3 regimente de artilerie: Regimentul 6 Artilerie
la Bucureşti, comandant colonel Dimitrie
Dumitrescu Maican, Regimentul 7 Artilerie
la Focşani, comandant locotenent-colonel
Alexandru Fălcoianu, Regi mentul 8 Artilerie
la Botoşani, comandant locotenent-colonel
Şerban Pascu, iar la 01 aprilie 1888, se constituie
Batalionul de Arti le rie de Asediu subordonat
Regimentului 2 Artilerie.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
În aceste condiţii a devenit tot mai
necesară pregătirea ofiţerilor de artilerie,
care să aibă studii de specialitate în
armă, în pas cu dezvoltarea artileriei
ca armă de sine stătătoare.
Prima încercare de înfiinţare
a unei şcoli de artilerie a avut loc
în anul 1872. „Prin Regulamentul
Şcoalelor decretat la 18 iulie 1872,
bazat pe Legea organică a armatei
din acelaşi an, şcoalelele se
clasează în oştire în modul următor:
... e) Şcoala Specială de Artilerie şi
Geniu, stabilită în Bucureşti”.
Conform acestui regulament, în
Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu
„Cursurile sunt de 1 an şi se ţin de la 1
octombrie la 1 iunie. Pentru a fi admis în
şcoală trebuie a avea gradul de sub-locotenent
şi a satisface unui examen de admisie asupra
programului Şcolii de Infanterie şi Cavalerie, sau
a fi elev al acestei şcoli cu media minimum de
14, la examenul de eşire.
Cursurile Şcoalei: Calculul infinitesimal
cu aplicaţie la mecanică. Mecanica aplicată
raţională. Fortificaţia permanentă şi pasageră.
Artileria şi construcţiile militare. Arta militară.
Geologia. Studii şi aplicaţii pe teren. Exerciţii
militare de artilerie.
Şcoala este sub aceeaşi direcţie ca Şcoala
de Infanterie şi Cavalerie şi în acelaşi local.
Elevii sunt externi dar scutiţi de orice alt
serviciu. Maximum de elevi să fie de 20.
După terminarea cursurilor elevii trec un
examen şi acei ce au reuşit a avea minimum
media 14, sunt trecuţi în arma artilerie sau geniu şi
numai dacă nota de aplicaţie este satisfăcătoare
şi dovedesc aptitudini pentru arma la care se
destină. Cei ce n-au reuşit la examen sunt trecuţi
în arma infanterie sau cavalerie.
Ofiţerii ce au terminat şcoala cu succes
dobândesc un brevet şi dreptul de a înainta la
alegere după ordinea clasificaţiei la examen”.
Din păcate Şcoala Specială de Artilerie şi
Geniu nu se va înfiinţa. „În ce privesc recrutarea
ofiţerilor de artilerie şi geniu ei trebuiau a eşi tot
din Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie,
luându-se primele numere de la clasificarea
resultată la absolvirea anului al 2-le de studi”.
87

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
88
Înf iinţarea Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu
Experienţa nereuşită a Secţiei pentru
Armele Speciale-Artilerie şi Geniu, creată
în anul 1872 în cadrul Şcolii Militare de
Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti,
a urgentat înfiinţarea unei şcoli
speciale pentru pregă tirea cadrelor
specializate în artilerie.
Astfel, generalul Gheorghe
Slăniceanu, ministru de război,
prin Raportul nr. 2967, solicita
înfiinţarea „…chiar în anul acesta,
o şcoală specială de artilerie şi geniu
în care ofiţerii să poată primi instrucţia
teoretică şi practică în raport cu adevăratele
cerinţe ale acestor arme speciale. ...Această
şcoală va avea cursurile de 3 ani, din care un
an preparator, compus din elevii anului al 2-lea
din şcoala de infanterie şi cavalerie ce se vor
destina armei artileriei şi geniului; iar ceilalţi doi
ani, se vor compune din toţi oficerii eşiţi din clasa
preparatore, şi din oficerii veniţi din corpurile de
artilerie şi geniu”. La 7 aprilie 1881 Domnitorul
Carol I, prin Înaltul Decret nr. 996, aprobă
înfiinţarea unei „şcoli de aplicaţie pentru artilerie
şi geniu sub denumirea de: Şcoala Specială de
Artilerie şi Geniu. Cursurile acestei şcoale, vor fi
de trei ani, din care unul de preparaţie, compus
din elevii veniţi din şcola de infanterie şi cavalerie,
conform regulamentului special al acestei clase
preparatore, iar cei-lalţi duoi ani din toţi elevii
clasei preparatore cari, la examenele generale
ale acelei clase, obţinând media reglementară,
au fost avansaţi la gradul de sub-locotenent”.
De asemenea, în Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu vor fi admişi şi „sub-locotenenţi sau
locotenenţi aflaţi în regimentele de artilerie sau
geniu cari ar dori să-şi desvolte cunoşcinţele
armei lor, dacă vor satisface unui examen,
asupra cursurilor şcoalei preparatore”.
Prin Înaltul Decret nr. 997/7 aprilie 1881 „Se
creează pe lângă Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu două clasă preparatore, cu cursurile
de un an. În acestă clasă, nu pot intra de cât
elevii din anul al 2-lea al Şcoalei Militare de
Infanterie şi Cavalerie, cari se vor destina
armelor speciale, conform regulelor prevedute
în regulamentul şcolei militare. După terminarea
clasei preparatore, elevii cari au obţinut media
reglementară, vor fi înaintaţi la gradul de sublocotenent
la aceiaşi epocă cu camarazii lor
din şcoala de infanterie şi cavalerie.
... Elevii sunt interni şi în aceleaşi
condiţii ca elevii Şcoalei Militare
de Infanterie şi Cavalerie. Acestă
clasă preparatore, va face parte
din Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu, şi va fi pusă direct sub
autoritatea personalului acestei
şcoli”. În clasa preparatoare urma
să se predea următoarele materii:
„cursul de matematică, algebra
superioră, geometria, analitica în spaţiu,
calcul integral şi diferenţial-85 lecţii;
geometria descriptivă, aplicaţii, perspectiva,
umbrele, tăerea petrilor, plane cotale, ordine
de arhitectură-50 lecţii; mecanica raţionată-40
lecţii; fisica generală-40 lecţii; chimia generală-
40 lecţii; limba francesă-40 lecţii; limba germană-
40 lecţii; scrimă”.
În Şcoala Specială de Artilerie şi Geniu
ofiţerii-elevi de artilerie aveau următoarele
cursuri: „artileria-100 lecţii; fortificaţia-70 lecţii;
construcţii-45 lecţii; topografia-25 lecţii; sciinţele
aplicate-40 lecţii; arta militară, drept internaţional-
40 lecţii; mecanica aplicată-30 lecţii; hipologia-
6 lecţii; limba francesă-40 lecţii; limba germană-
40 lecţii; scrima-40 lecţii;” precum şi „lucrări
exteriore: topografia şi geodesia-18 dile; sciinţele
aplicate-4 dile; mecanica-2 dile; construcţii-
4 dile; fortificaţia-4 dile”.
Prin Regulamentul Şcolii se prevedea
ca personalul acesteia să fie format din: „un
director, colonel; un sub-director, maior sau
locotenent-colonel; patru oficeri inferiori, căpitani
ajutori de profesori şi oficeri
de serviciu; un arhivar;
un sergent, 15 soldaţi
pentru serviciul şco lei
şi pentru ordonanţe”,
iar corpul profesoral
era format din
„ofi ceri superiori
sau căpitani în
activitate” astfel:
„1 pentru artilerie,
1 pentru fortificaţie,
1 pentru arta mili-

Alma mater
tară, 1 pentru topo grafie şi geodesie,
1 pentru sciinţele aplicate, 1 pentru mecanica
aplicată, 1 pentru construcţii militare, 1 pentru
limba francesă, 1 pentru limba germană, 1 pentru
scrimă”, profesorii civili fiind numiţi în fiecare an
prin Decizie Ministerială, dintre cei mai buni
aflaţi în Bucureşti, pentru cursurile de
specialitate.
Atât elevii clasei preparatoare,
cât şi ofiţerii-elevi al Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu erau interni, iar
ofiţerii-elevi nu puteau fi însuraţi,
primeau solda gradului lor, din care
plăteau costul lunar al popotei.
Profesorii militari primeau un adaos
de soldă de 100-250 de lei pe lună,
iar ajutorii acestora de 80 de lei.
Primul comandant al Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu a fost colonelul Eracle
Arion, distins ofiţer de artilerie, fost şef al Secţiei
Artilerie din Marele Cartier General în timpul
Războiului de Independenţă, viitor Inspector
General al Artileriei (1883-1892) şi comandant al
Corpului 1 Armată din Bucureşti (1892-1903). În
perioada 1882- 1887 comandanţii Şcolii Militare
de Infanterie şi Cavalerie erau şi comandanţi ai
Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu.
Şcoala şi-a început cursurile în toamna
aceluiaşi an şi a funcţionat în Bucureşti, în
Calendarul tradiţiilor militare 2011
localul din Calea Griviţei nr. 28, împreună cu
Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie, care
în anul 1895 se va muta în noul local din Dealul
Spirii. În perioada 1883-1892, pe lângă Şcoala
Specială de Artilerie şi Geniu a funcţionat şi
Şcoala Specială de Cavalerie, care în 1892
a fost mutată la Târgovişte. În acest
local Şcoala de Artilerie va funcţiona
(cu întreruperea cauzată de Primul
Război Mondial) până în anul 1921,
când se mută la Timişoara.
Prima promoţie a Şcolii Speciale
de Artilerie şi Geniu (1883)
va număra 13 sublocotenenţi de
artilerie şi 10 de geniu.
Căutări pentru ef icientizarea
învăţământului artileristic
În anul 1884, la propunerea ministrului de
război, generalul Ştefan Fălcoianu, cu raportul
nr. 16318/18 septembrie, prin care se solicită
„suprimarea bifurcaţiei ce se făcea după un
an de studiu între elevii Şcoalei de Infanterie
şi Cavalerie, rămânând ca după terminarea
studiilor complecte ale acestei şcoali, elevii care
vor fi dovedit o aplicare şi aptitudine specială,
să treacă cu gradul de sub-locotenent în şcola
de aplicaţiune de artilerie şi geniu, unde vor
89

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
fi pregătiţi şi instruiţi pentru aceste arme”,
prin Înaltul Decret nr. 2509/22 septembrie,
„Bifurcaţiunea existentă în şcola de infanterie şi
cavalerie, după primul an de studiu, pentru artilerie
şi geniu, se suprimă. ... Pentru formarea oficerilor
de artilerie şi geniu, cursurile necesare se vor
preda în şcola destinată a-i pregăti şi instrui pentru
aceste arme”. Prin această reglementare, clasa
pregătitoare a Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu
se desfiinţează, urmând ca în cadrul Şcolii Militare
de Infanterie şi Cavalerie, anul II să se desfăşoare
diferenţiat, pe trei categorii specifice armelor:
artilerie şi geniu, infanterie, cavalerie. Şcoala de
Artilerie şi Geniu (noua denumire, la care se va
renunţa după numai un an, când se revine la
vechea titulatură: Şcoala Specială de Artilerie şi
Geniu) va avea ca scop, în principal, pregătirea şi
specializarea în arma artileriei a sublocotenenţilor
absolvenţi ai anului II arma artilerie şi geniu din
Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie,
durata cursurilor fiind de doi ani.
În anul 1885, după mutarea Şcolii
Militare de Infanterie şi Cavalerie,
devenită Şcoala militară de ofiţeri,
în noul local din Dealul Spirii,
ministrul de război, generalul
Ştefan Fălcoianu, prin raportul
nr 11063/16 noiembrie, propune
aprobarea regulamentului Şcolii
Speciale de Artilerie şi Geniu având
în vedere că „şcoala fiind fostă până
acum alipită la Şcoala de Infanterie şi
Cavalerie, regulamentul acesteia era aplicat
şi şcoalei speciale. Acum însă Şcoala Specială
fiind cu totul separată şi prin natura ei reclamând
o organisare specială, era de neapărat elaborarea
unui regulament apropiat
acestei instituţiuni”.
Prin Înaltul Decret nr.
2730/23 noiembrie,
regele Carol I aprobă
„Regulamentul
Şcoalei Speciale
de Artilerie şi
Geniu”, structurat în
doă părţi: „Serviciul
ofi cerilor elevi” şi
„Serviciul oficerilor şi
al profesorilor şcolei”.
90
„Studiile ce se predau
în acestă şcoală sunt
urmetoarele: calculul
diferenţial şi integral,
mecanica ra ţi o na tă,
chimia, fisi ca, geometria
des crip tivă,
arti le ria, fortificaţia,
cons trucţii, topografia,
sciinţele aplicate,
arta mili tară,
mecanica apli cată,
hipo logia, limba francesă,
limba germană, scrima”.
„Examenele, intero gaţiunile, lucrările grafice,
lucrările exte riore, instrucşia teo retică şi
practică militară, călăria, scrima, con du ita, ţinuta
şi aptitudinea militară, toate acestea sunt cotate
cu cifre de la 0 la 20, dise cote de merit. Aceste
cifre au semnificarea următore: 0 – zero;
1, 2, 3, 4 – foarte reu; 5, 6, 7, 8 – reu;
9, 10, 11 – binişor; 12, 13, 14,
15 –bine; 16, 17, 18 – prea bine;
19 şi 20 – foarte bine”. „Se vor da
coeficienţi de importanţă”.
În anul 1886, ministrul de război,
generalul Alexandru Angelescu, la
propunerea comisiei condusă de
generalul Eracle Arion, prin raportul
nr. 13994/1 septembrie, solicită „ca
alegerea specialităţii pe arme să nu mai
fie marcată de luarea gradului de sublocotenent,
şi nici a ordinului de clasificare
generală; căci se întâmplă ca un elev, deşi sus
la clasificaţia, însă să nu aibă gustul cursurilor
care cer un raţionament susţinut, şi vice-versa;
basată pe consideraţiuni de asemenea natură,
comisiunea a credut că cea mai bună soluţiune
ce s-ar pute da în mod provisoriu, unei chestiuni
atât de capitală pentru armată, este împărţirea
elevilor şcolei de oficeri, în trei secţii: 1) Secţia
preparatorie pentru artileria şi geniu; 2) Secţia
pentru cavaleria; 3) Secţia pentru infanteria; ale
căror efective vor fi proporţinale cu necesităţile
fiecărei arme; Secţia 1 va fi separată chiar
la intrarea elevilor în şcola de oficeri; ... ”. Pe
baza acestui raport, Regele Carol I, prin Înaltul
Decret nr. 2430/1 septembrie, aprobă ca „Elevii
şcoalei de oficeri se vor împărţi în trei secţii, şi
anume: 1) Secţia preparatorie pentru Artileria

Alma mater
şi Geniu; 2) Secţia pentru Cavaleria; 3) Secţia
pentru Infanteria; Secţia 1 va fi separată chiar la
intrarea elevilor în Şcola de Oficeri; Secţiile 2 şi
3 nu se vor separa de cât în al doilea an, urmând
anul I, cursurile în comun”.
Prin această măsură se înlătură vechiul
sistem de admitere în Şcoala Specială de Artilerie
şi Geniu, pe baza opţiunilor şi a clasificaţiei
în promoţie, cînd cei mai buni ofiţeri ai Şcolii
Militare de Infanterie şi Cavalerie alegeau armele
speciale-artileria şi geniul-, spre nemulţumirea
infanteriştilor şi cavaleriştilor. Acum, încă de la
examenul de admitere în şcoală, se va şti cine
va deveni ofiţer de artilerie.
Prin noile reglementări, elevii Secţiei
Preparatorii pentru Artilerie şi Geniu aveau
în programul de studiu următoarele materii,
astfel, în anul I: „arta militară şi legislaţia-
30 lecţiuni; fortificaţia pasageră-20 lecţiuni;
artileria-20 lecţiuni; topografia-30 lecţiuni;
limba franceză-30 lecţiuni; limba germană-30
lecţiuni; regulamente de artileria şi infanteria-
25 lecţiuni; algebra superiora-20 lecţiuni;
geometria analitică cu 2 şi 3 dimensiuni-
75 lecţiuni; geometria descriptivă şi stereotomia-
40 lecţiuni; calculul diferenţial-40 lecţiuni;
chimia aplicată-35 lecţiuni;” precum şi lucrări
grafice la : „arta militară-20 şedinţe; fortificaţie-
50 şedinţe; artileria-20 şedinţe; topografie-
30 şedinţe; geometria descriptivă-80 şedinţe;”, iar
în anul II: „calculul integral-50 lecţiuni; mecanica
raţională-75 lecţiuni; fisica-50 lecţiuni; geodesia-
40 lecţiuni; higiena militară-20 lecţiuni; conferinţa
la calcul şi mecanică-30 lecţiuni; regulamentul de
artileria şi infanteria-30 lecţiuni; limba francesă-
40 lecţiuni; limba germană-40 lecţiuni”.
Ofiţerii-elevi din Şcoala Specială de
Artilerie şi Geniu, arma artilerie, aveau
în programul de studiu următoarele
materii: în anul I: „geografia militară-
50 lecţiuni; topografia-25 lecţiuni;
fortificaţia-60 lecţiuni; artileria-60
lecţiuni; arta militară-35 lecţiuni;
construcţii-40 lecţiuni; sciinţe
aplicate-30 lecţiuni; mecanica
aplicată-30 lecţiuni; limba francesă-
45 lecţiuni; limba germană-
45 lecţiuni; regulamente militare-
20 lecţiuni;” precum şi lucrări grafice
la: „geografie-15 sedinţe; topografie-
Calendarul tradiţiilor militare 2011
10 sedinţe; fortificaţie-50 sedinţe; artileria-
50 sedinţe; arta militară-10 sedinţe; construcţii-
40 sedinţe; mecanica aplicată-20 sedinţe;”, iar
în anul II: „topografia-25 lecţiuni; fortificaţia-
55 lecţiuni; artileria-70 lecţiuni; arta militară-
35 lecţiuni; construcţii-35 lecţiuni; sciinţe
aplicate-30 lecţiuni; mecanica aplicată-
30 lecţiuni; hipologia-20 lecţiuni; limba
francesă-45 lecţiuni; limba germană-45 lecţiuni;
regulamente militare-30 lecţiuni;” precum
şi lucrări grafice la: „topografie-10 sedinţe;
fortificaţie-50 sedinţe; artileria-50 sedinţe; arta
militară-10 sedinţe; construcţii-40 sedinţe;
mecanica aplicată-35 sedinţe”; de asemenea,
în ambii ani de învăţământ se executau lucrări
practice la: „topografie, fortificaţie, artileria, arta
militară, construcţii, sciinţe aplicate şi mecanica
aplicată”, precum şi „ecserciţii militare de
infanteria şi artiletia”.
În anul 1889, generalul Gheorghe Manu,
ministrul de război, cu Raportul nr. 7499/22
aprilie propune „a revedea regulamentul Şcoalei
de Oficeri, şi a introduce orecari modificări
neapărate în organizarea, instrucţia şi serviciul
şcoalei”, prin Înaltul Decret nr. 1343/3 mai fiind
aprobat „Regulamentul Şcoalei de Oficeri”,
care avea impact asupra secţiunii de artilerie
şi geniu ce funcţiona în şcoală. Astfel în anul
I se parcurgeau următoarele: „cursuri: Arta
militară, Topografia (ridicări regulate), Fortificaţia
pasageră, Artileria, Legislaţia militară, Limba
germană, Limba francesă, Higiena militară,
Regulamente de infanterie, Algebră superioară,
Geometrie analitică cu două şi trei dimensiuni,
Geometria descriptivă şi stereotomia, Chimia
aplicată; lucrări grafice de: topografie, Geometrie
descriptivă; exerciţiuri de: Infanterie, Călărie,
Scrimă, Gimnastică, Danţ şi Nataţiunea”,
iar în anul II: „cursuri: Calculul
infinitisimal, Fisica, Geodezia şi
astronomia, Mecanica raţională,
Hippologia, Conferinţe de calcul
şi mecanică, limba francesă,
Limba germană, Regulamente de
artilerie; exerciţiuri practice de:
Artilerie, Călărie, Scrimă, Danţul
şi Nataţiunea (Anexe)”.
Anul 1892 aduce modificări
de substanţă în activitatea şi viitorul
Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu. Prin
91

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
raportul nr. 5680/16 noiembrie, generalul Iacob
Lahovari, ministrul de război, propune „proiectul
de reorganisare al şcolei speciale de artilerie şi
geniu, care se întinde asupra cursurilor ce se vor
preda, precum şi asupra modului de recrutare
şi pregătire al elevilor. Acestă reorganisare se
impune neaperat prin aceea că nu vom mai
fi nevoiţi a cere de la şcolele din străinetate
instrucţia trebuincioasă oficierilor noţtri, care se
pote dobendi la noi în ţeră, unde astădiavem
oficieri în deajuns cu cunoscinţe şi instrucţiunea
necesară pentru a putea fi profesori.” Prin
Decretul nr. 3640/16 noiembrie se aprobă
„Regulamentul Şcoalei Speciale de Artilerie
şi Geniu”, prin care se defineşte scopul şcolii,
se reglementează admiterea şi desfăşurarea
procesului de învăţământ şi se stabileşte
personalul şcolii şi îndatoririle acestuia.
În capitolul I se reglementează foarte clar
scopul şi organizarea şcolii, astfel: „Şcola specială
de artilerie şi geniu, stabilită în Bucuresci, este
destinată a forma ofiţeri de artilerie şi geniu. Şcola
se împarte în două divisiuni: una preparatore şi
alta de aplicaţiune. Durata studiilor în fiecare
divisiune este de duoi ani. Divisiunea preparatore
are de scop a completa cunoscinţele matematice
şi militare indispensabile elevilor destinaţi a deveni
oficieri-elevi de artilerie şi geniu. ... Divisiunea de
aplicaţiune va completa cunoscinţele oficierilorelevi
în specialitatea de oficieri de artilerie sau
geniu ”.
În capitolul II este reglementată modalitatea
de admitere în şcoală, astfel: „Nimeni nu se
admite în divisiunea preparatore a şcolei de cât
în urma unui concurs ... Sunt admişi a concura:
a) elevii cari au terminat cursurile şcolelor de
fii de militari; b) tinerii bacalaureanţi, precum
şi absolvenţii a cel puţin 6 clase liceale, avend
versta de la 17 la 21 ani, la data concursului
de admitere în şcolă.” Concurenţii care nu
proveneau din şcolile de fii de militari trebuiau să
prezinte, printre altele, „un certificat al primăriei
comunei unde locuesce, prin care să se constate
că este născut din părinţi români sau naturalisaţi,
arătând ţi profesiunea lor; un certificat al aceleaşi
autorităţi prin care să se constate că concurentul
are o bună conduită”. Elevii admişi în „divisiunea
preparatore contracteză printr-aceasta un
angagiament voluntar de a servi în armată ca
oficier în activitate până la versta de 30 ani”.
92
În capitolele III-V sunt reglementate probleme
ale procesului de învăţământ: cursurile care se
predau, examene, sistem de notare, clasamente.
Astfel, cursurile sunt cele stabilite în anul 1886,
la care se adaugă „călăria, danţul”, iar cursurile
de matematici din diviziunea pregătitoare se
desfăşurau „la facultatea de sciinţe Bucuresci şi
la şcola naţională de poduri şi şosele. Ele se vor
completa de completa de profesorii şi repetitorii
şcolei”. „Interogaţiunile sunt parţiale. Examenele
sunt anuale”. Sistemul de note este „de la 1 la
20, acelea până la 9 inclusiv fiind considerate
ca rele”, iar cursurile erau ierarhizate prin
coeficienţi: „2 pentru limbi şi scrimă; 3 pentru
cursurile orale, lucrări grafice, aplicaţiuni pe
teren, instrucţia militară, călăria şi conduita; 4
pentru aptitudinea militară”. La sfârşitul fiecărui
an de studiu se întocmea clasamentul elevilor
şi al ofiţerilor-elevi (la aceştia pe arme) pe baza
notelor obţinute, media de promovare dintr-un
an în altul fiind de 12, fără a avea nicio notă mai
mică de 10 la vreun curs sau la conduită.
În capitolele VI-IX sunt reglementate
sistemul de recompense şi pedepse disciplinare,
datoriile religioase şi igiena.
Capitolul X stabileşte personalul şcolii,
astfel: „un oficier superior de artilerie sau geniu,
comandant; un oficier superior de artilerie sau
geniu, ajutorul comandantului şi director de studii;
un căpitan inspector de studii; ... patru căpitani
instructori, duoi din artilerie şi duoi din geniu;
un căpitan comandant al elevilor; un locotenent
ajutor şi bibliotecar al şcolei; duoi căpitani sau
locotenenţi, repetitori-conferenţiari la divisiunea
preparatore; un medic; un veterinar; profesorii
necesari civili şi militari în raport cu cursurile; ...”,
precum şi 2 guarzi, contabili în bani şi materiale,
civili, personal militar de serviciu.
În capitolele XI-XIII se stabilesc îndatoririle
personalului de comandament, de învăţământ şi
de serviciu.
Prin această nouă organizare a fost satisfăcut
vechiul deziderat al artileriştilor, de a avea de la
început competenţa pregătirii tinerilor destinaţi
a deveni ofiţeri de artilerie, putându-se astfel
realiza continuitate în pregătirea lor atât înainte
de a deveni ofiţeri cât şi după obţinerea gradului
de ofiţer. Cu modificările care se vor face trei ani
mai târziu, Şcoala va funcţiona până la sfârşitul
primului război mondial. Promoţiile de ofiţeri de
artilerie se vor număra începând cu promoţia

Alma mater
tinerilor care au intrat în anul I al Diviziunii
preparatoare în toamna anului 1892.
Anul 1895 – începutul
unui drum nou
Anul 1895 reprezintă o cotitură
în organizarea şi funcţionarea Şcolii
de Artilerie, în acest an realizânduse
o reorganizare structurală a
Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu,
devenind distinctă de Şcoala Militară
de Ofiţeri.
Prin raportul nr. 482/2 noiembrie
1895, ministrul de război, generalul
Constantin Budiş teanu, prezintă regelui Carol I
expunerea de motive şi proiectul noului
regulament al Şcolilor de Artilerie şi Geniu:
„Sire,
Organizarea şcolelor existente pentru
artilerie şi geniu avend trebuinţă de modificări în
sensul:
1) De a se scote oficeri din şcola pregătitoare,
nu numai cu cunoscinţe matematice, ci şi cu
cunoscinţele militare necesare;
2) De a se trămite aceşti oficeri un an la
trupă înainte de a se trece în şcola specială
superioră;
3) De a se produce în acestă şcolă în prima
linie oficeri de câmp şi apoi un numer orecare
de oficeri technici pentru serviciile speciale ale
armelor;
4) De a se da şi unora şi altora un solid
înveţăment practic şi aplicativ, deosebit de cel
teoretic.
Am onore a supune Majestăţei Vostre
alăturatul proiect de regulament, prin care se
realizează aceste cerinţe.
Dacă Majestatea Vostră aprobă acestă
propunere, O rog prea plecat să bine-voiască a
semna alăturatul proiect de decret.
Sunt, cu cel mai profund respect,
Sire,
Al Majestăţei Vostre prea plecat şi supus
servitor,
Ministru de resboiu,
General de divizie, C. BUDIŞTEANU
Secretar general,
Colonel, Crăiniceanu”.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Prin Înaltul Decret nr. 4249/2
noiembrie 1895, dat la castelul
Peleş, se aprobă „Regulamentul
provisoriu al Şcolelor de Artilerie
şi Geniu”.
Astfel, „Şcolele militare
de artilerie şi geniu, stabilite
în Bucuresci, se compun din:
a) Şcola militară de artilerie şi
geniu; b) Şcopla de aplicaţie
de artilerie şi geniu; c) Şcola
superioră de artilerie şi geniu; d)
Şcola militară de guardi de artilerie
şi geniu”.
Regulamentul este structurat pe trei
părţi, astfel: partea I reglementează „organisarea
şcolelor”, partea II – „mersul înveţământului,
disciplina şi serviciul în şcolă”, iar partea III –
„personalul şcolelor”.
Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu
Capitolul I reglementează scopul şi durata
şcolii, astfel; „Şcola militară de artilerie şi geniu
este destinată a produce oficeri de artilerie şi
geniu. Durata studiilor în acestă şcolă este de duoi
ani (art.1). Dupe terminarea cu succes a celor duoi
ani de studiu ai şcolei militare de artilerie şi geniu,
elevii vor fi înaintaţi la gradul de sub-locotenent în
arma artileriei sau a geniului şi trămişi a face un
an de stagiu efectiv la trupă în regimentele în cari
compteză, înainte de a începe cursurile şcolei de
aplicaţie de artilerie şi geniu (art.2)”.
În capitolul II este reglementat modul de
admitere în şcoală: „Admiterea în şcoala militară
de artilerie şi geniu se face prin concurs trecut
înaintea unui juriu compus din: comandantul
şcolei, ca preşedinte; directorul de studiu şi
trei profesori ai şcolei, ca membri (art.4). Sunt
admişi a concura: a) Elevii cari au terminat
cu succes şcolele de fii de militari şi cari au
avut la matematici, în cursul celor patru ani
de studiu, o medie generală de cel puţin 13;
b) Sub-oficerii din ori-ce armă, cu o purtare bună,
cari au cel puţin duoi ani de serviciu la trupă în
gradul de sub-oficer la 1 Septembre al anului;
c) Bacalaureanţii, chiar dacă ar fi grad inferior
în armată, şi absolvenţii a 7 sau 6 clase în
liceele Statului, avend versta de 18 la 21 de ani
împliniţi la 1 Septembre al anului; d) Absolvenţii
93

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
cu diplomă ai secţiunei conductorilor
de la şcola naţională de poduri
şi şosele, avend aceeaşi verstă
ca şi cei de la lit. c. (art. 5)”.
Articolul 6 stabileşte actele necesare
ce se depun la dosarul special de
candidat, pentru fiecare categorie
de candidaţi: actul de naştere,
actele de studii, documente privind
conduita candidatului, cerere de
înscriere şi „un certificat al primăriei
unde locuesce candidatul, prin
care să se constate că este născut
din părinţi români sau naturalisaţi
români, şi profesiunea lor”. „Înaintea
începerii concursului toţi concurenţii
vor fi constataţi de un medic de divisie sau
de corp de armată, numit de minister, care va
respinge pe toţi concurenţii a căror constituţie
fisică i-ar face improprii serviciului militar ...
şi nu vor fi admişi de cât aceia cari vor avea
minim de înălţime 1 m. 540. Hotărîrile medicului
sunt fără apel (art. 9)”. „Toţi concurenţii vor fi
examinaţi asupra următorelor materii: aritmetica,
algebra, geometria, trigonometria, cosmografia,
geometria descriptivă, fisica şi chimia (art. 10),
concurenţii vor fi clasaţi prin rendul lor de merit
(art. 12), ministerul de resboiu numesce ca
elevi ai şcolei militare de artilerie şi geniu până
la completul efectivului budgetar, pe aceia care
îndeplinesc condiţiunile de admitere, luaţi dupe
clasament şi cari vor fi avut cel puţin media 10 şi
la nici o materie o notă mai mică ca 8 (art. 14)”.
În capitolul III se stabileşte că „Anul şcolar
începe la 1 Septembre. Înveţământul în acestă
şcolă cuprinde : matematicile strict necesare, plus
cunoscinţele militare cuvenite oficerului”. Astfel
în anul I de studiu se parcurgeau 880 prelegeri
şi aplicaţiuni: „aplicaţiuni asupra matematicelor
elementare-90, algebră complimentară-70,
noţiuni de calcul diferenţial-30, geometrie
analitică-80, geometrie descriptivă-60, artă
militară-30, artilerie-60, limba francesă-75, limba
germană-75, higiena militară-10, desemnul-20,
regulamente şi instrucţia militară-100, călăria-
90, scrima-90”, iar în anul II 870 prelegeri
şi aplicaţiuni: „noţiuni de calcul integral-40,
geometrie descriptivă-55, mecanica raţională-70,
fisica-35, chimia-50, fortificaţia-42, topografia-65,
94
geografia militară-18, legislaţia şi administraţia-5,
limba francesă-75, limba germană-75, hipologia-
20, desemnul-40, regulamente şi instrucţia
militară-100, călăria-90, scrima-90”.
Şcoala de Aplicaţie de Artilerie şi Geniu
Capitolul IV al regulamentului preciza scopul
şi durata şcolii, şi anume: „Şcola de aplicaţie de
artilerie şi geniu, are de scop de a completa
instrucţiunea teoretică şi practică a oficerilor de
artilerie şi geniu de câmp. Efectivul oficerilor elevi
se fixeză prin budget (art. 22). Durata studiilor
în acestă şcolă, este de duoi ani (art.23)”. După
absolvirea şcolii ofiţerii erau trecuţi, „potrivit
clasificaţiei şi vacanţelor, în diferitele regimente
de artilerie şi geniu ..., şi nu putea fi chemaţi
la alte serviciuri de cât dupe doi ani de stagiu
efectiv la trupă”.
„În şcola de aplicaţie de artilerie şi geniu
se admit numai oficerii acestor arme, cari au
terminat cu succes cursurile şcolei militare de
artilerie şi geniu şi cari au un an de stagiu efectiv
la trupă (art. 25)”.
În capitolul VI este reglementat modul de
desfăşurare a învăţământului care cuprindea
„cunoscinţele militare şi aplicaţiunile cuvenite
oficerilor de artilerie şi geniu de câmp (art. 27)”.
Astfel, în anul I de studiu ofiţerii de artilerie
aveau 455 de prelegeri, desfăşurate în 132 de
zile, în primele 6 luni ale anului şcolar şi 88 de
zile de şedinţe practice şi aplicaţii, desfăşurate
în lunile aprilie-mai. În anul II de studiu ofiţerii de
artilerie aveau 228 de luni prelegeri, desfăşurate
în 75 de zile în lunile noiembrie, decembrie,
ianuarie şi 145 de zile pentru aplicaţii şi lucrări

Alma mater
practice, desfăşurate în lunile septembrieoctombrie,
februarie-mai. Materiile parcurse în
şcoala de aplicaţie erau: artileria, arta militară,
comunicaţiunile, construcţiunile, fortificaţiunea,
geografia, legislaţia şi administraţia, mecanica
aplicată, ştiinţe aplicate, topografia, călăria,
scrima, regulamente militare.
Şcoala Superioară de Artilerie şi Geniu
Această şcoală avea ca scop „de a forma
oficeri technici ai acestor arme (art.29)”, durata
studiilor fiind de un an, urmate de stagii în ateliere
şi fabrici din străinătate pe timp de 6 luni la un
an. În şcoală urmau a fi admişi numai ofiţeri care
doreau acest lucru şi îndeplineau următoarele
condiţii: „a) să aibă la cursurile de matematici, la
terminarea şcolei militare de artilerie şi geniu, o
medie generală de cel puţin 15, şi la nici o materie
o notă mai mică ca 12; b) să aibă, la terminarea
şcolei de aplicaţie de artilerie şi geniu, o medie
generală de 15, şi la nici o materie o notă mai
mică ca 12; c) să fie recomandat, în special,
pentru acesta de comandantul şcolei, care va lua,
în această privinţă avizul consiliului de profesori
şi aprobarea juriului examinator (examenul de
absolvire a şcolii - n.n.)”. Din păcate această
şcoală nu va funcţiona niciodată.
Şcoala militară de guarzi
de Artilerie şi Geniu
Înfiinţată în anul 1892, această şcoală
era „destinată sa forma oficeri guardi necesari
armelor artileriei şi geniului (art. 35)”, având
durata studiilor de doi ani. Iniţial a funcţionat în
cadrul Şcolii Militare de Ofiţeri, în anul 1894 a fost
pusă sub conducerea Şcolii Speciale de Artilerie
şi Geniu. Din păcate, după reorganizarea din
1895 şcoala a mai dat trei promoţii de guarzi,
după care s-a desfiinţat.
Aprecierea pregătirii elevilor se realiza
prin interogaţiuni şi examene. Interogaţiunile
„se vor face pe părţi pentru fiecare curs ... la
sfârşitul fiecărei părţi a cursului, în dilele fixate
prin programele întrebuinşărei timpului (art.
57)” precum „şi pe timpul conferinţelor dilnice
asupra celor trei lecţiuni precedente (art. 58)”.
„Examenul pe cursuri se face îndată ce un
curs s-a terminat. În acest scop se hotărăsc
în programul întrebuinţătei timpului, numărul
dilelor de preparaţie trebuincioase, potrivit
Calendarul tradiţiilor militare 2011
numerului de lecţiuni ce are cursul, precum şi
diua în care examenul începe (art. 61)”, când
elevii sunt obligaţi să prezinte „profesorului tote
lucrările grafice, memoriile şi ori-ce altă lucrare
de aplicaţiune relativă la acest curs (art. 63)”.
Examenul general de absolvire a şcolii avea loc
„în luna Iunie a anului al II-lea de studiu” şi „se va
trece asupra tuturor cursurilor de matematici şi
militare predate în şcolă (art. 64)”. Sistemul de
cotare se baza pe note de la 0-20 şi un sistem de
coeficienţi de erarhizare a cursurilor de la 2-10 în
Şcoala militară de artilerie şi geniu şi de la 2-15
în Şcoala de Aplicaţie. Astfel în Şcoala militară
de artilerie şi geniu coeficientul cel mai mare, 10,
îl aveau cursurile: matematicile, fie-care în parte;
artileria; arta militară; mecanica; fortificaţia; nota
de aptitudine dată de comandantul şcolei, iar cel
mai mic, 2, îl aveau: limbele; higiena; hipologia;
scrima şi gimnastica. În Şcoala de aplicaţie
coeficientul cel mai mare, 15, revenea artileriei,
iar cel mai mic era pentru scrimă şi gimnastică.
„Pentru ca un elev să fie promovat dintr-un
an de studiu în altul, el trebue să aibă o medie
anuală de promovare de cel puţin 12 la cursurile
principale şi la regulamente şi instrucţia militară;
iar de 10 la limbi, higienă, hipologie, desemn,
călărie, conduită, scrimă şi gimnastică (art. 79).
... Aceleaşi medii se cer şi pentru absolvirea
şcolei (art. 80)”.
1910 – anul unor noi reforme
a învăţământului militar
În anul 1910, ministrul
de război, generalul
de divi zie Grigore
Crăi niceanu, cu raportul
nr. 6316/15
ianuarie propune
regelui aprobarea
unui regulament
unic pentru toate
şcolile militare,
care va fi aprobat
prin Înaltul Decret
nr. 284, relativ l a
regulamentul şcoalelor
militare din 26 ianuarie 1910.
În partea I se stabileşte scopul şcolilor:
„Şcoalele militare au de scop de a da tinerilor
doritori, educaţiunea şi instrucţiunea militară
95

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
de bază, necesară ofiţerului. Aceste şcoale se
deosibesc în: a) Şcoale pregătitoare, în cari se
învaţă mai întâi cunoştinţele şi serviciul militar la
trupă, în gradele inferioare, şi apoi cunoştinţele
generale necesare gradului de sublocotenent; b)
Şcoalele speciale, în cari se învaţă cunoştinţele
speciale necesare ofiţerilor în fiecare armă.
Pregătirea viitorilor ofiţeri trebuie să fie morală,
fizică şi militară”.
Partea II – Şcoalele pregătitoare aduc unele
modificări şi noutăţi faţă de vechiul regulament.
Astfel, după examenul de admitere elevii
sunt admişi provizoriu, urmând ca admiterea
definitivă să se facă după parcurgerea serviciului
soldatului şi a caporalului, desfăşurat la trupă. De
asemenea, taxa de instalare în şcoală creşte de
la 100 lei la 200 lei şi se introduce taxa de cărţi
de 300 lei. „Durata învăţământului în Şcoalele
pregătitoare va fi de doi ani, din care o parte la
corpuri, pentru cunoaşterea trupei şi învăţarea
serviciului militar la trupă. Învăţământul se va
urma astfel: Anul I. Dela 1 Octomvrie, elevii vor
fi trimeşi respectiv la corpurile din Bucureşti sau
Târgovişte ... Ei vor învăţa timp de 3 sau 4 luni
instrucţiunea soldatului şi a caporalului, sub
privigherea comandanţilor de corpuri şi a şcoalei
respective. După acest termen, comandanţii
de corpuri, ascultând corpul ofiţeresc, se va
pronunţa pentru fiecare elev, dacăîn timpul
serviciului a arătat că posedă educaţiunea,
caracterul şi aptitudinile militare cerute
ofiţerului. În caz afirmativ, elevii vor fi admişi
definitiv în şcoală şi pe ziua de 1 Fevruarie vor
96
fi înaintaţi caporali ... Cei admişi vor continua
instrucţiunea teoretică şi practică în şcoală pâna
la 1 Iulie, când cei promovaţi în anul al doilea
vor fi înaintaţi subofiţeri. În luna Iulie elevii vor
fi în concediu. Anul II. Dela 1 August elevii vor
reîncepe instrucţiunea la trupă, în timp de 2 sau
3 luni, îndeplinind funcţiunea de subofiţeri. În
restul anului vor continua instrucţiunea teoretică
şi practică în şcoală. Examenul de absolvire va
avea loc în ultimile zile ale lunei Iunie”.
Pentru artilerie, materiile care se predau în
Şcoala pregătitoare erau: „educaţiunea militară
(morală şi profesională); tactica; regulamentele
şi manualele armei; artilerie şi arme portative;
fortificaţiune; topografie; limba română (gramatică,
stil şi compunere); limbile: franceză,
germană şi slave; desen de toate genurile şi
scriitura; călărie şi agerimi diverse; exerciţii
militare şi trageri în ţintă; noţiuni de matematici
superioare; noţiuni de mecanică raţională”.
Şi Partea III – Şcoalele speciale aduc unele
modificări şi noutăţi faţă de vechiul regulament.
„În Şcoalele speciale sunt admişi prin concurs
ofiţerii armei respective, cari au doi ani de
serviciu efectiv la trupă şi sunt propuşi de către
comandanţii ierarhici, în urma unui bun serviciu
la corp. ... Învăţământul în şcoalele speciale va
dura un an întreg. El se va urma astfel: 9 luni
(1 Octomvrie la 1 Iulie): învăţământul aplicativ în
şcoală; 3 luni (1 Iulie la 1 Octomvrie). Concediu,
aplicaţiuni practice pe teren, trageri sau şcoală
de echitaţie, examen de absolvire”.
Pentru artilerie, materiile care se predau în
Şcoala specială erau: „tactică
şi regulamente; istoria militară
(cu istoria armei); geografia
militară a ţării; fortificaţiune;
curs de trageri şi trageri la
ţintă; ridicări topografice;
mecanica aplicată; ştiinţe
aplicate la armată; artilerie;
ipologie; călărie; exerciţii
militare”.
În Partea IV sunt
prevăzute dispoziţiuni comune
de învăţământ. Astfel,
săptămânal se desfîşoară
33 de sedinţe, „durata unei
şedinşe va fi de 1 oră şi 13
minute, iar între şedinţe se va

Alma mater
lăsa un repauz de 10 minute. ... Elevii şi
ofiţerii-elevi se notează la toate materiile
ce se predau în şcoală pe părţi de
materii ţi materii. Ei se mai notează
la: Purtare; Rânduială şi curăţenie;
Aptitudini militare pe teren. ... Se
dau 5 categorii de note, şi anume:
Foarte bine (10); prea bine (8-9);
Bine (6-7); Binişor (4-5); Rău (1-3).
... Nu se întrebuinţează coeficienţi
la întocmirea mediilor. ... Pentru ca
un elev sau ofiţer-elev să poată fi
promovat,sau pentru a avea dreptul de
a se prezinta la examenul de absolvire,
trebuie să aibă media generală de promovare şi
pe cea de urmare a şcoalei, de cel puţin 6, iar
ca medii anuale: 6 sau 7 la aptitudini militare pe
teren, şi 5 la celelalte materii”.
Partea V reglementează serviciul în şcolile
militare: disciplina şi igiena.
În Partea VI – administraţiunea şi personalul
şcoalelor se prevede: „Personalul şcoalelor
se compune din: un locot.-colonel din arma
corespunzătoare şcoalei, comandant şi profesor;
un maior din arma corespunzătoare
şcoalei,ajutor, director de studii şi profesor; doi
administratori sau guarzi de artilerie sau geniu
cls. I, contabili în bani şi materii şi profesori de
legislaţie şi administraţie; um medic maior sau
căpitan, medicul şcoalei şi profesor de igienă;
un căpitan veterinar, veterinarul şcoalei şi
profesor de ipologie; ... un căpitan comandant al
unităţii elevilor şi profesor de regulamente; patru
locotenenţi ca ofiţeri subalteri ai unităţii; ...câte
un profesor de călărie, scrimă şi gimnastică;
câte unul sau mai mulţi profesori pentru aceiaş
materie (Un profesor poate preda la nevoie şi
două materii. Dintre aceştia se va numi câte un
inspector de studii la fiecare promoţiune); un
locotenent din arma respectivă, comandantul
trupei şi ofiţer cu cazarmarea ...”.
Cu raportul nr. 8693/16 noiembrie 1911,
ministrul de război, Nicolae Filipescu, constatând
mai multe neajunsuri în pregătirea elevilor
şcoalelor pregătitoare cauzate de regulamentul
aprobat prin Înaltul Decret nr. 284/1910, propune
un Regulament provizoriu care să devină definitiv
„numai dacă aplicarea lui va da rezultate bune.”
Prin Înaltul Decret nr. 4158/31 decembrie 1911
se aprobă Regulamentul provizoriu al Şcoalelor
Calendarul tradiţiilor militare 2011
militare. Faţă de vechiul regulament
principalele modificări sunt: „Concursul
de admitere va ăncepe în ziua de
16 august, la ora 8 dimineaţa
(art. 12)”, astfel încât să nu fie
perturbate manevrele şi concentrările
din luna septembrie, iar anul
de învăţământ să poată începe la
1 octombrie; „Pe lângă şcoalele
pregătitoare ale celor trei arme, se
alipeşte câte o şcoală pregătitoare
pentru tinerii cu termen redus, cari
sunt ţinuţi a deveni ofiţeri de rezervă (art.
30) ”; „În şcoalele speciale sunt admişi, în
mod obligatoriu, ofiţerii armei respective cari au
doi ani de serviciu efectiv la trupă (pe promoţii)
(art. 32)”; „Învăţământul la şcoalele speciale va
dura un an pentru toate armele (art. 36)”.
Şcoala de artilerie
în timpul Războiului de Reîntregire
Dacă la terminarea Războiului de
Neatârnare, în 1878, artileria română dispunea
de patru regimente de artilerie, la începutul
primei conflagraţii mondiale ea va ajunge la 20
de regimente de artilerie de câmp, 2 regimente
de artilerie cetate şi 1 divizion de artilerie
călăreaţă, pentru ca în anii neutralităţii noastre
să se mai organizeze 5 regimente de artilerie
de câmp, 5 regimente de obuziere uşoare, 4
regimente de artilerie grea (prin transformarea
regimentelor de artilerie cetate), 1 regiment şi 1
divizion artilerie de munte, 1 regiment de artilerie
călăreaţă (prin transformarea divizionului de
artilerie călăreaţă).
Această dezvoltare numerică a unităţilor
de artilerie va determina şi o serie de măsuri
pe linia învăţământului militar artileristic. Astfel,
începând cu anul de învăţământ 1914-1915,
cursurile Şcolii speciale de artilerie se suspendă,
ofiţerii-elevi fiind trimişi la unităţi. Şcoala militară
de artilerie a continuat să funcţioneze dar şi-a
redus practic durata cursurilor la un an (un an
se desfăşura stagiu în unităţi), şi chiar la 6 luni
în primul an de război, pentru ca în anii 1917-
1918 să-şi înceteze cursurile; a crescut numărul
ofiţerilor în promoţiile din această perioadă: 75 în
1914, 107 în 1915, 331 în 1916 (în două promoţii,
97

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
1916 A, cursuri complete, 2 ani – 167, 1916 B,
cursuri reduse la jumătate - 164), 214 în 1917.
La 5 octombrie 1916 Şcoala militară
de artilerie s-a instalat la Iaşi, în cazărmile
Regimentelor 7 roşiori „Cuza Vodă” şi 4
vânători (în Copou, în zona unde astăzi se află
„Monumentul Eroilor Diviziei 2-a Cavalerie” sau
“Şarja de la Prunaru”), iar în luna mai 1917 s-a
mutat la Botoşani, în cazărmile Regimentelor
8 vânători şi 77 infanterie; şcoala va reveni la
Bucureşti, în localul din Calea Griviţei nr. 28 în
ianuarie 1919.
Chiar dacă „în registrul istoric al Şcoalei nu
este scris nimic dela data de 15 August 1916
până la 1 Aprilie 1918, deşi Şcoala Militară de
Artilerie, Geniu şi Marină a funcţionat în acest
timp” date despre această perioadă găsim în
articolul căpitanului Constantin Gh. Ştefănescu
,,Desfăşurarea adunărei de la 20 Iunie 1932 a
promoţiei XXV de ofiţeri activi de artilerie, geniu şi
marină din 1917”, publicat în Revista Artileriei.
După concursul de admitere din luna august
1916 au fost înscrişi în şcoală 195 elevi pentru
artilerie, 9 pentru geniu, 18 pentru marină,
acestora alăturându-li-se ulterior alţii 3 la artilerie,
iar cei de la marină au fost înglobaţi la artilerie.
La 10 octombrie 1916 elevii anului I sunt primiţi
în şcoala mutată la Iaşi, având comandant de
Localul de la Iaşi,
unde funcţiona
Şcoala de Artilerie
98
divizion pe căpitanul Paraschiv Dobre (ajuns
general al artileriei, comandant al A. 1 în 1941)
şi comandanţi de baterii pe căpitanul Ţupa
Romulus şi locotenentul Stavrescu Gheorghe
(ajuns general al artileriei, comandant al A. a
4-a în 1945), înlocuit de locotenentul Nasta
Alexandru (viitor general al artileriei).
Condiţiile de viaţă ale elevilor au fost dintre
cele mai grele. „Cazarea elevilor a fost din cele
mai rele: Dormitoare de trupă cu un rând de
ferestre rău încheiate şi cu uşi care puteau fi
denumite mari orificii de ventilare; câte 1-2 sobe
de zid de dormitor de 70-100 elevi nu puteau
decât să dea iluzia încălzirei; Săli de curs – una
de baterie – cu ciment pe jos şi având numai
o sobă; Lemne nu existau începând „chiar din
luna Noiemvrie; Iarna grea cunoscută de către
toţi cei ce trăiau pe acea vreme. Hrana elevilor
concura cu cazarea: Ceaiul fără zahăr, mâncare
cu mazăre cu gărgăriţe, cartofi degeraţi şi
pâine neagră; fasolea era foarte căutată; Menu
exasperant de monoton: la prânz ciorbă de
cartofi şi iahnie de fasole, seara ciorbă de fasole
şi iahnie de cartofi sau mazăre. Îmbrăcămintea
era în unison cu cazarea şi hrana: Lipsă de
cisme şi de cismari care să facă reparaţiile; Lipsă
de flanele şi ciorapi de lână absolut necesari pe
acea iarnă cumplită; iar flanelele existente au fost
aruncate de elevi din cauza păduchilor purtători

Alma mater
ai tifosului exantematic. ... Iată motive care au
determinat acte nemaiauzite în analele şcoalei
şi anume: Elevii plecând noaptea câte unul de
tun spre a lua lemne din curtea cazărmei; Elevii
plecând apoi pe tunuri complecte pentru a lua
garduri întregi; nu voi uita noaptea de Decemvrie
când la comanda lui Popp ridicam gărduleţele
din faţa manejului şi răposatul Colonel Botez –
comandant al Şcoalei – trecu pe lângă noi fără
a spune un cuvânt; Elevi umblând cu piciorul gol
prin zăpadă din cauza cismelor şi ciorapilor rupţi
complect; Elevi cari au umplut sălile de clasă cu
pae aşa ca stând în clasă să aibă picioarele în
pae, spre a se încălzi”.
În ceea ce priveşte învăţământul, acesta
„a fost orientat mai mult spre practică şi strictul
necesar pentru a putea trimite la corpuri cât mai
repede noui ofiţeri. Nimic din matematici, foarte
sumare cunoştiinţi de tactică şi organizare,
suficientă desvoltare la guri de foc, muniţiuni
(pulberi, explozivi, proiectile şi focoase),
educaţie şi călărie şi mare desvoltare la
instrucţia la tunuri, topografie şi trageri (evident
atât cât era de desvoltată ştiinţa tragerilor în
acea vreme); exerciţiile în teren şi profitabilele
trageri reale au complectat cunoştiinţele strict
necesare ale acestor tineri. Este de la sine
înţeles că învăţământul s-a resimţit conside rabil
din cauza cazărei, echipamentului şi hranei, dar
a tras avantaje reale de din muniţia ce era din
belşug şi experienţa ce era în curs de desfă-
şurare pe front. Cursurile au durat 6 luni
(10 octombrie 1916 – 31 martie 1917) cu foarte
mică întrerupere la Crăciun; nouii aspiranţi nici
nu au avut ocazia să poarte galonul de caporal şi
sergent fiindcă s-au pomenit deodată plotonieri.
Toţi elevii au absolvit şcoala; ... la artilerie 215
(inclusiv 18 de la marină)”.
În anul 1916 Şcoala pregătitoare de ofiţeri
de rezervă de artilerie a fost evacuată la Iaşi,
contopindu-se cu Şcoala pregătitoare de ofiţeri
de artilerie; în anul şcolar 1917-1918 au fost
pregătiţi 668 ofiţeri de rezervă de artilerie.
Comandanţi, profesori, absolvenţi
a) În perioada 1881-1895 comandanţii
Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu au fost:
Colonel (A.) Eracle Arion – 1881-1882;
Colonel (A.) Dimitrie Dimitrescu Maican –
1882-1883;
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Colonel (I.) Constantin Brătianu –
1883-1884;
Colonel (Ge.) Constantin Poenaru –
1884-1887;
Locotenent-colonel (A.) Vasile Cremineanu
– 1887-1888;
Locotenent-colonel (A.) Alexandru Tell –
1888-1889;
Locotenent-colonel (A.) Constantin Crătunescu
– 1889;
Locotenent-colonel (A.) George Grămăticescu
– 1889-1892;
Locotenent-colonel (A.) Petre Vasiliu-
Năsturel – 1892-1893;
Locotenent-colonel (A.) Mareş Gheorghe –
1893-1895.
În această perioadă viitorii ofiţeri artilerişti
au avut posibilitatea să audieze cursurile unor
eminenţi profesori civili: Spiru Haret – mecanica
raţională, Ştefan Hepites – fizica, David
Emmanuel – calculul diferenţial şi integral,
Constantin Istrati – chimia, şi alţii. De asemenea,
în această perioadă au profesat şi destoinici
ofiţeri de artilerie: Colonel Dimitrie Dimitrescu
Maican, maior George Grămăticescu, căpitan
Petre Vasiliu Năsturel – artileria, maior Virgiliu
Hepites, căpitan George Mareş – ştiinţele
aplicate, maior Georgescu Bereşteanu Ion,
căpitan Constantin Coandă – mecanica aplicată,
căpitan Eremia Grigorescu – algebra, căpitan
Toma Ghenea – mecanica, şi alţii.
Între anii 1881-1884 au absolvit clasa
preparatoare trei promoţii; în promoţia 1882
au fost printre alţii: Volvoreanu Constantin,
Papadat Dimitrie, Rujinschi Dimitrie, Petrescu
Teodor; în promoţia 1883: Teodor Râmniceanu,
Toma Ghenea, Zamfirescu Alexandru, Spirescu
George, Lupan Grigore; în promoţia 1884:
Eremia Grigorescu, Traian Găiseanu, Exarcu
George, Hepites Constantin; de remarcat că
o parte dintre aceştia nu au urmat şi Şcoala
Specială de Artilerie (Teodor Râmniceanu, Toma
Ghenea).
În perioada 1881-1892 Şcoala Specială de
Artilerie şi Geniu a instruit 135 ofiţeri de artilerie,
astfel: 1883 - 13; 1884 – 14; 1885 – 7; 1886 – 9;
1887 – 13; 1888 – 12; 1889 – 18; 1890 – 19;
1891 – 22; 1892 – 8.
Dintre absolvenţii Şcolii Speciale de Artilerie
s-au remarcat o mulţime de absolvenţi, care
99

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Alma mater
au dat faimă artileriei, dar şi armatei. Promoţia
1883: Nicolae Popovici – viitor general al
artileriei, comandant al Şcolii de Artilerie şi Geniu
(1901-1904); Basarabescu Ion - viitor general al
artileriei, comandantul D. 9 I. (1916);
Promoţia 1884: Constantin Volvoreanu –
viitor general al artileriei, comandant al Bg. 3
Art., comandant al artileriei C.2 A. Bucureşti;
Teodor Petrescu – colonel, comandantul Bg. 7
Art. în războiul de reîntregire;
Promoţia 1885: Spirescu George - viitor
general al artileriei, comandantul Bg. 5 Art.
în războiul de reîntregire; Gorgos Andrei -
colonel, comandantul R. 16 Art. în războiul de
reîntregire;
Promoţia 1886: Eremia Grigorescu – viitor
general al artileriei, comandant al Şcolii de Artilerie
şi Geniu (1907-1910), eroul de la Mărăşeşti;
Traian Găiseanu - viitor general al artileriei,
comandantul D. 12 I. în războiul de reîntregire;
Romulus Vivescu - colonel, comandantul Bg.
2 Art. Grea în războiul de reîntregire; Prassa
George - colonel, comandantul R. 7 Art. în
războiul de reîntregire; Sachelaride Emil -
colonel, comandantul R. 24 Art. în războiul de
reîntregire;
Promoţia 1887: Nicolae Rovinaru - viitor
general al artileriei, comandantul Bg. 10 Art.
în războiul de reîntregire; Grecescu Alexandru
- colonel, comandantul Bg. 3 Art. în războiul de
reîntregire;
Promoţia 1888: Radu Toroceanu - viitor
general al artileriei, şeful serviciului artilerie din
M.C.G. în anul 1916, şeful Serviciului Geografic
al Armatei;
Promoţia 1889: Alexandru Referendaru -
viitor general al artileriei, comandantul Şcolii de
Artilerie, Geniu şi Marină (1911-1912), inspector
general (tehnic) al artileriei (1918-1928); Ion
Jitianu - viitor general al artileriei,; Gârleşteanu
Josef - colonel, comandantul Bg. 11 Art. în
războiul de reîntregire; Ioan Popovici - viitor
general al artileriei, comandantul C. 1 A. (1916);
Promoţia 1890: Teodor Georgescu - viitor
general al artileriei, comandant al Şcolii de
Artilerie şi Geniu (1915-1916); Petcuş Leonida
- colonel, comandantul Bg. 9 Art. în războiul de
reîntregire;
Promoţia 1891: Mironescu Demostene,
Promoţia 1892: Paşalega Dimitrie
100
b) În perioada 1895-1921 comandanţii Şcolii
Speciale de Artilerie şi Geniu au fost: Locotenentcolonel
(A.) Mihail Stroiescu - 1895-1896;
Locotenent-colonel (Ge.) Ion Aronovici –
1896-1901;
Locotenent-colonel (A.) Nicolae Popovici –
1901-1904;
Locotenent-colonel (colonel) Dumitru
Rujinski – 1904-1907
Locotenent-colonel (colonel) Eremia
Grigorescu – 1907-1910
Locotenent-colonel Dumitru Ştefănescu –
1910-1911
Locotenent-colonel Alexandru Referendaru
– 1911-1912
Locotenent-colonel (colonel) Ion
Vernescu – 1912-1915
Colonel Teodor Georgescu – 1915-1916
Colonel adjutant Paul Angelescu – 1916
Locotenent-colonel (r.) Gheorghe
Văsescu – 1916-1917
Colonel (general) Mircea Botez –
1917-1918
General Ion Răşcanu – 1918
Colonel Vasile Henţescu – 1918-1921.
În această perioadă s-au pregătit în Şcoala
de Artilerie aproape 1500 ofiţeri de artilerie,
astfel: 1894-24, 1895-30, 1896-23, 1897-19,
1898-27, 1899-40, 1900-21, 1901-15, 1902-16,
1903-12, 1904-17, 1905-17, 1906-25, 1907-26,
1908-28, 1909-39, 1910-47, 1911-42, 1912-49,
1913-52, 1914-75, 1915-107, 1916-331, 1917-
214, 1919-80, 1920-67, 1921-52.
Dintre absolvenţii Şcolii din această perioadă
s-au remarcat viitorii generali ai artileriei,
îndeosebi:
Promoţia 1894: Batâr Nicolae, subşef de
stat major la A. Nord (1916) şi A. 1 (1916-1917),
comandantul artileriei Comandamentului Militar
al Basarabiei (1919-1923); Florescu Mihail;
Dumitrescu Constantin, comandantul R. Art.
Munte T. 75 mm (1916), comandantul artileriei
C.2 A. (1923); Popescu Nicolae, comandantul
R. 10 Art./D. 4 I. (1916), comandantul Bg. 2 Art.
(1923);
Promoţia 1895: Jitianu Gheorghe,
comandant al Artileriei Grele (1923); Micioară
Paul, Alimănescu Aurel,comandant Bg. 12 Art.
(1923); Petrescu Gheorghe, inspector general al
artileriei (1931-1935);

Alma mater
Promoţia 1896: Brătuianu Romulus,
Ştefănescu Alexandru, Vera Teodor, Eliade
Constantin, Tănăsescu Constantin;
Promoţia 1897: Palade Dumitru, Sârbu
Grigore, Paplica Pompiliu Săndulescu Nicolae;
Promoţia 1898: Oreşcovici Ştefan, Marţian
Dumitru, Iacob Constantin, Serghiescu
Theodor;
Promoţia 1899: Sichitiu Ioan, Motaşi Dimitrie,
Rizeanu Alexandru, Păltineanu Anastasie,
Dragomir Dimitrie, Gabrielescu Emil, Linaru
Nicolae, Paladi Silvestru, Boboc (Bubac) George,
Strătilescu George, Rădulescu I. Lazăr;
Promoţia 1900: Florescu I. George,
Negoescu St. Ion;
Promoţia 1901: Linteş Gheorghe, Costescu
G. Constantin, Vasiliu Z. Nicolae;
Promoţia 1902: Oprescu Gheorghe, Cica
George, Partenie Ilie, Scheleti Mihail, Cartianu
Grigore, Grigorovici Emil;
Promoţia 1903: Petre Dumitrescu, Alexandru
Glatz, Crassu Grigore;
Promoţia 1904: Tănăsescu Aristide,
Bădescu Ilie, Pârcălăbescu R. Ioan, Dumitriu Sotir;
Promoţia 1905: Spiroiu Mihail, Bunescu
Alexandru, Popescu Gheorghe, Alexandrescu
Gheorghe, Leventi Gheorghe, Constantinescu
Constantin, Apostolescu Constantin;
Promoţia 1906: Buicliu Gheorghe, Traian
Grigorescu, Paraschiv Dobre, Popescu I.
Gheorghe, Georgescu P. Ion, Carlaonţ Ion,
Gheorghiaşi Alexandru;
Promoţia 1907: Dragalina Corneliu, Atanasiu
Vasile, Ionescu Teodor, Marinescu Radu, Iliescu
Traian;
Promoţia 1908: Mitrea Vasile, Nicolae
Dăscălescu, Emil Leoveanu, Costescu Ştefan,
Bellea Constantin, Vrăjitoru Dumitru;
Promoţia 1909: Florin Georgescu, Gheorghe
Stavrescu, Ion Boiţeanu, Ion Glogojanu, Popescu
Cosma Marin, Vlădescu Petre, Radovan
Gheorghe Liteanu Gheorghe;
Promoţia 1910: Alexandru Ioaniţiu, Nicolae
Stoenescu, Carol Schmidt, Nicolae Ghineraru,
Mazarini Nicolae, Constantin S. Constantin,
Vasilescu I Petre, Nicolaescu Aurel, Ionescu L.
Dumitru, Petroianu Ioan, Marinescu I. Alexandru,
Georgescu L. Octavian;
Promoţia 1911: Constantin Trestioreanu,
Savu Nedelea, Ion Sion;
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Promoţia 1912: Andrei Nasta, Costin
Ionaşcu, Mihai Voicu, Mihail Lăcătuşu;
Promoţia 1913: Alexandru Nasta;
Promoţia 1914: Gheorghe Cosma, Gheorghe
Mosiu;
Promoţia 1915: Titu Gârbea, Platon
Chirnoagă..
Şi Şcoala Specială (de Aplicaţie) de Artilerie
a continuat să pregătească absolvenţi ai Şcolii de
Ofiţeri, din promoţiile mai vechi, care vor accede
la gradul de general şi vor avea o frumoasă
carieră în artilerie şi în armată, aşa cum au fost:
Promoţia 1893: Condeescu Nicolae,
comandantul R. 3 Art./D. 10 I. (1916),
comandantul artileriei C. 3 A. (1923); Butunoiu
Andrei, comandantul artileriei C. 5 A. (1923);
Promoţia 1895: Alevra Nicolae, Anghelescu
Paul, Barca Constantin, Tomoroveanu
Alexandru, comandantul R. 6 Art./D. 3 I. (1916),
comandantul artileriei C. 4 A. (1923); Papană
Ioan, comandantul Şcolilor de Artilerie (1923);
Macarovitsch Vasile, comandantul artileriei C. 7
A. (1923);
Promoţia 1896: Dejoianu Ion, comandantul
R. 5 Art./ D. 1 I. (1916), comandantul D. 7 I.
(1923); Botez Mircea, comandantul Dn. 1 Art.
Călăreaţă/D. 1 Cav. (1916), şeful serviciului
remontă din Ministerul de Război (1923);
Promoţia 1897: Răşcanu Ioan.
După terminarea războiului, şcolile militare
evacuate în Moldova au revenit în garnizoanele
de reşedinţă, în anul 1919 Şcoala militară de
artilerie a reocupat localul din Calea Griviţei nr.
28. În anul 1920 Şcoala Specială de Artilerie
s-a mutat la Timişoara în localul fostei Şcoli de
Cadeţi din Str. Sf. Ioan nr. 10, K.u.K Infanterie
Kadettenschule, cladirea impunătoare construită
în anul 1902, astăzi Spitalul Municipal (Clinicile
noi). În anul 1921 şi Şcoala militară (pregătitoare)
de artilerie a fost mutată la Timişoara, în
clădirea cea veche (construită în anul 1871)
de pe strada Fortăreţei (azi Gh. Dima) unde a
funcţionat Şcoala de Cadeţi (K.u.K Infanterie
Kadettenschule), în vecinătatea Şcoalii Speciale
de Artilerie, în scopul asigurării apropierii de
aceasta şi a unităţii de comandament. Astfel se
încheie perioada bucureşteană a Şcolii Militare
de Artilerie, o perioadă prodigioasă pentru
şcoală, dar şi pentru artilerie şi armată.
101

8
Camarazi de elită

Un bun şi preţios român
Locotenent-colonelul
IOAN ILIESCU
Drd. Teodora GIURGIU
Fiul Chiracăi şi al lui Ion
Iliescu, viitorul locotenentcolonel
Ioan Iliescu s-a născut
la 18 iunie 1884, în oraşul
Tecuci.
A absolvit secţia reală a
Liceului „Codreanu” din Bârlad
în 1906, Şcoala Militară de
Infanterie (1910), Şcoala
Spe cială de Infanterie (1913)
şi Şcoala de Mitraliere.
În perioada 1 noiembrie
1907–1 decembrie 1909 a
activat ca soldat, caporal
şi respectiv sergent în
Regimentul VI Tecuci nr. 24.
După absolvirea Şcolii
Mili tare de Infanterie, cu
gradul de sublocotenent, a
fost repartizat în efectivele
Regimentului Bacău nr. 27. A făcut campania
din Bulgaria de la 23 iunie la 31 august 1913 la
comanda unui pluton din Compania a 4-a. Ulterior
a comandat o secţie de biciclişti a corpului. În
continuarea carierei sale a activat în Batalionul 8
Vânători (1 octombrie 1913–1 octombrie 1915)
şi Regimentul 64 Infanterie (1 octombrie 1915–
1 aprilie 1920).
La declararea mobilizării în anul 1916 se
afla la comanda Companiei a 7-a din Regimentul
64 Infanterie, comandat de locotenent-colonelul
Ioan Costăchescu. În Foaia calificativă pe
anul 1916, maiorul Stănescu, comandantul
Regimentului 64 Infanterie îl elogiază: „Atât în
luptele din Transilvania, cât şi mai cu seamă
în sectorul Dragoslavelor a luat parte la toate
atacurile date pe Muntele Prisaca, poziţie care
am apărat-o fără ca inamicul să o poată lua
14 zile. În urmă, această
poziţie am dat-o Regimentului
62 Infanterie şi 60 iar noi am
trecut pe Muntele Pietrosul
nord Nămăieşti. Aici, timp de
24 zile, locotenentul Iliescu
a fost cu trupa sa veşnic în
linia întâia de luptă. A dat
dovadă de mult sânge rece
şi abnegaţie în înverşunatele
atacuri pe care inamicul le
dădea pentru a rupe frontul
în direcţia V. Mari. Niciodată
nu a reuşit a ne scoate din
poziţie, din contră, inamicul a
fost scos din poziţiile înaintate
ce le luase până la venirea
noastră. Locotenentul Iliescu I.
a căzut prizonier în lupta de
la Şuştăneşti pe când eram
în ariergarda Corpului 2 Armată. Ofiţerul şi-a
făcut datoria până în ultimul moment. Pentru
modul cum s-a condus în luptă îl propun a fi
avansat în grad la rândul promoţiei lui şi a fi
decorat cu Ordinul «Coroana României» în grad
de ofiţer.” Într-o declaraţie aflată în memoriul
calificativ al ofiţerului, acesta menţionează:
„De la 1 noiembrie la 17 noiembrie 1916 am
fost însărcinat cu comanda Batalionului 2 şi
am avut de la 16 octombrie la 17 noiembrie
comandant de regiment pe dl. maior Stănescu
Nicolai, comandant de brigadă pe colonelul
Foişoreanu N. Ceilalţi comandanţi superiori
aceeaşi. În timpul luptei de retragere din Măton
şi Şuştăneşti la 17 noiembrie 1916 am fost
capturaţi cu întregul regiment. Internat în lagărul
Stralsund-Germania până la 30 decembrie 1916,
când am fost strămutaţi în lagărul de represalii
103

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Camarazi de elită
Schwarmstedt, unde am stat până la 1 mai 1917
când, despărţindu-ne de adepţii ideii colonelului
Sturza A., am fost mutaţi în al doilea lagăr de
represalii Breeseu Miclemburg, unde am rămas
până la 1 iunie stil vechi 1918, când am fost
104
Lt.-col. I. Iliescu cu toată familia,1937
Lt.-col. Ion Iliescu, cu fiicele Geta şi Anna,1939
porniţi pentru repatriere şi predaţi la Mărăşeşti
la 13 iunie 1918”.
Ulterior şi-a continuat activitatea ca şef
al Biroului Recrutare la Cercul de Recrutare
Cantemir Bârlad (1 aprilie 1920–1 aprilie 1922),
comandant al Batalionului III,
şef al Biroului Mobilizare,
respectiv comandant al
Ba ta lionului II din cadrul
Regimentului 24 Infanterie
Tecuci (1 aprilie 1922 –
1 octombrie 1927, 1 aprilie
1928 – 1 octombrie 1932,
1 octombrie 1933 – 1 octom
brie 1935), ajutor al
comandantului la Regimentul
6 Vânători (1 noiembrie
1927 – 1 aprilie 1928), Regi
mentul 12 Dorobanţi
(1 oc tombrie 1932 – 1 octombrie
1933) şi subinspector la
Pregătirea Premilitară Tecuci
(1 octombrie 1935–1 octombrie
1936) şi Cercul de Recrutare
Tecuci (1 octombrie 1935 –
31 octombrie 1937).
În perioada de la
25 mai la 1 octombrie 1940
a fost concentrat la Cercul
de Recrutare Tecuci ca
şef al Biroului 3 Ins trucţie
Ion Iliescu, semn de carte
Lt.-col. I. Iliescu cu soţia

Camarazi de elită
I. Iliescu, soţia, socrii, mama şi copiii săi, 1927
preregimentară, activitate extra militară şi
contrainformativă şi ajutor al comandantului,
colonelul Petru Zamfirescu, care l-a apreciat
„cu tot respectul la adresa executării ordinelor
şi de mare credinţă. Această calitate face un
punct de onoare dlui locotenent-colonel Iliescu,
ofiţer bătrân. [...] Un prea bun camarad şi un
bun sfătuitor celor mai tineri în diferite ocazii de
serviciu şi în afară de serviciu. Un bun şi preţios
român. Toate cele de mai sus arătate duc la
concluzia că dl. locotenent-colonel Iliescu merită
cu prisosinţă a purta gradul de colonel în rezervă,
la care avansare îl propun cu toată încrederea”.
În vârstă de 58 de ani, de la 1 martie la
31 octombrie 1942 a fost concentrat în funcţia de
comandant al Detaşamentului Forestier pe lângă
Prefectura judeţului Tecuci, însărcinare pe care
a îndeplinit-o cu multă râvnă şi conştiinciozitate.
De la 13 septembrie până la 31 octombrie1945
a îndeplinit funcţia de ajutor şef de corp şi şef
al Biroului 1 Mobilizare-Organizare la Cercul de
Recrutare Tecuci, unde a continuat să lucreze cu
aceeaşi dragoste şi putere de muncă.
Pentru merite deosebite a fost distins cu
Medalia „Avântul Ţării” (1913), Medalia „Crucea
Comemorativă” (1918), Medalia „Victoria” (1921),
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler
(1922), Ordinul „Steaua României” în grad de
cavaler (1928) şi Semnul onorific de aur pentru
25 de ani serviţi în armată (1929).
La 20 aprilie 1914 s-a căsătorit cu
domnişoara Ghiniţa Brăilescu, cu care a avut
şase copii: Maria, Sevasta, Gheorghe, Elena,
Anna şi Georgeta.
S-a stins din viaţă la 27 noiembrie 1961,
fiind înmormântat în cimitirul din Tecuci.
Fotografiile de familie ne-au fost puse
la dispoziţie cu amabilitate de strănepoata
acestuia, doamna Dana-Irina Stănculea, căreia
îi mulţumim pentru şansa oferită de a readucere
în actualitate o memorabilă pildă de bravură şi
servire fără preget a patriei în timp de pace şi
de război.
Lt.-col. Ion Iliescu,
Vatra-Dornei, 1935
105

Un submarinist de nădejde
Maistrul militar
TRAIAN I. MOLDOVEANU
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU
Fiul Mariei şi al lui Ioan Moldoveanu,
Traian Moldoveanu s-a născut la
13 februarie 1912 în comuna
Însurăţei, judeţul Brăila.
A absolvit Şcoala de arte şi
meserii, obţinând calificarea
de tinichigiu.
Pe 4 martie 1930 s-a
înrolat voluntar la Şcoala
de Specialităţi, la 12 aprilie
1933 fiind avansat
sergent instructor brevetat.
Între 1 noiembrie 1934 –
1 decembrie 1937, a activat
ca ajutor la Atelierul de
Motoare din cadrul Arsenalului
Marinei Regale Galaţi.
La 1 noiembrie 1938, a absolvit
Şcoala de Specialităţi cu gradul de
submaistru clasa a II-a, remarcându-se prin
„frumoase cunoştinţe practice de specialitate”.
La începutul carierei militare a fost numit ajutor
al şefului Atelierului de Reparaţii „Locotenent
Stoicescu”, unde a activat în perioada 1 noiembrie
1938-24 aprilie 1939. În Foaia calificativă pe
anul 1939, căpitanul Hristu, comandantul Secţiei
Port din cadrul Depozitelor Echipaje şi Materiale
Maritime aprecia că „Aici a căutat să se pună
la curent cu funcţionarea maşinilor-unelte
din atelier şi a luat parte la toate lucrările de
reparaţii executate în atelier, dovedind pricepere
şi bunăvoinţă. Este un bun meseriaş. Posedă
frumoase cunoştinţe practice de specialitate. Este
un bun submaistru mecanic”.
De la 25 aprilie la 1 iulie 1940 a făcut
parte din echipajul de rezervă al submarinului
„Delfinul”. În Foaia calificativă pe anul 1940,
comandantul submarinului „Delfinul”, că pitanul
106
Constantin Cos tăchescu remarca: „A
luat parte la lucrările de clasare la
motoarele termice, dând dovadă
de cunoştinţe temeinice în
specialitatea sa. Foarte
mun citor şi conştiincios.
Bun meseriaş. Complet
format ca submarinist. Îl
caracterizez ca pe un foarte
bun submaistru, necesar
armei submarine”.
De la 1 iulie 1940 s-a
ambarcat pe nava portmine
„Durostor” pentru
completarea echipajului, ca
şef al compartimentului de
maşini alternative, locotenentcomandorul
Matei Toma apreciind
că s-a comportat „în mod lăudabil.
Muncitor, conştiincios, înzestrat cu spirit
de iniţiativă. Bun camarad. Este un foarte bun
submaistru mecanic”. Un an mai târziu, acelaşi
comandant aprecia: „Bun marinar, bun militar.
Excelent camarad. Este un foarte bun meseriaş
şi lucrează cu multă tragere de inimă. Are
multă putere de muncă şi se poate avea toată
încrederea în executarea însărcinărilor ordonate.
Întreţine foarte bine materialul”.
De la 20 mai – 19 decembrie 1942 a fost
încadrat la Centrul de Instrucţie Submarine,
comandantul acestuia, căpitan-comandorul
Corneliu Lungu apreciind în Foaia calificativă pe
anul 1942: „A fost însărcinat cu supravegherea
construcţiei submarinului nr. 1, dând dovadă de
mult tact şi pricepere. Punctual şi energic. Face
parte din echipajului submarinului nr. 1, fiind
instruit ca şef al motorului termic babord. Este
complet format pentru gradul şi specialitatea sa”.

Camarazi de elită
În perioada 19 decembrie
1942-31 octombrie 1944 a
fost ambarcat pe submarinul
„Rechinul”, luând parte la toate
lucrările de asamblare a acestuia.
În Foaia calificativă pe anul
1944, comandantul submarinului,
căpitanul Ţurcanu consemna:
«A executat prima crucieră de
război cu submarinul „Rechinul”
de 25 de zile în funcţia de şef al
motorului termic babord dovedind
multă pricepere, bunăvoinţă,
conştiinciozitate în executarea
serviciului şi calm. Rezistent,
suportă bine viaţa la bordul
submarinelor. Foarte bun maistru
mecanic motorist». Între 15 iunie – 31 iulie a
luat parte şi la a doua crucieră a submarinului,
„achitându-se în mod lăudabil de serviciul pe
care-l avea în primire, contribuind la reuşita
crucierei”.
Între 1 noiembrie – 27 decembrie 1944
a fost ambarcat la Şantierul Naval Mobil nr. 1,
ca ajutor al şefului Atelierului de turnătorie iar
între 27 decembrie 1944-1 mai 1945 a fost şeful
Atelierului mecanic al Secţiei Auto din cadrul
Comandamentului Litoralului Maritim şi Fluvial.
„Deşi atelierul a fost descompletat de majoritatea
pieselor şi sculelor necesare reparaţiei maşinilor,
totuşi datorită priceperii şi puterii de muncă
Calendarul tradiţiilor militare 2011
a submaistrului Moldoveanu Traian s-a putut
face faţă cerinţelor autovehiculelor. Element
disciplinat, bun camarad, punctual la serviciu,
modest, cinstit. Îl caracterizez ca pe un foarte
bun maistru mecanic mult folositor Marinei”.
Între 7 octombrie-12 noiembrie 1945 a fost
ambarcat pe submarinul „Delfinul”. În calitate
de şef al motorului babord şi serviciul auxiliar
„a depus multă muncă la instruirea oamenilor şi
buna conservare a motorului”.
De la 12 noiembrie 1945 la 24 februarie
1946 a fost ambarcat pe distrugătorul „Mărăşti”
ca şef al compartimentului căldări centru, ţinând
locul şi la serviciul auxiliar, de care s-a achitat în
mod lăudabil. Mecanicul şef al navei, locotenent-
107

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Camarazi de elită
comandorul Zeamă l-a apreciat ca fiind un
„maistru mecanic foarte bun şi de nădejde, atât
la navă cât şi atelier”.
În perioada 1 mai - 27 februarie 1946 a făcut
parte din Comisia Militară de Supraveghere
Constanţa. A luat parte la lucrările de la
submarinele foste germane, la dispoziţia
comandamentului sovietic, fiindu-i remarcate şi
apreciate frumoasele aptitudini marinăreşti.
Între 1 aprilie-24 octombrie 1947 a îndeplinit
funcţia de şef al atelierului şi garajului Secţiei Auto
la Comandamentul Litoralului Maritim şi Fluvial
Constanţa 27 februarie 1946. Şeful Serviciului
Tehnic al Comandamentului Apărării Litoralului
Maritim evidenţiază în Foaia calificativă pe anul
1946 faptul că „Şi-a îndeplinit serviciul în mod
lăudabil. Cu toată lipsa de utilaje şi materiale a
reuşit să întreţină maşinile în bună stare. Purtări
108
frumoase faţă de superiori şi
cu demnitate faţă de inferiori.
Foarte bun maistru mo torist,
ocupându-se atât de partea
practică cât şi de cea teoretică,
având cultură profesională şi
generală completă, supe rioare
gradului. Îl caracterizez ca pe un
foarte bun maistru mecanic, util
Marinei care merită a fi propus la
gradul de ofiţer mecanic”. Şi în
anul următor aprecierile sunt la
fel de elogioase: „Şi-a îndeplinit
serviciul în mod cu totul lăudabil,
lucrând zi şi noapte pentru a
menţine în stare de funcţionare
cel puţin una din maşini, în timp
ce nu se dispune nici de materiale şi nici de
utilajele strict necesare”.
Între 24 octombrie-5 decembrie 1947 a
fost detaşat la Batalionul de Infanterie Marină
Călăraşi ca instructor pentru recruţi. La 26
martie 1948 a fost detaşat la Comenduirea Pieţii
Constanţa.
De la 1 noiembrie 1948 la 15 aprilie 1950 a
fost şeful Biroului Foi de drum la Comandamentul
Militar Constanţa, comandantul acestuia
apre ciind că „S-a evidenţiat printr-o muncă
perseverentă la Biroul foi de drum, unde volumul
lucrărilor este în continuă creştere. Deşi fără
niciun ajutor, neprecupeţind timpul a satisfăcut
foarte bine cerinţele unităţilor care întotdeauna
cereau urgenţă. La toate controalele a ieşit
foarte bine”.

Un radiotelegrafist desăvârşit
Maistrul militar
TRAIAN P. MOLDOVEANU
Fiul Paraschivei şi al lăcătuşului Petre
Moldoveanu, maistrul militar Traian Moldoveanu
s-a născut la 21 iunie 1921 la Constanţa.
A absolvit Şcoala Tehnică Aeronautică
„Aurel Vlaicu” din Mediaş, specialitatea Aparate
de bord, la 5 mai 1941, fiind avansat submaistru
clasa I.
La 10 mai 1941 a fost repartizat de la Şcoala
Tehnică Aeronautică la Flotila de Hidroaviaţie,
ca radiotelegrafist de bord al echipajului nr. 6 pe
hidroavionul Savoia 55.
La 22 iunie 1941 a fost mobilizat în Flotila de
Hidroaviaţie în Armata de operaţiuni.
În Foaia calificativă pe anul 1941,
comandantul Escadrilei I Hidro-Savoia, căpitanul
aviator Nicodonescu îl caracteriza: „Inteligent.
Judecată şi memorie bună. Asimilează cu
uşurinţă cunoştinţele de specialitate, încât în
timp record s-a familiarizat şi cunoaşte perfect
materialul radio aflat în serviciu. Cultură generală
şi profesională bună, superioară gradului său.
Disciplinat, bun camarad. Modest. Foarte
muncitor. Are simţul datoriei şi al onoarei. Duce o
viaţă demnă şi corectă. Temperament vioi, energic
şi cu voinţă fermă de a se afirma, muncind cu
râvnă şi convingere pentru îndeplinirea promptă
a misiunilor primite. Conştiincios, devotat şi
foarte punctual. În Escadrilă a fost întrebuinţat
ca radiotelegrafist de bord al echipajului
nr. 6 pe hidroavionul Savoia 55. Bun operator şi
tehnician radiotelegrafist”. Ca radiotelegrafist de
bord a executat 40 misiuni de război cu peste
100 de ore de zbor, dintre care 22 misiuni de
explorare, 2 misiuni de căutare de submarine,
2 de supraveghere, 2 de escortă antisubmarină,
2 de ecleraj şi 4 diverse. A fost citat prin Ordinul
Comandor dr. Marian MOŞNEAGU
de zi nr. 7/1941 al Comandamentului Aviaţiei
Dobrogea pentru un număr mai mare de
30 de misiuni de front executate. Comandantul
Bazei Flotilei 2 Bombardament aprecia că
„Merită să fie admis la examenul de admitere
în Şcoala de Ofiţeri mecanici”.
La 10 februarie 1942 a fost mutat la Flotila
II Bombardament, ca maistru şef radio şi radio
TFF, având în primire tot materialul de radio şi
gonio de pe avioane. La 1 aprilie 1942 a fost
brevetat radiotelegrafist de bord.
În Foaia calificată pentru perioada 1 noiembrie
1942 – 31 octombrie 1943, comandantul
Escadrilei 83 Bombardament, căpitanul aviator
109

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Camarazi de elită
Gheorghe Antonescu îl aprecia ca fiind „Sănătos
şi rezistent. Practică mult sporturile. Ţinută foarte
îngrijită. Muncitor şi cu multă voinţă. Inteligent
cu judecată bună şi o memorie bună. Cultura
profesională foarte bine pusă la punct. Cultura
generală bine formată pentru gradul şi vârsta
pe care o are. Disciplinat, bun camarad, pătruns
de spiritul de sacrificiu şi bun patriot. Duce o
viaţă liniştită şi demnă cu o purtare frumoasă în
cazarmă şi în afara cazărmii. Îndeplineşte funcţia
de maistru şef radio TFF de bord, având în primire
tot materialul de radio şi gonio de pe avioane, pe
care l-a ţinut în tot timpul disponibil şi în perfectă
stare de curăţenie. A căutat să remedieze cât mai
urgent incidentele inerente instalaţiei. A depus
multă grijă pentru material. Este un maistru radio
TFF de bord de nădejde”.
La 1 noiembrie 1943 a fost avansat la gradul
de maistru militar clasa a III-a.
În Foaia calificativă pentru perioada
1 noiembrie 1943 – 31 octombrie 1944,
comandantul Escadrilei 82 Bombardament
aprecia: „Disciplinat şi autoritar în faţa frontului.
Bun camarad. Are curajul răspunderii. Spiritul de
sacrificiu format şi verificat cu ocazia misiunilor
de război executate. Modest şi manierat. Duce
o viaţă liniştită şi cumpătată. Bun executant
de ordine.”. În această perioadă a executat
143,5 ore de zbor, dintre care 37,10 în misiuni
de război, în 14 misiuni ca radiotelegrafist TFF
de bord. La rândul său, comandantul Grupului
2 Bombardament, locotenent-comandorul av.
110
Constantin Perju aprecia
că este „disciplinat, modest
şi punctual la serviciu.
Cultura generală şi
profesională bine îndrumată.
Specialitatea de
radio telegrafist TFF de bord
o practică cu competenţă
şi zel. Spiritul de sacrificiu
bine dezvoltat”.
În perioada 20 aprilie
– 1 septembrie 1944,
14 octombrie 1944 – 12 mai
1945 a activat în Armata
de operaţiuni.
La 20 august 1945 a
fost înscris în efectivele
Flotilei 5 Bombardament
Greu. În Foaia calificativă pe perioada
1 noiembrie 1944 – 31 octombrie 1945, comandantul
Grupului I Bombardament Operaţii
aprecia: „Maistrul clasa a III-a Moldoveanu T.
este un radiotelegrafist de bord care îşi cunoaşte
în foarte bune condiţiuni meseria. A luat parte la
97 misiuni de bombardament ca radiotelegrafist
de bord, unde s-a comportat în mod lăudabil.
Pentru faptele sale de arme a fost decorat cu
Virtutea Aeronautică cu spade clasa Crucea
de aur. Fiind un element ce a arătat multă
dragoste de meserie, disciplinat şi dotat cu mult
spirit de sacrificiu, maistrul militar clasa a III-a
Moldoveanu T. îndeplineşte condiţiile Ordinului
General nr. 3486 din 18 august 1945 pentru a
înainta la gradul de maistru militar clasa a II-a
la alegere. Excelent radiotelegrafist, se clasează
printre primii pe Aeronautică”.
Comandantul Escadrilei, căpitanul aviator
Gheorghiu îl aprecia astfel: „Energic, cu mult
temperament, a arătat iniţiativă în toate situaţiile
grele. Hotărât, perseverent în a duce întotdeauna
totul la bun sfârşit. Are un caracter ales. Inteligent,
cu foarte mult bun simţ, spirit de observaţie,
posedă o suficientă cultură generală şi o foarte
bună cultură profesională de specialitate care-l
cotează printre cei mai buni radiotelegrafişti de
bord, deşi nu a făcut şcoli de specialitate.
A solicitat să ia parte la operaţiuni, deşi putea
rămâne la bază, având o frumoasă activitate
anterioară. A cerut să ia parte întotdeauna la
operaţiuni, fiind de un real folos echipajului prin

Camarazi de elită
prezenţa la post şi intervenirea la nevoie. A luat
parte la misiuni importante şi grele, din cauza
reacţiei inamice şi timpului rău”. A executat
81 de misiuni, dintre care 9 în Ardeal, cu 22 ore
de zbor.
Ca urmare, la 27 iunie 1946 a fost avansat
la gradul de maistru militar clasa a II-a.
Din aprecierile făcute de şefii ierarhici pentru
perioada 1 noiembrie 1945 – 31 octombrie
1946 reies aceleaşi frumoase trăsături de
caracter şi un profesionalism remarcabil. Astfel,
comandantul Escadrilei 1 Bombardament
constata: „Energic şi cu voinţă. A dat dovadă de
iniţiativă în toate ocaziile. Hotărât şi cu putere de
muncă, duce întotdeauna la bun sfârşit ceea ce
i s-a încredinţat. Posedă un caracter cu cele mai
frumoase însuşiri. E un element foarte disciplinat,
cu prestigiu şi autoritate în faţa frontului şi
inferiorilor. Are simţul datoriei şi al onoarei, de
asemenea, curajul răspunderii. Activ, prezent
şi foarte punctual la serviciu”. Fiind un element
cinstit, serios şi corect, între 1 noiembrie 1946 –
15 martie 1947 a fost detaşat la Economatul
Militar al garnizoanei Tecuci, comandorul av. R.
Malinovschi fiind încântat de serviciile sale.
În perioada 10 iulie 1946 – 20 august 1947 a
activat la Flotila 4 Bombardament Greu. Pentru
această perioadă, comandantul Escadrilei
1 Pilotaj îşi menţine aprecierile elogioase la
adresa sa: „Temperament liniştit, cu multă
voinţă şi putere de muncă. Concepe logic şi clar.
Caracter cu cele mai frumoase însuşiri. E un
element devotat armei şi instituţiei. Leal moral şi
integru, duce o viaţă corectă şi modestă. Sincer
şi respectuos cu superiorii.” A executat trageri
terestre cu arma ZB, pistolul Walter şi arma de
vânătoare cu rezultate frumoase.
Deşi împărtăşeşte aprecierile anterioare
ale maistrului militar Moldoveanu, comandantul
Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, căpitancomandorul
av. M. Călinescu conchidea: „Din
punct de vedere profesional este apt şi util armei.
Din punct de vedere politic şi democratic are
lipsuri grave”. Ca urmare, generalul M. Ştefănescu,
comandantul Aeronauticii a fost radical: „Propun
a i se aplica art. 37 din Legea Maştrilor şi
submaiştrilor şi a fi eliminat din cadrele active”.
Între 15 martie – 15 mai 1947 a fost detaşat
la C.T. Tecuci, între 15 mai – 1 decembrie 1947
Calendarul tradiţiilor militare 2011
a fost ajutor la popota Centrului de Instrucţie al
Aviaţiei iar între 1 decembrie 1947 – 20 ianuarie
1948 a fost numit ajutor la detaşamentul forestier
Slănic. La 29 februarie 1948, comandantul
Centrului de Instrucţie al Aviaţiei, comandorul av.
Mihail Călinescu aprecia că „În ultima perioadă
a dovedit că s-a axat pe linia democratică şi
că este pe calea cea bună. Credem că poate
deveni un element de încredere, devotat
regimului şi poporului”, iar în concluzie, „Un
element profesional bun, capabil de a duce la
bune rezultate orice misiune, care merge pe
calea cea bună” (sic!).
Între 1 martie – 4 iunie 1948 a fost ajutor
la Serviciul Cazarmării în cadrul Centrului de
Instrucţie al Aviaţiei. Comandantul acestuia
constata în Foaia calificativă pe anii 1948/1949:
„Element cu o foarte bună pregătire profesională.
Capabil, muncitor, cu simţul datoriei. Corect în
relaţiile cu şefii şi subordonaţii. Bun camarad,
cinstit şi conştiincios. Ponderat în toate acţiunile
sale, pe care le tratează cu toată seriozitatea.
Este orientat bine pe linia ideologiei democratice.
Se poate avea încredere”.
La 2 iunie 1948 a fost înscris în efectivele
Escadrilei 2 din Flotila 4 Aerotransport.
Între 14 iunie-15 iulie 1948 a fost detaşat
la Şcoala de Radiotelegrafişti Turnu Severin,
unde s-a dovedit „Disciplinat şi autoritar. Cinstit,
bun camarad. A dovedit curaj al răspunderii. Are
precise aptitudini de instructor. Cu sânge rece şi
simţul răspunderii”.
La 6 iulie 1948 a fost avansat maistru militar
clasa I.
În perioada 1 mai – 1 octombrie 1949 a fost
detaşat la Poligonul de Trageri aeriene Mamaia,
unde a fost încadrat ca radiotelegrafist al staţiei
de radio din reţeaua comandamentului.
La 15 septembrie 1948 a fost demobilizat.
La 4 ianuarie 1949 a fost mutat în
comandamentul Aeronauticii pentru a deservi
staţia radio.
Fiind un maistru militar de excepţie, pentru
faptele sale de armă a fost distins cu decoraţii
rezervate personalului navigant, precum
„Serviciul Credincios” clasa a II-a, Crucea
„Serviciului Credincios”, „Bărbăţie şi Credinţă”
clasa a II-a şi „Virtutea Aeronautică” cu spade
clasa Crucea de aur.
111

Tradiţie de familie
MILITARI DIN TATĂ-N FIU
Dr. Luminiţa GIURGIU
Fost ofiţer activ
de intendenţă în
perioada 1910-1938,
locotenent-colonelul
Hristodor Temelcu s-a
născut la 24 octombrie
1888. A participat,
ca ofiţer, la primul
război balcanic şi
la campania Primului
Război Mondial
(1916-1918).
În 1924 a ab solvit
Şcoala Superioară de
Război, cu gradul de
căpitan.
Fiul său, generalulmaior
(rtr) Dumitru Theodor Temelcu s-a născut
la 28 octombrie 1920. A absolvit Liceul Militar
Craiova (1939), Şcoala Militară de Ofiţeri Activi
Artilerie A.A. (1939 – 1941), în prima promoţie
din arma artilerie A.A. şi cursul de specializare
în Germania de cunoaştere a armamentului şi
112
Slt.Temelcu în mijlocul bateriei
în apărarea zonei petroliere Ploieşti
materialelor de artilerie A.A. din dotarea Armatei
Române (1942).
În perioada 1941 – 1945 a participat, cu
gradul de sublocotenent şi locotenent, la cel
de-al Doilea Război Mondial, în calitate de
comandant de secţie a Bateriei tunuri 88 mm
din cadrul Regimentului 7 Artilerie A.A., în
dispozitivul de apărare A.A. a zonei petroliere
Ploieşti, împotriva masivelor bombardamente ale
aviaţiei americane din 1 august 1943 şi 4 aprilie
– 18 august 1944. În anul 1944 a fost rănit, fiind
declarat invalid de război. După război a fost
comandant de baterie, comandant de divizion
elevi la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi Artilerie
A.A., locţiitor al comandantului Centrului de
Instrucţie Artilerie A.A. Capul Midia, şeful Şcolii
Militare de Ofiţeri Activi Artilerie A.A. Braşov
(8 ani) şi locţiitor al comandantului Diviziei de
Artilerie A.A. Bucureşti.
Slt.Temelcu, primul din stânga, în mijlocul bateriei

Camarazi de elită
A fost distins cu Medalia „Eliberarea patriei
de sub jugul fascist”, Ordinul „Me ritul Militar”
clasa a III-a, Crucea Comemo rativă a celui
de-al Doilea Război Mondial (1941-1945),
Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad
de ofiţer şi Emblema de Onoare a Statului Major
al Forţelor Aeriene (2011).
La 31 martie 1960 a fost trecut abuziv în
rezervă, pe considerente politice, cu gradul de
colonel.
După revoluţia din 1989 a fost membru
fondator şi preşedinte al Uniunii Foştilor Ofiţeri
Activi Oprimaţi Politic din România.
A fost avansat în retragere la gradul de
general-maior.
Slt.Temelcu, la baterie
Slt.Temelcu
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Neamul Bălăneştilor
Colonelul de intendenţă
Ioan Bălănescu,
promoţia 1916 A, a fost
ofiţer activ în perioada
1916-1945.
În anii 1916-1918 a
participat, cu gradul de
sublocotenent, la Primul
Război Mondial.
În anul 1928 a Col. Ioan Bălănescu
absolvit Şcoala Superioară
de Război, cu gradul de căpitan.
A participat în cel de-Al Doilea Război
Mondial cu gradul de colonel.
A îndeplinit funcţiile de şef Serviciu Intendenţă
în Comandamentele Diviziei 1 Infanterie şi
Corpului 6 Armată de sub comanda generalului
de corp de armată Corneliu Dragalina, în
campania din Est, între 1941 – 1944, participând
la acţiunile ofensive din Basarabia, Transnistria,
Stepa Calmucă – Stalino – Dniepropetrovsc –
Krivoi Rog – Cotul Donului, Kotelnicovo –
Stalingrad.
În anul 1944 a asigurat aplicarea măsurilor
pentru retragerea trupelor Corpului 6 Armată în
ţară, după bătălia de la Stalingrad. Ulterior a fost
şeful Serviciului Intendenţă al Comandamentului
Corpului 2 Teritorial, de sub comanda generalului
Gheorghe Ionescu-Sinaia.
A fost distins cu Ordinul „Coroana României”
cu spadă în grad de ofiţer, Ordinul „Coroana
României” cu spade şi panglică de Virtute Militară
în grad de ofiţer şi Ordinul „Steaua României”
Colonelul Ioan Bălănescu,
primul din stânga, pe frontul de Est
113

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Camarazi de elită
cu spade şi panglică de Virtute Militară în grad
de ofiţer.
A fost trecut în cadrul disponibil în anul 1945,
cu gradul de colonel, pe considerente politice şi
pensionat în 1946, la vârsta de 51 ani.
A decedat în anul 1955, la vârsta de 60 ani,
fiind înmormântat în cimitirul militar Ghencea
din Bucureşti.
Fiul său cel
mare, colonelul Dorin
Bălănescu, născut la 15
iunie 1921 în Bucureşti, a
fost ofiţer activ al armatei
române în perioada
1943-1958.
A absolvit Şcoala
Militară de Ofiţeri de
Artilerie Antiaeriană,
pro moţia 1943. În cursul
anul 1943 a urmat
cursul de specializare
în Germania pentru cunoaşterea aparaturii
de artilerie antiaeriană şi radiolocaţie din
dotarea Armatei Române.
A participat în cel de-al Doilea Război
Mondial cu gradul de sublocotenent, ca şi
comandant de Baterie tragere tunuri 88 mm
FLACK în Regimentul 7 A.A., Regimentul 1 A.A.,
în dispozitivul de luptă de apărare antiaeriană
a zonei petroliere Ploieşti şi capitala ţării, în
perioada 1943-1945.
După război a fost comandant de Baterie,
comandant de Baterie Şcoală Regimentară,
comandant de Divizion Artilerie Antiaeriană
Independent, şef Şcoală Divizionară, profesor
la Catedra Artilerie Antiaeriană din Academia
Iarna pe front
114
Slt. Dorin Bălănescu
Militară şi profesor şef la Centrul de Instrucţie
Artilerie Antiaeriană Braşov.
A fost trecut în rezervă prematur, pe
considerente politice, în anul 1958, cu gradul de
locotenent-colonel.
După revoluţia din 1989 a fost avansat în
retragere la gradul de colonel.
A decedat în anul 1993, la vârstă de 72 ani,
fiind înmormântat în
cimitirul militar Ghencea
din Bucureşti.
Al doilea fiu,
generalul-maior rtg)
Traian Mircea Bălănescu,
s-a născut
la 29 aprilie 1925 în
Bucureşti. A absolvit
Liceul „Mihai Eminescu”
din Bucureşti
(1944) şi Şcoala de
Ofiţeri de Artilerie
Antiaeriană Bucureşti,
promoţia 1946. După
absolvirea liceului, a
Generalul-maior (rtr)
Traian Mircea Bălănescu
făcut parte din formaţiunile de apărare
pasivă a Capitalei, în perioada 4 aprilie –
1 august 1944 participând la acţiunile de limitare
şi lichidare a urmărilor masivelor bombardamente
aeriene.
A participat în cel de-al Doilea Război
Mondial ca elev-ofiţer în acţiunile operative duse de
Şcoala Militară Ofiţeri Activi Artilerie Antiaeriană,
după 23 august 1944, în zona Făgăraş.
A fost adjutantul Regimentului 1 Artilerie
A.A. Bucureşti (1947), comandant de Baterie
Slt. Mircea Bălănescu, comandant baterie
tragere tun 88 mm din Reg. 4 Art. A.A. Braşov

Camarazi de elită
Generalul-maior dr. Cârnu Fănică, şeful Statului Major
al Forţelor Aeriene, înmânând Elmblema de Onoare
a Forţelor Aeriene, generalului-maior (rtg) Mircea Bălănescu
A.A. şi ulterior comandant de Baterie Şcoală
Regimentară din Regimentul 1 Artilerie A.A.
(1947-1950), şef birou Operaţii la Divizia 48
Artilerie Antiaeriană Constanţa (1952), şef Secţie
Operativă în Comandamentul Artileriei din CAAT
(1955-1956) şi şef Secţie Operaţii la Corpul 81
Artilerie Antiaeriană Bucureşti (1956-1958).
În anul 1959 a fost trecut abuziv în rezervă,
pe considerente politice, cu gradul de maior.
A fost distins cu Medalia „Eliberarea patriei
de sub jugul fascist”, Ordinul „Meritul Militar”
clasa I, „Crucea Comemorativă a celui de-al
Doilea Război Mondial (1941-1945), „Virtutea
Militară” clasa a III-a şi Emblema de Onoare a
Statului Major al Forţelor Aeriene.
Din 1990 este vicepreşedinte al ANVR –
filiala Sector 5 Bucureşti, precum şi membru
fondator şi vicepreşedinte al Uniunii Foştilor
Ofiţeri Activi Oprimaţi Politic.
A fost avansat în retragere până la
gradul de general-maior 1 decembrie 2009.
Unchiul său matern,
colonelul Constantin
Popescu, a absolvit
Şcoala Militară de Ofiţeri
de Artilerie în anul 1914.
A participat în Primul
Război Mondial cu gradul
de locotenent de artilerie.
În perioada interbelică
a fost comandantul
Regimentului 5 Artilerie
A.A. Sibiu. În timpul
celui de-al Doilea
Război Mondial a
făcut parte din comandamentul
Arti leriei A.A.
Colonelul de artilerie A.A.
Constantin Popescu,
unchi matern
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Aplicaţie cu ofiţeri elevi
Locotenentul Popescu Eugen,
în fruntea plutonului său
Fratele său, maiorul Eugen Popescu s-a
născut la 10 august 1905. A absolvit Şcoala
Militară de Ofiţeri de Infanterie, promoţia 1928.
A participat în cel de-al Doilea Război Mondial
pe frontul de Est în perioada 1941-1944 (unde
a fost rănit) şi pe frontul de Vest, în perioada
august 1944 – 18 martie 1945, cu gradul de
maior, comandant de Batalion de Infanterie
în Regimentul 26 Dorobanţi. S-a remarcat în
luptele de la Uj Kocski şi cele de pe şoseaua
Zsambok şi Valko. A participat la străpungerea
liniilor de fortificaţii de la Budapesta şi în zona
Poştei Centrale, unde a capturat prizonieri şi o
mare cantitate de materiale de război.
În cea de-a doua decadă a lunii februarie
1945 a acţionat în zonele Kamen – Mackov-
Lest din Cehoslovacia, iar la 11 martie 1945
a contribuit la înfrângerea inamicului în zona
Dobra Niva. În timpul luptelor pentru eliberarea
localităţii Gunda, la 18 martie 1945, a căzut lovit
de schija unui proiectil de artilerie.
A fost înhumat în Cimitirul Eroilor din
localitatea Zvolen - Republica Slovacă, fiind
decorat post mortem cu Ordinul „Mihai Viteazul”
clasa a III-a cu spade şi citat prin Ordinul de Zi
pe Armată.
115

9
Aniversări

2012 –
AN ANIVERSAR PENTRU COMANDAMENTUL
COMUNICAŢIILOR ŞI INFORMATICII
ŞI UNITĂŢILE MILITARE SUBORDONATE
Devansând cu un an împlinirea a 140 de ani
de la înfiinţarea armei transmisiuni, la 14 iulie
1873, anul 2012 se constituie într-un veritabil an
aniversar pentru Comandamentul Comunicaţiilor
şi Informaticii şi unităţile militare subordonate.
Structurile de comandament şi unităţile
subordonate acestuia au parcurs un lung proces
istoric de transformare, adaptare şi modernizare
în raport cu cerinţele operativ-strategice ale
conducerii forţelor armatei, s-au dezvoltat şi au
evoluat permanent în funcţie de apariţia unor
noi mijloace tehnice, de la cele analogice la cele
digitizate, de la telegraful electric şi telefonul cu
manivelă de ieri, la satelitul şi internetul de azi.
În cei aproape 140 de ani, transmisioniştii
armatei române au participat la Războiul de
Independenţă, la Primul şi al Doilea Război
Mondial, aducându-şi o contribuţie importantă la
îndeplinirea misiunilor şi contribuind, prin spiritul
de luptă şi chiar sacrificiul suprem, la acoperirea de
glorie a drapelelor de luptă ale unităţilor şi marilor
unităţi române, sub faldurile cărora au luptat pe
toate fronturile. În ultimele decenii, structurile de
comu nicaţii şi informatică ale Comandamentului
Comunicaţiilor şi Informaticii şi unităţilor militare
COMANDAMENTUL COMUNICAŢIILOR
ŞI INFORMATICII –
70 de ani de la înf iinţare
1 iulie 1942 – se înfiinţează Comandamentul
transmisiunilor.
� În scopul realizării unui „Organ de
coordonare şi conducere a transmisiunilor tuturor
forţelor armatei, care să centralizeze, să studieze
şi să propună soluţii pentru toate problemele de
transmisiuni ale Armatei de Uscat, Aer şi Marină,
General de brigadă dr. Ion CERĂCEANU
subordonate au parcurs etapele procesului de
transformare şi modernizare necesare asigurării
unei depline compatibilităţi şi interoperabilităţi cu
structurile similare în cadrul NATO, concomitent
cu participarea, alături de aliaţi, la îndeplinirea
misiunilor comune pe cele trei teatre de operaţii
din Balcani, Irak şi Afganistan.
Mai mult chiar, începând cu anul 2012, prin
finalizarea procesului de operaţionalizare şi
introducerea în teatrul de operaţii din Afganistan
a Modulului de comunicaţii dislocabil NATO DCM
„E”, Armata Română dispune de o componentă
naţională în cadrul unei structuri NATO dislocabilă
de nivel batalion.
Având în vedere misiunile extrem de
importante şi complexe ce revin Comandamentului
Comunicaţiilor şi Informaticii şi unităţilor militare
subordonate pentru realizarea, managementul
şi mentenanţa sistemului de comunicaţii şi
informatic la nivel strategic, pe teritoriul naţional,
în teatrele de operaţii şi reprezentanţele NATO şi
UE ale armatei noastre, apreciem că o succintă
prezentare a principalelor repere istorice ale
acestora este şi oportună, şi pe deplin meritată.
în toate domeniile” (s.n.),
cu Ordinul nr. 20652
din 20.02.1942, Marele
Stat Major comunică
Subsecretariatului de
Stat al Armatei de Uscat – Direcţia Superioară şi
Comandamentul Geniului aprobarea constituirii,
117

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
începând cu 2 martie 1942 a „Comisiei Transmisiunilor”
cu următoarea compunere:
- Comandantul Brigăzii de Transmisiuni -
preşedinte;
- Subşefi de Stat Major de la Aer şi
Marină;
- Şeful sau reprezentantul său de la
Serviciul Cifru al Marelui Stat Major;
- Un reprezentant al Subsecretariatului
de Stat al Înzestrării;
- Un reprezentant al Direcţiei Superioare
şi Comandamentului Geniului (şeful de stat
major);
- Comisia putea fi completată pentru
„lămuriri tehnice” cu orice specialist în acest
domeniu (cu vot consultativ).
� Cu Raportul nr. 40020 din 27.04.1942
directorul superior şi comandantul geniului,
generalul Gheorghe Zaharia, înaintează
Marelui Stat Major, Secţia I, un amplu Studiu cu
propunerea de înfiinţare a Comandamentului
Transmisiunilor.
� La solicitarea şefului Marelui Stat Major,
Misiunea Militară Generală în România avizează
studiile întocmite cu privire la înfiinţarea unui
Comandament al Transmisiunilor şi prin
ADRESA nr. 1200/1942, colonelul Graf von
Büdingen, şeful transmisiunilor acestei misiuni,
înaintează Marelui Stat Major Român un amplu
referat şi o serie de propuneri concrete privind
organizarea şi misiunile unităţilor de transmisiuni,
preconizând separarea totală de arma geniu,
modul de întrebuinţare în luptă, împărtăşind
experienţa germană şi propunând chiar accesorii
(petliţe) de uniformă de culori diferite de celelalte
specialităţi ale geniului. Din păcate, şefii Secţiilor
I şi III ale Marelui Stat Major nu şi-au însuşit
decât parţial aceste puncte de vedere, apreciind
că mărimea şi organizarea armatei noastre nu
impun în acest moment asemenea modificări,
ele urmând să fie reanalizate după război şi, în
concluzie avizează o variantă de separare doar
parţială de arma geniu.
� Prin Nota nr. 82575 din 08.05.1942, Marele
Stat Major propune înfiinţarea Comandamentului
Transmisiunilor „ca organ unic de conducere
superioară a transmisiunilor Armatei de Uscat,
Aer şi Marină„ prin separarea transmisiunilor de
pionieri şi funcţionarea, separată de Geniu, a
118
Şcolilor de ofiţeri, de subofiţeri şi a Centrului de
Instrucţie de Transmisiuni.
� Prin Nota nr. 6090 din 30.05.1942 a
Cabinetului Militar al Conducătorului Statului
se comunică Marelui Stat Major aprobarea
mareşalului Ion Antonescu, în rezoluţie,
pe raportul cu propunerea de înfiinţare a
Comandamentului Transmisiunilor.
� Cu Ordinul nr. 85959 din 02.06.1942
Marele Stat Major comunică Subsecretariatului
de Stat al Armatei de Uscat - Direcţia Superioară
şi Comandamentul Geniului aprobarea
conducătorului statului şi solicită propuneri
pentru organizarea şi încadrarea noilor structuri
ce se vor înfiinţa la 1 iulie 1942 (Comandamentul
Transmisiunilor, Centrul de Instrucţie şi Şcolile
de Transmisiuni, Centrul de Instrucţie şi Şcolile
de Pionieri).
� Cu Raportul nr. 87223 din 23.06.1942,
Marele Stat Major comunică Ministerului Apărării
Naţionale - Direcţia Personalului, aprobarea de
înfiinţare a Comandamentului Transmisiunilor,
Centrului de Instrucţie al Transmisiunilor

Aniversări
(cu Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni) şi a
Şcolii de Ofiţeri de Transmisiuni.
� Prin Decretul nr. 3818 din 31.12.1942 se
consfinţeşte data de 1 iulie 1942 ca dată de
înfiinţare a Comandamentului transmisiunilor. În
acelaşi timp, Decretul nr. 3818 din 31.12.1942
stabileşte locul şi rolul Comandamentului
Transmisiunilor:
- este organ de direcţie, supraveghere şi
control pentru pregătirea de război a unităţilor
de transmisiuni ale Armatei de Uscat, Aer şi
Marină;
- este direct subordonat Direcţiei Superioare
şi Comandamentului Geniului;
- are în subordine, din toate punctele de
vedere, Centrul de Instrucţie, Şcolile de ofiţeri
şi subofiţeri şi toate unităţile de transmisiuni ale
Armatei de Uscat, iar din punct de vedere al
pregătirii tehnice, şi unităţile de transmisiuni ale
Aeronauticii şi Marinei.
La puţin timp de la înfiinţare, Comandamentul
Transmisiunilor primeşte ordin să organizeze
Centrul de Transmisiuni al Marelui Cartier General
la Rostow/Don. Colonelul Constantinescu
Nicolae, comandantul Regimentului 4 Transmisiuni,
recent înfiinţat (10 ianuarie 1942 prin
Decretul 199/1942), este detaşat pentru stagiu
pe front şi numit comandantul Comandamentului
Transmisiunilor Marelui Cartier General – Eşalonul
I (Înaintat). În perioada august – noiembrie,
concomitent cu intrarea în dispozitiv a Marilor
Unităţi care constituiau
Grupul de Armate „Mareşal
Antonescu”, Comandamentul
Trans misiunilor
a reuşit să organizeze
sistemul de transmisiuni
al Marelui Cartier General.
Bătălia de la Stalingrad
(19.11.1942 – 03.02.1943)
şi mai ales consecinţele
ei dramatice, au făcut ca
Punctul de Comandă al
Ma relui Cartier General –
Eşalonul I (Înaintat) să
nu funcţioneze decât pe
timpul realizării dispozitivului
strategic.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
30 iulie 1943 – Comandamentul trans misiunilor
trece în subordinea Marelui Stat Major
din punct de vedere operativ.
� Prin Decizia ministerială nr. 2067
din 30.07.1943 Comandamentul Transmisiunilor
trece, din punct de vedere operativ (organizare,
mobilizare, instrucţie), în subordinea directă a
Marelui Stat Major, depinzând în continuare, din
celelalte puncte de vedere (administrativ), de
Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, prin
Direcţia Superioară şi Comandamentul Geniului.
� Prin Decizia ministerială nr. 2067 din
30.07.1943 Comandamentul Transmisiunilor:
- are în subordine, din toate punctele de
vedere, „Centrul de Instrucţie, Şcolile de Ofiţeri
şi Subofiţeri şi toate unităţile de transmisiuni ale
Armatei de Uscat”, iar , din punct de vedere al
pregătirii tehnice „Comandamentele şi unităţile de
transmisiuni din Aeronautică şi Marină, precum
şi subunităţile de transmisiuni din compunerea
unităţilor de celelalte arme (infanterie, cavalerie,
artilerie, trupe motorizate şi blindate)”;
- se compune din: Stat Major, Serviciul
Radio-Gonio, Serviciul Lucrări şi Materiale
de Transmisiuni şi Serviciul Intendenţă şi
Administrativ;
- în scopul echipării şi coordonării
mijloacelor de transmisiuni de pe teritoriu sau
pe teatrele de operaţiuni, va colabora cu toate
autorităţile civile şi militare „care activează în
materie de transmisiuni”, după dispoziţiunile
Marelui Stat Major;
Clădirea din strada General Constantin Cristescu, nr. 5, sector 1, fost sediu
al Comandamentului Transmisiunilor după război, până în anul 1950
119

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� La data de 16 septembrie 1943
Comandamentul Transmisiunilor avea în
subordine nemijlocită următoarele unităţi
dislocate în garnizoanele de mai jos:
- Centrul de Instrucţie al Transmisiunilor
- Bucureşti;
- Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni -
Bucureşti;
- Şcoala de Subofiţeri de Transmisiuni -
Bucureşti;
- Regimentul 1 Transmisiuni - Bucureşti;
- Regimentul 2 Transmisiuni - Iaşi;
- Regimentul 3 Transmisiuni - Deva;
- Regimentul 4 Transmisiuni - Alexan dria;
- Batalionul de Transmisiuni Moto - Odobeşti;
- Batalionul 2 Transmisiuni Munte - Braşov.
� Prin RAPORTUL nr. 21395 din 16.09.1943
comandantul Comandamentului Transmisiunilor,
colonel Constantin Eftimiu propune Secţiei I din
Marele Stat Major o serie de modificări cu privire
la organizarea comandamentului pe două Brigăzi
de Transmisiuni, compunerea şi atribuţiile unor
structuri de transmisiuni, la pace şi la război (la
divizie şi corp de armată).
� Prin adresa nr. 65252 din 25.10.1943
Marele Stat Major precizează că „Nu este
neapărat nevoie de aceste noi organe care
vor mări şi mai mult numărul şi volumul
comandamentelor în detrimentul trupelor”.
� Prin adresa nr. 134721 din 14.11 1943
Marele Stat Major echivalează Comandamentul
Transmisiunilor cu un comandament de
brigadă.
1 septembrie 1945 – se desfiinţează
Comandamentul transmisiunilor şi se înfiinţează
Direcţia transmisiunilor.
� Prin Instrucţiunile speciale ale Marelui Stat
Major nr. 56500 din 24.07.1945 se desfiinţează
Comandamentul Transmisiunilor şi se înfiinţează
Direcţia transmisiunilor, în cadrul Inspectoratului
Geniului.
15 iulie 1946 – se desfiinţează Direcţia
transmisiunilor şi se înfiinţează Brigada de
transmisiuni.
� Prin Ordinul Marelui Stat Major, Secţia I
nr. 51900 din 08.07.1946 , începând cu data de
15 iulie 1946 ia fiinţă Brigada de transmisiuni
„direct subordonată Inspectoratului General
al Geniului şi are în subordine directă cele trei
120
Regimente de Transmisiuni rămase în fiinţă
(Regimentele 1, 2 şi 3 Transmisiuni)”.
� Prin Ordinul ministrului de război –
Secretariatul de Stat – Secretariatul general nr.
12655 din 11.07.1946 „Direcţia Transmisiunilor
încetează funcţi onarea începând cu ziua de
16 iulie 1946”.
� Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 700378
din 27.07.1946 Secţia a 3-a din Marele Stat
Major preia de la Şeful Direcţiei Transmisiunilor
unele atribuţii care nu mai puteau fi îndeplinite
de nou înfiinţata Brigadă de Transmisiuni, cum
sunt:
- studiile în legătură cu întrebuinţarea
unităţilor de transmisiuni pentru satisfacerea
nevoilor de legătură ale armatei;
- evidenţa mijloacelor de transmisiuni
necesare asigurării legăturilor între comandamentele
aflate pe teritoriu;
- studiile privind dezvoltarea şi perfecţionarea
reţelelor de transmisiuni de pe teritoriu
în acord cu proiectele operative;
- acordarea avizelor, la propunerile Bri găzii
de Transmisiuni, în legătură cu: organizarea
unităţilor de transmisiuni, dotarea acestora
şi echiparea teritoriului cu mijloace de
transmisiuni.
1 februarie 1949 – Brigada de transmisiuni
se transformă în Comandamentul transmi -
siunilor armatei.
� Prin Ordinul Marelui Stat Major nr. 45107
din 02.02.1949, cu începere de la 1 februarie
1949 Brigada de Transmisiuni se transformă în
Comandamentul transmisiunilor armatei:
- şeful acestui comandament se va
numi Şeful Transmisiunilor Armatei; acesta va
avea atribuţiuni de comandant de armă pentru
transmisiuni;
- va conduce instrucţia şi învăţământul de
transmisiuni în toate unităţile Armatei de Uscat;
- va executa înzestrarea cu materiale de
transmisiuni a tuturor unităţilor armatei;
- Şeful Transmisiunilor Armatei va avea
în subordine directă:
- Batalionul de Transmisiuni şi elementele
de conducere de transmisiuni din Centrul de
Instrucţie Geniu;
- Batalionul Elevi Transmisiuni, Poligoanele
de Transmisiuni şi elementele conducere

Aniversări
transmisiuni din Şcoala de Ofiţeri Pionieri şi
Transmisiuni;
- Batalionul Transmisiuni al Ministerului
Apărării Naţionale;
- Arsenalul Geniului (Transmisiuni);
- Şcoala de Ofiţeri, Subofiţeri şi Maiştri
Electromecanici.
� Un an mai târziu, la 1 februarie 1950
Comandamentul Transmisiunilor Armatei avea în
subordine:
- Centrul Instrucţie Transmisiuni;
Calendarul tradiţiilor militare 2011
- Şcoala Ofiţeri Transmisiuni;
- Şcoala Ofiţeri Tehnici Transmisiuni;
- Atelierul de Reparat Materiale Transmisiuni;
- Batalionul 53 Transmisiuni;
- Regimentul 3 Radio;
- Regimentul 4 Transmisiuni;
- Depozitul Central Materiale Trans mi siuni.
� Situaţia de efective a Comandamentului
Transmisiunilor Armatei în anul 1949 era
următoarea:
� În concluzie, se poate aprecia că Ordinul Marelui Stat Major nr. 45107 din 02.02.1949
consfinţeşte separarea definitivă a transmisiunilor de arma Geniu, ca armă independentă, de sine
stătătoare, cu un comandament separat, cu structuri şi efective proprii, cu atribuţii şi responsabilităţi
distincte, la nivelul întregii armate.
15 iunie 1951 – Comandamentul
transmisiunilor armatei
îşi schimbă denumirea
în Comandamentul trupelor
de transmisiuni.
� Prin Ordinul Marelui
Stat Major nr. 317168 din
15.06.1951 se schimbă denu -
mirea Comandamentului
Trans misiunilor Armatei în
Comandamentul trupelor de
transmisiuni:
- Comandantul coman
damentului va fi „Şef al
Transmisiunilor Armatei”;
peste câţiva ani se va adopta
denumirea de „Comandant al
Trupelor de Transmisiuni”.
24 septembrie 1990–
Prin Ordinul Marelui Stat
Major nr. B. 3/2395 din
24.09.1990 se schimbă
Fostul sediu al Comandamentului Transmisiunilor din Bd. Ştirbei Vodă în perioada
1955-1970; 1975-1977; 1978-1991. (În prezent, sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie)
121

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
Monumentala clădire din str. Ilfov nr. 6, în care a funcţionat Comandamentul
Transmisiunilor între anii 1970-1975 (În prezent, sediul Judecătoriei sectorului 6)
denumirea Comandamentului Trupelor de
Transmisiuni în Inspectoratul transmisiunilor.
1 februarie 1991 - Prin Ordinul Marelui Stat
Major nr. S/B 3/253 din 29.01.1991 se schimbă
122
denumirea Inspectoratului transmisiunilor în
Inspectoratul General al Transmisiunilor.
30 octombrie 1993 - Prin Ordinul ministrului
apărării naţionale nr. O.G. 19 din 21.07.1993
se constituie Comandamentul transmisiunilor,
informaticii şi electronicii, prin contopirea
Inspectoratului General al Transmisiunilor cu
Direcţia Informatică şi Automatizarea Conducerii
Trupelor şi Secţia Luptă Radioelectronică,
ambele din structura Marelui Stat Major.
1 mai 1997 - Prin Ordinul ministrului
apărării naţionale nr. M. 30 din 02.05.1997 se
constituie Comandamentul transmisiunilor prin
reorganizarea Comandamentului Transmi siunilor,
Informaticii şi Electronicii şi înfiinţarea,
la 30.04.1997, a Direcţiei Comunicaţii şi Informatică
din Statul Major General (J 6), conform
H.G. nr. 110 din 14.04 1997.
1 mai 2006 - Prin Ordinul ministrului apărării
naţionale nr. M.S. 28 din 20.02.2006 se schimbă
denumirea Comandamentului Transmisiunilor în
Comandamentul Comunicaţiilor şi Informaticii
în cadrul procesului de transformare şi
operaţionalizare a armatei.
14 iulie 2011 - În baza Decretului Prezidenţial
nr. 526 din 03.06.2011, Comandamentului
Comunicaţiilor şi Informaticii i-a fost acordat
Drapelul de Luptă.

Aniversări
Pavilionul X (fost sediu
al Direcţiei Informatică şi
Automatizarea Conducerii
Trupelor şi Centrului
de Calcul al Armatei)
din Bd. Drumul Taberei
nr. 7-9, sector 6, sediu
al Comandamentului
Comunicaţiilor şi Informaticii
din anul 1997.
Pentru perioade scurte
de timp (1977-1978
şi 1991-1992), sediul
comandamentului a fost
stabilit în pavilioane din
cazărmile D.T.-2
şi, respectiv, D.T.-1
din Drumul Taberei
Calendarul tradiţiilor militare 2011
123

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
124
Garda Drapelului de Luptă
al Comandamentului comunicaţiilor
şi informaticii, defilând pentru
prima dată pe sub bolta Arcului
de Triumf din Bucureşti, cu ocazia
Paradei Militare din
1 Decembrie 2011 –
Ziua Naţională a României

Aniversări
CENTRUL 48
COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ STRATEGICE –
70 de ani de la înf iinţare
� 10.01.1942 – înfiinţarea Regimentului 4
Transmisiuni prin Decretul nr.199 din 21.01.1942
în garnizoana Alexandria.
� 1942-1945 - În timpul celui de-Al Doilea
Război Mondial, Regimentului 4 Transmisiuni
i-au revenit în principal sarcini de mobilizare; a
concentrat, a instruit şi trimis pe front 16 unităţi
şi subunităţi de transmisiuni care au asigurat
legăturile în centrele de transmisiuni ale M.C.G.,
Armatelor 3 şi 4, Corpurilor 1, 6, 7 şi 11 Armată,
Diviziilor 2, 3, 4 şi 11 Infanterie, Brigăzii 2
Mixtă Gardă, Comandamentului Etapelor de
Est, Comandametului Ge neral al Etapelor şi
Comandamentului Militar al Regiunii Petrolifere
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Prahova. În cei trei ani şi
jumătate de campanie, pe
ambele fronturi, din est şi
din vest, transmisioniştii
Regimentului 4 au înscris
fapte nepieritoare de eroism şi sacrificii,
au fost distinşi cu numeroase ordine şi medalii
româneşti şi străine, au fost citaţi prin ordine
de zi de către comandanţii armatelor, corpurilor
şi diviziilor din care au făcut parte şi, nu puţini,
au rămas pentru totdeauna pe câmpurile de
luptă, departe de patrie, dându-şi jertfa supremă
pentru îndeplinirea misiunilor. Cel mai scurt
bilanţ al participării regimentului la efortul de
război al României în cele două campanii se
poate rezuma în câteva cifre şi date simple,
dar deosebit de semnificative: cu un efectiv de
1000 militari în ţară, la partea sedentară şi peste
2500 de militari pe front a asigurat legăturile de
transmisiuni necesare marilor unităţi şi unităţi
româneşti în campania din est pe o adâncime de
peste 1500 km până la Cotul Donului şi Stepa
Kalmucă la sud de Stalingrad. După retragerea
în Moldova şi trecerea României de partea
Coaliţiei Naţiunilor Unite la 23 august 1944, s-au
parcurs în interior peste 1000 km şi aproximativ
700 km pe teritoriul Ungariei şi Cehoslovaciei
până dincolo de Brno, în Moravia, regimentul
125

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
însumând efective ceva mai mici, sub 1500
militari pe front şi 500-700 la partea sedentară,
până la demobilizarea din luna octombrie 1945.
Prin pregătirea lor militară şi profesională, prin
spiritul de jertfă şi sacrificiu, transmisioniştii
unităţii - ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri,
sergenţi, caporali, soldaţi şi civili - au contribuit
la acoperirea de glorie a drapelelor de luptă ale
marilor unităţi române de la trecerea Prutului şi
Nistrului, până la Odessa şi Stalingrad, de la
eliberarea Capitalei, a sudului ţării şi Ardealului, la
forţarea Mureşului, a Tisei, Hernadului, Hornului,
Vahului şi Moraviei, la eliberarea Reghinului,
Clujului, Oradei şi Careiului, a Budapestei,
Zvolenului şi Banska Bistriţei, până la cucerirea
munţilor Biikk, Hegyalja, Fatra Mare, Fatra Mică
şi masivului Javorina.
� Doi ofiţeri au fost decoraţi (p.m.) cu cea
mai înaltă distincţie militară de război – Ordinul
militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a, cu spade:
- Slt. Milea I. Mihai – „Pentru
curajul şi spiritul de sacrificiu în luptele din
126
Ardeal, la trecerea Tisei în Cehoslovacia”
(D.R. nr. 2463/1945).
- Slt. de rz. Olteanu P. Rizea – „Pentru
destoinicia şi curajul excepţional de care a dat
dovadă în realizarea în întreţinerea legăturilor
telefonice la trecerea Mureşului şi Tisei”
(D.R. Nr. 3230/1946).
� 11.09.1945 – dislocarea Regimentului 4
Transmisiuni în garnizoana Cluj prin ordinul
Marelui Stat Major – Direcţia Transmisiuni
nr. 200266 din 11.09.1945.
� 11.07.1946 – desfiinţarea Regimentului 4
Transmisiuni prin contopire cu Regimentul 3
Transmisiuni - Deva, pe baza Decretului Lege
nr.1909 din 15.06.1946.
� 01.09.1948 – reînfiinţarea Regimentului
4 Transmisiuni în garnizoana Vaslui dintr-un
nucleu al Regimentului 2 Transmisiuni - Câmpina
(1/4 din efective şi 1/3 din materiale), conform
Ordinului Marelui Stat Major nr. 45120 din
24.08.1948.
� 07.05.1951 – prin Decizia nr. M.162 din
07.05.1951, Regimentului 4 Transmisiuni i-a fost

Aniversări
acordat un nou Drapel de luptă după reînfiinţare
(se găseşte expus la Muzeul unităţii).
� 01.12.1951 – schimbarea denumirii unităţii
din Regimentul 4 Transmisiuni în Regimentul 249
Transmisiuni prin ordinele Marelui Stat Major
nr. 00319530 şi nr. 00319531 din 27.11 1951.
� 18.08.1954 – cu Decretul nr. 350 din
18.08.1954 Regimentului 249 Transmisiuni
i-a fost conferit Ordinul „Steaua României”
clasa a IV-a;
� 30.09.1954 – prin Ordinul M.St.M.
nr. C.L.006203 din 30.09.1954 Regimentul 249
Transmisiuni este mutat din garnizoana Vaslui în
garnizoana Bucureşti, Şoseaua Măgurele nr. 33.
Mutarea a început la 22 octombrie şi s-a încheiat
la 11 noiembrie 1954.
� 23.02.1959 – schimbarea denumirii
Regimentului 249 Transmisiuni în Regimentul
48 Transmisiuni, conform ordinului Marelui Stat
Major nr. CL.008 din 26.01.1959.
� 06.04.1964 – redislocarea unităţii în
garnizoana Bucureşti, cazarma 1147, Şoseaua
Bucureşti-Ploieşti, km.12,5 (ocupând până în
prezent cazarma istorică – Fortul 3 Otopeni –
a Regimentului 2 Pionieri Gardă); Mutarea s-a
executat în cursul lunii aprilie 1964. Din luna
decembrie 1995 regimentului i-a fost alocată
cazarma 3270-Poligonul de tragere „Mogoşoaia”
(Fortificaţiile Bateriei 1-2 Mogoşoaia).
� 07.05.1977 – cu Decretul Prezidenţial
nr. 126 din 07.05.1977 Regimentului 48
Această sfântă Troiţă din cazarma Centrului 48 comunicaţii
şi informatică strategice a fost înălţată şi sfinţită cu ocazia
celei de-a 65-a aniversare a unităţii - 10 ianuarie 2007
de către Preotul Paroh al Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail
şi Gavriil şi Sfântul Spiridon din Parohia Parcul Ghencea
Bucureşti, Ştefan STANCIU
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Transmisiuni i-a fost conferit Ordinul „Apărarea
Patriei” clasa a III-a.
� 27.05.1996 – prin Decretul Prezidenţial
nr.141 din 27.05.1996 s-a acordat Drapel de
luptă Regimentului 48 Transmisiuni cu Brevetul
nr.19/966 din 17.05.1996.
� 10.01.2002 – prin Decretul nr. 2 din
08.01.2002, unităţii i s-a conferit Ordinul Naţional
„Pentru Merit” în grad de Cavaler, de către
Preşedintele României.
� 01.07.2005 – prin Ordinul nr. B.5/S/1024/
2005 al Statului Major General, regimentul a fost
127

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
operaţionalizat şi a primit denumirea de Centrul
48 Comunicaţii şi Informatică Strategice.
128
� 10.01.2007 – Centrul 48 Comunicaţii şi
Informatică Strategice a aniversat 65 de ani
de la înfiinţare.
� 14.07.2007 – conform Ordinului şefului
SMG nr. SMG-58/18.06.2007, Drapelul de Luptă
CENTRUL 115 COMUNICAŢII R.M.N.C. –
30 de ani de la înf iinţare
� 28.02.1982 – în baza Ordinului ministrului
apărării naţionale nr. O.G. 45 / 1982 se înfiinţează
Batalionul 115 Transmisiuni, subordonat
Comandamentului Trupelor de Transmisiuni,
dislocat în garnizoana Bacău.
� 03.05.1983 – înmânarea Drapelului
de luptă şi a Brevetului Drapelului de luptă,
Batalionului 115 Transmisiuni.
� 01.07.1995 – prin Ordinul comandantului
Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii
şi Electronicii nr. S.B./AS-1271/30.03.2007 intră
în vigoare un nou stat de organizare.
� 14.07.1996 – înmânarea unui nou Drapel
de luptă Batalionului 115 Transmisiuni de către
locţiitorul comandantului Comandamentului
Transmisiunilor, Informaticii şi Electronicii.
� 01.07.2002 – schimbarea denumirii
Batalionului 115 Transmisiuni în Centrul 115
Transmisiuni de Sprijin şi intrarea în vigoare a
unui nou stat de organizare.
� 01.04.2006 – schimbarea denumirii în
Centrul 115 Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în
vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare
a operaţionalizării unităţii.
al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare
a comunicaţiilor şi informaticii;
� 01.08 2010 – prin Ordinul şefului Statului
Major General nr. G/(S) 1011 din 09.07.2010, a
intrat în vigoare statul de organizare al Modulului
NATO de comunicaţii şi informatică dislocabil –
DCM „E”, subordonat Batalionului 2 transmisiuni
NATO (2nd NSB).
� 23.02.2007 – cu
ocazia celei de-a 25-a
ani versari a înfiinţării,
unitatea a fost distinsă
de şeful Statului Major
General cu „Emblema de
onoare a comunicaţiilor şi informaticii”.

Aniversări
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Biserica Militară „Sf. Gheorghe şi Eroii Neamului” din cazarma Centrului 115 comunicaţii RMNC a primit Sfântul
şi Marele Mir în data de 6 septembrie 2007, sfinţirea bisericii fiind săvârşită de Preasfinţitul Episcop Vicar
Ioachim Băcăuanul înconjurat de un impresionant sobor de preoţi şi diaconi alături de oficialităţi militare, reprezentanţi
ai autorităţilor locale, invitaţi speciali şi mulţi credincioşi
129

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 1 iulie 1942 - prin Ordinul Marelui Stat
Major nr. 85959 din 02.06.1942 şi Decretul
nr. 3818 din 31.12.1942, se înfiinţează
Comandamentul Transmisiunilor Centrul de
Instrucţie al Transmisiunilor cu Şcoala de
Subofiţeri de Transmisiuni şi Şcoala de Ofiţeri
de Transmisiuni;
� 31 decembrie 1942 - prin Decretul
nr. 3818/31.12.1942 s-a legiferat separarea
armei transmisiuni şi a învăţământului militar
de transmisiuni de arma geniu;
� 15 aprilie 1944 - Şcoala de Ofiţeri de
Transmisiuni a fost complet evacuată şi instalată
în comuna Mihai Vodă, la 30 km depărtare de
Bucureşti;
� 27 mai 1944 - Şcoala a fost evacuată în
localitatea Gura Barza din judeţul Hunedoara,
instalarea ei realizându-se de fapt, în comunele
130
CENTRUL DE INSTRUIRE PENTRU COMUNICAŢII
ŞI INFORMATICĂ „DECEBAL” –
70 de ani de la înf iinţare
Gura Barza, Tărăţei şi
Crişcior, aflate la 5 km est
de Brad;
� 28 noiembrie 1944 -
înapoiată la Bucureşti,
Şcoala şi-a reînceput
activitatea în vechiul local situat pe Bulevardul
Regele Alexandru I al Iugoslaviei, nr. 3;
� 22 ianuarie 1945 - prin instrucţiunile
nr. 75500 ale Marelui Stat Major s-a ordonat
contopirea cu Şcoala de Ofiţeri de Geniu;
aceeaşi soartă a avut-o şi Şcoala de Subofiţeri
de Transmisiuni „Grădiştea”;
� 1 martie 1945 - în urma contopirilor a
început să funcţioneze „Şcoala de ofiţeri şi
subofiţeri de geniu şi transmisiuni”;
� 1948 - Şcoala de Ofiţeri de Transmisiuni a
fost mutată în garnizoana Sibiu;
� 1948 - 1961 - Învăţământul militar de
transmisiuni a fost marcat de reorganizări
succesive;
� 1 iunie 1961 - Şcoala de Ofiţeri de
Transmisiuni a intrat în organica Şcolii Militare
Superioare de Ofiţeri „Nicolae Bălcescu” - astăzi
Academia Forţelor Terestre;
� 1 ianuarie 1972 - S-a reînfiinţat Şcoala
Militară de Ofiţeri Activi de Transmisiuni cu sediul
în actualul local;
� 15 septembrie 1987 - Şcoala Militară de
Ofiţeri Activi de Transmisiuni a primit misiunea
să formeze şi maiştri militari şi subofiţeri de
transmisiuni;

Aniversări
� 01.08.1990 - s-a schimbat denumirea şcolii
în Şcoala Militară de Transmisiuni „Decebal”;
� 22.03.1991 - s-a stabilit înfiinţarea
Institutului Militar de Transmisiuni „Decebal” ca
instituţie militară de învăţământ superior, prin
transformarea Şcolii Militare de Transmisiuni
„Decebal”;
� 01 iunie 1999 - în cadrul măsurilor de
reformă a învăţământului militar, institutul Militar
de Transmisiuni „Decebal” a fost transformat
în Şcoala de Aplicaţie pentru Transmisiuni,
Informatică şi Război Electronic;
� 01 august 2005 - şcoala s-a transformat
în „Centrul de Pregătire pentru Comunicaţii
şi Informatică” subordonat Şcolii de Aplicaţie
pentru Unităţi Sprijin de Luptă „General Eremia
Grigorescu”;
� Aprilie 2006 - Comisia de Heraldică şi
Denumiri a Ministerului Apărării a aprobat
denumirea onorifică „DECEBAL”;
� 05 iulie 2007 – Prin Decretul
nr. 697/05.07.2007, unităţii i s-a conferit Ordinul
naţional „Virtutea Militară” în grad de Cavaler;
� 14 iulie 2008 – Prin Ordinul şefului SMG
nr. 1/11.07.2008, Drapelul de Luptă al unităţii
Calendarul tradiţiilor militare 2011
a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii;
� 01 iulie 2008 - Centrul de Pregătire pentru
Comunicaţii şi Informatică „Decebal” a trecut în
subordinea Comandamentului comunicaţiilor şi
informaticii;
� 31 iulie 2008 - Centrul de Pregătire
pentru Comunicaţii şi Informatică „Decebal”
se transformă în Centrul de Instruire pentru
Comunicaţii şi Informatică „Decebal”.
131

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 01.10.1972 – Înfiinţarea Batalionului
241 Radioreleu prin Ordinul ministrului forţelor
armate nr. 00268/1972.
� 02.11.1972 – înmânarea Drapelului de
Luptă, Batalionului 241 Radioreleu conform
Decretului Consiliului de Stat al R.S.R. nr. 126
din 18.04.1972.
� 05.04.1980 – Batalionul 241 Radioreleu
îşi schimbă denumirea în Batalionul 241
Transmisiuni conform Ordinului ministrului
apărării naţionale nr. 008/1980.
� 01.02.1982 – Înfiinţarea Regimentului
42 Transmisiuni subordonat Comandamentului
Trupelor de Transmisiuni prin transformarea
Batalionului 241 Transmisiuni.
� 16.07.1996 – înmâ narea unui nou Drapel
de luptă Regimentului 42 Transmisiuni, conform
Decretului Prezidenţial nr. 142 din 27.05.1996.
132
Capela a fost sfinţită, la 12 decembrie 2002, de un sobor de preoţi format din PS Visarion Răşinăreanu,
pe atunci episcop vicar al Sibiului, actual episcop al Tulcei, alături de preoţii Şpan Gheorghe şi Şpan Mirel.
De-a lungul anilor, au slujit Sfânta Liturghie în capela instituţiei, PS Siluan, actualul episcop al Italiei şi alţi preoţi,
la loc de cinste în inimile credincioşilor rămânând amintirea preotului Şpan Gheorghe.
Troiţa din cazarma Centrului a fost sfinţită la data de 01.07.2011 de către ÎPS Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului,
cu ocazia celei de-a 69-a aniversări a unităţii.
CENTRUL 42 COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ DE SPRIJIN –
40 de ani de la înf iinţare
� 01.10.2002 – decorarea
Drapelului de luptă
al unităţii cu Ordinul
Naţional „Pentru Merit” în
grad de Cavaler conform
Decretului Prezidenţial
nr. 765 din 25.09.2002.
� 14.12.2004 – schimbarea denumirii
Regimentului 42 Transmisiuni în Centrul 42
Comunicaţii şi Informatică de Sprijin şi intrarea
în vigoare a unui nou stat de organizare, ca
urmare a operaţionalizării unităţii;
� 01.07.2005 – unitatea trece din subordinea
Comandamentului Transmisiunilor în subordinea
Centrului 48 comunicaţii şi informatică
strategice;
� 01.05.2006 - unitatea trece din subordinea
Centrului 48 comunicaţii şi informatică strategice

Aniversări
în subordinea Comandamentului comunicaţiilor
şi informaticii;
� 30.08.2007 – conform Ordinului şefului
SMG nr. 93/30.08.2007, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii;
� 01.10.2008 – a intrat în vigoare un nou
stat de organizare al unităţii, cu o structură mai
modernă, flexibilă şi adaptată noilor misiuni ce-i
revin.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
133

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 01.10.1952 – înfiinţarea Batalionului
377 Transmisiuni conform Ordinului ministrului
forţelor armate nr. 0159806/52 prin transformarea
Companiei 377 Transmisiuni din Divizia 95
Infanterie.
� 23.02.1959 – schimbarea denumirii unităţii
din Batalionul 377 Transmisiuni în Batalionul 54
Transmisiuni în baza ordinelor nr. 001930 şi
nr. 001932/1959 ale Diviziei 95 Infanterie.
134
CENTRUL 54 COMUNICAŢII R.M.N.C. –
60 de ani de la înf iinţare
� 17.06.1996 – înmânarea
unui nou Drapel de
luptă în baza Decretului
Prezidenţial nr. 108 din
27.05 1996.
� 21.08.2000 – prin
Ordinului şefului Statului
Major General nr. G.2/0008 din 03.08.2000,
Batalionul 54 Transmisiuni a trecut din subordinea

Aniversări
Statului Major al Forţelor Terestre, în subordinea
Comandamentului Transmisiunilor.
� 01.07.2002 – unitatea şi-a schimbat
denumirea în Centrul 54 Transmisiuni de Sprijin,
conform Ordinului Statului Major General
nr. S/B.5/2168/2002.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
� 01.01.2007 – Centrul 54 Transmisiuni de
Sprijin şi-a schimbat denumirea în Centrul 54
Comunicaţii R.M.N.C.;
� 30.08.2007 - conform Ordinului şefului
SMG nr. 93/30.08.2007, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii.
135

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 01.10.1972 – înfiinţarea Batalionului
346 Construcţii Linii Permanente, prin Ordinul
ministrului forţelor armate transmis de Marele
Stat Major cu nr. 00268 din 03.06.1972.
� 01.11.1972 - înmânarea Drapelului de luptă
Batalionului 346 Construcţii Linii Permanente de
către Comandantul Trupelor de Transmisiuni,
136
CENTRUL 346 COMUNICAŢII R.M.N.C. –
40 de ani de la înf iinţare
Biserica militară din garnizoana Oradea,
cu Hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” –
Purtătorul de biruinţă, a fost construită
de firma S.C. RUSTIC S.R.L. – Baia Mare.
La data de 23 aprilie 2001, de Ziua Ocrotitorului
Trupelor de Uscat „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”,
PS Sa dr. Ioan Mihălţan şi PS Sa dr. Petroniu Sălăjanul
au târnosit Sfântul lăcaş al militarilor orădeni, de faţă
fiind un număr mare de cadre militare şi credincioşi,
preoţi şi reprezentanţi ai autorităţilor locale
conform Decretului Consiliului
de Stat al R.S.R.
nr.126 din 18.04.1972.
� 08.08.1979 - decorarea
Drapelului de luptă
al unităţii cu Ordinul
„Apărarea Patriei” clasa
a III-a, conform Decretului Prezidenţial nr. 248
din 08.08.1979.
� 01.11.1991 – Batalionul 346 Construcţii
Linii Permanante s-a transformat în Batalionul
346 Transmisiuni, conform Ordinului S/B.3/2173
din 23.09.1991 al Marelui Stat Major.
� 30.05.1996 – înmâ narea unui nou Drapel
de luptă Batalionului 346 Transmisiuni conform
Or dinului ministrului apărării naţionale nr. S/M
2497 din 30.05.1996.
� 01.07.2002 – Batalionul 346 Transmisiuni
s-a transformat în Centrul 346 Transmisiuni de
Sprijin, în baza Ordinului S/B.5/2168/2002 al
Statului Major General.

Aniversări
� 30.01.2006 - schimbarea denumirii în
Centrul 346 Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în
vigoare a unui nou stat de organizare, ca urmare
a operaţionalizării unităţii;
Calendarul tradiţiilor militare 2011
� 30.08.2007 - conform Ordinului şefului
SMG nr. 93/30.08.2007, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii.
137

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
14.07.1921 – înfiinţarea Arsenalului Trupelor
Tehnice cu 25 ateliere, prin Ordinul de rezoluţie
al ministerului de război nr. 519 din 01.06.1921.
� 10.08.1922 – înfiinţarea în cadrul
Arsenalului Trupelor Tehnice a 8 ateliere
de fabricaţie, printre care atelierul de elec-
tricitate şi atelierul de pile electrice.
138
BAZA 191 LOGISTICĂ
PENTRU COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ –
91 de ani de la înf iinţare
Pentru desfăşurarea asistenţei religioase
în Centrul 346 comunicaţii RMNC,
începând cu data de 01.07.2006,
s-a amenajat un spaţiu spiritual
duhovnicesc, dotat cu toate
cele necesare săvârşirii Sfintelor Taine
şi liturghii, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis,
Sf. Vase (Potir şi Disc), Cruce cu picior
şi alte obiecte liturgice
care fac parte din altarul de campanie
preotului militar
� 1930 – denumirea
unităţii se schimbă în Arsenalul
Trupelor de Geniu.
� 1948 – denumirea
unităţii se schimbă în
Arsenalul Transmisiunilor.
� 1950 – denumirea unităţii se schimbă în
Atelierul de Reparat Materiale de Transmisiuni.
� 01.04.1952 – Trans formarea Atelierului
de Reparat Materiale de Transmisiuni din atelier
bugetar în întreprindere economică socialistă.
� 31.12.1962 – Transformarea Atelierului
de Reparat Tehnică de Transmisiuni ca unitate
economică în Atelierul de Reparat Materiale de
Transmisiuni, unitate bugetară, subordonată
Comandamentului Trupelor de Transmisiuni.
� 01.07.1969 – schimbarea denumirii
unităţii în Baza 191 pentru Reparat Tehnică
de Transmisiuni, conform Ordinului
Comandamentului Trupelor de Transmisiuni
numărul 002990/1969.
� 1997 – schimbarea denumirii unităţii în
Centrul 191 Principal Construcţii Reţele de
Transmisiuni şi Mentenanţă.
� 01.04.2006 – schimbarea denumirii unităţii
în Centrul 191 Mentenanţă şi Depozitare şi
intrarea în vigoare a unui nou stat de organizare,
ca urmare a operaţionalizării unităţii.
� 14.07.2008 – Prin Ordinul şefului SMG
nr. 1/11.07.2008, unităţii i-a fost conferită Emblema
de Onoare a comunicaţiilor şi informaticii.

Aniversări
� 01.09.2010 - schimbarea denumirii unităţii
în Baza 191 Logistică pentru comunicaţii şi
informatică.
� 14.07.2011 – prin Decretul Prezidenţial
nr. 603/20.06.2011, s-a acordat Drapel de
Luptă Bazei 191 Logistică pentru comunicaţii şi
informatică.
� 14.07.2011 – conform aprobării ministrului
apărării naţionale pe raportul şefului SMG nr.
CP3/19.05.2011, unităţii i s-a acordat Steag de
identificare.
� 14.07.2011 – conform Ordinului şefului
SMG nr. SPD 26/20.06.2011, Drapelul de Luptă
al unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare
a Statului Major General.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
139

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 01.10.1948 – s-a înfiinţat Batalionul
Transmisiuni conform Ordinului ministrului
forţelor armate nr. 45.27 din 25.09.1948.
� 20.06.1949 – Batalionul Transmisiuni
se desfiinţează şi se constituie Compania de
Transmisiuni, din compunerea Batalionului 320
Gardă.
� 01.10.1952 – înfiinţarea Batalionului 923
Transmisiuni prin transformarea Companiei de
140
CENTRUL 89 PRINCIPAL
PENTRU COMUNICAŢII ŞI INFORMATICĂ –
64 de ani de la înf iinţare
Transmisiuni din compunerea Batalionului 320
Gardă.
� 23.02.1959 – schimbarea denumirii
Batalionului 923 Transmisiuni în Batalionul 89
Transmisiuni al ministerului forţelor armate.
� 25.10.1962 – înmânarea Drapelului
de luptă de către Comandantul Trupelor de
Transmisiuni.
� 15.04.1969 – dis locarea unităţii din localul
de pe strada Drumul Taberei în localul de pe
şoseaua Bucureşti-Măgurele,
nr. 33.
� 22.12.1972 –
decorarea Drapelului de
luptă al unităţii cu Ordinul
„Apărarea Patriei” clasa a II-a.
� 01.10.1990 – Batalionul 89 Transmisiuni
se transformă în Centrul 89 Principal de
Transmisiuni, cu o nouă organizare la pace,
corespunzător noilor cerinţe de asigurare a
legăturilor.
� 14.07.1996 – înmânarea unui nou
Drapel de luptă de către şeful de stat major al
Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii
şi Electronicii.
� 01.10.2004 - unităţii i se conferă Ordinul
naţional „Virtutea Militară” în grad de Cavaler.
� 01.04.2006 – schimbarea denumirii unităţii
în Centrul 89 Principal pentru Comunicaţii şi
Informatică şi intrarea în vigoare a unui nou
stat de organizare, ca urmare a operaţionalizării
unităţii.
� 14.07.2007 - conform Ordinului şefului
SMG nr. 58/18.06.2007, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii.
� 01.10.2008 – a intrat în vigoare un nou
stat de organizare al unităţii, cu o structură mai
modernă, flexibilă şi adaptată noilor misiuni ce-i
revin.

Aniversări
Calendarul tradiţiilor militare 2011
141

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 20.07.1969 – a luat fiinţă Batalionul 105
Transmisiuni în baza Ordinului ministrului forţelor
armate, transmis de către Comandantul Trupelor
de Transmisiuni cu nr. 003180 din 21.07.1969.
� 03.10.1970 – înmânarea Drapelului de
luptă Batalionului 105 Transmisiuni, în baza
Ordinului ministrului forţelor armate nr. M-42 din
03.08.1970.
� 14.07.1996 - înmânarea unui nou Drapel
de luptă Batalionului 105 Transmisiuni.
� 01.04.2006 – schimbarea denumirii
Batalionului 105 Transmisiuni în Centrul 105
Comunicaţii R.M.N.C. şi intrarea în vigoare
a unui nou stat de organizare, ca urmare a
142
CENTRUL 105 COMUNICAŢII R.M.N.C. –
43 de ani de la înf iinţare
Această sfântă Troiţă din cazarma Centrului
89 principal pentru comunicaţii şi informatică a
fost înălţată şi sfinţită cu ocazia celei de-a 55-a
aniversări a unităţii - 01 octombrie 2003 de către
Preotul Paroh al Bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail
şi Gavriil şi Sfântul Spiridon din Parohia Parcul
Ghencea Bucureşti, Ştefan STANCIU, figură
importantă ce reprezintă clerul în relaţia
cu Armata Română şi cu deosebire cu
Comandamentul comunicaţiilor şi informaticii
operaţionalizării unităţii
în baza Ordinului şefului
Statului Major General
nr. B.5/207 din 30.01.2006
şi a Ordinului co mandantului
Comanda mentului
Transmisiunilor, Infor maticii şi Electronicii
nr. BS-63/RU B-01521/2006.
� 14.07.2008 - conform Ordinului şefului
SMG nr. 1/11.07.2008, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii.
� 20.07.2009 – Prin Decretul nr. 899 din
31.05.2009, unităţii i s-a conferit Ordinul Naţional
„Virtutea Militară” în grad de Cavaler.

Aniversări
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Biserica Militară cu hramul „ADORMIREA MAICII DOMNULUI” din garnizoana Târgu Jiu, la a cărei construcţie o contribuţie
însemnată, atât financiar, cât şi material, a avut-o colectivul de militari din Centrul 105 comunicaţii RMNC Târgu Cărbuneşti,
dar şi unităţile militare subordonate Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii. În data de 23.08.2009 a avut loc sfinţirea
bisericii militare, eveniment la care au participat personalităţi de prim rang al vieţii politice româneşti şi Ministerului Apărării Naţionale
143

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
� 01.06.1980 - A luat fiinţă Regimentul
46 Transmisiuni în baza Ordinului General
al ministrului apărării naţionale nr. 008 din
02.04.1980 dislocat în garnizoana Craiova
(cazarma nr. 878), având indicativul numeric
U.M. nr. 01662 şi misiunea de a asigura nevoile
de legătură ale comandamentului Armatei a 3-a.
� 20.08.1981 - Regimentului 46 Transmisiuni
i-a fost înmânat Drapelul de luptă prin Decretul
Prezidenţial nr. 132, în baza Ordinului ministrului
apărării naţionale consemnat în Ordinul General
nr. 10 din 21.07 1981.
� 14.07.1995 - Regi mentul 46 Transmisiuni
primeşte un nou Drapel de luptă şi i se atribuie
denumirea onorifică „Fraţii Buzeşti”.
� 01.06.2001 - Se înfiinţează Baza 14 Instrucţie
Transmisiuni prin transformarea Regimentului
46 Transmisuni, subordonată Şcolii de Aplicaţie
pentru Transmisiuni, Informatică şi Război
Electronic a Comandamentului transmisiunilor,
în baza Ordinului ministrului apărării naţionale
nr. M.S. 34 din 29.03.2001. Începând cu această
dată unitatea instruieşte în sistem centralizat
militarii în termen şi militarii cu termen redus
transmisionişti din Armata României.
� 05.05.2005 - Prin Decretul nr. 372/
05.05.2005, unităţii i s-a conferit Ordinul naţional
„Virtutea Militară” în grad de cavaler.
� 01.08.2005 - Baza 14 Instrucţie Transmisiuni
se transformă în Batalionul Instrucţie Trans-
144
BATALIONUL DE INSTRUCŢIE COMUNICAŢII
ŞI INFORMATICĂ „FRAŢII BUZEŞTI” –
32 de ani de la înf iinţare
misiuni, subordonat Centrului
de Pregătire pentru
Comunicaţii şi Informatică
al Şcolii de Aplicaţie
pentru Unităţi Sprijin
de Luptă a Statului Major al Forţelor Terestre,
în baza Ordinului B5/S/1187/2005.
� 29.03.2006 - Ministrul apărării naţionale
a aprobat, cu nr. DR 1210, ca unităţii să i se
atribuie în continuare denumirea onorifică „Fraţii
Buzeşti”, în acelaşi timp Batalionul Instrucţie
Transmisiuni devenind continuatorul tradiţiilor de
luptă ale Regimentului 46 Transmisiuni şi Bazei
14 Instrucţie Transmisiuni.
� 01.07.2008 - Batalionul Instrucţie Transmisiuni
„Fraţii Buzeşti” trece în subordinea
Comandamentului Comunicaţiilor şi Informaticii.
� 14.07.2008 - conform Ordinului şefului
SMG nr. 1/11.07.2008, Drapelul de Luptă al
unităţii a fost decorat cu Emblema de Onoare a
comunicaţiilor şi informaticii;
� 01.09.2008 - Batalionul Instrucţie Transmisiuni
„Fraţii Buzeşti” se transformă în
Batalionul Instrucţie Comunicaţii şi Informatică
„Fraţii Buzeşti”, în baza ordinului G2/S/
1302/31.08.2008.
� 01.06.2010 - Conform Ordinului ministrului
apărării naţionale nr. MP 2/20.04.2010, Drapelul
de Luptă al unităţii a fost decorat cu Emblema
de Onoare a Armatei României.

Aniversări
Calendarul tradiţiilor militare 2011
145

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
Paraclisul Batalionului instrucţie comunicaţii şi informatică „Fraţii Buzeşti” din garnizoana Craiova a apărut ca o completare
a eforturilor comenzii unităţii de a asigura cele mai bune condiţii de trai, convieţuire şi instruire, atât pentru personalul propriu,
dar mai ales pentru tinerii şi tinerele care îşi încep cariera militară prin parcurgerea modulelor de pregătire în unitate.
Desăvârşirea paraclisului a fost realizată de un colectiv de pictori condus de prof. Octavian Ciocşan în perioada
mai-septembrie 2006, sub arhiereasca păstorire a Î.P.S. Teofan, pe atunci arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei.
Sfinţirea lăcaşului s-a săvârşit la data de 11.11.2006, de către un sobor de preoţi conduşi de P.S. Gurie Gorjeanu –
episcop vicar al Mitropoliei Olteniei
146

SPITALUL UNIVERSITAR DE URGENŢĂ
MILITAR CENTRAL ,,DR. CAROL DAVILA”
181 DE ANI ÎN SLUJBA VIEŢII ŞI A sănătăţii
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar
Central „Dr. Carol Davila”, unitate
emblematică a Armatei României,
a apărut şi s-a dezvoltat firesc ca
instituţie medicală în care să fie
îngrijite nevoile de sănătate ale
militarilor şi familiile acestora, iar
în prezent ale tuturor asiguraţilor
la serviciile de sănătate, precum
şi asigurarea urgenţelor medicale,
la nivelul cel mai înalt pe care l-a
putut asigura România de-a lungul
vremurilor.
Istoria Spitalului Universitar de
Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila“
se contopeşte cu începuturile medicinei
militare româneşti.
Până la înfiinţarea medicinei militare ca
serviciu regulat, în Ţara Românească, ostaşii au
fost îngrijiţi o perioadă la Mănăstirea Mărcuţa şi,
ulterior, în chiliile Mănăstirii din mahalaua Mihai
Vodă.
Primii paşi în apariţia unui spital al oştirii
s-au făcut în perioada 1830-1859, timp în care
s-a format şi Armata Română modernă.
La 13 septembrie 1831, în baza
regulamentului miliţiei existent la acea vreme
în Ţara Românească, prinţul Barbu Ştirbei
stabileşte construirea Lazaretului Regimentului 1
din Bucureşti, pe lângă mănăstirea Mihai Vodă.
Se înfiinţa astfel prima unitate medicală a armatei
din toate ţinuturile româneşti. Lipsa de personal
medical autohton a determinat conducerea
armatei să angajeze medici străini. Primul
comandant al spitalului oştirii a fost medicul
german Johann Grunau, căruia i se datorează
primul regulament de funcţionare şi iniţiativa de
a instrui tineri pentru funcţiile de felceri. Lazaretul
Regimentului 1 din Bucureşti, deşi era marcat
Locotenent-colonel Vasile DINU
ca spital, dotarea acestuia, spaţiul şi
mai ales posibilităţile de tratament
oferite erau puţin mai mari decât o
infirmerie.
La începutul existenţei
sale, Spitalul Oştirii avea doar
40 de paturi şi se confrunta
cu mari greutăţi în dotarea cu
instrumente şi medicamente.
În anul 1837, când doctorul
Johann Mayer a preluat conducerea
Spitalului Oştirii de
la mănăstrirea „Mihai Vodă”, a
introdus utilizarea medicamentelor pe
bază de reţetă, a modificat substanţial
regulamentul de funcţionare, continuând
pregătirea asistenţilor şi brancardierilor şi pentru
prima dată, solicită Ministerului de Război
înfiinţarea unui serviciu de gardă permanent.
De numele tânărului doctor Carol Davila,
sosit în ţară în anul 1853, se leagă toate
realizările din domeniul sanitar militar şi civil din
România. Domnitorul Barbu Ştirbei îi acordă
gradul de maior şi odată cu numirea la comanda
Spitalului Militar în anul 1855, îi dă o misiune
nobilă, care îl va consacra ca doctor şi făuritor al
reformei sanitare, pentru care numele său a fost
înscris la loc de cinste în istoria românilor.
Cu migală, abnegaţie şi tenacitate, Carol
Davila construieşte, din aproape în aproape,
sistemul medical din România şi organizează
serviciul sanitar militar şi civil.
În anul 1856 înfiinţează pe lângă Spitalul
Oştirii de la „Mihai Vodă”, prima şcoală de felceri
şi o şcoală secundară de chirurgie care, peste
ani, va deveni Institutul Medico-Militar. Având
în centrul preocupărilor spiritul de disciplină şi
simţul răspunderii, Carol Davila interzice ca în
spitalul oştirii române să mai lucreze medici
147

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
fără diplomă. Aplicând noi metode de tratament,
Davila a realizat prima transfuzie de sânge din
ţară şi pentru evitarea bolilor vremii, a extins
vaccinarea antivariolică şi la ostaşi.
În anul 1858, pe strada Ştirbei Vodă începe
construirea Spitalului Militar din Bucureşti, după
proiectul arhitectului Hartel. Deşi construcţia
a fost finalizată în anul 1861, Spitalul Oştirii
„Mihai Vodă” se mută în noul spaţiu în toamna
anului 1859, luând denumirea de Spitalul Militar
Central, organizat pe trei secţii: de boli interne,
mixte şi venerice.
La 21 august 1862, domnitorul Principatelor
Române, Alexandru Ioan Cuza, la propunerea
tânărului ofiţer medic Carol Davila, prin Înalt
Decret Domnesc, înfiinţează primele elemente
ale medicinei militare, pentru asigurarea sănătăţii
efectivelor armatei.
În anul 1864, când spitalul armatei avea 500
de paturi, Davila încearcă fără
succes o nouă formă de orga-
nizare, transformând şi reorganizând
secţiile pe divizii medicale,
fiecare cu câte un medic-sef, şef
de clinică, secundar, farmacist
şi subchirurgi. Se înfiinţau astfel
trei divizii chirurgicale cu domenii
şi competenţe diferite şi o divizie
de boli venerice. Insuccesul
tânărului Davila s-a datorat
neputinţei Ministerului de Război
de a asigura numărul de medici
şi asistenţi, dar mai ales de a
148
diversifica instrumentarul şi
materialul sanitar militar.
După războiul francoprusac,
colonelul Carol Davila
pune bazele Serviciului de
Ambulanţă. Primele utilaje specializate
în transportul răniţilor
intră în dotarea Spitalului Militar
în preajma Războiului de
Independenţă.
Între anii 1877-1878, când
ţara lupta pentru Independenţa
sa, cu o dotare minimă, medicii
militari au dat „proba de foc” pe
câmpul de luptă, unde au salvat
vieţi omeneşti şi au prevenit
epidemiile din tranşee, odată
cu asaltul Griviţei şi cucerirea Plevnei. Însuşi
Osman Paşa, comandantul trupelor turceşti,
când a căzut în prizonierat, rănit şi foarte bolnav,
a fost tratat la Bucureşti de o echipă de medici
de la Spitalul Militar, condusă de Carol Davila.
După obţinerea independenţei de stat,
solicitările de asistenţă medicală au crescut, iar
saloanele tip lazaret au devenit neîncăpătoare.
Cu înverşunarea-i cunoscută, în ultimii
săi ani de viaţă generalul Carol Davila face
demersuri repetate la Ministerul de Război pentru
dezvoltarea capacităţii spitaliceşti. În cele din
urmă, în anul 1883 Ministerul de Război cumpără
terenul din strada Francmasonă, actuala Mircea
Vulcănescu, cuprins între biserica cu hramul
„Sf. Gheorghe”, cazarma Malmaison, Manutanţa
Militară şi Gara de Nord. Pe acest teren, în scurt
timp încep construcţiile unui spital pavilionar „tip
Bismark”, după modelul anglo-francez.

Aniversări
La 25 septembrie 1889,
când Spitalul Militar s-a mutat
în actuala locaţie, Carol Davila
se stinsese din viaţă în urmă cu
o lună de zile, fără a-şi vedea
opera finalizată. Pe atunci,
Spitalul Militar a fost primul
spital european dotat cu lumină
electrică şi o spălătorie cu aburi.
Iniţial, a functionat cu 324 de
paturi în secţii diferite, fiecare
cu localul său, după o concepţie
originală, la care a contribuit
substanţial profesorul medic dr.
Zaharia Petrescu.
La inaugurare, Spitalul Militar
a primit numele doctorului Carol
Davila. În semn de recunoştinţă,
pentru contribuţia sa hotărâtoare
la dezvoltarea medicinei militare, în anul 1903
în incinta Spitalului Militar sanitarii români au
amplasat bustul generalului de divizie Carol
Davila, operă a marelui sculptor Constantin
Brâncuşi.
Istoria zbuciumată din timpul Primului
Război Mondial s-a răsfrânt şi asupra Spitalului
Militar Central. După o serie de înfrângeri militare
în timpul operaţiei de acoperire a Carpaţilor şi a
graniţei dunărene, Armata Română, administraţia
şi Familia Regală s-au retras în Moldova. Spitalul
Militar Central a fost şi el evacuat la Iaşi, unde
a ocupat mai multe clădiri şi barăci din cadrul
Spitalului Socola.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Cu sprijinul Misiunii Militare Franceze
„Berthelot”, Spitalul Militar Central primeşte
instrumente şi echipamente medicale; sunt
organizate primele trenuri sanitare şi se
îmbunătăţeşte serviciul de ambulanţă prin
înlocuirea trăsurilor, cu automobile rapide şi cu
multiple posibilităţi de utilare pentru scopurile
medicale. În Moldova, s-au constituit primele
spitale de front, pentru campaniile din anii 1917
şi 1918. În timpul aprigelor bătălii din triunghiul
de foc de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, Regina
Maria a României, supranumită de popor „Mama
răniţilor” sau „Regina-soldat”, a lucrat pe front
în cadrul spitalului militar de campanie, alinând
durerea şi suferinţa soldaţilor.
În toamna anului 1918, Spitalul
Militar Central a revenit la Bucureşti,
în localul propriu, în mare parte
devastat de ocupaţia germană şi
austro-ungară. După reparaţiile
care au durat aproape un an, la 2
iunie 1919 Spitalul Militar Central
„Dr. Carol Davila” şi-a reluat activitatea,
cu un număr de 700 de paturi.
În prima parte a celui de-Al
Doilea Război Mondial, spitalul s-a
confruntat cu mari greutăţi, fără
a minimaliza pierderile din rândul
personalului căzut la datorie în
prima linie a frontului.
La 25 iunie 1941, Spitalul
Militar Central devine spital mixt de
149

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
zonă interioară şi, odată cu înfiinţarea aviaţiei
sanitare, va prelua răniţii de pe front.
Bombardamentele din primăvara şi vara
anului 1944 au avariat grav Spitalul Militar
Central, dar şi în aceste condiţii personalul
medical a mers până la capăt, respectând cu
sfinţenie jurământul lui Hipocrate.
La 9 mai 1945, când războiul se încheiase
pentru puterile învingătoare, ostaşii noştri încă
luptau în inima Europei. Acasă, poporul se
bucura, în sfârşit, de victoria Naţiunilor Unite.
După război, în arealul Spitalului Militar
Central se înfiinţează primul Centru de Boli
Cardio-Vasculare din armată, prima secţie
de terapie intensivă din ţară şi, prin înfiinţarea
Centrului Medical al Aviaţiei, se pun bazele
medicinei aeronautice. De asemenea, medicii
şi-au dezvoltat activitatea didactică, pregătind
studenţi, stagiari şi medici interni, creând
premizele obţinerii titlului de spital clinic.
La cutremurul din 1977, când Capitala a fost
devastată, în numai două ore, Spitalul Militar
Central a preluat peste 500 de răniţi, iar medicii
s-au adaptat din mers la simptomatologia
evenimentului. Calitatea corpului medical
dovedită atunci, a însemnat actul de naştere
al primului serviciu de chirurgie medicală din
Armata Română, cu mult timp înaintea armatelor
europene din Anglia, Franţa sau Germania.
La fel s-a întâmplat şi în zilele revoluţiei, când
personalul militar medical a fost prezent la
datorie pentru cauza libertăţii.
150
În perioada post-revoluţionară,
Spitalul Militar Central
a contribuit substanţial la
constituirea spitalelor militare
de campanie care, sub egida
Organizaţiei Naţiunilor Unite, au
participat la misiuni de menţinere
a păcii: în Kuwait în anul 1991,
în Somalia în perioada 1993-1994
şi în Angola, între anii 1995-1997.
Ulterior, personalul medical din
Spitalul Militar Central a participat
şi la constituirea echipelor
medicale în teatrele de operaţii
din Balcanii de Vest, în Bosnia-
Herţegovina şi Kosovo şi ulterior
în teatrul de operaţii din Irak şi
Afganistan.
La încheierea misiunii din Irak, eforturile
de peste un deceniu ale medicilor şi personalului
auxiliar au fost încununate de trecerea glorioasă,
la 29 iulie 2009, pe sub Arcul de Triumf, aşa
cum înaintaşii lor au făcut-o după Războiul
de Independenţă şi cele două conflagraţii
mondiale.
Din anul 2000, prin ordin comun al ministrului
sănătăţii şi al ministrului apărării naţionale,
Spitalul Militar primeşte denumirea de Spitalul
Clinic de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol
Davila”, pentru că aici funcţionează o modernă
unitate de primiri urgenţe, care asigură, într-un
flux complet, asistenţa medicală 24 de ore
pe zi pentru toţi pacienţii care se prezintă cu
urgenţe medicale sau chirurgicale. Unitatea de
Primire Urgenţe asigură şi serviciul de asistenţă
medicală la domiciliul pacienţilor, prin sistemul

Aniversări
de ambulanţe dotate cu
aparatură medicală de ultimă
generaţie. Prin reconfigurarea
ambulatorului de specialitate şi
instalarea liniei de endoscopie
şi de bronhoscopie în vecinătatea
unităţii de primiri
urgenţe s-au creat noi circuite
medicale moderne şi eficiente
pentru toate secţiile medicale
ale spitalului. Laboratorul
de endoscopie, dotat cu
aparatură modernă şi încadrat
cu personal cu înalt grad de
specializare, se situează printre
cele mai performante din ţară,
certificat de numărul mare de
pacienţi investigaţi. Din luna
septembrie 2009, prin ordin al ministrului apărării
naţionale, spitalul armatei primeşte denumirea
de Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central
„Dr. Carol Davila“, ca rezultat al recunoaşterii
dezvoltării activităţii didactice şi care a condus
la creşterea numărului de clinici universitare.
Clinica universitară de radiologie imagistică şi-a
îmbunătăţit serviciile, prin achiziţionarea unui
tomograf computerizat şi efectuarea investigaţiilor
de radiologie cu rezonanţă magnetică. Centrul de
diagnostic imagistic este foarte important pentru
că aici se stabileşte diagnosticul de care depinde
tratamentul şi durata de spitalizare a pacientului.
Modernizarea secţiei de neurochirurgie şi
dotarea cu aparatură de asistenţă computerizată
asigură cele mai fine şi mai sensibile intervenţii
chirurgicale neurologice. De altfel, şi celelalte
secţii de chirurgie specializată, prin introducerea
chirurgiei laparoscopice de ultimă generaţie şi
a altor proceduri aplicate la nivel mondial, pot
aborda toată gama de intervenţii chirurgicale:
digestive, toracice, cardio-vasculare, ortopedice
şi urologice, oftalmologice sau ginecologice.
Noua secţie de terapie intensivă, gândită ca
o secţie specializată pe domenii de maximă
competenţă, susţine global întreaga activitate
chirurgicală a spitalului.
Evoluţia de la aparatura rudimentară de
recuperare medicală la moderna secţie de
fizioterapie şi recuperare medicală din zilele
noastre, s-a realizat printr-un salt uriaş, datorită
dezvoltării tehnologice în domeniu, dar şi a
investiţiilor inteligente care s-au făcut în ultimii ani.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Din anul 2004, în cadrul Secţiei Clinice
de Psihiatrie funcţionează Departamentul de
Psihofarmacologie, având ca obiectiv specific
activitatea de cercetare farmacoclinică sub
directa îndrumare a Academiei Române.
În cadrul procesului de modernizare a
spitalului a fost renovat pavilionul de neurologie
şi psihiatrie, au fost îmbunătăţite condiţiile
hoteliere din secţiile medicale şi chirurgicale, a
fost refăcută staţia de sterilizare şi a fost ridicată
o biserică.
Conform hotărârii Consiliului Suprem de
Apărare al Ţării, Spitalul Universitar de Urgenţă
Militar Central „Dr. Carol Davila” asigură asistenţă
medicală pentru demnitarii români şi străini.
Primul pas în implementarea acestei decizii a
fost în anul 2008, când s-a asigurat cu succes
asistenţa medicală pe durata summit-ului NATO
de la Bucureşti.
Din august 2010 s-a înfiinţat Serviciul
Medical Militar de Urgenţă, prin ordin al ministrului
apărării naţionale, Gabriel Oprea, punând
în practică o idee necesară şi utilă. Serviciul
funcţionează alături de SMURD care, după
asigurarea tuturor dotărilor necesare, selecţia şi
formarea personalului în specializarea medicina
de urgenţă, potrivit prevederilor legale, acest
serviciu va fi unul de sprijinire reciprocă prin
apelarea numărului comun 112. Este poate cel
mai complex serviciu din istoria Spitalului Militar
din Bucureşti, deoarece implică participarea mai
multor arme şi specialităţi militare: medicină,
151

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Aniversări
aviaţie şi auto, logistică, comunicaţii şi informatică.
Finalizarea acestui proiect ambiţios va asigura
în viitor, alături de alte servicii, actiunea promptă
şi rapidă în situaţii de catastrofă, calamităţi sau
agresiuni militare.
În cele 29 de secţii şi laboratoare ale
Spitalului Universitar de Urgenţă Militar Central
se tratează anual peste 55.000 de pacienţi,
iar în regim ambulatoriu încă 120.000 de
pacienţi. Totodată, asigură asistenţa medicală
pentru militarii întorşi din teatrele de operaţii şi
recuperarea medicală a celor care au suferit
leziuni traumatice pe timpul aplicaţiilor exerciţiilor
sau misiunilor internaţionale.
La începutul anului 2011, ministrul apărării
naţionale, Gabriel Oprea, a dispus înfiinţarea
unui centru aparte, cu o structură proprie, dotat
cu paturi, aparatură medicală de ultimă generaţie
şi personal cu înaltă calificare, în care să
funcţioneze un serviciu specializat de asistenţă
medicală spitalicească pentru militarii care au
suferit traume pe timpul participării la misiuni
externe. Colaborând îndeaproape cu Spitalul
Militar Ramstein de la Landsthul-Germania, care
asigură intervenţiile medicale pentru militarii
din NATO răniţi în diverse operaţiuni militare,
noua secţie continuă tratamentul şi recuperarea
medicală a militarilor români până la reintegrarea
lor în familie, sistem sau societate.
Totodată, în cadrul spitalului îşi desfăşoară
activitatea specifică de pregătire profesională un
număr de aproximativ 1500 de rezidenţi militari
şi civili. În fiecare an, sub îndrumarea medicilor
şi cadrelor universitare, în spital îşi desfăşoară
practica medicală peste 600 de studenţi de la
152
facultăţile de medicină şi Institutul
Medico-Militar din Bucureşti.
Pregătirea profesională este
completată de o intensă activitate de
cercetare ştiinţifică, reflectată în numărul
mare de lucrări publicate şi participarea
la congresele şi conferinţele de
specialitate naţionale şi internaţionale.
În anul 2011, Spitalul Universitar de
Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”
a sprijinit desfăşurarea celei de-a
XVI-a ediţii a Congresului de Medicină
Militară Balcanică, eveniment la care au
participat medici din România, Grecia,
Turcia, Bulgaria, Albania şi Serbia, şi
care, datorită condiţiilor de organizare, precum
şi a numărului mare de lucrări prezentate la un
nivel ştiinţific ridicat, a fost un succes recunoscut
în lumea medicală.
Toate aceste realizări se datorează
personalului care, de-a lungul timpului, cu
dragoste, pasiune, pricepere şi multă inteligenţă,
a asigurat asistenţa medicală primară şi de
specialitate tuturor pacienţilor care au păşit în
acest sanctuar al medicinei militare moderne.
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar
Central „Dr. Carol Davila” se înscrie astăzi pe
coordonatele concepţiei privind reorganizarea
şi modernizarea sistemului medical militar, prin
integrarea principiilor doctrinare naţionale şi a
celor asumate în cadrul Alianţei Nord-Atlantice
constituindu-se într-o referinţă generală,
pentru stabilirea şi asigurarea managementului
capabilităţilor medicale, astfel încât să se asigure
capacitatea operaţională şi de reacţie imediată
la nivel strategic, operativ şi tactic.
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central
„Dr. Carol Davila”, considerat „nava-amiral” a
medicinei militare româneşti, se călăuzeşte în
prezent după deviza „Stabilitate, Încredere,
Profesionalism”.
La împlinirea a 181 de ani de existenţă,
Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central
„Dr. Carol Davila” se mândreşte cu îndeplinirea
în bune condiţii a celor trei funcţii fundamentale
ale unui spital de talie europeană, asigurând în
paralel activitatea de asistenţă medicală, inclusiv
asigurarea urgenţelor medico-chirurgicale,
activitatea de învăţământ universitar şi
postuniversitar şi, nu în ultimul rând, activitatea
de cercetare ştiinţifică.

Aniversări
Calendarul tradiţiilor militare 2011
153

10
Traditii
,

CÂNTECE DE CĂTĂNIE
Cineva spune că omul are în sufletul lui nişte
strune care sună când şi când, în răstimpuri. Nu
întotdeauna. Doar când sună atunci bagi seama
ce taine se ascund în inima omenească, ce
doruri o frământă, ce nădejdi o animă. Ciudat
amestec de simţăminte pus de Dumnezeu, în
boţul acesta de carne, cât un pumn de copil:
inima. Ea e cu pricina. Ea face şi desface multe
pe lumea asta. Îţi place cineva: o fată, să zicem.
Se cheamă că ţi-a căzut cu tronc la inimă. Îţi pare
rău după cineva? Iarăşi se cheamă că te doare
inima. Te bucuri sau te mândreşti? Spui: mi se
umple inima. Lucrezi cu drag, se cheamă că ai
tragere de inimă pentru munca aceea. Uneori
îţi faci inimă rea pentru te miri de nimic, de teapucă
o tristeţe din care nu te mai poate scoate
decât un cântec de inimă albastră.
Care va să zică, inima e cu beleaua, fie la
cei tineri, fie la cei mai bătrâni. Mai ales la cei
tineri. Auzi dumneata: să împlineşti 21 de anişori
bătuţi pe muche, 21 de ani de hălăduială în satul
Valeriu MĂGUREANU
în care-l cunoşti pe degete, în casa cu maica
dragă, în bătătura căreia ai intrat cu caii şi căruţa
de la câmp de-atâtea şi-atâtea ori. Şi într-o bună
zi să le laşi pe toate baltă. Nu mai spun de căruţa
tovarăşilor de joacă şi de horă şi o las mai domol
cu căsuţa mândrei, fată dragă.
Şi iată se apropie ziua de plecare la armată,
la cătănie. Şi cu cât se scurtează numărul zilelor,
cu atâta inima începe să-şi încordeze strunele
în fel şi chipuri. Mândru eşti că pleci la cătănie,
jale ţi-i că părăseşti satul, cu toate ale lui. Gândul
despărţirii e deseori mai trist, mai mohorât, chiar
decât despărţirea însăşi, mai ales la un flăcău
de ţară care n-a ştiut de lipsa cu săptămânile de
acasă... Şi apoi n-aţi băgat de seamă că românul
nostru dacă călătoreşte, tot lâncezeşte după
cei lăsaţi acasă, văitându-se în cântec, scriind
răvaşe că e rău printre străini:
Străior cu mine nu-i
Decât puiul cucului
sau
155

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Traditii
,
Amară străinătate
Mult eşti tu fără dreptate,
Desparţi pe soră de frate.
Uneori ai crede că în cine ştie ce străinătăţi
se află un asemenea cântăreţ, când cântă aşa.
Se întâmplă însă deseori că e doar la câteva
poşte departe de satul lui. Şi totuşi, i se pare
că e străin. E şi aceasta o dovadă a legăturii
cu pământul, o legătură nevăzută, cu doruri
nepricepute de mintea omenească. Şi dacă
cumva soarta-l aruncă pe românul nostru cine
ştie unde, tot acasă vrea să pună capul pe
căpătâi, pentru totdeauna... Mă gândesc la
românii plecaţi în America. Se trudesc ei, se
chinuiesc, pun ban pe ban şi se întorc de cele
mai multe ori să-şi petreacă zilele cu bruma ce
le-a mai rămas în sătucul lor uitat, nu în oraşul
cel mare care nu s-a lipsit de sufletul lor. Aşa
şi flăcăul. Mândru e de cătănie, mândru e că
pleacă la oraş, dar îi e şi de casă, teamă îi e
de locurile necunoscute. Cum să împace toate
acestea în sufletul său?
Să-şi ia măicuţa cu el? Nu se poate. Săşi
ia mândruţa? Nici vorbă. Să-şi ia calul?
Nici pomeneală. Tot cântecul, tovarăşul care-l
însoţeşte pretutindeni, ajutându-l să-şi spună
păsul... Dar, până să plece e niţică poveste. Că
nu se rupe de sat cu una cu două. Numai ce-l
auzi, cântând, seara, pe linie. Cântă să-l audă
mândra, cântă să-l audă satul:
Foaie verde nucă seacă
Mâine toţi recruţii pleacă
Mai am astăzi, mai am mâine
Mai am toate două zile
Şi-apoi plec în miliţie.
Frunză verde de cicoare,
Plin e cerul de cocoare
Ochii mei de lăcrămioare.
Sau un alt cântec în care, înainte de plecare,
la chemarea trâmbiţii, cătana-şi ia ziua bună de
la mândra cu ochii înlăcrimaţi. Ia să-l ascultăm:
AUZII TRÂMBIŢA SUNÂND (cor băieţi)
Flăcăul pleacă cum pleacă şi fata rămâne
cu ochii umezi la portiţa unde altădată stăteau
amândoi de vorbă. Cum ar vrea să plece şi ea cu
el! Ştie însă că nu se poate. Şi atunci o altă dorinţă
i se naşte în suflet. Ar vrea s-o facă Dumnezeu
o floare, numai şi numai să fie lângă dragul ei.
Dorinţa ei a fost pusă într-un cântec aşa:
FRUNZĂ VERDE FLORI MUŞCATĂ (fete)
156
E drept că uneori mândra îl întreabă de ce
n-o ia şi pe ea în armată? Întreabă aşa ca să-l
mai audă glăsuind o dată, cu toate că ştie că
nu se poate. Şi flăcăul îi spune mai pe departe
că ostăşia nu este pentru femei. Vezi, Doamne,
acolo sunt tunuri grele şi nu oricine se încumetă
să tragă cu ele. Armata cere braţe de voinic, nu
braţe dalbe la trebile gospodăriei. Flăcăul nu
vrea să-şi supere mândra, dar vrea totodată să
arate încă o dată că tot ficiorilor li-i dat să intre la
greul greului. Cum spune cântecul:
Grea-i armata-n infanterie,
Dar mai grea-i în artilerie,
Caii mari şi tunuri grele
Nu te poţi sluji cu ele.
Şi un alt cântec, pe care o să-l auzim acum
spune la fel:
FRUNZĂ ŞI-O ALUTĂ (băieţi şi fete)
Nu-i vorbă, se găsesc şi alţi flăcăi mai ţanţoşi
care socotesc că dacă pleacă ei în cătănie, e
mare prăpăd pe fete. D-aia vorbesc scurt, ca
să se arate voinicoşi nu lăudăroşi, cum sunt. Ia
ascultaţi:
Cântă cucu se roteşte
Ghiţă calu-şi pregăteşte,
Se strâng fetele buluc
Şi mă-ntreabă un’ mă duc.
Eu le spun: la miliţie.
Ele plâng şi mă mângâie.
Mă-ntreabă: când mai vin iară
Eu le spun: la primăvară.
Ele plâng de se omoară.
Să ne-ntoarcem cu vorba unde rămăsesem.
La flăcăul care pleacă de la mândra lui către casă,
la maică-sa, buna lui maică, cea care l-a legănat
cu piciorul şi din fus a scos fuiorul. O găseşte
deseori abătută, ştergându-şi înrourarea ochilor
cu colţul testemelului, cu capătul năframei sau
cu mâneca largă a cămăşii înflorate. Cum s-o
scoată feciorul din gânduri? Cum să-i dea curaj?
Ne spune cântecul:
Eu mă duc mumă de-acasă.
Nu plânge, ci fii voioasă
Că de-o fi ţara pe pace
Vine vremea m-oi întoarce
Şi de ne-o fi a ne bate
M-oi trage lâng-o cetate
Şi-oi scrie frumoasă carte.

Traditii
,
Carte-n patru colţurele
Scrisă cu lacrimi de jele.
Geaba plângi, geaba oftezi
Că măicuţă nu mă pierzi
Şi ca mâine iar mă vezi.
Aşa-şi mângâie feciorul măicuţa. La gândul
c-o să-l vadă iarăşi, ea surâde mulţumită printre
lacrimi. Aşa cum surâde soarele în bobul de
rouă. Ştie ea că Dumnezeu din cer are grije şi
de firul de iarbă pe pământ. Darămite de flăcăul
ei voinic. Flăcăul ei care goneşte pe cal, pe
deşălate, de-a dreptul peste câmp... O Doamne!
Cine să mai aibă grijă de cal? Grijă mare. Se
întreabă chiar flăcăul şi nu ştie ce să răspundă.
Că spune el: Şi după ce spune el de ce nu-l
poate lăsa la taică-su că e bătrân, nici la frati-su
că-i cam plac paharele, arată că nici la soră-sa
nu-l poate lăsa:
Soră-mea e fată mare
Pune furca-n cingătoare
Şi pleacă la şezătoare,
Murgul meu de foame moare.
Şi-atunci? Atunci zice orice om la mânie:
mor murgule de necaz, că n-am unde să te las.
Dacă nu ştie cui să lase calul, cu atât mai mult nu
ştie pe seama cui să-şi lase mândra. De aceea
spune el mâhnit, văzând că altceva nu are de
făcut: să rămâie cui o vrea, numai să vadă de
ea! Dar e mai bine să ascultăm cântecul de de-a
întregul:
FOAIE GALBENĂ DE NUC (băieţi)
Deseori, mândra nu-l lasă să plece fără o
mărturie a dragostei lor, fără un semn răscolitor
de amintiri: o basma, o batistă, o năframă, un
inel. Că zice fata:
Ionel când ai pleca
Să dai pe la poarta mea,
Să-ţi de-a puica o basma
Cusută de Vinerea
Spălată de Sâmbăta
Să ţi-o dau Duminica,
Să-ţi aduci, puiule, aminte
De-ale noastre dragi cuvinte.
A trecut şi ziua plecării, s-au dus feciorii.
Au rămas mândrele. De cine vorbesc ele acum,
când se adună la fântână, decât de cei plecaţi?
Or fi rămas alţi flăcăi, dar nu sunt aşa cum sunt
cei ce s-au dus în armată. Aşa e iubirea, când
ţii la cineva ţi se pare că nimeni nu mai e ca el.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Mai ales dacă el o fi plecat departe. Cei rămaşi?
Ăştia-s urâţi, tigorile. Ăştia au cântecul să-l auzim
cântat de fete.
LA FÂNTÂNĂ CEA DE PIATRĂ (fete)
Tot stând la fântână, în mintea lor răsare
chipul celui drag, dus la miliţie. Îl văd parcă
aievea şi vorbesc cu el în cântec. Că doar
cântecul e farmec care apropie sufletele. Te face
să vorbeşti cu oamenii ca şi când ar fi de faţă:
CÂNTEC DE MILIŢIE (băieţi şi fete)
Pe de altă parte, flăcăul aflat la miliţie se
gândeşte între altele că cel ce l-a dus departe de
casă, uneori la margine de ţară, nu este altcineva
decât trenul. Parcă are un necaz pe el că l-a
dus atât de repede, încât abia-şi dă seama pe
unde se află. Să nu fi fost trenul aşa de repede
mai avea timp să se dumirească. Dar aşa, un
blestem îi vine pe bune. Blestem greu:
FOAIE VERDE TREI GRANATE (băieţi)
Nu tot aşa va spune flăcăul când trenul îl va
aduce degrabă la întoarcerea către casă. Atunci
i se va părea că merge prea încet şi că nu mai
ajunge odată şi-odată. Pe când acum, oftează
şi zice:
Străin sunt şi nu ştiu drumul
Mă duce trenul şi fumul.
Mă duce din gară-n gară,
Pân’la margine de ţară.
Sus mândro-n deal la cruce
Să vezi trenul cum mă duce.
Biata mândră! Ea a rămas acasă şi se
bucură mult când primeşte o epistolie de la
flăcăul drag. Epistolia aceasta, deseori cu scris
greoi la citit, e înflorată cu păsărele şi cu ghivece
cu flori. La rându-i, şi ea scrie. Şi scrisoarea ei e
numai dor şi dor:
De când te-ai dus băieţele
La grumaz n-am pus mărgele
Şi-n cosiţă floricele
Nici în degete inele.
Aşa începe scrisoarea, alteori fata are o
dorinţă ciudată: ar vrea să-i scrie căpitanului să-l
aibă în grijă pe Ion sau pe Gheorghiţă al ei. Ia să
auzim un cântec de acest fel:
FRUNZULIŢĂ DE BUJOR (fete)
Aşa e cântecul. De trimis nu trimite scrisoarea
că-i e ruşine. Dar atunci cum să mai fie ea odată
lângă el, lângă cătana iubită? Iarăşi o apucă
157

Calendarul tradiţiilor militare 2011
gândul să-şi schimbe fiinţa într-o păsărică, într-o
floricică sau chiar într-un brâu de încins:
De ţi-i ruşine de mine
Fă-mă brâu lângă tine.
Şi cătana săraca îi răspunde scurt ca la
militărie:
Cu mine n-ai ce căta
Că armata este grea.
Precum spune şi cântecul:
IA IEŞI MÂNDRĂ (băieţi şi fete)
Poate ar fi vrea flăcăul să se ducă pe acasă,
deşi permisiile şi concediile la militărie au rostul
lor şi nu poţi aşa când vrei şi cum vrei. Pentru
asta căpitanul:
Îţi dă bilet iscălit
Să nu creadă c-ai fugit.
Pe faţa biletului,
Marca Regimentului.
Şi dacă mai adineaori blestema trenul, acum
îl roagă ca pe-un frate să-l aducă nu prea departe.
Aşa spune o doină de cătănie din Transilvania.
Pentru înţelegerea ei deplină, gândiţi-vă că mai
înainte vreme, cătanele române de dincolo de
munţi erau duse te miri unde în ţară străină:
DOINA DE CĂTĂNIE (feciorii)
Dar toate au un sfârşit. Se apropie şi ziua
liberării. Cu ziua aceasta, altfel de cântare:
Foicică mărăcine
Mai am două luni de zile
Şi dau tunul în primire
Sabia la magazie
Şi capela la cutie
Şi mă-nsor, te iau pe tine.
Sau un alt cântec pe care e mai bine să-l
auzim cum sună:
FOAIE VERDE DE TRIFOI (feciori şi fete)
Cântecele acestea de miliţie, unele cântate
de fete şi altele de flăcăi, le întâlnim în atâtea
scrisori trimise de acasă şi de la cazarmă sau
după cum sunt vremurile de acum, de-acasă
şi de pe zonă. Ele umblă, mai ales când intră
la inima ostaşilor şi versul lor, ştiind cum să le
cânte.
Din toate se bagă de seamă un lucru care nu
trebuie trecut cu vederea. Mai toate cântecele de
acest fel, chiar cântecele cătanelor care au făcut
războiul, pomenesc de case, de maică, de iubită,
158
Traditii
,
de nevastă, de copii, de calul drag, şi nicidecum
de cruzimea împotriva duşmanilor. Rareori dacă
întâlnim asemenea cântece de cătănie. Că doar
nu degeaba se spune că românul e bun la suflet,
bun ca miezul de pâine, că-l mănâncă orişicine,
cum spune cântecul.
Fără îndoială că şi concentrările de acum au
făcut să se ivească alte cântece de miliţie, au
făcut să se cânte din nou cele date uitării. Un
cântec mai nou, de pildă începe aşa:
Foaie verde de secară
S-a iscat o veste-n ţară
C-o să fie războiu iară.
Foaie verde ruptă-n două
În anul ‘39
Foaie verde ruptă-n zece
Martie-n 16
A venit un ordin mare
La cercurile militare
Cei cu ordin galben
Fraţi, pe dată să şi plecaţi...
Sau altul:
Fă-mă, Doamne, ce mi-i face
Fă-mă, Doamne, mândru brad
Cu crengile peste gard
Peste gard, peste cazarmă
Să văd pe badea cătană.
A fost destul depărtarea câtva vreme de
casă, a fost destul traiul laolaltă cu camarazii ca
să iasă fel de fel de cântece de cătănie, multe
după vremea şi după vorbirea de acum.
Orişicum, tot zbuciumul sufletesc al ostaşului
nostru, tot dorul lui de-acasă, dovedeşte un mare
adevăr şi anume: ostaşul e legat de locul unde
a locuit o viaţă. Atâta că dorul ostaşului cât şi
libertatea lui, cât de mari ar fi ele, trebuiesc jelite
pentru o vreme, până când ţara intră pe făgaşul
ei de pace, pacea mult dorită. Că nu e mai puţin
adevărat că o ţară se apără cu cei ce şi-au pus
îndatoririle faţă de patrie mai presus de orice altă
îndatorire omenească.
Cu bine şi cu sănătate, iubiţi ascultători.
N.R. Emisiune realizată la Radio Bucureşti,
în prezentarea autorului. Cântecele invocate în
comperajul emisiunii au fost interpretate de corul
şcolilor din Făgăraş şi Poiana-Câmpina.

11
Militaria

PRIMA TABĂRĂ
DE INSTRUCŢIE A ARMATEI
ROMÂNE – FURCENI, 1869
Dr. Luminiţa GIURGIU
Reforma instituţiei militare, începută de
Alexandru Ioan Cuza, a fost continuată de
domnitorul Carol I (1866-1914, din 1881, rege al
României). Obiectivele majore ale politicii sale
au fost consolidarea unirii, garantarea şi lărgirea
autonomiei ţării, asigurarea frontierelor statului
şi nu în ultimul rând obţinerea independenţei
naţionale. Dacă în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza influenţa franceză a fost dominantă,
după 1866 balanţa se va înclina treptat în favoarea
Prusiei. Slăbirea legăturilor cu Franţa s-au datorat
şi lui Carol I, dar şi schimbării politicii Parisului de
susţinere a integrităţii Imperiului Otoman.
Supunem atenţiei cititorilor documente,
credem noi de interes, privind modul cum a fost
concepută prima tabără de instrucţie pentru
armata română modernă. Experienţa dobândită
se va reflecta în modul în care, între 1877
şi 1878, România a luat parte la un război de
coaliţie. Întreaga putere militară naţională a fost
subordonată domnitorului Carol, comandantul
suprem al armatei şi al Marelui Cartier General
Român. Acest război a fost momentul în care
armata şi-a dovedit modernitatea, aliaţi şi
adversari fiind două mari puteri ale timpului –
Rusia şi Imperiul Otoman.
160
* * *
Înalt Decret nr. 761
Bucureşti, 5 aprilie 1869
Asupra raportului ministrului nostru secretar
de stat la Ministerul de Război cu nr. 4667 şi
ca urmare a îndeplinirii ordonanţei noastre, cu
nr. 431 din 26 ale trecutei luni februarie, prin care
am aprobat crearea unei tabere permanente de
instrucţie pe malul Siretului.
Am decretat şi decretăm:
Art. 1 – Tabăra ce se formează va purta
numirea de „Tabăra de la Furceni”.
Art. 2 – În această tabără va merge în anul
acesta toată armata permanentă cu excepţie
de pompieri, de corpul flotilei (naturalmente)
şi de jandarmerie din care nu va merge decât
un semiescadron luat din toate escadroanele
acestei arme.
Art. 3 – Va mai merge în tabără şi un batalion
de grăniceri tare de 420 oameni (trupa) cu
ofiţerii necesari, format din toate batalioanele de
grăniceri şi concentrat în virtutea alineatului 2,
art. 44 din Legea pentru organizarea puterii
armate spre a se instrui în marele exerciţiu din
anul acesta.
De asemenea, pentru acelaşi scop va
merge şi un regiment de dorobanţi tare de 420
de oameni (trupă) cu ofiţerii necesari, format din
toate escadroanele acestei arme.
Statele majore ale acestor ambe corpuri se
vor orândui de către Ministerul de Război, în
numele nostru.
Art. 4 – Scopul creării taberei fiind instrucţia,
comoditatea şi bunul trai al trupelor, ordinea
aşezării lor va fi pe arme într-o singură linie, pe
malul apei, la distanţa exijată de trebuinţa aşezării
şi a comunicaţiilor, însă infanteria şi geniul în linie
de batalioane formate în coloane de divizioane
din dreapta, iar compania de pontonieri, brigada
de artilerie, divizia de cavalerie şi trenul în ordine
desfăşurată. În fine, pentru înlesnirea şi unitatea
în administraţiile superioare ale acestor trupe ce

Militaria
formează „un corp de arme” ele vor fi înbrigadate,
indivizionate şi comandate după cum urmează:
Art. 5 – Comandamentul superior al taberei.
Comandament general Macedonschi, titularul
şef al 1 Diviziei Militară Teritorială conform
decretului nostru cu nr. 68 din 27 martie.
Un şef de stat major.
Un sub-şef de stat major.
Un mare pretor (şef al poliţiei taberei).
Un comandant al cartierului general.
Un director al lucrărilor de geniu.
Patru adjutanţi.
Toţi acei ofiţeri, precum şi şefii de stat major
al diviziilor şi adjutanţii şefilor de divizii şi de
brigăzi, se vor numi posterior mai ales din corpul
de stat-major.
Infanteria
Divizia 1
Comandamentul diviziei, colonelul Bacinschi,
titularul şef al Diviziei 4 Militară Teritorială.
Un şef de stat major.
Doi adjutanţi.
Brigada 1
Comandantul brigăzii, colonel Lupu, titularul
şef al Regimentului 1 de Infanterie.
Un adjutant.
Trupe
Batalionul 1 de Vânători.
Regimentul 1 de Infanterie.
Regimentul 2 de Infanterie.
Brigada 2
Comandantul brigăzii, colonel Popovici,
titularul şef al Regimentul 4 de Infanterie.
Un adjutant.
Trupe
Batalionul 2 de Vânători.
Regimentul 3 de Infanterie.
Regimentul 4 de Infanterie.
Divizia 2
Comandantul diviziei, colonel
Solomon, titularul şef al Diviziei 2
Militară Teritorială.
Un şef de stat major.
Doi adjutanţi.
Brigada 1
Comandantul brigăzii, colonel
Cernat, titularul şef al Regimentului
5 de Infanterie.
Un adjutant.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Trupe
Batalionul 3 de Vânători.
Regimentul 5 de Infanterie.
Regimentul 6 de Infanterie.
Brigada 2
Comandantul brigăzii, colonel Racoviţă,
titularul şef al Regimentului 8 de Infanterie.
Un adjutant.
Trupe
Batalionul 4 de Vânători.
Regimentul 7 de Infanterie.
Regimentul 8 de Infanterie.
Batalionul de Grăniceri.
Armele speciale
Geniu
Batalionul 1 de Geniu
Batalionul 2 de Geniu
Aceste două corpuri vor fi întrucât priveşte
administraţia şi disciplina sub comanda
superioară a şefului vecinei lor divizia de
infanterie, rămânând ca în timpul manevrelor
numai să se importe ca şi pontonieri, artileria
şi cavaleria pe la marile unităţi tactice, conform
specialităţii acestor arme.
Pontonieri şi Brigada de Artilerie
Comandantul brigăzii şi corpului de pontonieri,
colonel Manu, titularul şef al zisei brigăzi.
Un adjutant.
Trupe
Compania de Pontonieri.
Regimentul 1 de Artilerie.
Regimentul 2 de Artilerie.
Al 7-lea Regiment Rahova
161

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
Batalionul 3 vânători
162
Cavaleria (una singură divizie)
Comandantul diviziei, colonel Cornescu,
titularul şef al Diviziei 3 Militară Teritorială.
Doi adjutanţi.
Brigada 1
Comandantul brigăzii, colonel Radovici,
titularul şef al Brigăzii de Cavalerie.
Un adjutant.
Trupe
Regimentul de Vânători Călări.
Regimentul de Călăraşi.
Brigada 2
Comandantul brigăzii, cel mai vechi din şefii
următoarelor două regimente.
Un adjutant.
Trupe
Regimentul de Dorobanţi.
Regimentul de Roşiori (în formaţie).
Trenul
Comandantul cel mai vechi din căpitanii
escadroanelor acestui corp.
Trupa
Întregul acest corp.
Serviciul Intendenţei şi Administraţiei
Şeful acestor ambe servicii, subintendentul
Galiţ; personalul acestor servicii şi împărţirea sa se
va numi şi regla de Ministerul Nostru de Război.
Serviciul Sanitar
Şeful serviciului, inspector general al
Serviciului Sanitar Davila.
Personalul acestui serviciu se va regla de
Domnia sa şi se va numi de ministrul Nostru de
Război.
Justiţia Militară
Titularul auditor general şi
doi auditori titulari ai Comisiilor
Criminale din Bucureşti şi Galaţi,
cu personalul lor va funcţiona
în tabără pe lângă Consiliul de
Revizie şi acele două comisii
criminale.
Art. 6 – Ministrul Nostru
de Război prin înţelegere cu
colegul de la finanţe, va regla ca
să se orânduiască un delegat al
Ministerului de Finanţe în tabără
spre a efectua plăţile, astfel
încât ele să fie ţinute în cel mai strict curent, iar
prin înţelegere cu ministrul de Interne va regla
întocmirea şi instalarea unui serviciu telegrafopoştal
sub direcţia unui impiegat civil ajutat de
doi ofiţeri care vor învăţa mecanismul telegrafic.
Art. 7 – Datoriile religioase prin corpuri se vor
îngriji de către preoţii respectivi, iar serviciul divin
al capelei taberei de către toţi preoţii corpurilor
sub direcţia celui mai vechi dintre dânşii.
Art. 8 – Trupele vor porni în tabără după
ordinele ce va da posterior ministrului Nostru de
Război şi pe măsură ce vor sosi se vor ocupa
cu construcţia barăcilor sub direcţia ofiţerilor
de stat-major de geniu şi a ofiţerului superior
(locotenent-colonelul Slăniceanu) însărcinat prin
Decretul nr. 664 a dirija construcţia taberei.
Art. 9 – Comandanţii extraordinari numiţi
prin art. 5 din prezenta ordonanţă, vor intra în
atribuţiile lor pe măsură ce prin sosirea corpurilor
desemnate fiecăruia, se vor forma unităţile
prescrise.
Art. 10 – Şi cel din urmă. Ministrul Nostru
secretar de stat la Ministerul de Război, este
însărcinat cu executarea ordonanţei de faţă.
Carol
Ministru de Război
Colonel Duca
* * *
Raportul domnului Ministru de Război către
Măria Sa Domnitorul, cu nr. 4670 din 5 aprilie
1869.
Înalta rezoluţie
„Se aprobă”
Carol

Militaria
Înfiinţarea lagărului permanent de la
Furceni, preocupându-mă prea mult cu grăbirea
cu care se cere această lucrare să nu lase
nimic de dorit, în ceea ce priveşte economiile
băneşti pentru construcţia, înfiinţarea spitalelor,
aprovizionarea trupelor cu hrană, furaj, lemne
şi într-un cuvânt toate cele trebuitoare pentru
bunul trai al trupelor, subsemnatul prea plecat
roagă pe Măria Voastră să binevoiţi a subscrie
alăturatul proiect de decret pentru numirea unui
comitet consultativ extraordinar compus din
comandanţii diviziilor militare teritoriale, general
Macedonschi, col. Bacinschi, col. Cornescu, col.
Solomon şi inspectorul general al Serviciului
Sanitar dr. Dănilă.
Acest comitet până la adunarea trupelor în
tabără vor fi însărcinaţi a veni la minister în toate
zilele spre a-şi da părerile lor subscrisului asupra
măsurilor celor mai nimerite în tot ceea ce
primeşte organizarea şi cheltuielile de întreţinere
în tabără, iar după adunarea trupelor în tabără
vor exersa asupra veghere superioară asupra
tuturor celor relatate mai sus şi vor fi obligaţi ce
raporta ministerului toate măsurile ce vor crede
de cuviinţă a se lua în privinţa economiilor în
cheltuieli de fonduri şi a modului celui mai practic
pentru efectuarea lucrărilor privitoare la tabără.
Sunt cu cel mai profund respect al Măriei
Voastre, prea plecat şi supus serv, ministru
secretar de stat la Departamentul de Război,
Colonel Duca
* * *
Înalt Decret Nr. 76
Bucureşti, 5 aprilie 1869
Asupra raportului ministrului
nostru secretar de stat la
Ministerul de Război, nr. 4670.
Am decretat şi decretăm:
Art. 1 – Se va întocmi de
acum şi pentru toată durata
taberei un comitet consultativ
extraordinar compus din toţi
comandanţii diviziilor teritoriale
şi de inspectorul general al
Serviciului Sanitar.
Art. 2 – Deocamdată acei
din numiţi membri ce se află
Calendarul tradiţiilor militare 2011
aici în Bucureşti, se vor întruni în toate zilele la
Ministerul de Război, pentru motivele citate în
raport.
Art. 3 – După formarea taberei, acest
comitet se va întruni sub preşedinţia generalului
Macedonschi şi prin organul său va supune
ministrului Nostru toate măsurile ce va crede de
cuviinţă a se lua.
Art. 4 – Şi cel din urmă. Ministrul Nostru
secretar de Stat la Ministerul de Război, este
însărcinat cu executarea ordonanţei de faţă.
Carol
Ministru de Război
Colonel Duca
* * *
„Monitorul Oastei” nr. 32 din 4 iulie 1869
D. Ministru de Război a adresat, la 24 iunie,
din Tabăra de la Furceni, următoarea epistolă
către D. Preşedinte al Consiliului de Miniştri, pe
care ne grăbim a o da publicităţii.
Domnule preşedinte,
Ajuns în tabără de duminică seara, îmi fac o
plăcere a vă da o descripţiune despre situaţia sa,
despre chipul cum trupele s-au instalat, despre
modul lor de a se îndestula, despre starea
sănătăţii şi a dispoziţiilor lor, despre exerciţiile ce
au a întreprinde.
Acum că am inspectat toate localurile, acum
că am luat informaţiile necesare, acum că am
petrecut două zile cu trupele şi am împărtăşit
chipul lor de a trăi, cred că sunt în stare a face
Al 7-lea Regiment Rahova nr. 25
163

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
o descriere bazată pe realitate şi poziţia mea
îmi impune a o face exactă şi veridică. Sunt
încredinţat că veţi lua cu plăcere cunoştinţă
despre cele ce am a vă scrie, dară fiind că tot
românul se interesează la oştirea României şi
urmăreşte toate faptele sale, spre că împărtăşiţi
opinia de a da publicităţii prin Monitorul Oficial.
Dl. ministru de Finanţe are negreşit toate
informaţiile despre chipul cum se iau lemnele din
pădurea Buciumeni pentru construcţia barăcilor.
Nu aş crede de prisos a se cere o relaţie detaliată
de la silvicultorul respectiv, care dirijează tăierea
sau de la orice altă persoană sau comisie ce
s-ar numi întru aceasta, spre a se închide gura
rău voitorilor şi a se nimici critici nefondate; în
treacăt, vă pot comunica că pădurea cu toate
poienile sale este de 108 fălci şi peste tot nu
s-au tăiat încă 15.
Tabăra de la Furceni este aşezată pe malul
stâng al Siretului, la o distanţă de 5-800 metri de
dânsul. Siretul produce taberei toate avantajele
ce apropierea unei ape curgătoare aduce, fără
a pricinui şi relele ce pot decurge din asemenea
apropieri, platoul taberei fiind 22 m deasupra
apei şi Siretul nefăcând nici o mocirlă pe malul
stâng.
Barăcile sunt aşezate într-o linie dreaptă,
paralelă cu Siretul şi ocupă o întindere de 3½
km de la un flanc la altul. Mare Cartier General în
faţa taberei la un km şi perpendicular pe flancul
drept al taberei, astfel încât de la dânsul se poate
vedea întreaga linie ocupată de trupe. Cartierul
General la stânga Marelui Cartier pe liziera
Al doilea Regiment Romanaţi nr. 19
164
aceleaşi păduri care înconjoară Marele Cartier
General şi departe de linia taberei 600 m.
Înapoia acestora, mai în pădure şi mai în
apropiere de linia trupelor se afla ambulanţele.
Începând din flancul drept avem trupele
infanteriei, apoi artileria şi în fine cavaleria.
În momentul de faţă se află în tabără,
6 regimente de infanterie, 4 batalioane de
vânători, 2 de geniu, 1 regiment de artilerie,
1 escadron de teren.
Aceste trupe ne dă un efectiv de 12.000
de oameni. Regimentul de Vânători Călări este
în marş. Întâiul de Artilerie şi Regimentul de
Călăraşi nu vor întârzia a porni din Bucureşti, cel
de Roşiori cred că se va înfiinţa în tabără, astfel
efectivul aflat atunci în tabără va fi de peste
16.000 de oameni.
Nu peste mult timp, cele 2 regimente de
infanterie rămase în Bucureşti, vor veni să
înlocuiască alte 2 din tabără şi atunci toate trupele
armatei permanente vor fi gustat plăcerile unei
vieţi la aer curat, cu o îndestulare îmbelşugată şi
lipsită de suferinţele monotone ale gărzilor şi de
distracţiile de tot felul şi multe vătămătoare ale
vieţii în oraşe.
Adunaţi împreună la un loc, spiritul de corp
al ofiţerilor nu va fi mărginit numai în cercul
unui singur corp, ci se va întinde asupra întregii
armate, exerciţiile vor dobândi o uniformitate,
ofiţerii superiori se vor deprinde a comanda trupe
mai numeroase şi ostaşii de toate gradele se
vor perfecţiona în cunoaşterea regulamentelor,
a principiilor tactice şi strategice, prin trageri

Militaria
în ţintă repetate, vor învăţa a
cunoaşte şi iubi armele lor.
Orice început e greu. Nu pot
pretinde dară că, chiar în anul
acesta toate bunurile enumerate
mai sus să se dobândească;
dar cu stăruinţă, răbdare şi cu
concursul tuturor adevăraţilor
români, aceste bunuri se vor
atinge.
Atunci oştirea română va
şti a-şi susţine rolul ce îi este
încredinţat, România va avea o
armată.
Instalarea definitivă ne va
ocupa încă vreo şase săptămâni.
Greutatea de a se transporta tot
materialul necesar pentru construcţia barăcilor
era naturală. Într-un timp unde toţi locuitorii
sunt ocupaţi cu munca câmpului, nu putem să-i
distragem de la aceasta, fără a compromite
avuţia naţională, trebuia deci să procedăm cu
prudenţă; deşi materialul întreg este adunat
împrejurul taberei, dânsul nu se poate aduce
de o dată la locul destinaţiei sale. Transportul
lui se face continuu, deşi se face fără niciun fel
de impunere şi fără niciun fel de stagnare, sunt
chiar comune care au făcut transporturi gratis
din proprie iniţiativă. Îndată ce mă voi întoarce
voi publica mulţumirile ce merită.
Regimentul al 6-lea şi batalioanele de
geniu veniţi cel dintâi în tabără sunt instalaţi şi
este o plăcere a vedea aspectul ce înfăţişează
cartierul lor. Fiecare din celelalte corpuri se
ocupă a egala pe acestea două. Nu mult timp
va trece şi cartierele lor vor fi tot atât de comode
şi luxoase.
Barăcile Regimentelor 3 şi 7, Batalionul al
2-lea de Vânători sunt mai terminate şi se vor
ocupa îndată, nevoind a lăsa trupele să intre
în barăci până nu se va usca cu totul lipitura.
Ploi numeroase au întârziat uscarea. Trupele îşi
petrec timpul, când nu sunt ocupate cu lucru,
sub corturi individuale.
Regimentul al 2-lea de Artilerie şi Compania
de Pontonieri au barăcile şi grajdurile sale
terminate şi le ocupă; numai ofiţerii stau în corturi;
în curând cartierul lor va fi deplin terminat.
Regimentele nr. 1, 2 şi 4 şi Batalioanele 3 şi
4 de Vânători sunt în construcţie. Acum se află
sub corturi, în opt zile vor fi sub barăci.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Batalionul 8 vânători
Până la sosirea regimentelor din Bucureşti,
barăcile şi grajdurile vor fi terminate, astfel ca
la sosirea lor în tabără, să intre direct în
cartierele lor.
Tabăra fiind situată între două oraşe
capitale departe, numai de o jumătate până la
o oră, prezintă înlesniri de tot felul. Drumurile
de comunicaţie sunt în starea în care se aflau
înaintea instalării taberei pe locul ales. Negreşit
că, comandantul de geniu se va ocupa cu
timpul a dezvolta cu trupele de geniu căile
de comunicaţie, dar cred că nici comitetele
permanente nu vor pune întârziere, a aplica
asupra acestor căi, Legea drumurilor. Avantajele
băneşti ce dobândesc atât or[aşele] Focşani, cât
şi Tecuci, prin instalarea taberei, este un îndemn
destul de mare pentru dânsele. Astfel sunt
încredinţat că, chiar la anul, voi vedea împrejurul
taberei înflorind un nou oraş.
Ştiţi, domnule preşedinte că îndestularea
trupei era dată de predecesorul meu în
întreprindere. Acest antreprenor nu a executat
contractul său. Eu am fost fericit de aceasta
căci îmi permitea a pune în lucrare chipul meu
de a vedea în privinţa îndestulării trupelor. Sunt
de opinie că trebuie să facem pe consiliile de
administraţie ale corpurilor mature, ministerul
păstrând controlul superior şi înlesnind prin
intendenţa taberei consiliilor de administraţie,
izvoarele de unde se pot trage produsele lor,
este cred mult mai nimerit a le lăsa pe dânsele
cu dreptul şi datoria de a încheia contracte
separate cu furnizorii de îndestulare şi a îngriji de
trupele lor. Astfel scăpăm de relele monopolului,
165

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
provocăm concurenţa, dăm ocazie a dezvolta
spiritul administrativ al comandanţilor, deşteptăm
o emoţie salutară.
Dar de voim a deprinde şi pe intendenţa
şi pe ofiţerii de administraţie a îngriji de hrana
trupelor, nimic nu ne împiedică a face marşuri
din tabără pentru una sau mai multe zile cu părţi
de trupe şi a însărcina atunci pe cei dintâi a
îngriji pentru depunerea celor trebuincioase pe
la etapele respective.
Trupa se îndestulează acum prin consiliile lor
de administraţie. Unii iau pâinea de la Focşani,
alţi în Tecuci, cele mai multe de la brutăria din
Ţigăneşti; carnea se ia de la măcelăriile înfiinţate
în tabără; zarzavatul şi altele se procură prin
mulţi negustori ce furnică împrejurul taberei.
Hrana însă este asigurată într-un chip
solid, căci este bazată pe interesul şi câştigul
furnizorilor şi pe concurenţă.
De fiecare om se alocă prin minister 65
bani pe zi, prin urmare 1 ban mai puţin decât
ce era contractat; garanta (garanţia) depusă de
antreprenoarele hranei, va servi pentru cazuri
grele, când s-ar scumpi poate hrana; la caz de a
se ieftini, alocarea zilnică va fi scăzută.
Spre a nu rămâne însă trupa vreodată în
lipsă, pe deoparte s-au încheiat de consilieri
contracte, care deşi nu prevăd garanţii materiale,
totuşi prezintă garanţii morale că se vor plăti, iar
pe de alta s-au aprovizionat cu pesmeţi şi se vor
aproviziona şi cu mălai. Apa de băut se scoate
din puţuri aşezate în tabără.
Am fost fericit să văd că starea sănătăţii
trupelor este mulţumitoare. Cazuri de boli
grele nu sunt, dar nici bolile uşoare nu sunt
numeroase. Efectivul de astăzi este după cum
mai sus am arătat de aproape 12.000, bolnavi
sunt în număr de 108, prin urmare abia unul
la sută. Spitalul s-a aşezat în Tecuci, până ce
barăcile ambulanţei vor fi terminate. Când omul
este sănătos, dispoziţia sa este voioasă, nu e
de mirare dar că trupa noastră din tabără este
mulţumită şi că a fost fericită de a vedea pe
Măria Sa, încredinţându-se în persoană prin
venirea sa în mijlocul ei despre traiul ce are.
Stăruinţele mele se vor purta acum asupra
îmbrăcămintei trupei spre a satisface şi această
dorinţă a Măriei Sale.
Exerciţiile vor începe peste curând.
166
Comandanţii tuturor trupelor se află în tabără
şi precum nelipsind trupelor nimic, dânsele nu au
putut cerşi, asemenea fiind disciplină în armată
dânsele nici nu au putut ieşi la drum.
Iaca, Domnule preşedinte ce avui a zice
înaintea plecării mele la Iaşi.
Binevoiţi vă rog a primi încredinţarea
deosebitei mele stime şi consideraţii.
Ministru de Război
Colonel G. Manu
* * *
Duminică, la 29 iunie trecut, la 9 ore de
dimineaţă, a avut loc inaugurarea taberei
permanente de la Furceni, unde s-a oficiat un
serviciu divin de către P.S.S. locot. episcop
de Roman cu preoţii regimentelor pe un altar
improvizat în mijlocul taberei şi unde Măria Sa
a pus temelia unei capele a taberei. Această
ceremonie religioasă din cele mai improvizate,
căci avea loc în prezenţa a 12.000 ostaşi şi a
unui public numeros din Tecuci şi Focşani, a
lăsat suveniri adânci în inimile tuturor pentru
scopul patriotic ce fiecare soldat urmăreşte prin
perfecţionarea instrucţiei sale militare.
Un altar improvizat din frunză şi flori
lângă care se înălţa o cruce imensă şi la care
conduceau mai multe trupe, forma, locaşul sfânt
de unde se putea domina toate trupele taberei
care erau aşezate pe trei laturi ale unui careu, în
modul următor:
Pe faţa din dreapta a careului, Divizia 1-a
de Infanterie, în linie de batalioane, în gloată pe
divizioane, la distanţă de 30 paşi între ele, având
cele patru batalioane de vânători la dreapta
formau 1-a Brigadă; iar celelalte şase batalioane
ale regimentului 1-a şi al 2-lea de linie, formau
Brigada a 2-a.
Pe faţa a doua, cea vis a vis de altor şi
paralel cu frontul de bandieră, erau aşezate 10
batalioane din Divizia a 2-a în ordinea seriei
numerelor lor, adică şase batalioane din dreapta
Regimentului al 3-lea şi al 4-lea, formând întâia
Brigadă; iar batalioanele Regimentelor al 6-lea şi
al 7-lea a doua Brigadă.
Pe a treia faţă sau faţa din stânga se
desfăşurau, în aceeaşi formaţiune şi cu aceleaşi
distanţe, două batalioane din Regimentul al
7-lea şi două batalioane de geniu, Compania
de Pontonieri, Regimentul al 2-lea de Artilerie

Militaria
în coloană deasă de baterie, la flancul căruia se
aflau un pluton de jandarmi călări şi un escadron
de dorobanţi din Divizia a 3-a Teritorială şi
Putna. Aceştia din urmă au venit în tabără chiar
în momentul aşezării trupelor, numai pentru a
asista la această ceremonie.
Acest careu de 360 m pe laturi, prezenta un
aspect măreţ. Pentru întâia oară de mai mulţi ani
trupele erau împreunate şi inima fiecăruia bătea
cu tăria de emoţia ce deşteaptă de câte ori se
văd desfăşuraţi tinerii noştri vulturi.
Toate trupele erau sub comanda Domnului
general Macedonski; iar ca şefi ai diviziilor
funcţionau colonelul Bacinski şi Lecca; ca şef al
statului major locotenent-colonel Bateanu.
La 9 ore, o detunătură de tun dădu semnalul
sosirii Măriei Sale şi începerea serviciului divin,
după care drapelele cu escortele lor şi toţi saperii
regimentelor de linie se aşază în două plutoane,
faţă în faţă, lângă trupele altarului.
Măria Sa, însoţit de Domnul ministru de
Război şi Domnul inspector al Serviciului Sanitar
al Armatei, cu tot stat majorul Înălţimii Sale,
descalecă şi asistă, în faţa trupelor, la acest
serviciu, punând temelia capelei taberei chiar în
locul unde se înalţă altarul.
După Te Deum, Măria Sa încalecă trecând pe
dinaintea frontului în mijlocul urărilor repetate ale
batalioanelor; apoi acestea, schimbând direcţia
la dreapta prin stânga, defilară pe dinaintea
Măriei Sale pe divizioane. Defilarea ţinu mai mult
de trei sferturi de oră. După aceasta trupele se
aşază pe coloană de regimente în bătaie unele
lângă altele, apoi întocmiră, prin întoarcere spre
centru, un fel de dreptunghi în care intră Măria
Sa cu Domnul ministru de Război, care citi, din
partea Măriei Sale, următorul Ordin de Zi:
„Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi
Am venit în mijlocul nostru ca să mă pot
încredinţa prin mine însumi, că bunul trai în
tabără vă este asigurat, că greutăţile de toate
zilele de la început le-aţi învins cu râvnă, cu
perseverenţă, cu acel simţământ înalt al datoriei
către patrie care învinge tot obstacolul.
Puteţi zice cu mândrie că construcţia taberei
de la Furceni este opera armatei.
Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,
Vă rămâne acum completarea instrucţiei
noastre militare; nu mă îndoiesc că veţi face cu
Calendarul tradiţiilor militare 2011
acelaşi zel, bunăvoinţă, devotament, de care aţi
dat totdeauna probe.
Disciplina să fie pentru voi virtutea cea mai
scumpă. Familiarizându-vă în tabără cu viaţa
serioasă a soldatului, veţi dovedi tuturor că
armata română, şcoală de progres pentru popor,
va fi fala ţării şi va răspunde în orice timp la
înălţimea misiunii sale”.
După citirea acestui ordin, Măria Sa pronunţă
cu o voce tare următoarele cuvinte:
„Am fost fericit de tot ce am văzut în tabără,
vă mulţumesc pentru bunăvoinţa ce mi-aţi arătat
pretutindeni. În acest chip veţi ajunge marele
scop al taberei care trebuie să fie mândria ţării.
Trăiască România!”
La aceste cuvinte ale Măriei Sale, trupele
răspunse prin strigări frenetice:
„Trăiască România! Trăiască Măria Sa!”
Domnul ministru de Război făcu apoi
cunoscut trupelor gratificaţia ce Măria Sa a
binevoit a le acorda, la care trupele răspunseră
prin strigări repetate de trăiască Măria Sa şi urări
prelungite.
Trupele apoi intrară în barăcile lor, iar
Măria Sa se întoarse la cartierul său, unde
primi felicitările notabililor districtelor învecinate
pentru inaugurarea taberei, căci toţi acei ce au
văzut trupele pot zice cu siguranţă că soldaţii
noştri, în privinţa abilităţii şi obişnuinţei cu viaţa
bivuacelor, pot concura cu cei mai buni soldaţi ai
armatelor europene.
Tabăra permanentă de la Furceni este
menită a perfecţiona instrucţia armatei noastre
prin concentrări anuale, care vor obişnui trupele
nu numai cu manoperele, dar va aduce înfrăţirea,
camaraderia ce trebuie să domnească între ofiţeri
şi mai cu seamă disciplina, care este sufletul
unei armate şi şcoala marţială a poporului.
La 6 şi jumătate ora, Măria Sa întruni la prânz
pe toţi ofiţerii superiori ai armatei din tabără.
La 9 şi jumătate ora, se cântă retragerea
de toate muzicile, toboşarii şi corniştii trupelor,
întruniţi, pornind din cartierul general cu facle şi
dirijându-se spre cartierele trupei.
167

COLONELUL ŞTEFAN FĂLCOIANU
ŞI REINTEGRAREA DOBROGEI
ÎN CADRUL STATAL ROMÂNESC
Drd. Gelu DAE
Dobrogea – ţinutul dintre
Dunăre şi Mare – a fost răpită
Ţării Româneşti de către Imperiul
Otoman la puţin timp după
moartea lui Mircea cel Bătrân,
survenită la 1418. De atunci,
în ciuda tuturor vicisitudinilor
timpurilor, ţinutul danubianopontic
a continuat să fie locuit în
bună parte de români, cu toate că,
în secolele următoare, Imperiul
Otoman a colonizat în această
provincie de margine numeroşi
turci şi tătari cu îndatoriri militare.
În legătură cu populaţia provinciei,
agronomul Ion Ionescu de la
Brad – care, după înăbuşirea
revoluţiei paşoptiste, cercetase
îndeaproape teritoriul dintre
Dunăre şi Marea Neagră – scria din Karasu, la
1 iulie 1850, lui Ion Ghica, la Constantinopol, că
neamul „cel mai numeros din Dobrogea este cel
al românilor. Acest rezultat statistic şi etnografic
deschide un câmp nou la toate gândurile noastre
şi o importanţă însemnată pentru viitorul lor”.
În pofida stăpânirii străine şi a îndelungatelor
războaie ruso-turce care i-au frânt dezvoltarea
social-economică, Dobrogea a rămas legată prin
mii de fire de restul vetrei strămoşeşti, inclusiv
prin adăpostul şi hrana ce ofereau în permanenţă
păşunile sale numeroaselor turme ale păstorilor
ardeleni, aduşi aici de imemorabilul fenomen
al transhumanţei. În secolul al XIX-lea a fost
asigurată nu numai permanenţa elementului
românesc – sub aspect numeric, economic,
168
cultural şi naţional – dar
şi amplificarea legăturilor
dobrogenilor cu principatele
şi Transilvania. Întâlnind
prin localităţile dobrogene
pe lângă băştinaşi şi pe
alţi conaţionali din celelalte
provincii româneşti, Ion
Ionescu de la Brad sublinia,
pe bună dreptate, că aceştia
întruchipau „mai în fieşce sat
o Dacie în miniatură”.
De altfel, în timpul
războiului de la 1877 românii
dobrogeni aveau ochii aţintiţi
spre Bucureşti şi nutreau
speranţa că reintegrarea lor
în statul naţional român se
apropie. Nu fără temei, în
şedinţa Senatului din 26 noiembrie 1877, P.P.
Carp arăta că „sunt prin Dobrogea subscrieri
pentru a se alipi pe lângă România”. La eliberarea
de sub jugul otoman a Dobrogei şi la unirea ei
cu România se gândea şi M. Kogălniceanu la
20 iunie 1877 când – în febra pregătirii ofensivei
armatei româneşti în zona Vidinului – scria lui
I. Bălăcianu: „Am fi făcut poate mai bine să
alegem gurile Dunării şi Dobrogea pentru
câmpul nostru de luptă. Din nenorocire ne-am
gândit prea târziu”.
Între timp, la 10 iunie, Corpul al XIV-lea al
armatei ruse, îmbarcat pe plute şi pontoane,
trecuse Dunărea pe la Măcin şi, după câteva
lupte cu turcii, cucerise în câteva săptămâni
partea şi centrală a Dobrogei, stabilindu-se pe un

Militaria
aliniament între Cernavodă şi Constanţa, unde
a întâlnit forţe numeroase otomane. Războiul a
imprimat Dobrogei un aspect dezolant. Numeroşi
locuitori creştini s-au refugiat temporar în stânga
Dunării spre a scăpa de jafurile şi excesele
otomane. De asemenea, o bună parte dintre
musulmani – turci, tătari, cerchezi – au părăsit
provincia odată cu retragerea armatei otomane
spre sud. Majoritatea populaţiei româneşti a
rămas însă pe loc şi s-a opus atât distrugerii
Tulcei de către otomani, cât şi, mai târziu, arderii
cartierului musulman din Hârşova şi a altor
represalii împotriva populaţiei turceşti.
Pierderile şi distrugerile cauzate de război au
lăsat urme adânci. Numeroase vite şi turme de
oi au fost luate de trupele turceşti în retragere. În
sangeacul Tulcea din 29.097 de case au rămas
la sfârşitul războiului numai 16.708, deci peste
patruzeci la sută au fost distruse.
Înfrângerea forţelor militare otomane în
războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 a
consfinţit printre altele – independenţa de stat
a României şi reintegrarea Dobrogei în vechile
hotare ale ţării căreia îi aparţinuse înaintea
cotropirii otomane. După ce în iulie 1878,
Congresul de la Berlin a sancţionat aceste
lucruri, au început pregătirile pentru instalarea
administraţiei româneşti în Dobrogea.
Presa românească a vremii recomanda
diferite formule pentru organizarea şi
administrarea acestei provincii. Dacă ea cerea
menţinerea vechii organizări
a teritoriului, celelalte ziare –
şi în primul rând „Românul”
şi „România liberă” –
recomandau o organizare şi o
administrare superioară celei
otomane. „România liberă”
sugera înfiinţarea de şcoli,
introducerea unei legislaţii
adecvate necesităţilor
locale şi a unei administraţii
capabile şi nepărtinitoare. Pe
aceeaşi linie, ziarul „Timpul”
propunea ca Dobrogea
să fie administrată după
dorinţele populaţiei locale,
consultându-se în prealabil
reprezentanţii fiecărei
naţionalităţi şi fiecărui cult,
Calendarul tradiţiilor militare 2011
iar „Steaua României” opina pentru alcătuirea
unei comisii de jurişti, medici, etnografi, geografi,
şi ingineri care să studieze situaţia şi să facă
propuneri adecvate în privinţa modului de
administrare a acestei provincii.
Pe de altă parte şi guvernul, la propunerea
lui M. Kogălniceanu, a hotărât prin jurnalul din
26 iulie 1878, ca miniştrii de Finanţe, Lucrări
Publice, Război şi Instrucţiune Publică să
numească delegaţi pentru formarea unei comisii
menite să examineze şi să raporteze asupra
stării materiale a locuitorilor, a formelor de
administrare, a perceperii veniturilor, a necesităţii
înfiinţării şcolilor şi a altor instituţii publice, cât şi
a situaţiei geografice şi etnografice a provinciei.
Prin acelaşi jurnal, s-a decis ca A. Stoianovici,
delegatul român de la Tulcea, să participe la
lucrările acestei comisii, ca reprezentant al
Ministerului de Externe. În zilele următoare,
A. Stoianovici a făcut deplasări prin sate şi oraşe,
a cules informaţii, a întocmit statistici şi a raportat
lui M Kogălniceanu că „toată populaţiunea
Dobrogei, în genere … este pentru România”;
asemenea „şi cea musulmană, care s-a întors,
aşteaptă cu nerăbdare” sosirea autorităţilor
româneşti.
Minuţioase investigaţii în privinţa populaţiei
Dobrogei, a şcolilor şi bisericilor existente prin
sate şi oraşe a făcut – începând cu august 1878
– şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Rezultatele obţinute sunt consemnate într-un
169

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
„tabel statistic de numele, populaţiunea şi cultura
comunelor române din Dobrogea”, tabel ce va fi
înaintat, la 16 noiembrie 1878, Ministerului de
Interne spre a fi verificat şi completat cu alte
informaţii necesare de către prefecţii ce urmau
a fi instalaţi în judeţele dobrogene. Din tabel
rezultă că în cincizeci şi şapte de comune –
mai ales în Dobrogea nordică şi centrală – erau
80.891 locuitori din care 45.502 români şi 35.389
de alte naţionalităţi. Această populaţie avea
32 de şcoli şi 59 de biserici.
În octombrie Eugeniu Stănescu, ministrul
Justiţiei, a adresat o circulară către „preşedinţi
şi procurori de curţi şi tribunale” din ţară prin
care le-a cerut să recomande jurişti şi magistraţi,
capabili, oneşti şi de „o moralitate exemplară”
spre a constitui aparatul judecătoresc din
Dobrogea. Spre a-i stimula să plece, ministrul
autoriza pe subordonaţii săi să pună în vedere
magistraţilor că vor avea o salarizare dublă în
Dobrogea, comparativ cu cea din ţară.
Ordine şi circulare s-au dat, în luna
octombrie, şi de către alte ministere în cadrul
măsurilor pregătitoare pentru instalarea
autorităţilor româneşti în Dobrogea. Tot acum,
Consiliul de Miniştri a numit comisari civili şi
militari – pe M. Feridiche şi pe coloneii Ştefan
Fălcoianu, Grigore Slăniceanu şi Eraclie Arion
– care să reprezinte guvernul român pe lângă
comisia europeană de delimitare a graniţei de
sud a Dobrogei.
O pagină importantă din prodigioasa carieră
militară şi civilă a lui Ştefan Fălcoianu, primul
director general al Căilor Ferate Române, viitorul
şef al Marelui Stat Major, ministru de Război şi
primul militar român membru activ al Academiei
Române, o reprezintă şi participarea acestuia ca
delegat militar al Guvernului României pe lângă
Comisia Europeană, însărcinată prin Tratatul de
la Berlin, cu delimitarea hotarului între Dobrogea
şi Bulgaria.
Tratatul de pace de la Berlin consfinţea
înfrângerea forţelor militare otomane în Războiul
ruso-româno-turc din 1877-1878 şi recunoştea,
potrivit art. 43, independenţa de stat a României
şi reintegrarea Dobrogei în vechile hotare,
conform art. 46.
În timpul discuţiilor pe marginea măsurătorilor
care stabileau linia de frontieră, care începea
170
„de la Siliştea şi se termina la sud de Mangalia”,
colonelul Ştefan Fălcoianu răspundea invariabil,
cu fermitatea ofiţerului de carieră, „România nu
a luat de la nimeni nimic care să nu fie al său; nu
i s-a făcut har de nimeni mărirea ce a câştigat”.
Dar cine a fost
Ştefan Fălcoianu?
Născut la Bucureşti, în 6 iunie 1835, ca
fiu al lui Ioan Fălcoianu şi al Raliţei Lupoianu,
Ştefan Fălcoianu şi-a început studiile civile şi
militare la Bucureşti, devenind sublocotenent
la 7 aprilie 1856, odată cu absolvirea Şcolii
Militare de Ofiţeri. După efectuarea stagiului,
conform repartizării la Regimentul 3 Infanterie
de Linie, cu apro barea domnitorului Alexandru
Ioan Cuza este trimis în Franţa, pentru a urma
în perioada 1860-1862 cursurile elitiste ale Şcolii
Imperiale de Stat Major, fiind desemnat apoi să
urmeze în perioada 1862-1864 şi cursurile Şcolii
Politehnice din Paris. Revenit în ţară cu gradul
de căpitan, parcurge toate gradele ierarhiei
militare fiind avansat la gradul de maior în anul
1865, locotenent-colonel în anul 1868, colonel în
1877, general de brigadă în anul 1883 şi în cele
din urmă în 1892, general de divizie.
Nici funcţiile şi nici demnităţile nu au întârziat
să apară, Ştefan Fălcoianu – datorită spiritului său
riguros şi calităţilor deosebite de lider înnăscut,
regăsindu-se atât în funcţia de şef de cabinet al
ministrului de Război S. Manu, în 1864, dar şi şef
al Marelui Stat Major în mai multe rânduri (între
1883 şi 1894) şi chiar ministru de Război, între
23 iunie 1884 şi 12 ianuarie 1886, în guvernul
lui Ion C. Brătianu. A condus de asemenea,
Serviciul Telegrafic şi Poştal al României între
5 mai 1876 şi 5 aprilie 1877 şi a fost primul
director general al Căilor Ferate Române între
20 aprilie 1880 şi 15 aprilie 1883.
Războiul de Independenţă îl găseşte pe
colonelul Ştefan Fălcoianu atât la asediul
Plevnei şi al Vidinului, dar mai ales la cucerirea
Smârdanului al cărui atac biruitor l-a comandat
personal.
Poate şi de aceea, localitatea dobrogeană
de pe malul drept al Dunării, unde în după amiaza
zilei de 14 noiembrie 1878 au debarcat primele
unităţi româneşti, se numeşte şi azi Smârdan…

Actuala vatră a Palatului Parlamentului
României, incluzând şi zona verde limitrofă,
aminteşte şi de timpurile veacurilor trecute când
în respectivul perimetru se aflau viile mănăstirii
Mihai Vodă care, prin înălţimea dominantă a
platoului asupra oraşului, situat predilect pe
malul stâng al râului Dâmboviţa, oferea o largă
Locuri evocatoare
ARSENALUL ARMATEI
DIN BUCUREŞTI –
MENIRI ÎN TIMP
Prof. Virgiliu Z. TEODORESCU
panoramă, evidenţiind caracterul preponderent
al vegetaţiei care încadra construcţiile. Poziţia
dominantă, deschiderea spre cartierele oraşului,
aerul, vegetaţia Bucureştilor, în veacul al XVIII-lea
au reţinut atenţia şi a domniei care, nemulţumită
de condiţiile din ce în ce mai precare de la
Curtea Veche, opta pentru un nou amplasament
Piaţeta care reunea artere importante de circulaţie, beneficiind şi de podul peste apa râului Dâmboviţa de la Izvor. Ne referim
la Splaiul Independenţei, străzile Izvor, Uranus. Fotografia din anii de la finalul deceniului al treilea din secolul XX a surprins în
stânga clădirea cu deschideri atât către splai, piaţetă şi strada Izvor. Urmează latura nordică a Ansamblului Istoric
Mihai Vodă, având alături scuarul amenajat în anul 1926, anticipând amplasarea celor două simboluri prin care erau cinstite
faptele a doi slujitori ai arhivelor, busturile evocând pe Bogdan Petriceicu Hasdeu şi Dimitre Onciul, lucrări modelate de
sculptorul Mihai Onofrei, apoi turnate în bronz şi care au fost dezvelite în noiembrie 1927. În plan mai îndepărtat localul şcolii
amplasată la intersecţia străzii Mihai Vodă cu strada Uranus. În fundal pavilioane din cadrul Arsenalului Armatei.
Pe partea dreaptă se remarcă clădirea cu faţade atât către splai, cât şi spre strada Izvor. Urcând panta străzii Uranus
sunt o serie de case particulare, apoi masiva clădire a firmei tipografice „Marvan”
171

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
172
prin edificarea unor construcţii care să situeze
corespunzător scaunul domnesc la rangul altor
ţări ale epocii. De la idee la faptă misiunea şi-a
asumat-o domnul Alexandru Ipsilanti, la 1775.
Puţinele însemnări ale celor care ocazional
au avut prilejul să cunoască noile construcţii,
gradul de confort, protocolul în uzanţă relevă
calităţile acestor investiţii, care însă n-au
avut decât o existenţă efemeră. O serie de
calamităţi i-au curmat existenţa, fie că au fost
repetatele incendii, fie modul cum cutremurul din
14 octombrie 1802 s-a manifestat şi resimţit,
toate au determinat o elocventă mutaţie în chiar
denumirea aşezământului, devenind pentru
posteritate Curtea Arsă. Reşedinţa domnească
a fost în cele din urmă abandonată, iar ruinele
au căpătat în timp denumirea de „Curtea Arsă”.
După 1831, la renaşterea Armatei Române,
platoul delimitat de străzile Mihai Vodă, Uranus,
Cazărmii a devenit loc de antrenament şi
găzduire a diverse unităţi militare.
Portret de epocă evocându-l pe principele Alexandru Ipsilanti.
Cele două mici medalioane din partea de jos a compoziţiei
redau scuturile cu simbolurile heraldice ale Valahiei

Militaria
Secţiune din planul zonei cu amplasamentul
Arsenalului Armatei sugerând dispunerea principalelor
edificii din compunerea stabilimentului şi a liniei C.F.R.
În această atmosferă s-au petrecut
evenimentele de la 13 septembrie 1848 când
puterea suzerană, pentru a anticipa venirea
protectorilor răsăriteni, a acţionat pentru
lichidarea regimului revoluţionar. Oştirea
otomană, numeroasă, bine instruită şi dotată
cu tehnică, a ajuns să se confrunte cu firavele
unităţi ale pompierilor şi infanteriştilor ce-şi aveau
terenurile de instrucţie şi cazărmile în respectivul
perimetru. A fost o inegală confruntare, care însă
a evidenţiat calităţile acestor români apărători ai
demnităţii naţionale.
În anul 1898 la semicentenarul Revoluţiei de
la 1848 s-a lansat chemarea către întreaga suflare
românească pentru a contribui la realizarea unui
simbol de for public, cu caracter naţional şi care
să fie amplasat în zona bătăliei din 13 septembrie
1848. Operativ fondurile au fost strânse, lucrarea
a fost încredinţată spre modelare sculptorului
Wladimir C. Hegel, având o permanentă consiliere
din partea lui Eugeniu Carada. Lucrările s-au
finalizat la 1901 când printr-o amplă manifestare
a fost inaugurat cu o impresionantă participare a
românilor, inclusiv cei încă în viaţă din rândurile
combatanţilor de la 1848.
Având un postament hexagonal din piatră,
monumentul se compune dintr-un piedestal
masiv, cu înălţimea de 5 m, în formă de trunchi
de piramidă, cu un brâu spre partea inferioară şi
cu un ornament arhitectural, sugerând un capitel,
la partea superioară. Compoziţia statuară, are
înălţimea de 2,5 m, redă pe o demnă femeie,
care ţine în mâna stângă o trompetă, iar cu
Calendarul tradiţiilor militare 2011
cealaltă mână sprijină trupul unui militar rănit.
Femeia simbolizează „Victoria înaripată”, care
anunţă mulţimii idealurile revoluţiei române de
la 1848. Pe latura din faţă a monumentului este
fixată o placă de bronz cu inscripţia: „Luptătorilor
de la 13 septembrie 1848, poporul român
recunoscător, MDCCCC (1900)”. Pe aceeaşi
placă sunt înfăţişate o cască de pompier, o
compoziţie heraldică, precum şi un vultur cu
aripile întinse. Pe latura opusă a piedestalului
este fixată o altă placă de bronz, pe care scrie:
„În aducerea aminte a luptei susţinută în acest
loc de pompierii Bucureştilor, comandaţi de către
căpitanul Zăgănescu, şi de Batalionul II din Reg.
2 linie sub comanda col. Radu Golescu contra
unei divizii de armată turcească comandată de
Cherim Paşa”.
Monumentul este înscris la poziţia nr. 2280,
cu codul B-III-m-B-19951, în Lista monumentelor
istorice, actualizată prin Ordinul ministrului
Culturii şi Cultelor, nr. 2314/8 iulie 2004.
Solemnitate la monumentul Eroilor din faţa intrării
la Arsenalul Armatei. Monumentul este încadrat
de reprezentanţi ai infanteriei şi ai pompierilor
173

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
Carte poştală ilustrată care a contribuit la popularizarea
Monumentului Eroilor în primele decenii ale secolului XX
174
Câteva imagini relevând evoluţia în timp,
culese de pe internet.
În anul 1984 monumentul a fost retras
din forul public şi depozitat pentru o viitoare
reamplasare. Monumentul fost redezvelit la
13 septembrie 1990, când eronat a fost amplasat
la intersecţia Căii 13 Septembrie cu Str. Izvor, în
fosta piaţă Puişor rebotezată Piaţa Arsenalului, în
faţa hotelului preconizat în ansamblul Centrului
Civic a fi loc de găzduire al parlamentarilor şi a
altor oficiali dar care la finisare a devenit hotelul
„J.V. Marriott”.
Revenind la evocarea evoluţiei funcţionalităţilor
spaţiilor în veacul al XIX-lea, au fost
deceniile în care, prin cele realizate zi de zi, oraşul
cunoştea profunde prefaceri. Terenul amintit a
fost atribuit pentru diverse întrebuinţări specifice
armatei, care, treptat, au condus la realizarea
unui amplu stabiliment pentru obţinerea,
întreţinerea, repararea sau îmbunătăţirea
armamentului şi muniţiei necesare înzestrării
unităţilor constituite. Unirea celor două armate
în aprilie 1859 a facilitat luarea unor măsuri
pentru asigurarea înzestrării armatei cu cele
necesare. Ca prioritate s-a declanşat realizarea
viitorului Arsenal al Armatei. A fost o acţiune de
operativitate exemplară. Concret constatăm
că a doua aniversare a Unirii Principatelor a
fost sărbătorită în incinta deja parţial edificată.
Monumentul
în perioada
interbelică.
Fotografie
din anii următori
inaugurării când,
pentru a-l proteja,
a fost încadrat
cu un mic gard
din fier forjat

Militaria
Solemnitate la Monumentul Eroilor
La 24 ianuarie 1861, într-o zi
de marţi, s-a serbat ziua Unirii
Principatelor, prin preocuparea
corpului ofiţerilor din garnizoana
Bucureşti. A fost prilejul de a oferi
un banchet domnului Alecsandru
Ioan I Cuza, care a avut loc în
sălile arsenalului şi la care au luat
parte Nifon, mitropolitul Ungro-
Vlahiei, corpul diplomatic etc. A fost
începutul. La 23 noiembrie 1861
prin decret domnesc s-a hotărât
ca Direcţiunea stabilimentelor
militare să fie organizată în trei
secţiuni, care cuprindeau: Secţia I
activitatea Pirotehnică cu un atelier
pentru confecţionarea muniţiei şi
a artificiilor necesare armatei, tot
odată resortul este însărcinat cu
instrucţia teoretică şi practică a
oamenilor detaşaţi, spre a forma
artificii pentru artilerie, un atelier
pentru fabricarea şi încărcarea
capsulelor de război, un laborator
de chimie pentru analizele şi
Calendarul tradiţiilor militare 2011
susţinerea cursului de chimie şi depozitele de
praf; Secţia II activitatea Arsenalului Armatei
de construcţii cu un atelier pentru construcţia
şi repararea trăsurilor şi afeturilor armatei, un
atelier pentru armurieri, pentru reparaţia şi
transformarea armelor de foc portative. Acest
atelier va forma şi armurieri pentru infanterie,
o fonderie (turnătorie) pentru confecţionarea
proiectilelor de artilerie, a pieselor mecanice şi
a maşinilor stabilimentelor, un atelier mecanic
pentru construcţia şi repararea maşinilor şi
depozite de arme; Secţia III Pulberăria, care
iniţial a funcţionat în arealul fostului paraclis
Sf. Ecaterina avea în compunere sectorul cu
laboratoarele de analize ale materiilor prime şi
de produse finite, sectoarele cu depozitele de
materii prime şi sectorul producţie.
Era o unitate de mare răspundere privind
siguranţa operatorilor în toate etapele. A fost
condusă de militari exigenţi cu preocupări
permanente de perfecţionare a fiecărui
participant la lanţul productiv.
O fotografie din iarna anului 1983 care a surprins ultimele luni ale prezenţei
monumentului pe amplasamentul iniţial din anul 1901 cu vegetaţia limitrofă.
În stânga fotografiei se poate remarca panta străzi Fonteriei. În fundal clădirile
de pe respectiva stradă care cobora în pantă spre strada Izvor. Zidurile fostului
Arsenal fuseseră demolate. Pe strada Uranus încă era permisă circulaţia
tramvaielor. Dincolo de monument se pot remarca zidurile clădirii care iniţial a fost
prin preocupările sindicatelor de la începutul veacului XX Casa Poporului, locul
unde acţiunile de popularizare a ştiinţelor şi culturii erau receptate cu interes de
participanţii la manifestările cultural ştiinţifice şi recreative. După cel de-Al Doilea
Război Mondial respectivul spaţiu a găzduit manifestările armatei, respectiv ale
Ansamblului artistic „Doina” şi chiar ale Teatrului Armatei rebotezat într-o etapă
ulterioară şi într-un alt amplasament „Teatrul Nottara”
175

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
13 septembrie 1991. Solemnitatea redezvelirii monumentului
pe noul amplasament în faţa clădirii în curs de finisare
a exteriorului şi a interioarelor. În plan îndepărtat masiva
construcţie a Casei Republicii care, după câţiva ani, a fost
rebotezată Palatul Parlamentului. Amplasarea monumentului
trebuia făcută pe spaţiul verde de la intersecţia căilor rutiere:
13 septembrie şi Izvor
Este necesar să amintim şi pe unul din
conducătorii acestui stabiliment. Alegerea este
aleatorie fiind determinată şi de permanenta
preocupare a persoanei amintite pentru studierea
trecutului neamului românesc, inclusiv a faptelor
de arme şi chiar a componentelor Arsenalului
Armatei. Ne referim la Petre Ştefan Vasiliu-
Năsturel, general de artilerie, activ publicist,
istoric şi heraldist român, profesor de artilerie
la Şcoala de poduri şi şosele, subdirector
la Arsenalul Armatei (1885-1890. La 1877
subdirector al Pulberăriei Armatei a fost căpitanul
Virgiliu Hepites. Peste ani, căpitanul Eremia
Grigorescu a răspuns de buna organizare a
activităţii ca subdirector al Pulberăriei Armatei în
perioada anilor 1896-1899. Ulterior fiind înaintat
în gradul de maior a condus acest stabiliment
ca director al Pulberăriei Armatei în perioada
anilor 1899-1903, finalizându-şi misiunea
cu gradul de locotenent colonel. Cât era de
exigent şi analitic o dovedeşte situaţia când,
ca director al Pulberăriei Armatei, a refuzat în
mod repetat să recepţioneze o comandă de
fulmicoton (un tip de exploziv), achiziţionat de
la firma vieneză „Blumau”, pentru că acesta
nu corespundea caietului de sarcini. Din acest
motiv a fost schimbat, din ordinul ministrului de
război, Dimitrie Sturdza, din funcţia de director
al Pulberăriei.
Prin gradul de mare risc generat de
caracteristicile materiilor prime şi a celor
finite, evenimentele petrecute în Pulberăria
176
Armatei, pierderile umane şi materiale au impus
dispersări în teritoriu pentru a diminua pericolul
în caz de explozie. Astfel în anul 1864 clădirile
fostei mănăstiri de la Târgşor, jud. Prahova,
au fost transformate în Pulberăria Armatei. În
apropierea Bucureştilor în satul Dudeşti a fost o
asemenea unitate.
În anul 1864 a fost organizată Direcţia
stabilimentelor militare, având iniţial o singură
unitate cu trei secţii: pirotehnie, arsenal şi fabrica
de pulbere. În 1873, acestea s-au despărţit
şi dezvoltat dând naştere la stabilimentele:
Pirotehnia Armatei, Arsenalul Armatei şi
Pulberăria Armatei. Arsenalul Armatei şi-a
început activitatea la 1/13 februarie 1861, iniţial
având misiunea de a asigura reparaţiile curente
la piesele din dotare. Pe parcursul anilor şi-a
extins preocupările şi posibilităţile de realizare
prin înzestrarea cu aparatură care i-a permis
chiar realizarea de piese unicat sau de serie
mică, inclusiv prototipuri care nu odată au relevat
capacitatea inventivă a românilor şi în domeniul
înzestrării cu tehnică de luptă. Brevetele sunt o
concludentă mărturie a acestor realizări.
Consemnăm că în anul 1877, când
Armata Română era implicată nemijlocit,
atât în apărarea propriului teritoriu, cât şi în
asigurarea unor servicii de garnizoană la sudul
Dunării pentru a facilita armatei ruse acţiunile
pe direcţiile principale de atac împotriva oştirii
otomane, ca apoi la chemarea ducelui Nicolae
să se alăture exemplar la atacarea, asedierea
din zona de operaţiuni de la Plevna, iar după
28 noiembrie 1877 să i se atribuie lichidarea
rezistenţei concentrărilor de trupe aflate la vest
de Plevna. Momentul încetării ostilităţilor a
găsit-o în acţiunea de cucerire a fortificaţilor de
la Vidin. Presa a informat publicul că în cadrul
Arsenalului Armatei se lucra la o armă nouă.
A fost o ştire la care ulterior nu s-au oferit alte
amănunte.
Este demn de remarcat că din primele
momente ale existenţei s-au asigurat condiţii ca
ideile originale să fie valorificate, multe ajungând
să fie invenţii sau îmbunătăţiri substanţiale la
brevetele achiziţionate din străinătate. Au existat
însă şi bune rezultate care au fost blocate de
politicianismul timpului, de in te resele eco nomice
ale unor per soane, societăţi, preferându-se
importarea unor produse, cât de cât similare, dar

Militaria
dovedite ulterior
cu eficienţă scăzută.
Asemenea
cazuri au generat
drame personale,
expatrieri.
La începutul
deceniului nouă
în concordanţă
cu statutul
dobândit de stat
Coroana Regelui Carol I independent
şi hotărârile
adoptate la 14 martie 1881 de Parlamentul ţării,
România a fost declarată regat. Pentru 10 mai
1881 zi solemnă de învestire a prinţului regent
Carol I cu titlu de rege, Arsenalului Armatei i-a
revenit onoranta misiune de a realiza coroana
regală.
S-a recurs la un material care deosebea
radical noua coroană de cele care în decursul
veacurilor au fost făurite din aur şi pietre scumpe
pentru conducătorii lumii. Regele Carol I a cerut
ca respectiva coroană să respecte elementele
constitutive conform normelor heraldice, însă
metalul să fie oţelul din compunerea unui tun
capturat de la armata otomană la 1877.
În decursul deceniilor care au urmat
Războiului de Independenţă, Arsenalul
Armatei a avut rolul şi de custode temporar al
relicvelor capturate, a celor scoase din uz din
dotarea armatei române sau donate de diverse
instituţii sau persoane. Exemplificăm cu unul
Drapelul înmânat de domnul Alexandru Ioan I Cuza unei
unităţi militare. Are în zona centrală simbolurile heraldice ale
Ţării Româneşti şi Moldovei dominate de coroana princiară
Calendarul tradiţiilor militare 2011
din drapelele tezaurizate la timpul respectiv la
Arsenalul Armatei.
Relicvele adunate şi atent conservate urmau
să fie zestrea viitorului Muzeu Militar Naţional.
Expoziţia Generală Română din anul 1906
a valorificat multe din aceste mărturii
expunându-le la loc de cinste şi a reactualizat
necesitatea unui muzeu naţional, evocator al
faptelor de arme întru apărarea fruntariilor ţării.
Construcţia Arsenalului Armatei a fost
ridicată în anii domniei lui Alecsandru Ioan I
Cuza pe vatra fostei „Curţi Arse” ocupând o
mare suprafaţă de teren delimitată de străzile
Mihai Vodă, Uranus, Fonteriei, 13 Septembrie,
Cazărmii, Bateriilor, Sfinţii Apostoli, Sapienţei.
Acest vast domeniu militar era înconjurat de un
impunător zid de cărămidă a cărei decoraţiune
superioară (neogotică) amintea de sistemele
fortificate ale veacurilor apuse. A fost maniera
folosită de o serie de arhitecţi din anturajul
arhitectului restaurator I. Schlatter care a
folosit-o şi la „restaurarea” mănăstirii Tismana.
Intrarea principală la Arsenalul Armatei era prin
strada Uranus.
Carte poştală ilustrată folosită la începutul secolului XX
redând clădirile Arsenalului Armatei de la limita străzii Uranus
pe care circulă un tramvai tras de un cal
O altă intrare secundară era pe strada Mihai
Vodă, la curba care conducea traiectul acestei
căi rutiere spre strada Uranus.
În al şaptelea deceniu al secolului XIX
s-a declanşat un mai vechi deziderat al celor
preocupaţi de propăşirea economică. S-a trecut
în 1864 la construirea pe platoul de la Filaret a
gării omonime, ca loc de pornire a liniei ferate
din Bucureşti spre Giurgiu. Lucrările au fost
finalizate la 19 octombrie 1869 când primul
177

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
Poarta secundară de la Arsenalul Armatei care asigura
intrarea/ieşirea prin str. Mihai Vodă a vehiculelor care
transportau materiile prime sau produsele finite. Fotografie
realizată în timpul acţiunii de demolare a construcţiilor
din curtea fostului arsenal
tren tractat de locomotiva „Călugăreni”a părăsit
peronul gării Filaret îndreptându-se spre oraşul
Giurgiu, port la Dunăre.
Ulterior s-a procedat la realizarea unei legături
feroviare între gara de la Filaret şi noua gară din
zona nordică a oraşului numită iniţial Târgovişte.
Aceasta a fost inaugurată la 13/25 septembrie
1872. A fost prilejul realizării şi a unei gări intermediare
şi a unor conexiuni cu unităţi economice,
industriale amplasate limitrof acestei linii. O astfel
de derivaţie a fost adusă în incinta Arsenalului
Armatei venind dinspre Ansamblul Antrepozitelor
Vămii. Din acel moment aprovizionarea cu materii
prime ca şi expedierea produselor finite s-a
realizat predilect pe calea ferată.
În contextul metamorfozării terenului fostei
curţi domneşti vechiul paraclis Sf. Ecaterina al
178
reşedinţei domnului Alexandru Ipsilanti, distrus
la incendiul din 1812 împreună cu restul Curţii, a
fost transformat în Pulberăria Armatei.
Arsenalul Armatei a fost permanent o
efectivă şcoală, pepinieră formatoare a valoroşi
tehnicieni care au format la rându-le pe cei din
generaţiile mai tinere care, treptat, au generat noi
stabilimente cu menirea de a asigura înzestrarea
Armatei Române. Acestea au fost amplasate în
diverse alte localităţi. Exemplificăm cu Arsenalul
din Târgovişte care, din 1874, a avut contribuţii
bine apreciate la înzestrarea armatei.
Buna pregătire profesională, disciplina,
competitivitatea, interesul de a studia piesele
produse în terţe alte stabilimente, sesizând
calităţi, dar şi limite, au generat adeseori
îmbunătăţiri radicale pieselor aduse spre a le
îmbunătăţi parametrii.
În primul deceniu al secolului al XX-lea
Arsenalul Armatei a găzduit şi lucrările întreprinse
de inginerul Aurel Vlaicu pentru realizarea
aparatului de zbor „Vlaicu 1”.
Din Arsenalul Armatei s-a desprins în
secolul XX Arsenalul Aeronautic.
În condiţiile Primului Război Mondial,
utilajele şi personalul au cunoscut calea
retragerii în Moldova, contribuind la întreţinerea,
repararea tehnicii în dotare, la asamblarea noilor
piese care au intrat, în anul 1917, în folosinţa
trupelor române, reintegrarea prin adaptare
a unora din capturi pentru folosinţa armatei
române. După război, condiţiile economice
au marcat şi activitatea Arsenalului Armatei.
Momentul de dificultate din anul 1932 a dus
la încetarea temporară a activităţii, impunând
ca forul legislativ să ia în dezbate, la 18 iunie,
această problemă. Anii care au urmat au fost în
concordanţă cu evenimentele premergătoare
noii conflagraţii în pregătire predilect de către
Târgovişte, clădirile Arsenalului Armatei ajunse după 1989 o ruină

Militaria
Inginerul proiectant, constructor Aurel Vlaicu
pilotând aparatul de zbor „Vlaicu 1”
toate marile state. Ca măsură preventivă utilajele
şi personalul, în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial, au fost dispersate în diverse localităţi
din zona subcarpatică, multe din acestea
evoluând ulterior ca unităţi industriale creatoare
de utilaje pentru refacerea economiei naţionale
şi care, treptat, au devenit unităţi producătoare
Calendarul tradiţiilor militare 2011
de utilaje performante solicitate şi apreciate şi de
beneficiarii străini.
Vatra Arsenalului şi a cartierelor limitrofe
au fost atent cercetate în cadrul unei ample
campanii arheologice din deceniul al şaselea a
veacului XX. Au fost chiar salvate şi parţial
conservate o serie de importante relicve.
Amin tim în acest sens Vatra de cult a geţilor
din curtea Ansamblului istoric Mihai Vodă,
tunelurile din partea vestică ale platoului spre
strada Cazărmii.
Pe parcursul anilor această zonă colinară,
dominând cornişa Dâmboviţei, a fost „uzurpată”
de diverse construcţii care s-au infiltrat în imediata
apropiere a zidurilor acestui stabiliment. După
cel de-Al Doilea Război Mondial spaţiile fostului
arsenal au servit mulţi ani ca dură închisoare de
tranzit prin care noul regim impus de eliberatoriiocupanţi
a realizat înlăturarea multora din cei
consideraţi incomozi procesului de stalinizare
şi sovietizare a ţării. Din aprilie 1964 spaţiile au
fost folosite de diverse instituţii centrale. După
cutremurul din 1977 s-a trecut aici la atente
cercetări arheologice cu importante rezultate
Tuneluri şi bifurcări din zona Cazărmii. Cronicarii din vremea lui Caragea Vodă afirmau că acesta se plimba pe sub pământ
cu o caleaşcă trasă de patru cai, de la Palatul Cotroceni şi până la Curtea din „Dealul Spirii”
179

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
Demolările, translatările clădirii Sinodului Bisericii Ortodoxe
Române din zona Mănăstirii Antim, a cărei incintă a fost
diminuată şi văduvită de unele componente
ce reliefau prezenţa omului pe acest teritoriu de
aproape 3000 de ani. Din păcate, a intervenit
blocarea lucrărilor, iar siturile arheologice au
ajuns sub şenilele buldozerelor şi apoi la gropile
de gunoi ale oraşului. Cu o grabă specifică
epocii, s-a trecut la o demolare a construcţiilor
fără ca discernământul să permită, selectiv,
180
celor de specialitate, să participe la salvarea
unor componente arhitecturale, decorative.
Palatul Parlamentului fotografiat în toamna
anului 2010 din elicopter dinspre est. În prim
plan spaţiul verde cuprinde arealul fostului
ansamblu istoric Mihai Vodă şi clădirile ce
erau pe axul străzii Uranus. Sunt prezente,
flancând aleea care cade perpendicular pe
strada Izvor, cele patru monumente evacuate
provizoriu din Piaţa Universităţii pe perioada
lucrărilor la realizarea pasajului subteran pentru
automobile. Pentru monumentul Mihai Viteazul
este o prezenţă solicitată de opinia publică în
momentele premergătoare amplasării în Piaţa
Academiei devenită ulterior a Universităţii, când
punctul de vedere al domnitorului Carol I a impus
soluţia amplasării în zona centrală. În planul doi,
spre nord de Palatul Parlamentului se remarcă
vegetaţia limitrofă construcţiei, azi la „subsol”
a fostului stadion A.N.E.F. devenit după 1948
stadionul Republicii, ca după 1984 să cunoască
tratamentul realizării platoşei de beton cu menire
Piaţa Arsenalului spre str. Izvor. În stânga, clădirea Ministerului Apărării Naţionale. În dreapta terenul care, până la demolările
deceniului al nouălea din secolul XX, a găzduit clădirile unor instituţii militare ca Tipografia, Muzeul Militar Central. Era alături Stadionul
A.N.E.F. care a fost ridicat în imediata apropiere a Arsenalului Armatei. A fost inaugurat la 9 mai 1926, ca loc pentru desfăşurarea
pregătirii practice a tineretului studios al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Cu prilejul inaugurării au avut loc două meciuri de
rugbi între o selecţionată a armatei franceze şi reprezentativa României, competiţiile având loc la 9 şi 10 mai. (Constantin Zamfir,
în „Magazin Istoric”, Bucureşti, ianuarie 2005, p. 19). După 1948 a devenit Stadionul Republicii ca loc de desfăşurare predilectă a
competiţiilor atletice, inclusiv cele internaţionale. Pista era apreciată la superlativ de sportivii competitori, facilitându-le obţinerea de noi
recorduri. Prin lucrările de metamorfozare a zonei întreaga lui suprafaţă, inclusiv tribunele au fost acoperite cu un masiv planşeu
de beton. După 1990, prin dotarea cu rafturi, a devenit temporar depozit de carte, impropriu pentru un asemenea scop

Militaria
de protecţie în caz de bombardament, inclusiv
atomic. Alături este terenul de circa 11 ha.
atribuit edificării Catedralei B.O.R. În planul doi,
dar în partea stângă a Palatului Parlamentului
cu deschiderea spre axul Bd. Unirii se remarcă
amenajările terasate, Piaţa Constituţiei, suita de
Calendarul tradiţiilor militare 2011
blocuri cu menire de a găzdui o serie de ministere
şi alte instituţii departamentale ale guvernului.
Pe această „tabula rasa” rezultată a la „Nero”
s-a trecut la începerea, în deceniul următor, a
construcţiilor pentru realizarea noului Centru Civic
cu o suită de blocuri, menite a găzdui instituţiile
statului având ca element central Casa Republicii
devenită, după înlăturarea regimului Nicolae
Ceauşescu, Palatul Parlamentului României.
În acest Centru Civic, suita de blocuri avea
menirea de a fi într-o concordanţă cu Casa
Republicii. Erau viitoare sedii ale ministerelor.
Un asemenea minister a fost ridicat pe piemontul
cornişei flancat de strada Izvor, cu baza sportivă,
având acces dinspre strada dr. Staicovici.
N-au dispărut numai construcţiile, ci şi
configuraţia reliefului terenului şi vegetaţia.
În acest năprasnic iureş demolator au dispărut,
unele iraţional mutate, din spaţii consacrate, au
fost înlăturate o serie de simboluri de for public.
Ne referim la Ansamblul istoric Mihai Vodă, a
unor biserici declarate monumente istorice,
Monumentul Eroilor pompieri şi infanterişti, dar
şi la busturile care se aflau în faţa Cazărmii din
strada 13 Septembrie 1848.
Piaţa Arsenalului spre str. Izvor. În stânga, clădirea Ministerului Apărării Naţionale. În dreapta terenul care, până la demolările deceniului
al nouălea din secolul XX, au găzduit clădirile unor instituţii militare ca Tipografia, Muzeul Militar Central. Era alături Stadionul A.N.E.F.
care a fost ridicat în imediata apropiere a Arsenalului Armatei. A fost inaugurat la 9 mai 1926, ca loc pentru desfăşurarea pregătirii
practice a tineretului studios al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică. Cu prilejul inaugurării au avut loc două meciuri de rugbi între
o selecţionată a armatei franceze şi reprezentativa României, competiţiile având loc la 9 şi 10 mai. (Constantin Zamfir, în „Magazin
Istoric”, Bucureşti, ianuarie 2005, p. 19). După 1948 a devenit Stadionul Republicii ca loc de desfăşurare predilectă a competiţiilor
atletice, inclusiv cele internaţionale. Pista era apreciată la superlativ de sportivii competitori, facilitându-le obţinerea de noi recorduri.
Prin lucrările de metamorfozare a zonei întreaga lui suprafaţă, inclusiv tribunele au fost acoperite cu un masiv planşeu de beton.
După 1990, prin dotarea cu rafturi, a devenit temporar depozit de carte, impropriu pentru un asemenea scop
181

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
O altă fotografie a surprins un moment
din acţiunea demolatoare a vetrei Arsenalului,
imaginea din prim plan a înregistrat dispariţia
unuia din pavilioanele ce a servit în ultimii ani
de existenţă pentru a găzdui Garnizoana M.A.I.
şi chiar un restaurant-cantină pentru personalul
182
Acuarelă realizată
de arhitectul Gheorghe
Leahu în momentele
premergătoare declanşării
acţiunilor distructive
ale ansamblului. Pictorul
şi arhitectul
le-a integrat acuzator
în paginile cărţii
„Bucureştiul dispărut”
M.A.I., a gardului înconjurător cu respectiva
poartă secundară care asigura accesul dinspre
strada Mihai Vodă. În planul doi este ceea ce a
rămas după prăbuşirea prin dinamitare a zidurilor
clădirii Muzeului Arhivelor edificată după proiectul
arhitectului Petre Antonescu. În plan îndepărtat,
Utilajele în acţiune au înlăturat clădirile şi zidul de incintă, inclusiv cea de-a doua poartă. În planul doi, fostul Ansamblu istoric
Mihai Vodă după dinamitarea clădirii Muzeului Arhivelor. În plan îndepărtat, coiful palatului „Ligii Culturale”. Fotografia Porţii
secundare care asigura accesul la Arsenalul Armatei dinspre strada Mihai Vodă

Militaria
prin înlăturarea construcţiilor patrulaterului incintei,
aripa vestică, se remarcă dincolo de albia râului
Dâmboviţa construcţia Palatului „Ligii Culturale”
proiectat de arhitectul Ioan D. Trajanescu.
În centrul curţii ansamblului, Biserica
încadrată de schela metalică în momentele
pregătitoare şi premergătoare translatării împreună
cu turnul clopotniţă, operaţiune „salvatoare”
efectuată de echipa de specialişti
coordonaţi de inginerul dr. Eugen Iordăchescu.
Alături de clopotniţă (spre nord) parterul şi etajul
fostei case domneşti.
Pentru cinstirea Eroilor acestei importante
întreprinderi naţionale, în deceniul al patrulea al
secolului trecut, a fost realizat Monumentul Eroilor
Arsenalului. A fost amplasat în faţa principalei
porţi. Intrarea în Arsenal se făcea printr-o clădire
impunătoare (Cazarma Alexandria), ce a suferit
unele modificări la faţadă de-a lungul timpului.
În 1863 a fost construită Cazarma Alexandria,
costând 343.000 lei, care găzduia Batalionul I de
vânători.
Cazarma avea intrarea prin str. Uranus în
zona înălţimii maxime a terenului platoului, unde
a avut loc confruntarea din 13 septembrie 1848
şi unde, la 1901, a fost amplasat monumentul
cinstirii Eroilor pompieri şi infanterişti. Monumentul
era o coloană având în vârf un glob pe
care se afla un vultur cu aripile desfăcute.
Coloana era încadrată de ţevi de tun.
Solemnitatea sfinţirii monumentului a avut
loc în iulie 1937. Considerăm necesară acum
Calendarul tradiţiilor militare 2011
O interesantă acuarelă
realizată la 1855 de
un anonim redă curtea
interioară a unei din
cazărmile din incinta
viitorului Arsenal
al Armatei. Este o
construcţie dispusă
pe trei laturi având un
subsol, parter
cu o verandă
cu arcade largi
şi un etaj cu geamlâc.
Pe latura stângă este
parţial surprinsă
şi o construcţie joasă
numai cu parter.
În partea dreaptă
a curţii o fântână
cu un acoperiş
în formă de coif
marcarea existenţei acestei unităţi prin refacerea
monumentului care ar înnobila colina, terasele
cu verdeaţă ale Palatului Parlamentului.
Pe calea 13 septembrie se afla o lungă
clădire, cu etaj, respectiv cazarma Regimentului
de Gardă 6 „Mihai Viteazul”. În faţa ei se afla
un monument paralelipipedic împodobit cu
o sabie metalică, dedicat soldaţilor căzuţi în
Primul Război Mondial (foto Gh. Leahu), precum
şi bustul dedicat cinstirii eroului de la 1877
Monumentul Eroilor din faţa Cazărmii din Calea 13 Septembrie
183

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Militaria
Constantin Ene, modelat de sculptorul Oscar
Spaethe şi dezvelit în anul 1915.
Continuând imaginara căutare a fostelor
construcţii, ne îndreptăm spre actuala Piaţă
a Arsenalului, fosta piaţă Puişor. La limita
clădirii cazărmii Regimentului de Gardă era
grupul de clădiri ce încadrau o altă fostă mare
cazarmă care, după cel de-Al Doilea Război
Mondial, după o etapă tranzitorie în clădirea din
Bd. Nicolae Bălcescu, a ajuns să prezinte
publicului patrimoniul Muzeului Militar Central.
Erau spaţiile ce aveau adresa: strada Izvor
184
nr. 137. Era un complex care integra diverse
construcţii dar şi un vast teren pe care, de la pinii
cândva plantaţi, s-a ajuns la o extindere naturală
care coabita în mod fericit cu piesele de artilerie
de mari proporţii al sectorului în aer liber,
expunerea degajată a pieselor având avantajul
că permitea o vizionare a tuturor componentelor.
Clădirea cu parter şi etaj, avea în zona
centrală o supraetajare. La preluarea de către
muzeu ea fusese adaptată pentru un logic flux
de vizitare, punând în evidenţă valoarea şi
varietatea patrimoniului muzeistic.
Faţada clădirii care între anii 1959-1985 a găzduit Muzeul Militar Central. Atât tunurile care flancau treptele scării de acces,
cât şi ţevile de tun expuse la verticală aveau o menire premergătoare şi pregătitoare de natură psihică întru mobilizarea atenţiei
viitorilor vizitatori în parcurgerea circuitului secţiilor, relevând evoluţia în timp a armatei

12
Efemeride

CRONOLOGIA ISTORIEI
ARTILERIEI ŞI RACHETELOR
ANTIAERIENE ROMÂNE
General-maior (r) prof.univ.dr. Visarion NEAGOE
Colonel drd. Nicuşor MOLDOVAN
Artileria antiaeriană a apărut din necesităţi
impuse de evoluţia fenomenului război, în
condiţiile în care lupta armată - componentă
principală a acestuia - şi-a extins sfera de
desfăşurare în spaţiul aerian prin utilizarea în
scopuri militare a mijloacelor de zbor, căpătând
astfel o a treia dimensiune, pe lângă cele
determinate de uscat şi mare.
În mod logic, potrivit principiului „armă contra
armă”, artileria antiaeriană s-a născut, aşadar,
din nevoia resimţită spre sfârşitul secolului 19 şi
începutul celui actual de a combate aeronavele
inamice, devenite extrem de primejdioase pentru
securitatea centrelor populate, platformelor
industriale şi zonelor de operaţii militare.
Apariţia concretă a mijloacelor de luptă
specifice artileriei antiaeriene, respectiv, a
tunului, mitralierei şi aparaturii artileristice, a
fost posibilă, însă, datorită desfăşurării revoluţiei
tehnico-ştiinţifice conturată la începutul secolului
al XIX - lea şi care a influenţat substanţial atât
evoluţia mijloacelor de luptă, cât şi arta de a
purta războiul.
1913 - a apărut prima reglementare în
domeniul apărării antiaeriene, respectiv, „Legea
privind organizarea aeronauticii”.
1914 - a fost întocmit studiul intitulat „Situaţia
cu armament în armată”, în care se menţiona că
dotarea oştirii române cu armament, tehnică de
luptă, şi muniţii pe linia apărării antiaeriene era
ca şi inexistentă.
1914 - Marele Stat Major a avut pe agenda
de lucru o temă intitulată „Studiul asupra apărării
antiaeriene a capitalei şi a zonei interioare”.
186
1914 - a fost elaborat „Planul pentru
completarea armatei cu material de război”, în
care se prevedea şi introducerea în înzestrare a
unor tunuri antiaeriene cu muniţia aferentă.
- a apărut „Regulamentul asupra organizării
şi funcţionării comandamentului şi serviciilor
Cetăţii Bucureşti în vederea pregătirii mobilizării
şi trecerii la stările de război şi asediu”, în care
era menţionată şi necesitatea realizării protecţiei
împotriva loviturilor din aer.
- 22 decembrie - s-a încheiat un contract cu
firma italiană „Vickersterni Spezia” pentru importul
a 4 tunuri antiaeriene de 75mm „Deport”.
1915 - a fost constituit, în cadrul Direcţiei
Generale de Armament şi Muniţii de pe lângă
Ministerul de Război, un birou destinat a se
ocupa de procurarea bazei materiale a apărării
antiaeriene.
- au fost repartizate tunuri şi mitraliere
terestre la unele stabilimente artileristice pentru
îndeplinirea unor misiuni antiaeriene.
- 15 ianuarie - a fost semnat un contract
cu firma italiană „Societatea Perla Fabricazione
de Prietteli – Torino” pentru asigurarea muniţiei
necesare tunurilor antiaeriene.
- 18-21 martie - s-a încheiat „Convenţia
româno-franceză pentru import tehnică militară”
în care erau incluse şi tunuri A.A. cal. 75mm
„Puteaux”.
- 15 aprilie - au intrat în vigoare „Instrucţiunile
privitoare la apărarea stabilimentelor, depozitelor
de muniţii şi altor obiective”, care cuprindeau
măsuri active/pasive de apărare împotriva
inamicului aerian.

Efemeride
Locotenent-colonel Ştefan Burileanu şi tunul adaptat
pentru trageri antiaeriene realizat de el
- 15 septembrie - a fost înfiinţat Corpul de
aviaţie român, prin care s-a pus bazele realizării
uneia dintre componentele importante ale apărării
ţării împotriva atacurilor aeriene.
1916 - a fost adoptată hotărârea Marelui
Stat Major, care preciza că pentru acoperirea
necesarului de tunuri antiaeriene, parte din
artileria de cetate dispusă în forturi va fi făcută
disponibilă, apoi transformată şi adaptată pentru
trageri contra aeronavelor.
- pentru executarea modificărilor la tunurile
de 75mm Md. 1880, misiunea a fost încredinţată
Arsenalului Armatei, iar pentru cele de 57mm
locotenent-coloneilor Ştefan Burileanu şi Gabriel
Negrei.
- Corpul Apărării Antiaeriene figura cu o
compunere mai dezvoltată decât cea realizată
în ziua de 15.08.1916, dar care era în curs de
completare, în raport cu asigurarea tehnică şi a
pregătirii efectivelor.
- a fost materializată concepţia generală
elaborată de către Marele Stat Major privitoare la
întrebuinţarea materialului de artilerie recuperat
din forturi şi destinat, după adaptările necesare,
pentru misiuni de apărare contra aeronavelor.
- planul de mobilizare a armatei pentru
anii 1916-1917 prevedea o situaţie detaliată a
artileriei antiaeriene, inclusiv a mitralierelor şi
proiectoarelor.
- apărarea antiaeriană a ţării se afla în
perioada de organizare, pregătire a efectivelor şi
intrare succesivă în dispozitiv de luptă, dispunând
de un minimum necesar de forţe şi mijloace.
- 01 martie - a intrat în vigoare „Planul de
mobilizare a ar matei pentru perioada 1916-1917”,
în care Marele Stat Major a cuprins structura
Calendarul tradiţiilor militare 2011
organizatorică a apărării antiaeriene şi efectivele
necesare (a fost înscris şi încadrat „Serviciul
Apărării Capitalei Contra Aeroplanelor”, prima
structură organizatorică de profil din armata
română).
- 14 mai - în baza ordinului Marelui Stat Major
s-a hotărât ca pregătirea personalului necesar
încadrării tunurilor antiaeriene să se realizeze
prin concentrări la unităţile şi în dispozitivele
în care acestea urmau să acţioneze în caz de
necesitate.
- 15 aprilie – Marele Stat Major a hotărât
înfiinţarea unei „Şcoli de tragere cu tunul
antiaerian calibru 75mm”.
- aprilie-mai - au fost gata primele tunuri şi
platforme de trageri antiaeriene, care au fost
întrebuinţate pentru instruirea efectivelor.
- 23 iunie - Marele Stat Major a hotărât
înfiinţarea unei şcoli de tragere în Bucureşti pentru
tunurile de 57mm sistem Burileanu şi Negrei.
- 25 iulie - comandantul Cetăţii Bucureşti,
generalul de divizie (r.) Mihail Boteanu, care avea
în subordine şi Serviciul Apărării Capitalei Contra
Aeroplanelor, a fost investit cu responsabilitatea
ca, până la 15.08.1916, să organizeze apărarea
Capitalei.
- 09 august - după semnarea „Convenţiei
militare dintre România şi Antanta” din
04.08.1916, Marele Stat Major a constatat că
sunt întrunite condiţiile pentru ca în armata
română să ia fiinţă o nouă specialitate, în fapt o
nouă armă Corpul Apărării Antiaeriene (acest
corp era reprezentat de artileria antiaeriană).
- 14 august, orele 21.00 - prin ordinul de
mobilizare cu nr. l.D. 2784, transmis în toată
armata, a fost transmis ordinul de înfiinţări la
mobilizare, care cuprindea şi Corpul Apărării
Antiaeriene.
- 15 august - în jurnalul de operaţii al
Comandamentului Cetăţii Bucureşti se menţiona
că această structură organizatorică a părării
antiaeriene a fost găsită „funcţionând”, ceea ce
constituie un fapt cu relevanţă aparte privind
oficializarea existenţei în armata română a armei
artilerie antiaeriană.
- unitatea de artilerie antiaeriană, atestată
documentar în ziua de 15.08.1916 ca fiind în
funcţiune, consfinţeşte apariţia în structura
armatei române a unei noi arme, artileria
antiaeriană.
187

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 19 septembrie – Bateria de artilerie
antiaeriană înzestrată cu tunuri italiene Deport,
repartizată la 16.08.1916 Armatei a 3-a, pe timpul
executării manevrei de la Flămânda, a doborât
un avion german.
Această primă victorie antiaeriană,
materializată în doborârea unui avion, a rămas
un eveniment cu mare rezonanţă în amintirea
artileriştilor antiaerieni. Comandantul bateriei,
locotenentul Constantin Constantin a fost
decorat cu ordinul „Coroana României” în gradul
de cavaler, iar elevul-plutonier Limburg Dumitru
a primit medalia „Bărbăţie şi Credinţă”.
- 14 septembrie - căpitanul Ciurea Gheorghe,
comandantul Corpului Apărării Antiaeriene a
fost chemat la Marele Cartier General pentru a
raporta starea apărării contra aeroplanelor.
- 27 octombrie - comandantul Cetăţii
Bucureşti, generalul de divizie Mihail Boteanu a
prezentat ministrului de război un raport amplu
asupra apărării contra aeronavelor, în care s-a
arătat că „apărarea antiaeriană a Capitalei este
insuficientă”.
- 16-30 octombrie - potrivit înţelegerii între
guvernul român şi cel francez, misiunea militară
franceză în România, condusă de generalul
Henri-Mathias Berthelot a studiat situaţia apărării
antiaeriene a României.
- 30 octombrie - Marele Cartier General
Român a emis Ordinul nr. 2795 prin care s-au
stabilit unele măsuri de îmbunătăţire a apărării
contra aeroplanelor, care urmau să fie aplicate
în două etape.
- octombrie 1916 - s-a hotărât ca Serviciul
de Apărare a Capitalei Contra Aeronavelor,
188
Tunul calibru 75 mm, Md. 1880, adaptat
pentru trageri antiaeriene
practic, Corpul Apărării Antiaeriene (în unele
documente apărea „Direcţiunea pentru apărarea
antiaeriană”), comandat de generalul de divizie
Mihail Boteanu să treacă în subordinea Marelui
Cartier General.
- 31 decembrie - potrivit Ordinului nr. 22 al
Ministerului de Război, generalul Ion Raşcu a fost
numit comandantul Cetăţii Bucureşti, locotenentul
Matak Dumitru a fost numit comandant al apărării
antiaeriene a punctului sensibil laşi, iar locotenentcolonelul
Nicolae Opran a fost numit Comandant
al Corpului Apărării Antiaeriene.
1917 - s-a înfiinţat Şcoala specială de
tragere antiaeriană a ofiţerilor al cărui
comandant era maiorul Humbert.
- creşterea mobilităţii artileriei antiaeriene
s-a realizat prin asigurarea unor mijloace de
transport adecvate (organizarea a două trenuri
antiaeriene: unul cu tunuri calibru 57mm şi altul
cu tunuri calibru 75mm).
- 08-11 februarie - Corpul Apărării Antiaeriene
a trecut din subordinea Marelui Cartier General
în cea a Inspectoratului General al Artileriei, în
structura căruia artileria antiaeriană va rămâne
până în anul 1923.
- 01 aprilie-04 noiembrie - s-a executat
pregătirea personalului pentru materialul
românesc de 57mm în cadrul şcolii de trageri
antiaeriene care a funcţionat la Stolnici-Paşcani.
- 20 iunie - în raportul locotenent-colonelului
Nicolae Opran, comandantul Corpului Apărării
Antiaeriene, erau prezentate, sintetic, principalele
realizări ale peri oadei de reorganizare a artileriei
antiaeriene.
Primul aeroplan german doborât de artileria antiaeriană
română la 19 seprtembrie 1916 cu un tun Deport

Efemeride
- iulie-septembrie - acţiunile duse de
artileria antiaeriană au cunoscut o arie spaţială
şi temporală relativ întinsă, victoriile dobândite
au consfinţit locul şi rolul artileriei antiaeriene
între celelalte arme active ale armatei române,
adăugând noi pagini de glorie în istoria militară a
poporului român.
- septembrie 1917 -materialul întrebuinţat
pentru executarea tragerilor consta în 70 de
tunuri de 75mm, 76 de 57mm, 23 de mitraliere
antiaeriene şi 12 proiectoare, toate repartizate
între cele două armate şi zona interioară.
- noiembrie 1917 - (odată cu încheierea
armistiţiului) - Corpul Apărării Antiaeriene a fost
demobilizat şi a rămas ca structură organizatorică
permanentă sub denumirea „Divizionul de
artilerie antiaeriană”.
1918, 22 noiembrie - 01 iulie - s-a executat
pregătirea personalului pentru materialul francez
de 75mm în cadrul şcolii de trageri antiaeriene
care a funcţionat la Ciornei-laşi.
- toamna 1918 - din materialul capturat de
la armata rusă s-au organizat două baterii de
autotunuri de 76,2mm, care au intrat în organica
Divizionului de artilerie antiaeriană.
- 24 decembrie - Divizionul de artilerie
antiaeriană a fost dislocat la Bucureşti şi a
coordonat permanent cele două baterii pe linia
înzestrării cu tehnică, muniţie şi materiale şi a
completării cu efective.
1920, 01 septembrie - Divizionul s-a
transformat în „Regimentul de artilerie
antiaeriană”, comandat în continuare de către
colonelul Nicolae Opran.
1921 - locotenent-colonelul Gheorghe
Popescu a elaborat un studiu intitulat „Concepţia
de apărare antiaeriană a teritoriului şi a trupelor
de uscat”.
- colonelul Ion St. Negoescu, comandantul
Regimentului de artilerie antiaeriană, a întocmit
un proiect de organizare a artileriei antiaeriene
pentru timp de pace.
- apare pentru prima oară menţionată
existenţa pe navele militare a tunurilor antiaeriene
în fapt, prima atestare documentară a existenţei
apărării antiaeriene a marinei militare.
- s-au făcut propuneri pertinente privind
întrebuinţarea întrunită în apărarea antiaeriană a
aviaţiei de vânătoare şi a mijloacelor terestre de
luptă cu inamicul aerian, organizarea cercetării
Calendarul tradiţiilor militare 2011
spaţiului aerian şi înştiinţarea elementelor
luptătoare asupra apariţiei şi evoluţiei ţintelor
aeriene, precum şi la cooperarea ce trebuia
organizată şi executată continuu între toate
mijloacele care concurau la apărarea antiaeriană
a acestui tip de obiective.
- august - la solicitarea Marelui Stat Major şi
a Inspectoratului General al Artileriei, colonelul
Dimitrie Sturza - comandantul provizoriu al
Regimentului de artilerie antiaeriană a întocmit şi
înaintat un memoriu cu un conţinut asemănător
studiului elaborat de locotenent-colonelul
Gheorghe Popescu.
1922 - locotenent-colonelul Gheorghe
Popescu a prezentat cele mai importante aspecte
legate de destinaţia, misiunile, principiile de
întrebuinţare şi organizare a artileriei antiaeriene
în ampla sa lucrare intitulată sugestiv „Apărarea
antiaeriană”.
1923, martie – Regimentul de artilerie
antiaeriană a trecut din subordinea Inspectoratului
General Tehnic al Artileriei în cea a proaspătînfiinţatului
Inspecto rat General al Aeronauticii.
- 01 aprilie - a fost numit comandant de
regiment colonelul Dimitrie Sturza (funcţie pe
care o va îndeplini până la 01 octombrie 1928).
- 20 aprilie - în compunerea regimentului au
fost introduse trenurile blindate nr. 1, 2, 3 şi 4.
1925 - s-a finalizat înzestrarea Regimentului
de artilerie antiaeriană cu tunuri de câmp
transformate pentru a executa trageri antiaeriene,
ajungându-se la 18 baterii.
Aparatul central de tragere realizat
Ion Bungescu în anul 1925
189

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- ofiţerul inventator Ion Bungescu a realizat
primul model de aparat central de tragere,
deschizând seria unor strălucite invenţii pe
această linie, unele în premieră mondială, care
aveau să conducă la o rapidă evoluţie a artileriei
antiaeriene sub aspectul conducerii şi preciziei
focului.
1926 - la materialul existent s-au adăugat
o baterie de tunuri calibru 76,2mm Md. 1925
„Skoda”, importate din Cehoslovacia şi o baterie
de tunuri calibru 75mm Md. 1925 (remorcă)
importate din Franţa.
1926 - aparatul construit în 1925 a fost
introdus în serviciu, intrând în dotarea bateriilor
de artilerie antiaeriană înzestrate cu tunurile
calibru 76,2mm.
1927 - la ordinul Marelui Stat Major,
Inspectoratul General al Aeronauticii a făcut
propuneri de îmbunătăţire a propriei înzestrări.
1928 - a fost introdus în înzestrarea artileriei
antiaeriene un al doilea model, perfecţionat,
realizat de căpitanul Bungescu.
- datorită necesităţii statuării prin
reglementări legale a acţiunilor şi activităţilor
desfăşurate în cadrul artileriei antiaeriene,
a apărut „Regulamentul provizoriu asupra
instrucţiei de manevră şi luptă a aeronauticii”
(partea a patra a acestuia, intitulată „Apărarea
contra aeronavelor” conţinea prevederi
referitoare exclusiv la Art.A.A.).
- 24 septembrie - pe teritoriul Şcolii de tir
şi bombardament de la Mamaia s-au executat
trageri antiaeriene.
1929 - artileria antiaeriană rămânea cu
acelaşi număr (20) de baterii, ca şi în anul
1927.
- aprilie - din cele 20 baterii de artilerie
antiaeriană existente, s-a organizat încă un
regiment (unitatea existentă se dividea în
două, formându-se Regimentul 1 Artilerie
Antiaeriană, sub comanda colonelului Popescu
Gheorghe şi Regimentul 2 Artilerie Antiaeriană
comandat de colonelul lliescu Traian).
- 25 aprilie - pe stadionul Regimentul 1
Artilerie Antiaeriană s-a desfăşurat solemnitatea
prezentării noului regiment conducerii
Inspectoratului General al Aeronauticii.
- 24 octombrie - Divizionul 1 autotunuri
antiaeriene a participat la „marile manevre
190
Prima baterie de artilerie antiaeriană înzestrată cu tun
cal. 76,5 mm, Md. 1925 „Skoda“, comandată de căpitanul Bungescu
ale corpurilor de armată” din toamna anului
respectiv.
1930 - generalul Alevra propunea ca la
fiecare armată să existe, în afara diferitelor
categorii de aviaţie necesară, câte un regiment de
artilerie antiaeriană, o companie de proiectoare
şi o companie de mitraliere.
- în unele articole publicate în „Revista
Artileriei” şi în „Revista Aeronauticii şi Marinei”,
se demonstra necesitatea existenţei în armata
noastră a unei aviaţii de vânătoare puternice,
performante şi a unei artilerii antiaeriene
înzestrate cu tunuri de calibre diferite, astfel încât
să se realizeze apărarea antiaeriană în întreaga
gamă de înălţimi în care ar putea acţiona aviaţia
atacatoare.
- căpitanul I. Linteş aborda, în articolul
„Nevoia dezvoltării apărării antiaeriene”, mai ales,
problema cooperării între artilerie antiaeriană şi
aviaţie pentru combaterea atacurilor din aer, dar
şi un alt subiect sensibil, respectiv cel al priorităţii
genurilor de armă care concură la apărarea
antiaeriană.
- 08 iulie - prin Decretul nr. 2596, care stabilea
noua ordine de bătaie a Inspectoratului General
al Aeronauticii, în componenţa acestuia apărea
Comandamentul Apărării Antiaeriene, la
comanda căruia a fost numit colonelul Dimitrie
Sturza.
- august - s-a propus comandarea în
străinătate a 25 de baterii de tunuri antiaeriene
calibru 75mm Skoda, urmând ca, ulterior, alte 24
de baterii de acelaşi calibru să fie aduse în locul
aceluiaşi număr de baterii de artilerie antiaeriană
de câmp 75mm (aşadar, un total de 196 tunuri
antiaeriene).

Efemeride
1931 - în artileria antiaeriană română
existau numai 22 de baterii, cu un total de 88
tunuri de 3 calibre (76,5mm, 75mm, 57mm) şi
9 modele diferite, multe dintre ele aflate într-o
avansată stare de uzură (în afară de 5 baterii
Skoda calibru 76,5mm hipo şi două baterii de
tunuri franceze calibru 75mm semifixe, celelalte
piese făcuseră Primul Război Mondial).
- la puţin timp de la înfiinţarea Comandamentului
Apărării Antiaeriene, a fost elaborat
un memoriu asupra apărării contra aeronavelor,
care cuprindea situaţia la zi a mijloacelor din
înzestrare.
- 10 mai - apărarea pasivă a fost inclusă
într-o structură distinctă de conducere la un loc
cu mijloacele active de apărare antiaeriană a
obiectivelor din zona interioară.
- 01 octombrie - la conducerea
Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost
numit colonelul Cartianu Grigore (avansat
general la 15.04.1933).
1932 - s-a înfiinţat Subsecretariatul de
Stat al Aerului - organ central de conducere,
informare şi administraţie a tuturor mijloacelor
aeriene, de apărare contra aeronavelor
şi de protecţie a navigaţiei aeriene de pe
teritoriul naţional (acesta avea în compunere
Comandamentul Forţelor Aeriene, care avea, la
rându-i, în subordine Comandamentul aeronautic
teritorial, 2 comandamente de divizii aeriene,
4 comandamente de escadre aeronautice,
Comandamentul aerostaţiei, Comandamentul
Apărării Contra Aeronavelor cu Regimentul de
apărare antiaeriană, şcolile şi centrele de instrucţie
ale aeronauticii şi apărării contra aeronavelor).
Calendarul tradiţiilor militare 2011
- organele de specialitate din cadrul
Subsecretariatului de Stat al Aerului au elaborat
un set de documente deosebit de importante,
prin care se viza aplicarea unor măsuri din timp
de pace pentru prevenirea surprinderii din aer în
cazul unei eventuale agresiuni.
- 08 iulie - odată cu înfiinţarea Comandamentului
Apărării Aeriene a Teritoriului, în
armata română s-au pus bazele unei noi arme,
cunoscută ulterior ca apărare locală antiaeriană
(A.L.A.), apoi ca protecţie civilă cu atribuţii mult
mai extinse.
- 25 iulie - odată cu înfiinţarea Subsecretariatului
de Stat al Aerului, denumirea
Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost
schimbată în Comandamentul Apărării Contra
Aeronavelor.
- 17 octombrie - locotenent-colonelul Victor
Roată a susţinut la Azuga o expunere cu tema
„Pericolul aerian şi mijloacele de apărare”.
- 01 noiembrie - maiorul Adrian Dimitriu a
susţinut în sala casei culturale „Octavian Goga”
din Ţebea o expunere cu tema „Primejdia aeriană
şi mijloacele de apărare”.
1933, 27 iulie - la conducerea
Comandamentului Apărării Antiaeriene a fost
numit colonelul Popescu Gheorghe.
1934 - au fost elaborate „Instrucţiunile
asupra tragerilor contra aeronavelor”, lucrare
în care erau definite elementele de tragere şi
caracteristicile traiectoriilor, în care se precizau
elementele necesare executării tragerilor
contra aeronavelor, enunţându-se ipoteza
fundamentală.
- 07 martie - comandantul Ap.A.A. a
teritoriului, generalul loan Negoescu, raporta
ministrului Irimescu, la solicitarea Senatului
României, un scurt istoric privind misiunile şi
responsabilităţile Ap.A.A.
Mitralieră antiaeriană Hotchkiss model 1931,
cal. 13,2 mm
1935, ianuarie – guvernul român a anunţat
programul de înzestrare a armatei în care se
prevedea reorganizarea unor uzine şi crearea de
noi întreprinderi pentru fabricarea de armament,
tehnică de luptă, muniţie şi aparatură optică şi
de conducere a focului Art.A.A.
- ofiţerul-inventator Ion Bungescu a reuşit
construirea unui nou model, denumit, „aparat
central simplificat” Md. 1935.
191

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
1936 - în baza prevederilor „Legii privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
Ministerului Aerului şi Marinei”, denumirea
Comandamentului Apărării Aeriene a Teritoriului
s-a modificat, devenind Comandamentul
Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
- la cele două regimentede artilerie
antiaeriană existau 20 baterii de tunuri.
- februarie - s-a înfiinţat Ministerul Aerului
şi Marinei, care avea în organica sa Comandamentul
Forţelor Aeriene, Comandamentul
Apărării Contra Aeronavelor şi Comandamentul
Apărării Antiaeriene a Teritoriului (în această
organizare, Comandamentul Forţelor Aeriene
avea în subordine 3 regiuni aeriene, compuse
din aviaţie, artilerie antiaeriană şi zone de
apărare pasivă a teritoriului).
1937 - Marele Stat Major (secţia a V-a)
a editat lucrarea „Notă explicativă relativ la
conduita şi reacţiunea trupelor faţă de acţiunea
aviaţiei inamice”, material care se adresa trupelor
de uscat.
- noiembrie - au fost constituite grupări
de apărare contra aeronavelor, transformate,
ulterior, în regimente de artilerie antiaeriană.
1938, 28 februarie - în garnizoana Cluj, a
luat fiinţă Reagimentul 3 Artilerie Antiaeriană.
- 01 aprilie - s-a înfiinţat Centrul de Instrucţie
al Apărării Contra Aeronavelor, dislocat în
cazarma Ghencea din Bucureşti.
- aprilie-noiembrie - a avut loc instruirea
cadrelor proprii, profesori şi instructori,
concomitent cu organizarea unui grup mixt,
constituit iniţial din două baterii de tunuri de
75mm Vickers şi una de proiectoare 150cm,
adică din materialele sosite în ţară până la data
respectivă.
- 05 iunie - prin Î.D. nr. 2095 s-a înfiinţat
Brigada 1 apărare contra aeronavelor, al cărei
comandant a fost numit generalul de brigadă
Nicolae Dăscălescu.
- 17 septembrie - în baza unui ordin al
Comandamentului Forţelor Aeriene „La manevrele
regale din acest an, comandamentele şi unităţile
de aeronautică, care vor lua parte, să fie organizate
cât mai apropiat de efectivele de război pentru
apărarea antiaeriană, se vor concentra premilitari
şi miliţieni din zona manevrelor”.
- toamna - a apărut aparatul central „maior
Bungescu, Md.1938”, sub formă de prototip
192
Schiţa unui tun antiaerian destinat marinei militare
care a fost omologat în anul 1939. (acesta avea
să fie introdus în dotarea bateriilor de artilerie
antiaeriană de 75mm Vickers).
A fost înfiinţată Şcoala de subofiţeri de
artilerie antiaeriană.
1938-1940 - unităţile de artilerie antiaeriană
au fost dotate cu tunuri calibru mijlociu de 88mm
Krupp de fabricaţie germană, cu materialul
de 40mm Bofors de provenienţă suedeză,
precum şi cu tunuri de 20mm Oerlikon elveţiene
(de asemenea, au fost importate mitraliere
antiaeriene de calibru 13,2mm, proiectoare de
150cm Siemens şi Nedalo, precum şi de 60cm
uşoare, telemetre şi altimetre stereoscopice cu
baza 4 şi, respectiv 5m).
S-a trecut la fabricarea în ţară a tunurilor
antiaeriene calibru 75mm Md. Vickers englez,
calibru 37mm Rheinmetall, a ţevilor pentru
piesele de 88mm Krupp, a muniţiei şi aparaturii
de teleindicaţie (tot în ţară au fost produse
telemetre, altimetre, lunete, cadrane pentru
ochire, aparate centrale Vickers-Predictor şi
„mr. Bungescu”).
1939 - au intrat în înzestrare tunurile de
37mm Rheinmetall germane şi tunurile de 25mm
Hotchkiss franceze.
- în cadrul centrului de instrucţie au fost
înfiinţate, Şcoala de ofiţeri de rezervă de artilerie
antiaeriană (cu elevi ai Şcolii Politehnice), Şcoala
de Pregătire Militară, precum şi Şcoala de Ofiţeri
de rezervă - curs normal.
- 03 martie - cu nr. 938, a fost aprobată „Legea
pentru apărarea antiaeriană activă şi pasivă a
teritoriului”.
- 13 martie - a fost elaborată concepţia de
apărare antiaeriană a ţării de către o comisie compusă
din generalul adjutant Paul Teodorescu -

Efemeride
ministrul Aerului şi Marinei, generalul adjutant
Ion Stoicescu - coomandantul forţelor aeriene,
generalul de brigadă Gheorghe Popescu -
comandantul apărării contra aeronavelor,
generalul de brigadă Constantin Telemac -
comandantul apărării antiaeriene a teritoriului,
generalul de brigadă Nicolae Dăscălescu,
comandantul Brigăzii A.CA., colonelul Ion
Andronescu - comandantul Grupării 1 A.C.A. şi
maiorul Ion Bungescu - comandantul Centrului
de Instrucţie al A.C.A.
- 13 iulie - cu numărul 2806, a fost aprobată
Concepţia de apărare antiaeriană a ţării.
- 21 septembrie - s-a înfiinţat Comandamentul
Militar al Capitalei, cu o componentă de artilerie
antiaeriană de nivel brigadă.
- 01 noiembrie - cu Î.D. nr. 3846 au luat fiinţă
Regimentele 4, 5 şi 6 artilerie antiaeriană în
garnizoanele Braşov, Cluj şi Galaţi.
- 01 noiembrie - a început o nouă etapă,
caracterizată prin: formarea subofiţerilor potrivit
noilor nevoi de încadrare, ajungându-se la 560 de
elevi subofiţeri pregătiţi în Centrul de Instrucţie al
Apărării Contra Aeronavelor, precum şi pregătirea
ofiţerilor activi şi de rezervă, ceea ce a condus la
constituirea unei şcoli militare proprii.
- 10 decembrie - a luat fiinţă Şcoala de ofiţeri
activi de artilerie antiaeriană, a cărei primă
promoţie îi va absolvi cursurile în anul 1941.
- 22 decembrie - prima promoţie de elevi
ai şcolii militare de ofiţeri a depus jurământului
militar.
1940, februarie - la Şcoala Politehnică s-a
organizat cursul de „Construcţii de aparate
antiaeriene” predat de maiorul Ion Bungescu.
- 08 februarie - prin Ordinul I.D. nr. 387,
pe lângă fiecare regiune aeriană, au luat fiinţă
câte un comandament de apărare antiaeriană,
echivalent cu comandamentul de brigadă -
ca organ de specialitate pentru conducerea
unităţilor şi subunităţilor de artilerie antiaeriană.
- 01 aprilie - au fost emise directive privind
pregătirea în aeronautică (în capitolul „Norme
complementare pentru instrucţia în unităţile de
apărare contra aeronavelor” se prevedea că
instrucţia la material va cuprinde 75% din timp).
- 13 iulie - prin Ordinul nr. 327 al
Comandamentului Forţelor Aeriene, în scopul
organizării unei apărări antiaeriene cât mai
Calendarul tradiţiilor militare 2011
corespunzătoare situaţiei şi mijloacelor de
care se dispunea, toate mijloacele de apărare
antiaeriană a teritoriului au fost subordonate
grupărilor de apărare contra aeronavelor
operative.
A fost reorganizat şi Serviciul General de
Pândă şi Alarmă al Teritoriului, subordonându-l,
de asemenea, grupărilor de apărare contra
aeronavelor operative.
Mijloacele de apărare antiaeriană
specializate şi ale teritoriului, dislocate pentru
apărarea diferitelor puncte şi centre sensibile
au fost puse sub ordinele armatelor, care aveau
atributul să le supravegheze şi să le conducă
operativ prin comandamentul aeronauticii
armatei respective.
- 18 august - prin Ordinul nr. 4214, M.St.M.
a dispus ca întregul armament automat
prevăzut la stabilimentele de stat, particulare,
puncte sensibile de pe comunicaţii, depozite,
aerodromuri etc, aflat în cuprinsul fiecărui judeţ,
s-a repartizat pe grupări contra aeronavelor.
- 10 octombrie - au fost desfiinţate Ministerul
Aerului şi Marinei şi Ministerul înzestrării
Armatei, iar Ministerul Apărării Naţionale
a fost reorganizat, în subordinea acestuia
înfiinţându-se Subsecretariatul de Stat al
Armatei de Uscat, Subsecretariatul de Stat
al Aerului, Subsecretariatul de Stat al Marinei
şi Subsecretariatul de Stat al înzestrării şi
Administrării Armatei.
1941, 01 februarie - s-a hotărât constituirea
Comandamentului Apărării Antiaeriene prin
unificarea Comandamentului Apărării Contra
Aeronavelor cu Comandamentul Apărării
Antiaeriene a Teritoriului.
- la baza întrebuinţării în luptă şi a dislocării
artileriei antiaeriene pe teritoriu, precum şi a
repartiţiei la diferite grupări de trupe şi obiective,
Comandamentul Apărării Antiaeriene a avut în
vedere dispozitivul operativ şi manevra marilor
unităţi din trupele de uscat pe timpul ducerii
operaţiilor, dispunerea şi importanţa obiectivelor
de pe teritoriu şi a aerodromurilor aviaţiei proprii,
precum şi modul de acţiune a inamicului aerian.
- 22 iunie - Comandamentul Apărării Antiaeriene,
precum şi toate marile unităţi unităţi
luptătoare şi formaţiunile de servicii subordonate
erau mobilizate.
193

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 03 iulie - au fost emise „Instrucţiunile de
organizare şi funcţionare a apărării antiaeriene”
nr. 4700, care conţineau reglementări importante
privind domeniul Apărării antiaeriene active, cât
şi al celei pasive.
- 21 iulie - Comandamentul Apărării
Antiaeriene a fost împărţit în 2 părţi: eşalonul 1
- pentru zona de operaţii militare, în subordinea
Marelui Cartier General şi condus de generalul
de divizie Gheorghe Popescu; eşalonul 2 -
pentru zona interioară, în subordinea Marelui
Stat Major, cu reşedinţa în Bucureşti.
- 22 octombrie – unităţile de artilerie
antiaeriană de la Armata a 4-a au trecut în
subordinea Regiunii 2 aeriene.
- 08 noiembrie - la solemnitatea de la Arcul de
Triumf din Bucureşti, au fost decorate drapelele de
luptă ale grupărilor de artilerie antiaeriană şi cel al
Centrului de Instrucţie al artileriei antiaeriene, în
frunte cu drapelul Grupării 2 Artilerie Antiaeriană,
personal de către şeful statului, Regele Mihai I, în
prezenţa mareşalului Ion Antonescu, cu Ordinul
„Virtutea Aeronautică” şi cu Medalia „Virtutea
Aeronautică” clasa I de aur şi, şi, respectiv, a II-a
cu baretă şi clasa de cavaler.
- 23 decembrie - prin înaltul Decret Regal
nr. 3521 s-a conferit Ordinul „Coroana României”
cu spade, în gradul de ofiţer cu panglică de
„Virtute militară” drapelelor unităţilor de artilerie
antiaeriană, menţionându-se şi numărul de
avioane doborâte de către acestea.
1942 - capacitatea de luptă a U.Art.A.A. a
fost în creştere prin numărul de baterii de tunuri
intrate în dotare şi devenite operative (din
producţia internă şi materialul livrat de germani).
- în cadrul Regimentelor 7, 8 şi 9 au luat
fiinţă, devenind operative Divizioanele 21, 22, 24,
25, 26, 29, 30, 31 şi 33 Artilerie Antiaeriană care
vor acţiona în majoritate în apărarea centrului
sensibil Ploieşti.
- au devenit operative încă 4 baterii de
proiectoare, trei companii de baloane protecţie şi
trei baterii Oerlikon.
- 30 ianuarie - s-a încheiat protocolul între
Misiunea Militară Germană şi Comandamentul
Apărării Antiaeriene, care prevedea modul
de predare-primire a materialului de artilerie
antiaeriană german dispus în apărarea Ploieştiului
şi zonei petrolifere (cu acesta au fost constituite
2 regimente, organizate pe divizioane).
194
- 24 martie - a luat fiinţă Comandamentul
artileriei antieriene Ploieşti.
- 01 aprilie - din structurile care funcţionaseră
sub denumirea de comandamente antiaeriene ale
Regiunilor 1, 2 şi 3 Aero., s-au constituit Brigăzile
1, 2 şi 3 artilerie antiaeriană.
- 02 aprilie - Comandamentul apărării
antiaeriene Bucureşti (înfiinţat la 01.07.1941)
şi-a schimbat denumirea în Comandamentul
artileriei antiaeriene Bucureşti.
- 17 iunie - în baza ordinului Statului Major al
Aerului nr. 6020 s-au înfiinţat Regimentele 7, 8
şi 9 artilerie antiaeriană, urmând ca Regimentul
7 Artilerie Antiaeriană să fie creat şi administrativ
(datele de înfiinţare sunt: R. 7 Art.A.A. la
01.07.1942, R. 8 Art.A.A. la 12.05.1942, iar R. 9
Art.A.A. la 15.08.1942).
- 25 august - a devenit operativă Brigada 4
artilerie antiaeriană subordonată, iniţial, Marelui
Cartier General, iar, ulterior, Comandamentului
Apărării Antiaeriene.
- 01 octombrie - ca urmare a încălcării
de către aviaţia maghiară a spaţiului aerian
românesc, din ordinul mareşalului Ion Antonescu,
a luat fiinţă „Gruparea de artilerie antiaeriană
Ardealul” în compunerea Brigăzii 1 Artilerie
Antiaeriană cu misiunea „de a executa apărarea
antiaeriană a centrelor şi punctelor sensibile de
la Braşov, Tohan, Făgăraş şi Reşiţa”.
- 01 august - la data producerii atacului
aviaţiei anglo-americane, apărarea antiaeriană a
teritoriului românesc s-a întărit considerabil.
- 25 august - prin decret, generalul Gheorghe
Popescu - comandantul apărării antiaeriene,
fusese trecut în rezervă (la pensie), fiind urmat la
comandă de generalul Ramiro Enescu, generalul
Gheorghe Pârvulescu revenind la comanda
Brigăzii 5 Artilerie Antiaeriană.
- 01 septembrie - Comandamentul Apărării
Antiaeriene a devenit Comandamentul Artileriei
Antiaeriene.
- septembrie - forţa combativă a artileriei
antiaeriene române pe teritoriul ţării a crescut la
161 baterii; astfel, în Transilvania au fost dispuse
încă 4 baterii, pe Nipru şi în Crimeea încă 14, de
la armata de operaţii s-au primit cu începere de
la 15 septembrie încă 52 secţii.
- decembrie - a intrat în dispozitivul operativ
Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană cu
materialul său: două baterii Vickers şi o baterie
Rhm.

Efemeride
1944 – forţa combativă a artileriei antiaeriene
române a crescut de la 85 baterii de 75-88mm
şi 92 baterii de 20-37mm în ianuarie, la 102 şi,
respectiv, 99 baterii în august, un spor calitativ
s-a produs şi prin prezenţa Bt. germane,
înzestrate cu tunuri de calibru mare (105 şi
128mm), tehnică eficace în tragerile la înălţimi
mari, de 7.000-8.000 metri.
- ianuarie - în fruntea Comandamentului
Artileriei Antiaeriene se afla generalul Ramiro
Enescu.
- 15 aprilie - s-au desfiinţat bazele Regimentelor
1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9 şi a Centrului
de instrucţie, Regimentele 6 şi 10 Artilerie
Antiaeriană au fost transformate în Regimente
de servicii, iar Divizioanele 1 şi 2 rezervă au fost
desfiinţate.
- mai - prin ordinul comandantului Corpului
2 Aarmată, comandantul Divizionului 12 Artilerie
Antiaeriană a fost numit comandant al apărării
oraşului Zlin, având ca întărire un batalion de
pionieri şi un pluton de tancuri.
- iulie-august - în cursul acestei perioade,
o măsură importantă, care a sporit eficacitatea
tragerilor, a constat în gruparea Bt. de calibru
75-88mm pe aceeaşi poziţie, două câte două
sau chiar trei pe aceeaşi poziţie, creându-se
„cuiburi” de baterii.
- 27 iulie - colonelul Bărbieri, comandantul
Brigăzii 2 Artilerie Antiaeriană şi comandanţii
Regimentelor 2 şi 15 Artilerie Antiaeriană
au participat la o aplicaţie demonstrativă
de cooperare în cadrul Diviziei 15 Artilerie
Antiaeriană germană comandată de colonelul
Simon, în zona Focşani, ceea ce demonstrează
preocuparea comandamentelor, dar şi folosirea
acestor metode în plină luptă.
- august - din punct de vedere organizatoric,
Artileria Antiaeriană română era compusă din
4 Brigăzi cu 10 Regimente de Artilerie Antiaeriană,
totalizând circa 200 de baterii, din care
50% calibru 75-88mm, iar 50% calibru 20-40mm.
- august – apărarea antiaeriană a Capitalei
era încredinţată Brigăzii 3 Artilerie Antiaeriană,
comandată de generalul Gh. Pârvulescu.
- 23 august - numărul bateriilor de artilerie
antiaeriană a scăzut mereu: într-o primă etapă,
din cauza pierderilor în luptele din Moldova, apoi
prin dezarmarea unor sub. de către sovietici, şi
apoi, în grelele lupte duse în luna septembrie în
Transilvania.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
- 23-31 august - acţiunile de luptă ale
Artileriei Antiaeriene din zona Ploieşti, Câmpina
au avut o mare amploare.
- 23-31 august - în cursul acţiunilor terestre
executate în timpul insurecţiei au fost capturate
peste 220 avioane germane.
- 23 august – 10 septembrie - reprezintă
pentru artileria antiaeriană română o sumă de
eforturi şi acţiuni de luptă care au confirmat o
contribuţie importantă şi de mare amploare a
acestei arme în război.
- 23 august 1944 - 12 mai 1945 - pe timpul
acţiunilor de luptă, artileria antiaeriană împreună
cu aviaţia de vânătoare au doborât circa
119 avioane inamice.
- 06 septembrie - prin Directiva Operativă
nr. 78 „pentru acţionarea Aeronauticei în operaţiunile
din Transilvania” dată de Statul Major
al Aerului, s-au stabilit şi misiunile artileriei
antiaeriene.
- 09 septembrie - C. 1 Aer. român a acţionat
în cadrul Armatei 5 Aeriene sovietice.
- 23 septembrie - generalul Marinescu
Gheorghe a fost numit comandant al artileriei
antiaeriene în locul generalului Ramiro Enescu.
- 28 decembrie - prin Ordinul nr. 774 al
Statului Major al Aerului a luat fiinţă Divizia 1
Artilerie Antiaeriană sub comanda colonelului
Horia Roman.
- 31 decembrie - conform ordinului
Comandamentului Artileriei Antiaeriene din 24.12.
1944, Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană a fost
denumit Regimentul 10 Artilerie Antiaeriană.
1945 - potrivit tratatului de pace, s-a fixat
pentru artileria antiaeriană o cifră de circa 5.000
militari şi, ca atare, s-a urmărit încadrarea în
această cifră, astfel încât, la finele anului artileria
antiaeriană română avea doar 4 regimente.
- 01 ianuarie - s-a înfiinţat un comandament
operativ de divizie antiaeriană, care a luat în
subordine directă marile unităţi şi unităţile aflate
pe front.
- 01 martie - Divizia de Artilerie Antiaeriană,
precum şi unităţile şi subunităţile subordonate
au trecut din com punerea Inspectoratului
Aeronauticii în cea a Comandamentului Artileriei
Armatei.
- 15 aprilie - a avut loc bilanţul primei etape
de reducere a efectivelor şi armamentului din
compunerea artileriei antiaeriene.
195

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 04 mai - Centrul de Instrucţie al Artileriei
Antiaeriene a fost desfiinţat, fiind reconstituit însă
în toamna aceluiaşi an.
- 10 iunie - a început intrarea armatei române
şi implicit a artileriei antiaeriene într-o perioadă
activă de trans formări şi reorganizări.
- 10 iunie - reducerile efectuate în compunerea
de luptă a artileriei antiaeriene reprezentau o
scădere a efectivelor şi armamentului cu 53%
faţă de exis tentul la 23.08.1944 şi o apropiere
de situaţia consemnată la începutul războiului -
21.06.1941.
- iunie - învăţământul de profil s-a concentrat
într-o singură instituţie militară: „Centrul de
Instrucţie al Artileriei Antiaeriene” prin
integrarea Centrului de Instrucţie al Apărării
Contra Aeronavelor înfiinţat la 01.04.1938
în Bucureşti şi a Şcolilor militare de ofiţeri şi
subofiţeri activi înfiinţate la 10.12.1939.
- 10 iunie - a început desconcentrarea
ofiţerilor, subofiţerilor şi trupei, pe măsura
înapoierii unităţilor de pe front şi reorganizării
celor din ţară.
- 20 iunie – 28 august – artileria antiaeriană
a fost redusă la: Divizie de Art.A.A., Brigăzi de
Art.A.A.; 4 Regimente de Art.A.A.
- 23 august 1944 - 12 mai 1945 - pe timpul
acţiunilor de luptă, artileria antiaeriană împreună
cu aviaţia de vânătoare au doborât circa 119
avioane inamice.
- 23 august 1944 - 12 mai 1945 - pe timpul
acţiunilor de luptă, artileria antiaeriană împreună
cu aviaţia de vânătoare au doborât circa 119
avioane inamice.
- 13 august - a apărut Decretul-lege nr. 2530
prin care au fost stabilite cadrul şi efectivele din
Mitralieră aeriană în apărarea aeriană a litoralului românesc
196
Armata de Uscat, Aeronautică şi Marina Militară
valabile până la tre cerea armatei române la
starea de pace.
1945, 17 august - în baza Decretul-lege
nr. 2530 şi a Instrucţiunilor Speciale nr. 56.500
transmise de Marele Stat Major, Subsecretariatul
de Stat al Aerului preciza, prin Dispoziţiunea
nr. 254/M, că în cursul lunii august 1945,
Aeronautica va trece la organizarea de pace, iar
în cadrul artileriei antiaeriene se vor înfiinţa regimente,
centre de instrucţie şi şcoală de ofiţeri.
- septembrie 1945 - iunie1946 - în cadrul
artileriei antiaeriene au continuat operaţiunile
de lichidare a unităţilor desfiinţate, de verificare
a stării tehnice a armamentului antiaerian şi
de sintetizare a învăţămintelor rezultate din
participarea la război.
1946, 15 iunie - a apărut Legea nr. 452
privitoare la organizarea şi funcţionarea
Ministerului de Război, care, la art. 3 menţiona
că în cadrul Subsecretariatului de Stat al Aerului,
care este şi Comandamentul Aeronauticii, se
constituie: Direcţiile Aviaţiei, Aviaţiei Civile,
educaţiei şi culturii, Direcţia artileriei antiaeriene
care: asigura administrarea şi dotarea cu
materiale de artilerie antiaeriană, a artileriei
antiaeriene după planul general de dotare fixat
de Statul Major al Aerului. Director a fost numit
colonelul Grigore Zadik, care în fapt îndeplinea
parte din atribuţiile comandantului de armă.
- 18 iunie - în baza Legii cu nr. 452, s-a
publicat în M.O. Nr. 138 bis Decretul-Lege privind
stabilirea cadrului şi efec tivelor armatei, care
la capitolul destinat Aeronauticii, cuprindea
structura sa organizatorică: A) Comandamente:
Statul Major al Aeronauticii; Comandamentul
Diviziei de Aviaţie; Comandamentul Diviziei
de Artilerie Antiaeriană; B) Corpuri de trupă:
3 Regimente de Artilerie Antiaeriană; (R.2, 3
şi 6 Artilerie Antiaeriană); C) Şcoli: un Centru de
Instrucţie pentru Artilerie Antiaeriană; o Şcoală
de ofiţeri şi subofiţeri de Artilerie Antiaeriană.
- 13 decembrie - Subsecretariatul de Stat
al Aerului a fost desfiinţat şi, apoi, transformat
în Inspectoratul Aeronauticii care a îndeplinit
şi atribuţiile Comandamentului Aeronauticii (a
fost desfiinţată şi Direcţia Artilerie Antiaeriană,
şi ca urmare structura armei a fost redusă la
comandamentul Diviziei de Artilerie Antiaeriană cu
corpurile Halo de trupe: Regimente, Divizioane,
Baterii, secţii etc.).

Efemeride
1947, 21 iunie - s-a dat Legea nr. 205 care
prevedea că Ministerul Apărării Naţionale exercita
conducerea întregii armate prin comandamente,
printre care şi Comandamentul aeronauticii.
- 21 iunie - s-a dat Legea nr. 205 care
prevedea că în organizarea armatei intra şi
aeronautica, în compunerea căreia intrau:
Comandamente (aeronauticii, Diviziei de Aviaţie
şi Diviziei de Artilerie Antiaeriană) şi Corpuri de
trupă (aviaţie, artilerie antiaeriană, pionieri aero şi
transmisiuni aero).
- Legea nr. 206 menţiona existenţa în armata
română, în organizarea artileriei antiaeriene, a
subunităţilor de radiolocaţie, sub denumirea de
secţie aparate de detecţie electromagnetică.
- iunie - în urma reorganizării armatei au fost
reînfiinţate trei Regimente (R.1, 4 şi 5 Artilerie
Antiaeriană), astfel încât compunerea de luptă
a Diviziei de Artilerie Antiaeriană a ajuns la
6 regimente (2 brigăzi).
- 15 septembrie - s-a hotărât menţinerea
artileriei antiaeriene cu organizarea realizată
până la acea dată (un comandament de divizie
şi corpuri de trupe – regimente, divizioane,
baterii) în structura trupelor aeronautice ca armă
cu profil special.
- a fost înfiinţat, în organica Ministerului
Afacerilor Interne, un Comandament al Apărării
Teritoriului ca organ unic pentru pregătirea,
înzestrarea şi coordonarea acţiunilor de apărare
a teritoriului a tuturor forţelor cu atribuţii în acest
domeniu: trupele din apărarea antiaeriană
activă, formaţiunile de apărare pasivă, grănicerii,
pompierii, jandarmii etc.
1948 - întrucât Secretariatul General pentru
Trupe din Ministerul Afacerilor Interne a dorit de
la început să-şi păstreze autoritatea (comanda)
asupra forţelor de apărare terestră, acesta a
hotărât ca forţele participante la apărarea
antiaeriană să rămână în structura secretariatului,
dar ca organ separat sub denumirea de
Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului
(C.A.A.T.) sub comanda generalului mr.
Mihail Ştefănescu. Ulterior, acest comandament,
fără să i se schimbe structura şi misi unile, a
devenit Direcţia Generală a Apărării Antiaeriene
a Teritoriului, pentru ca începând cu
31.12.1948 să rămână ca Direcţie a apărării
antiaeriene a teritoriului în cadrul aceluiaşi
secretariat. Compartimentul destinat cu rezolvarea
Calendarul tradiţiilor militare 2011
problemelor specifice Art.A.A. a primit denumirea
de „Biroul Studii pentru Apărarea Antiaeriană
Activă a Teritoriului”.
1949 - s-a desfăşurat trecerea temporară a
Centrului de Instrucţie şi a Şcolii Militare de Artilerie
Antiaeriană în subordinea Comandamentului
Artileriei Forţelor Armate.
A fost consemnată începerea pregătirii unei
promoţii de artilerişti antiaerieni într-o şcoală de
ofiţeri din U.R.S.S. (13 ofiţeri).
- 02 februarie - în baza Ordinului Marelui
Stat Major nr. 45.103, începând cu 01.03.1949,
Divizia de Artilerie Antiaeriană a intrat sub
ordinele Comandamentului Artileriei Forţelor
Armate, iar la 04.04.1949, Atelierele de Reparaţii
Armament Antiaerian de la Pipera au trecut în
subordinea aceluiaşi comandament.
- 01 martie - odată cu desfiinţarea Inspectoratului
(Comandamentului) aeronauticii şi transfor
marea acestuia în Comandamentul Aviaţiei
Militare, Divizia de Artilerie Aantiaeriană a trecut
în subordinea Comandamentului Artileriei până la
10.04.1949 când a intrat în compunerea C.A.A.T.
- 07 aprilie - ministrul forţelor armate,
generalul-colonel Emil Bodnaraş, a numit prin
ordin confidenţial în funcţia de comandant al
apărării antiaeriene a teritoriului pe generalullocotenent
Paul Alexiu.
- 10 aprilie - potrivit ordinului Ministerului
Forşelor Armate a fost înfiinţat Comandamentul
Apărării Antiaeriene a Teritoriului (C.A.A.T.),
dislocat în Bucureşti şi subordonat direct
ministrului. Nucleul de constituire l-a format
Direcţia Apărare Antiaeriană a Teritoriului din
Secretariatul General pentru Trupe din Ministerul
Afacerilor Interne.
- 01 mai - a avut loc prima reorganizare a
artileriei antiaeriene, care a constat în trecerea în
organica Comandamentului Apărării Antiaeriene
a Teritoriului a următoarelor unităţi: Diviziile 1 şi
2 Artilerie Antiaeriană, Centrul de Instrucţie şi
Şcoala de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană.
- în marile unităţi şi unităţi de artilerie
antiaeriană, au fost constituite şi încadrate
organe de partid.
- 02 mai - în toate unităţile de artilerie
antiaeriană din subordinea C.A.A.T. a început
ins trucţia de specialitate potrivit noilor
reglementări.
- 16 mai - a fost ana lizat „Planul apărării
antiaeriene a teritoriului”.
197

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 01 iunie - în structura C.A.A.T. a fost introdus
compartimentului locţiitorului comandantului
pentru artilerie antiaeriană.
- 15 iunie - Centrul de Instrucţie al Artileriei
Aantiaeriene din Braşov s-a separat de Şcoala
de Ofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi a înfiinţat
Regimentul 11 Artilerie Antiaeriană, care i-a
rămas în subordine.
- 01 iulie - au fost înfiinţate: Regimmentul 13
Artilerie Antiaeriană, subordonat Regiunii a 2-a
Militare, şi Regimentul 15 Artilerie Antiaeriană, în
subordinea Regiunii a 3-a Mi litare.
- 25 noiembrie - ministrul forţelor armate a
aprobat organizarea poligonului de trageri şi a
ordonat executarea recunoaşterilor în vederea
stabilirii locului de amplasare.
1950 - tragerile antiaeriene s-au executat pe
baza noilor „Instrucţiuni de apreciere nr. 15.900”
apro bate de Ministerul Forţelor Armate.
- a avut loc apropierea structurilor
organizatorice de nivelul atins în tim pul celui
de- Al Doilea Război Mondial.
- 01 aprilie - a fost constituit în cadrul Centrului
de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, „Poligonul
de Trageri Antiaeriene” dislocat la Capu Midia -
Constanţa, care şi-a început activitatea practică la
15.05.1950.
- 17 mai - a fost înfiinţat cursul de formare
şi spe cializare a tehnicienilor pentru aparatele
centrale şi instalaţi ile electrice din compunerea
bateriilor de artilerie antiaeriană.
- 20 martie - a fost numit comandant al
apărării antiaeriene a teritoriului generalul-maior
Constantin Doncea, înlocuindu-l pe generalulcolonel
Paul Alexiu).
- 01 august - la comanda artileriei antiaeriene
a fost numit colonelul Constantin Zamfiropol (în
locul colonelului Vasile Lascăr).
Înaintea tragerilor antitanc. Echipele de tun sunt gata de luptă
198
- 12 octombrie - prin Ordinul Marelui Stat
Major nr. 00123246 s-a înfiinţat Brigada 4 Artilerie
Antiaeriană în subordinea Regiunii a 2-a Militare.
- 20 octombrie - în compunerea Regiunii a
3-a Militare, s-a înfiinţat, în cazarma Someşeni-
Cluj, Brigada 5 Artilerie Antiaeriană Operativă.
1950-1960 - a avut loc o diminuare cu 25
până la 30% a numărului de unităţi reprezen tând
structura organizatorică.
1951 - comandamentele Diviziei de Artilerie
Antiaeriană au fost transformate în comandamente
de Corp de Artilerie Antiaeriană şi a
fost înfiinţat coman damentul Diviziei 3 Artilerie
Antiaeriană, subordonat C.A.A.T.
- a avut loc întărirea apărării antiaeriene
a diviziilor şi brigăzilor de arme întrunite din
compunerea trupelor de uscat, prin transformarea
bateriilor de artilerie antiaeriană.
- ianuarie - Brigada 5 Artilerie Antiaeriană
Operativă s-a transformat în Divizia 78 Artilerie
Antiaeriană.
Artileria antiaeriană a terito riului dispunea de:
Diviziile 1 şi 2 Artilerie Antiaeriană care aveau în
subordine 8 Regimente de Artilerie Antiaeriană,
2 Regimente de proiectoare, 3 Regimente de
Artilerie Antiaeriană independente, 2 Divizioane
de Artilerie Antiaeriană independente, Şcoala
militară de Artilerie Antiaeriană şi Centrul de
instrucţie al Artileriei Antiaeriană.
- 06 ianuarie - prin Ordinul Marelui Stat Major
nr. 00316940, Brigada 4 Artilerie Antiaeriană
s-a reorganizat, transformându-se în Divizia
4 Artilerie Antiaeriană, subordo nată aceleiaşi
regiuni militare.
- 02 mai - Centrul de Instrucţie al Artilerie
Antiaeriană, comandat de locotenent-colonelul
Alfred Alexandrescu, a fost mutat din garnizoana
Braşov la Constanţa în cazarma Capu Midia.
- 01 decembrie - Divizia 4 a devenit Divizia 45
Artilerie Antiaeriană Operativă.
- decembrie - structura organizatorică a
Artileriei Antiaeriană cuprindea: 2 Corpuri,
1 Divizie, 18 Regimente din care 2 de proiectoare,
2 Divizioane, o şcoală militară, un centru de
instrucţie, unităţi şi formaţiuni de asigurare
tehnico-materială.
1952 - la comanda apărării antiaeriene a
teritoriului a fost numit generalul-maior Alexandru
Paraschiv, înlocuindu-l pe generalul-maior
Constantin Doncea.

Efemeride
- a fost înfiinţat comandamentul Diviziei
48 Artilerie Antiaeriană a Teritoriului dislo cată
provizoriu la Mamaia-Constanţa, subordonată
C.A.A.T.
- a fost înfiinţat, ca unitate independentă,
„Poligonul de trageri antiaeriene de categoria
I” cu dislocare permanentă în cazarma
Capu Midia prin separarea acestuia de Centrul
de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene, s-a schimbat
denumirea Şcolii de Ofiţeri Artilerie Antiaeriană în
„Şcoala Militară de Artilerie Antiaeriană” şi s-a
schimbat denumirea unităţilor înfiinţate înainte de
1952 prin numere formate din 1-2 cifre în numere
formate din 3 cifre.
- 31 decembrie - compunerea de luptă a
artileriei antiaeriene a teritoriului cuprindea:
2 comandamente de Corp, 2 comandamente
de Divizie, 12 Regimente de Artilerie Antiaeriană
calibru mijlociu, 5 Regimente de Artilerie
Antiaeriană calibru mic, 6 Regimente de Artilerie
Antiaeriană mixte (2 independente), 1 Divizion
Artilerie Antiaeriană mixt, 2 Regimente de
proiectoare şi 1 Divizion de proiectoare.
1953 - s-au desfiinţat: comandamentul
Diviziei 48 Artilerie Antiaeriană - Constanţa şi
Şcoala Militară de Radiolocaţie - Sibiu (batalionul
de elevi a fost introdus în organica Şcolii Militare
de Artilerie Antiaeriană - Braşov).
- 13 baterii de artilerie antiaeriană din apărarea
antiaeriană a aerodromurilor au fost trecute de la
C.F.A.M. la C.A.A.T., iar 5 dintre acestea au fost
transformate în divizioane.
- „Poligonul de Trageri antiaeriene cate-
goria l” a fost transformat în „Poligon de Trageri
Antiaeriene Independent” şi a fost dislocat
definitiv din Braşov în Capu Midia, iar Centrul
de Instrucţie al Artileriei Antiaeriană a fost
transformat în Curs de Perfecţionare a ofiţerilor
din Artileria Antiaeriană.
- s-a trecut la aplicarea unor măsuri pe linia
asigurării unităţilor de artilerie antiaeriană cu date
primare de radiolocaţie şi prevederea pentru
perioada imediat următoare a necesarului de
tehnică de profil.
- au fost elaborate „Instrucţiunile pentru
combaterea bruiajului de radiolocaţie” şi „Planul
de măsuri pentru îmbunătăţirea apărării spaţiului
aerian”.
- au fost înfiinţate organe specia lizate de
conducere a apărării antiaeriene în com punerea
Calendarul tradiţiilor militare 2011
armatelor de arme întrunite şi diviziilor, sub forma
şefului apărării antiaeriene.
- decembrie - compunerea de luptă a
artileriei antiaeriene/C.A.A.T. cuprindea: 2 corpuri
de artilerie antiaeriană, 1 divizie de artilerie
antiaeriană, 21 regimente de artilerie antiaeriană,
2 regimente de proiectoare, 6 divizioane de
artilerie antiaeriană (5 la aerodromuri), 1 divizion
de proiectoare 9 baterii de artilerie antiaeriană
(1 baterie pe calea ferată), 1 şcoală militară şi
1 centru de instrucţie pentru artilerie antiaeriană,
1 poligon de trageri ntiaeriene independent,
1 companie de camuflaj-ceaţă, unităţi şi formaţiuni
de asigurare.
1954 - s-a continuat asigurarea unităţilor de
artilerie antiaeriană cu staţii de radiolocaţie.
- a apărut necesitatea coordonării unitare a
acţiunilor de luptă duse în comun de către apărarea
antiaeriană a ţării şi aviaţia de vânătoare.
- au început demersurile în vederea înfiinţării
unui organism la nivelul de adjunct sau ajutor al
ministrului forţelor armate, care să răspundă de
organizarea şi întrebuinţarea în luptă şi operaţii a
celor două comandamente: C.A.A.T. şi C.F.A.M.
- s-au înfiinţat: 1 Divizie de Artilerie antiaeriană
la Feteşti şi 1 Brigadă de Artilerie Antiaeriană la
Hunedoara.
1955 - a avut loc contopirea „Cursului de
Perfecţionare a Ofiţerilor de Art.A.A.” şi a „Cursului
de Calificare a Ofiţerilor de Art.A.A.” în „Cursul de
perfecţionare a ofiţerilor de Art.A.A.” - Braşov.
- au fost reglementate: regimul de desfăşurare
a subunităţilor de artilerie antiaeriană în dispozitiv
de luptă, stările (capacitatea) de pregătire
pentru luptă şi Concepţia C.A.A.T privitoare la
conducerea acţiunilor de luptă, cooperarea şi
creşterea operativităţii.
- 30 aprilie - a fost înfiinţată, în cadrul
ministerului, funcţia de „Locţiitor al ministrului
forţelor armate pentru apărarea antiaeriană a ţării
şi aviaţiei militare” în care a fost numit generalulmaior
Lupescu Nicolae.
- 31 decembrie - Art.A.A./C.A.A.T. a fost
constituită din: 2 comandamente de corp,
1 comandament de divizie, 23 regimente de
artilerie antiaeriană de tipuri diferite, 3 divizioane
de proiectoare, 6 divizioane de artilerie
antiaeriană şi 1 baterie de artilerie antiaeriană
independentă pe platformă de cale ferată.
1956 - s-a trecut la o cooperare mai strânsă
între apărarea antiaeriană a teritoriului naţional şi
199

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
eşaloanele similare din armatele statelor vecine,
partici pante la Tratatul de la Varşovia din care şi
România, implicit, armata sa, a făcut parte.
- o delegaţie condusă de generalul Titus
Lupescu, locţiitorul ministrului forţelor armate
pentru apărare antiaeriană şi aviaţie, a participat la
Moscova la o primă „consfătuire a comandanţilor
apărării antiaeriene din ţările cu democraţie
populară”, condusă de mareşalul U.R.S.S.
Beriuzov - şeful organului de coordonare a
apărării antiaeriene a teritoriului ţărilor din tratat.
- în compunerea regimentelor de tancuri au
fost introduse plutoane de artilerie antiaeriană
dotate cu tunuri de 25 mm.
- 26 iulie - comandantul apărării antiaeriene
a teritoriului - generalul-maior Vasile Cutoiu, a
prezen tat ministrului forţelor armate propuneri
de reorganizare a trupelor din subordine,
ţinând seama atât de concluziile rezultate din
consfătuirea de la Moscova, cât şi de posibilităţile
şi gândirea proprie.
1956-1957 - s-a schimbat denumirea
Comandamentului Apărării Antiaeriane a Ţării
în Comandamentul Apărării Antiaeriene
a Teritoriului, s-a înfiinţat Escadrila 256
Hidroavioane şi tractare manşă la M. Kogălniceanu
şi Mamaia, destinată asigurării tragerilor din
poligon.
C.A.A.T. şi C.F.A.M. au fost unificate
într-o structură unică sub denumirea de
„Comandamentul apărării antiaeriene a ţării”,
în cadrul căruia comandantul artileriei antiaeriene
a devenit „Locţiitor al comandantului apărării
antiaeriene a teritoriului pentru Art.A.A.”, iar
„Poligonului de Trageri Antiaeriene Ind.” a fost
transformat în „Tabăra de Instrucţie şi Poligon
de Trageri Antiaeriene”.
1957 - a fost dat în exploatare primul sistem
de conducere centralizată a acţiunilor de luptă
pentru eşalonul R. tip „KUZA” (sovietic).
- 31 decembrie - situaţia artileriei antiaeriene
se prezenta astfel: 2 corpuri şi 1 divizie de Artilerie
Antiaeriană, 21 regimente de Artilerie Antiaeriană
de tipuri diferite, 3 divizioane de Artilerie
Antiaeriană şi 1 baterie de proiectoare.
1958 – diviziile de artilerie antiaeriană s-au
transformat, prin reorganizare, în brigăzi, având în
compunere câte 4 divizioane 2 de calibru mijlociu
şi 2 de calibru mic.
- 31 mai - în baza Ordinului Marelui Stat Major
din 26.05.1958, Divizia 78 Artilerie Antiaeriană
200
s-a transformat în Brigada 78 Artilerie Antiaeriană
Mixtă şi a redevenit, prin ordin al Marelui Stat
Major, Brigada 5 Artilerie Antiaeriană.
1958-1959 - s-a înfiinţat „Corpul Subofiţerilor”
şi „Şcoala Militară de Subofiţeri Art.A.A.”, subordonată
CAAT, iar Şcoala Militară Art.A.A. şi Cursul
de Perfecţionare a ofiţerilor Art.A.A. s-au contopit
în „Şcoala militară de Art.A.A.”.
1959, 10 ianuarie - prin ordinul Marelui Stat
Major nr. 02002 Divizia 45 Artilerie Antiaeriană
Operativă s-a transformat în Brigada 45 Artilerie
Antiaeriană, pentru ca la 23.02.1959 să se
numească Brigada 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă.
- 10 ianuarie - s-a înfiinţat Divizionul 57
Artilerie Antiaeriană la Bucureşti, iar din anul
1963 a fost mutat la Târgovişte (în anul 2002 a
fost desfiinţat).
- 11 mai - a fost primită de la furnizor
documentaţia în legătură cu modul de amplasare
a complexelor de rachete antiaeriene, construcţiile
necesare şi condiţiile de funcţionare a instalaţiilor
aferente.
- 23 iulie - prin Ordinul nr. C.L. 001914 al
Marelui Stat Major s-a înfiinţat Secţia Apărare
Antiaeriană a Trupelor, subordonată nemijlocit
adjunctului ministrului forţelor armate, s-au
reorganizat secţiile de Apărare Antiaeriană a
Trupelor de la regiunile militare şi s-a adăugat
un ofiţer la şeful Apărării Antiaeriene de la
comandamentele de mari unităţi.
- 06 noiembrie - prin ordinul C.L 002946 al
Ministerului Forţelor Armate a fost înfiinţată Şcoala
militară de subofiţeri de Artilerie Antiaeriană, care
urma a funcţiona pe lângă Şcoala militară de ofiţeri
de Artilerie Antiaeriană subordonată C.A.A.T.
- 21-27 noiembrie - C.A.A.T. a primit şi a
recepţionat tehnica necesară pentru constituirea,
într-o primă etapă, a 2 divizioane de rachete
antiaeriene şi a fost înfiinţat Regimentul 27 Artilerie
Antiaeriană Mixt dislocat provizoriu, începând cu
06.01.1960, în garnizoana Mihai Bravu.
1959-1960 - a fost construit un sistem de
supraveghere aeriană, de descoperire şi informare
oportună a organelor interesate în cunoaşterea
situaţiei existente în spaţiul aerian românesc,
de alarmare, conducere şi ducere a acţiunilor de
luptă de către armele active pentru combaterea
şi nimicirea inamicu lui aerian, sau altfel spus
„integrarea” tuturor forţelor şi mijloacelor destinate
îndeplinirii acestei misiuni într-un sis tem unitar.

Efemeride
Bateriile de artilerie antiaeriană au fost
transformate în sisteme de tragere semiautomate
prin introducerea în com punerea lor de luptă a unor
mecanisme şi instalaţii care să permită integrarea
într-un proces unitar a funcţiilor de descoperire şi
însoţire a ţintelor, de calcul şi execuţie a tragerilor
antiaeriene, terestre şi navale şi de readucere a
sistemului în stare iniţială.
Au fost constituite unităţi omogene ca
structură şi înzestrare în raport de calibru, model
şi an de fabricaţie care să fie întrebuinţate pentru
apărarea obiectivelor importante de pe teritoriu
prin dispunerea lor pe aliniamente succesive
şi de unităţi eterogene (mixte) pentru apărarea
obiectivelor izolate de dimensiuni reduse;
Au fost introduse în serviciul de luptă
permanent din dis pozitive organizate în acest
scop, care să reducă baremele de trecere dintr-o
stare de pregătire în alta şi de reacţie a sistemului
în caz de necesitate.
Au fost înlocuite, treptat, armamentul
antiaerian, aparatura şi instalaţiile aferente,
depăşite fizic şi din punct de vedere al
performanţelor cu produse noi în măsură a
anula decalajul existent între posibilităţile de atac
ale aviaţiei şi cele de combatere ale artileriei
antiaeriene.
A fost organizată o reţea de învăţământ
şi antrenament cu funcţionare permanentă şi
periodică în raport de nevoi, care să asi gure
necesarul de cadre, dar şi un nivel corespunzător
de competenţă profesională impus de gradul de
complexitate atins pe plan mondial de această
formă specifică de apărare a ţării.
O serie de cadre au urmat cursuri de pregătire
în domeniul rachetelor antiaeriene în U.R.S.S.
1960 - artileria antiaeriană română ora
organizată astfel: Art.A.A. a teritoriului, Art.A.A. a
trupelor şi Art.A.A. a marinei (de pe vase).
- în dotarea unităţilor din apărarea antiaeriană
a trupelor de uscat au intrat primele mitraliere
antiaeriene de producţie autohtonă.
- 28 iulie - s-a înfiinţat Şcoala Militară de
subofiţeri de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie
prin contopirea celor două şcoli de profil (după
reînfiinţarea corpului maiştrilor militari în anul 1960,
această şcoală devine Şcoala Militară de Maiştri
Militari de Artilerie Antiaeriană şi Radiolocaţie).
- 13-21 octombrie - în pre mieră, Regimentul
27 Artilerie Antiaeriană Mixt abia înfiinţat a
executat trageri de luptă cu rachete radiodirijate
Calendarul tradiţiilor militare 2011
în poligonul ASULUK din U.R.S.S. la care au obţinut
rezultate foarte bune.
1960-1963 - baza apărării antiaeriene a
teritoriului cu mijloace sol-aer a fost preluată de
către unităţile de rachete antiaeriene.
1961 - s-au desfiinţat comandamentele
Diviziilor 16 şi 7 Artilerie Antiaeriană.
S-au înfiinţat comandamentele Diviziilor 16
şi 34 Apărare Antiaeriană a Teritoriului, Centrul
de Instrucţie al Artileriei Antiaeriene - în garnizoana
Mihai Bravu, subordonat C.A.A.T., prin
transformarea Cursului de pregătire pentru
complexul de rachete tip S-75 înfiinţat cu un
an în urmă, Regimentul 50 Artilerie Antiaeriană
Mixt în garnizoana Bucureşti care suplineşte
de fapt transformarea Regimentului 18 Artilerie
Antiaeriană în uni tate de rachete antiaeriene.
S-au reorganizat Regimentele 18 şi 19
Artilerie Antiaeriană, care au devenit Regimentele
18 şi 19 Artilerie Antiaeriană Mixte, subordonate
Diviziei 16 Apărare Antiaeriană a Teritoriului şi
au trecut la ocuparea noului dispozitiv de luptă
începând cu 01.08.1961.
1962 - structurile de conducere a apărării
antiaeriene a trupelor de uscat au fost progresiv
îmbunătăţite.
- 08 decembrie - prin Ordinul ministrului
forţelor armate nr. C.L. 004265 Brigăzile 4 şi 5
Artilerie Antiaeriană au fost reorgani zate.
1963 - procesul de reorganizare a artileriei şi
rachetelor antiaeriene din C.A.A.T. s-a apropiat
de final (comandant al artileriei antiaeriene era
generalul maior Laurentiu Cupşa).
1963-1969 - s-a înfiinţat statul major al
comandamentului trupelor de artilerie şi rachete
antiaeriene din C.A.A.T. constituit din: Secţia de
pregătire tactică şi între buinţare în luptă şi Secţia
pregătire de luptă.
S-a redislocat Centrul de Instrucţie al Artileriei
Antiaeriene din C.A.A.T. din gar nizoana Mihai
Bravu în garnizoana Boteni, a avut loc contopirea
aces tuia cu cel al apărării antiaeriene a trupelor
de uscat aflat în Bacău şi s-a înfiinţat „Centrul
de Instrucţie al Artileriei şi Rachetelor
Antiaeriene” subordonat C.A.A.T.
Au apărut în rândul cadrelor maiştri militari
- corp de elită cu pregătire medie care a dat
consistenţă activ ităţii de întrebuinţare, întreţinere,
exploatare şi reparare a materialului din artileria
antiaeriană.
201

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
1968, 01 octombrie - s-a înfiinţat şi a intrat
în subordinea Diviziei 6 Tancuri „Horea, Cloşca şi
Crişan” Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană.
1969-1972 - a fost organizată apărarea
antiaeriană a aerodromurilor şi aeroporturilor de
pe teritoriu.
1972 - s-a constituit Comandamentul
Aviaţiei Civile, subordonat Ministerului Apărării
Naţionale prin C.A.A.T.
- s-a trecut la scoaterea succe sivă în Tabăra
de Instrucţie şi Poligonul de Trageri Antiaeriene şi
a unităţilor şi subunităţilor de rachete antiaeriene
în scopul antrenării şi verificării nivelului de
pregătire.
1973, 01 august - a fost înfiinţată prima
Brigadă de rachete antiaeriene din armata
română prin reorganizarea Regimentelor 18 şi 19
Artilerie Antiaeriană Mixte.
Brigada 1 Rachete Antiaeriene a primit
în înzestrare complexul automatizat pentru
conducerea tragerilor antiaeriene tip ASURK-1M
de mare unitate, cu o capacitate de cuprindere
pentru 8 divizioane de rachete antiaeriene cu
bătaie medie.
1974 – sursa principală a ofiţerilor de rezervă
pentru armă au constituit-o subunităţile de
instrucţie formate din militari cu termen redus.
1975-1976 - au fost iniţiate şi apli cate măsuri
pentru modernizarea condiţiilor de pregătire a
cadrelor active şi de rezervă în Centrul de Instrucţie
care primise sarcini în acest sens la limita maximă
a capacităţii de cazare şi şcolarizare.
1976, 25 septembrie - prin Ordinul Marelui
Stat Major nr. 0021/15.01.1976, a fost înfiinţată
prima unitate de rachete antiaeriene din apărarea
Staţia de dirijare a rachetelor din cadrul complexului Volhov M3
202
Complexul de rachete antiaeriene KUB
antiaeriană a trupelor de uscat - Divizionul 48
Rachete Antiaeriene din compunerea Armatei a
2-a, înzestrată cu complexe de rachete antiaeriene
cu bătaie mică de tip KUB.
1976-1978 - în cadrul reorganizărilor ce au
avut loc în C.A.A.T. s-au produs schimbări în
structura comandantului trupelor de artilerie şi
rachete antiaeriene.
1977, 18 martie - a avut loc o reorganizare a
C.A.A.T. care în esenţă a constat în ieşirea aviaţiei
din compunerea acestui organism şi înfiinţarea
Comandamentului Aviaţiei Militare.
1978 - apărarea antiaeriană a trupelor de
uscat a trecut din compunerea C.A.F.A. în cea a
C.A.A.T.
- 01 octombrie - au ieşit din subordinea
C.A.F.A., trecând în subordinea C.A.A.T.: locţiitorul
C.A.F.A. şi şef al apărării antiaeriene a trupelor
de uscat, care devenea locţiitor al comandantului
apărării antiaeriene a teritoriului şi şef al apărării
antiaeriene a trupelor de uscat.
1979 - Centrul de Instrucţie s-a mutat în Bucureşti
(mai întâi pe Şos. Olteniţei, apoi, la Cernica).
- 01 iunie - Regimentul 47 Artilerie Antia eriană,
înfiinţat la Lugoj, s-a mutat la Târgovişte.
1980 - industria românească de apărare a
asigurat primele tunuri antiaeriene cu două ţevi,
calibru 30 mm.
Divizionul 48 Rachete Antiaeriene s-a
transformat în Regimentul 48 Rachete Antiaeriene,
prin înfiinţarea a încă două baterii de rachete
antiaeriene.
Acţiunea a continuat cu înfiinţarea Regimentului
51 Rachete Antiaeriene, în subordinea Armatei a
3-a, şi a Regimentului 53 Rachete Antiaeriene, în
organica Armatei a 2-a.

Efemeride
1984 - s-a înfiinţat Regimentul 17 Rachete
Antiaeriene înzestrat cu complexe de rachete
antiaeriene tip S-75M3, în garnizoana Reşiţa.
- 30 iunie - s-a înfiinţat Regimentul 52 Rachete
Antiaeriene „Tropaeum Traiani”.
1986 - s-au înfiinţat: Regimentul 19 Rachete
Antiaeriene înzestrat cu complexe de rachete
antiaeriene tip S-125M1A în garnizoana Bucureşti
(Cernica) şi Regimentul 12 Rachete Antiaeriene
înzestrat cu complexe de rachete antiaeriene tip
S-75M3 în garnizoana Galaţi.
1987 - în urma reorganizării învăţământului
militar Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie
Antiaeriană şi Radiolocaţie Braşov a preluat şi
sarcina pregătirii maiştrilor militari şi subofiţerilor.
1989 - s-a înfiinţat 1 Regiment de Artilerie
Antiaeriană Mixt în garni zoana Feteşti.
Centrul de Instrucţie şi-a schimbat denu -
mirea în Centrul de Perfecţionare a Pregătirii
Cadrelor (C.P.P.C.).
- 30 iunie - s-a înfiinţat Regimentul 50 Rachete
Antiaeriene „Andrei Mureşianu”, subordonat
comandamentului Armatei a 4-a şi înzestrat cu
complexul de rachete antiaeriene OSA-AKM
(începând cu 01 decembrie 2002 acesta primeşte
denumirea Regimentul 50 Mixt Rachete Antiaeriene
„Andrei Mureşianu”).
- 22 decembrie - urmare a complicării situaţiei
aeriene, din ordinul comandantului apărării
antiaeriene a teritoriului, generalul-colonel Mocanu
Mircea, au fost declanşate acţiunile de luptă
împotriva ţin telor aeriene care intrau în posibilităţile
de nimicire (foc) ale mijloacelor de artilerie şi
rachete antiaeriene.
Rampă de lansare din cadrul Complexului de rachete
antiaeriene S-125M1A
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Complexul antiaerian OSA-AKM
- decembrie - în cazarma unde funcţionau
Regimentul 47 şi Divizionul 57 Artilerie Antiaeriană,
şi de unde colonelul Andrei Kemenici comanda
garnizoana Târgovişte, au fost aduşi Nicolae şi
Elena Ceauşescu, unde pe 25 decembrie au fost
judecaţi şi executaţi.
1990 - Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Artilerie
şi Rachete Antiaeriene - „General Bungescu” a
devenit Institutul Militar de Artilerie şi Rachete
Antiaeriene - „General Ion Bungescu”.
- s-a trecut, la nivel strategic, de la structurile de
conducere de tip comandament de armă la cele de
tip inspectorat (Comandamentul Trupelor de Uscat
avea în compunere şi Inspectoratul General al
Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat).
- septembrie - cele două profile de
învăţământ, artileria antiaeriană şi radiolocaţia,
s-au reorganizat din nou pe două şcoli distincte
şi anume: Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de
Artilerie şi Rachete Antiaeriane „General
Bungescu” şi Şcoala Militară de Ofiţeri Activi
de Radiolocaţie „Avram Iancu”.
1990-2002 - Brigada 6 Artilerie Antiaeriană
era dislocată în sud-estul ţării, la Râmnicu Sărat
şi avea următoarea organizare: între 1990 - 1995
- regimente de artilerie antiaeriană (calibru 57 şi
100 mm), între 1995 - 2002 - divizioane calibru
2x30 mm, calibru 57 mm şi calibru 100 mm, iar între
2002-2004 - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene
şi Regimentele 61 şi 149 Artilerie Antiaeriană.
1993 - Comandamentul Trupelor de Uscat s-a
transformat în Statul Major al Trupelor de Uscat, în
al cărui sistem de conducere a artileriei antiaeriene
s-a înfiinţat instituţia „şefului apărării antiaeriene
a Trupelor de Uscat”, având în subordine structuri
specializate de tip secţie, birou şi compartiment.
203

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- prin unirea Comandamentului Aviaţiei
Militare cu Comandamentul Apărării Antiaeriene
a Teritoriului ia fiinţă Statul Major al Aviaţiei şi
Apărării Antiaeriene.
- 04 octombrie - în cadrul Academiei de Înalte
Studii Militare s-a constituit Facultatea de Aviaţie şi
Apărare Antiaeriană.
1994 - a început omologarea poligonului Capu
Midia.
1995 - în subordinea categoriei de forţe se vor
afla două corpuri de aviaţie şi apărare antiaeriană,
rezultate din comasarea comandamentelor celor
2 divizii de apărare antiaeriană a teritoriului şi
diviziilor de aviaţie.
- a luat fiinţă Şcoala Militară de Maiştri
Militari şi Subofiţeri de Apărare Antiaeriană
(transformată în 1997 în Şcoala Militară de Maiştri
Militari şi Subofiţeri a Forţelor Aeriene).
- s-a înfiinţat Brigada 14 Artilerie Antiaeriană
„General Nicolae Zăgănescu” (în anul 2001 a fost
desfiinţată).
- 28 februarie - ia fiinţă Divizionul 158 Artilerie
Antiaeriană (cadre) în structura Brigăzii 15
Mecanizate „Podu Înalt”, care, la data de 01 iunie
2005 se desfiinţează.
- 01 martie - ia fiinţă Divizionul 635 Artilerie
Antiaeriană - cadre, subordonat Brigăzii 63
Tancuri, care, începând cu 08 martie 2005 trece
în subordinea comandamentului Brigăzii 15
Mecanizată „Podu Înalt”.
- 01 martie - s-a înfiinţat Divizionul 288 Artilerie
Antiaeriană în compunerea de pace a Brigăzii 282
Mecanizată Focşani.
- martie - Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană
iese din subordinea nemijlocită a Corpului 6 Armată
“Horea, Cloşca şi Crişan” şi intră în subordinea
Brigăzii 5 Tancuri “Potaissa”.
204
Simulatorul de ţinte aeriene MTS-2
Tun antiaerian cal. 57 mm S-60
- martie - Divizionul 216 Artilerie Antiaeriană
iese din subordinea nemijlocită a Corpului 6 Armată
“Horea, Cloşca şi Crişan” şi intră în subordinea
Brigăzii 5 Tancuri “Potaissa”.
- 03 aprilie - ia fiinţă Divizionul 348 Artilerie
Antiaeriană, în structura Brigăzii 34 Mecanizată
a Corpului 9 Armată „Mărăşeşti”, cu locaţia
permanentă în Topraisar.
- 01 mai - Regimentul 51 Rachete Antiaeriene
KUB „Pelendava” a trecut din subordinea Armatei
a 3-a în subordinea Statului Major al Trupelor de
Uscat.
- 15 mai - Brigada 1 Rachete Antiaeriene ia
în subordine divizioanele de rachete antiaeriene
şi divizionul tehnic S-125 NEVA aparţinând
Regimentului 19 Rachete Antiaeriene şi se
transformă în Brigada 1 Rachete Antiaeriene
Mixtă, care va fi subordonată Corpului 1 Aviaţie şi
Apărare Antiaeriană.
- 15 iulie - s-a constituit Academia Aviaţiei
şi Apărării Antiaeriene, în garnizoana Braşov,
subordonată Statului Major al Aviaţiei şi Apărării
Antiaeriene.
1996 - Institutul Militar de Artilerie şi Rachete
Antiaeriene - „General Ion Bungescu” a devenit
Academia Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene
„Henri Coandă”.
1997 - Centrul de Perfecţionare a Pregătirii
Cadrelor a devenit Şcoala de Aplicaţie pentru
Artilerie şi Rachete Antiaeriene.
1998, 01 august - Brigada 1 Rachete
Antiaeriene Mixtă se transformă în Brigada 1
Rachete Antiaeriene, ca urmare a ieşirii din
subordine a subunităţilor NEVA şi a transformării
acestora în Centrul 14 Instrucţie şi Mobilizare.
2000 - corpurile de aviaţie şi apărare
antiaeriană se transformă în divizii aeriene.

Efemeride
- s-a desfiinţat Regimentul 60 Artilerie
Antiaeriană.
- 11 aprilie - Statul Major al Aviaţiei şi Apărării
Antiaeriene îşi modifică denumirea în Statul Major
al Forţelor Aeriene.
- 09 mai - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene
„Trophaeum Traiani” - Medgidia se subordonează
Corpului 10 Armată Teritorial.
- 01 august - cele două armate de arme
întrunite se reorganizează şi se transformă în
corpuri de armată teritoriale organizate pe brigăzi
(acestea aveau în compunere, ca şi fostele armate
de arme întrunite, câte o brigadă de artilerie
antiaeriană, cu organizare similară celor din
compunerea armatelor).
- 21 - 25 august - Regimentul 51 Rachete
Antiaeriene KUB „Pelendava” trece din subordinea
şefului Statului Major al Forţelor Terestre în
subordinea Corpului 1 Armată Teritorial.
2001 - în cadrul Divizionului 216 Artilerie
Antiaeriană au fost organizate cursuri de
cunoaştere a complexului GEPARD cu aproape
toţi militarii unităţii.
- s-au desfiinţat: Regimentele 32 şi 40 Artilerie
Antiaeriană, Regimentul 4 Rachete Antiaeriene şi
Brigada 14 Artilerie Antiaeriană.
- se finalizează construcţia Centrului de
pregătire prin simulare MTS II în cadrul Taberei de
Instrucţie şi Poligonului de Trageri Sol-Aer „Gl.bg.
Ion Bungescu” - Capu Midia (TIPTSA).
- s-a înfiinţat Baza 11 Instrucţie Artilerie şi
Rachete Antiaeriene, la Târgu Jiu.
- Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri
a Forţelor Aeriene Braşov se comasează cu
Şcoala Militară de Maiştri de Aviaţie „Traian Vuia”
din Mediaş.
- Brigada 1 Rachete Antiaeriene primeşte
în organica ei un batalion şi patru companii de
radiolocaţie.
- Brigada 1 Rachete Sol-Aer desfiinţează
Divizioanele 5 şi 7 Rachete Sol-Aer şi ia în
subordine Regimentul 4 Rachete Antiaeriene,
Centrul 4 Radiolocaţie, Companiile 41 şi 42
Radiolocaţie.
- Brigada 1 Rachete Sol-Aer desfiinţează
Divizioanele 7, 8 şi 9 Rachete Antiaeriene şi
Divizionul 12 Tehnic din fostul Regimentul 4
Rachete Antiaeriene.
- Brigada 1 Rachete Sol-Aer intră în subordinea
directă a Statului Major al Forţelor Aeriene.
Calendarul tradiţiilor militare 2011
- 01 aprilie - s-a înfiinţat Divizionul 228 Artilerie
Antiaeriană Mixt, iar la data de 01 aprilie 2006 s-a
transformat în Batalionul 228 Artilerie Antiaeriană.
- 01 septembrie - Brigada 1 Rachete Antiaeriene
primeşte denumirea de Brigada 1 Rachete
Sol-Aer „General Nicolae Dăscălescu”.
- 01 octombrie - cele două şcoli de tradiţie
ale Forţelor Aeriene se comasează într-o singură
entitate, Şcoala Militară de Maiştri şi Subofiţeri
a Forţelor Aeriene „Traian Vuia”.
- 01 octombrie - Regimentul 48 Rachete
Antiaeriene trece din subordinea nemijlocită a
Corpului 1 Armată Teritorial în subordinea Brigăzii
4 Artilerie Antiaeriană Mixtă „Gorj”.
- 01 octombrie - Regimentul 51 Rachete
Antiaeriene KUB „Pelendava” trece în subordinea
Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă Teritorială
- dispusă în garnizoana Târgu Jiu, devenind
Regimentul 51 Mixt Rachete Antiaeriene
„Pelendava”.
2002 - s-a înfiinţat instituţia Inspectorului
în armă şi s-au constituit, la nivelul şcolilor de
aplicaţie ale armelor, secţii Cercetare, Dezvoltare
şi Reglementări în Armă.
- Brigada 5 Artilerie Antiaeriană se
reorganizează, avînd în compunere: Regimentul 50
Rachete Antiaeriene - OSA-AKM, Regimentul 66
Artilerie Antiaeriană - calibru 100 mm şi Regimentul
89 Artilerie Antiaeriană - calibru 57 mm (în anul
2004 aceasta se desfiinţează, iar Regimentul 50
Rachete Antiaeiene KUB se resubordonează la
Brigada 6 Rachete Antiaeriene).
- Regimentul 47 Artilerie Antiaeriană se
transformă şi se restructurează în Centrul 47 Artilerie
Antiaeriană, iar în anul 2003 se desfiinţează.
- s-a desfiinţat Brigada 19 Artilerie Antiaeriană.
Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene CA-95
205

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 07 iunie - Regimentul 53 Rachete Anti aeriene
„Trophaeum Traiani” - Medgidia se va subordona
Brigăzii 6 Artilerie Antiaeriană Mixtă.
- 01 iulie - a fost înfiinţat Divizionul 468 Artilerie
Antiaeriană, în subordinea Brigăzii 61 Vânători de
Munte, care, la 01 iunie 2006 a fost transformat în
Batalionul 468 Artilerie Antiaeriană.
- 15 august - Şcoala de Aplicaţie pentru
Artilerie Antiaeriană, aflată la Cernica (garnizoana
Bucureşti), se restructurează şi învăţământul
pe linie de armă, pentru Forţele Terestre, se va
desfăşura într-o instituţie nou înfiinţată - Şcoala
de Aplicaţie pentru Artilerie Terestră şi Artilerie
Antiaeriană, cu sediul la Sibiu.
- 15 august - a intrat în vigoare statul de
organizare pentru Şcoala de Aplicaţie pentru
Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan
Vodă”, prin contopirea într-o singură instituţie
militară a învăţământului de artilerie şi artilerie
antiaeriană.
2002 - 2004 - Brigada 4 Artilerie Antiaeriană se
reorganizează, iar regimentele de artilerie şi rachete
antiaeriene din compunere se redislocă astfel:
Regimentul 41 Artilerie Antiaeriană în partea de
sud-vest a ţării, Regimentul 48 Rachete Antiaeriene
KUB în partea de sud a ţării şi Regimentul 51
Rachete Antiaeriene în partea de sud-vest a ţării (în
anul 2004 aceasta se desfiinţează, iar Regimentul
51 Rachete Antiaeriene KUB se resubordonează
la Brigada 6 Rachete Antiaeriene).
2003 - Şcoala pentru Aplicaţie a Artileriei
Antiaeriene şi Rachetelor Sol-Aer se mută de
la Cernica la Boboc, unde împreună cu şcolile
de aplicaţie ale armelor aviaţie şi radiolocaţie se
reorganizează în cadrul Şcolii de Aplicaţie pentru
Forţele Aeriene „Aurel Vlaicu” (componenta de
învăţământ specifică trupelor de uscat se separă şi
se dislocă la Sibiu).
- la nivelul comandamentului Statului Major
al Forţelor Terestre, biroul de armă se transformă
în Biroul inspectorului pentru artilerie antiaeriană,
iar ulterior în Biroul Instrucţie Rachete şi Artilerie
Antiaeriană.
- s-au desfiinţat: Regimentele 12, 15 şi 17
Rachete Antiaeriene.
- 09-12 iunie - societatea comercială
Electromecanica Ploieşti S.A. din compania
naţională Romarm S.A. execută trageri de testare
şi evaluare cu rachete A-94 în vederea omologării
oficiale a modificărilor acestora.
206
Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene A-94
- 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru Aviaţie
îşi schimbă denumirea în Şcoala de Aplicaţie
pentru Forţele Aeriene.
2003 şi 2004 - se desfiinţează cele două zone
de apărare aeriană, şi, implicit şi cele două divizii
aeriene dispuse în zonele de vest şi de est ale
ţării.
2004 - în urma desfiinţării Brigăzilor 4 şi 5
Artilerie Antiaeriană, Brigada 6 Artilerie Antiaeriană
se reorganizează, având în compunere: Regimentul
50 Rachete Antiaeriene - dislocat în sud-vestul
ţării, Regimentul 51 Rachete Antiaeriene - dislocat
în nord-vestul ţării şi Regimentul 53 Rachete
Antiaeriene - dislocat în sud-estul ţării.
- se desfiinţează Divizionul 64 Artilerie
Antiaeriană.
- 01 mai - 31 iulie - Regimentul 48 Rachete
Antiaeriene se desfiinţează, iar complexele de
rachete antiaeriene KUB sunt predate Regimentului
50 Rachete Antiaeriene, în structura căruia ia fiinţă
Batalionul 2 Rachete Antiaeriene KUB.
- 26 - 29 iulie - a avut loc resubordonarea
Divizionului 216 Artilerie Antiaeriană al Brigăzii 6
Tancuri la Regimentul 50 Rachete Antiaeriene cu
denumirea de Divizionul 3 Artilerie Antiaeriană (din
10 martie 2006 primeşte denumirea de Batalionul
3 Artilerie Antiaeriană).
- 01 august - Batalionul 3 Artilerie Antiaeriană
se resubordonează Regimentului 50 Rachete
Antiaeriene, fiind înzestrat cu o tehnică unicat în
Armata Română, „Complexul Antiaerian calibru
2x35 mm GEPARD” şi primind o nouă denumire,
Divizionul 3 Artilerie Antiaeriană.
- 11 august - Regimentul 51 Rachete
Antiaeriene KUB „Pelendava” a fost trecut din
subordinea Brigăzii 4 Artilerie Antiaeriană Mixtă

Efemeride
Complexul Antiaerian calibru 2x35 mm GEPARD
Teritorială „Gorj”, care s-a desfiinţat, în subordinea
Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene.
- 01 octombrie - Şcoala Militară de Maiştri
si Subofiţeri a Forţelor Aeriene „Traian Vuia” se
redislocă, într-o nouă concepţie, pentru a funcţiona
împreună cu Şcoala de Aplicaţie a Forţelor
Aeriene „Aurel Vlaicu”, în localitatea Boboc,
judeţul Buzău.
- 22 octombrie - Taberei de instrucţie şi
poligonului de trageri sol-aer i se atribuie denumirea
onorifică „General de brigadă Ion Bungescu”.
2005, 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru
Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”
s-a transformat în Şcoala de Aplicaţie pentru Unităţi
Sprijin de Luptă „General Eremia Grigorescu”,
care avea în compunere şi Centrul de Pregătire
pentru Artilerie Antiaeriană „General Gheorghe
Popescu”.
- 01 august - Şcoala de Aplicaţie pentru
Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”
se reorganizează în Şcoala de Aplicaţie pentru
Unităţi Sprijin de Luptă, în organica căreia ia fiinţă
Centrul de Pregătire pentru Artileria Antiaeriană
„General Gheorghe Popescu”.
2006 - Regimentul 50 Mixt Artilerie şi Rachete
Antiaeriene „Andrei Mureşianu” se resubordonează
la Corpul 4 Armată Teritorial.
- 01 februarie - Regimentul 51 Rachete
Antiaeriene din subordinea Brigăzii 6 Rachete
Antiaeriene se transformă în Batalionul 2 Rachete
Antiaeriene, unitate sprijin luptă, subordonată
comandamentului Regimentului 53 Rachete
Antiaeriene.
- 01 aprilie - Divizionul 288 Artilerie Antiaeriană
îşi schimbă denumirea în Batalionul 288 Artilerie
Antiaeriană.
- 01 aprilie - Batalionul 2 Rachete Antiaeriene
trece din subordinea Brigăzii 6 Rachete Antiaeriene
Calendarul tradiţiilor militare 2011
în subordinea Regimentului 53 Rachete Antiaeriene.
- 01 aprilie - Regimentul 53 Rachete Antiaeriene
trece din subordinea Brigăzii 6 Rachete
Antiaeriene în subordinea Corpului 1 Armată
Teritorial.
- 01 mai - Brigada 1 Rachete Sol-Aer „General
Nicolae Dăscălescu” a început procesul de
transformare şi dotare cu tehnică compatibilă cu
structurile NATO, în compunere intrând un batalion
de rachete sol-aer HAWK, prin transformarea
Divizionului 7 Tehnic în Batalionul HAWK.
- august - septembrie - Batalionul 228 Artilerie
Antiaeriană a fost dotată cu tehnică nouă de
apărare antiaeriană - sistemul OERLIKON, calibru
2x35 mm.
2007 - începând cu acest an ziua armei se
sărbătoreşte la 19 septembrie, dată la care, în anul
1916, a fost doborât primul avion inamic pe timpul
manevrei de la Flămânda - judeţul Giurgiu.
- Batalionul 3 Artilerie Antiaeriană (forţă
destinată NATO) din organica Regimentului 50 Mixt
Artilerie şi Rachete Antiaeriene „Andrei Mureşianu”
se resubordonează la Brigada 282 Mecanizată/
Corpul 1 Armată Teritorial.
- 04 ianuarie - Batalionul 228 Artilerie
Antiaeriană s-a transformat în Batalionul 228
Apărare Antiaeriană.
- februarie - Regimentul 53 Rachete
Antiaeriene se întăreşte cu Batalionul 348 Apărare
Antiaeriană.
- martie - Batalionul 288 Artilerie Antiaeriană
se resubordonează Brigăzii 34 Infanterie „Vasile
Lupu” şi îşi schimbă denumirea în Batalionul 288
Apărare Antiaeriană „Milcov”.
2008 - s-a desfiinţat Regimentul 11 Rachete
Antiaeriene.
- componenta de Rachete şi Artilerie
Antiaeriană din Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele
Aeriene „Aurel Vlaicu” se află în subordinea
locţiitorului pentru Rachete şi Artilerie Antiaeriană
al comandantului Centrului de Instruire din Forţele
Aeriene.
- 01 martie - Batalionul 205 Artilerie Antiaeriană
a devenit Batalionul 205 Apărare Antiaeriană, iar în
data de 21 aprilie 2008 a primit tehnică de artilerie
calibru 2x35 mm OERLIKON.
- 01 septembrie - Şcoala de Aplicaţie pentru
Forţele Aeriene s-a reorganizat, înfiinţându-se
Centrul de Instruire pentru Forţele Aeriene.
207

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Efemeride
- 01 septembrie - Centrele de Pregătire
pentru Artilerie Terestră şi Artilerie Antiaeriană
au fost comasate sub denumirea Centrul de
Instruire pentru Artilerie Terestră şi Artilerie
Antiaeriană.
- 01 septembrie - instituţia Inspectorului pentru
armă şi-a încetat existenţa.
2010, 01 iunie - 31 iulie - Batalionul 2
Rachete Antiaeriene „Pelendava” se transformă în
Regimentul 61 Rachete Antiaeriene „Pelendava”.
- 01 august - Regimentul 61 Rachete
Antiaeriene „Pelendava” trece din subordinea
Regimentului 53 Rachete Antiaeriene în subordinea
Diviziei 1 Infanterie „Dacica”.
- 01 octombrie - se înfiinţează Batalionul
184 Apărare Antiaeriană subordonat Brigăzii 18
Infanterie.
Gen de armă de bază în compunerea oricărei
armate moderne şi beneficiare ale unor multiple
posibilităţi de luptă, care le conferă capacitatea de
a participa cu foc la susţinerea majorităţii cuplurilor
acţionale ce alcătuiesc lupta armată (acţiuni solaer,
sol-sol, sol-navă, navă-aer, navă-sol, navănavă),
artileria şi rachetele antiaeriene continuă să
208
Instalaţie de lansare a rachetelor antiaeriene HAWK
reţină atenţia specialiştilor militari şi a cercetătorilor
din industriile de armament de pe mapamond.
Redotarea cu tehnică de luptă modernă,
regândirea principiilor de întrebuinţare în operaţie
(luptă) în consonanţă cu modificările impuse de
evoluţia mijloacelor aeriene, pre cum şi creşterea
eficienţei acţiunilor ca subsistem de bază în
cadrul sistemului integrat al Ap.A.A. vor constitui
prin urmare reperele dezvoltării Art. şi R.A.A.
române acum, la începutul mileniului III, dar şi în
perspectivă.
Prin reorganizările ce au avut loc şi prin
îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare propuse
se va reuşi dorita modernizare a acestui gen
de armă, necesar şi important, cu o bogată şi
îndelungată tradiţie - 95 de ani de existenţă - în
armata română.
Creşterea eficienţei acţiunilor artileriei şi
rachetelor antiaeriene, indiferent de subordonare,
se va baza fără îndoială într-un viitor nu prea
îndepărtat pe sisteme auto matizate de conducere,
atât pe verticala, cât şi pe orizonta la structurilor
organizatorice. Introducerea pe scară largă
a Compiuterelor, ca şi rezolvarea problemei
mijloacelor de transmisiuni vor înceta să mai
constituie, în mileniul următor ample deziderate.
În prezent, artileriştii şi rachetiştii sol-aer îşi
concentrează eforturile pentru creşterea capacităţii
combative a tuturor structurilor în situaţii aeriene
complexe.
Zi de zi, ceas de ceas, ei îşi intensifică
antrenamentele cu ţinte aeriene marcate şi
simulate şi se pregătesc asiduu pentru executarea
aplicaţiilor tactice cu trageri de instrucţie şi de luptă
în poligon.
Sistemul OERLIKON, calibru 2x35 mm Mitralieră antiaeriană cal. 14,5 mm

13
Sărbători militare

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Sărbători militare
ZILELE CATEGORIILOR DE FORŢE, GENURILOR DE ARMĂ
ŞI SPECIALITĂŢILOR MILITARE
1 februarie - Ziua Intendenţei Militare
23 februarie - Ziua Hidrografului Militar
1 martie - Ziua Automobilistului Militar
- Ziua Forţelor pentru Operaţii
Speciale
17 martie - Ziua Serviciului Istoric al Armatei
25 martie - Ziua Operaţiilor Psihologice
23 aprilie - Ziua Forţelor Terestre
25 aprilie - Ziua Justiţiei Militare
29 aprilie - Ziua Veteranilor de Război
30 aprilie - Ziua Infanteriei Române
- Ziua Logisticii Militare
15 mai - Ziua Trupelor de Apărare NBC
- Ziua Poliţiei Militare
20 mai - Ziua Financiarului Militar
31 mai - Ziua Geniştilor Militari
- Ziua Rezervistului Militar
10 iunie - Ziua Paraşutiştilor Militari
18 iunie - Ziua Constructorilor Militari
1 iulie - Ziua Muzicilor Militare
13 iulie - Ziua Specialităţii Militare „Război electronic”
14 iulie - Ziua Transmisioniştilor Militari
15 iulie - Ziua Submarinistului Militar
20 iulie - Ziua Forţelor Aeriene
23 iulie - Ziua Presei Militare
25 iulie - Ziua Radiolocaţiei
26 iulie - Ziua Arhivelor Militare
1 august - Ziua Tanchiştilor
15 august - Ziua Marinei Române
21 august - Ziua Medicinei Militare
1 septembrie - Ziua Informaticienilor Militari
4 septembrie - Ziua Tipografilor Militari
19 septembrie - Ziua Artileriei şi Rachetelor
Antiaeriene
1 octombrie - Ziua Scafandrilor Militari
9 octombrie - Ziua Resurselor Umane
25 octombrie - Ziua Armatei României
30 octombrie - Ziua Relaţiilor Publice Militare
3 noiembrie - Ziua Vânătorilor de Munte
10 noiembrie - Ziua Artileriei
12 noiembrie - Ziua Statului Major General
- Ziua Cercetaşilor Militari
- Ziua Geodezilor Militari
16 noiembrie - Ziua Transporturilor Militare
29 noiembrie - Ziua Infanteriei Marine
14 decembrie - Ziua Direcţiei Operaţii
27 decembrie - Ziua Centrului de Operaţii
Psihologice
210

Sărbători militare
PATRONII SPIRITUALI
AI ARMATEI ROMÂNIEI
Batalionul 528 Cercetare - Sfinţii Martiri
Brâncoveanu: Constantin Vodă cu cei patru fii ai
săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul
Ianache (16 august)
Batalionul 469 Logistic - Sfinţi Arhangheli
Mihail şi Gavriil (8 noiembrie)
Batalionul 300 Infanterie Mecanizată
,,Sfântul Andrei” - Sfântul Apostol Andrei (30
noiembrie)
Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică
,,Colonel Gheorghe Vişata” - Sfântul Mare
Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26
octombrie)
Centrul de Pregătire pentru Apărare
NBC ,,Muscel” - Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai
cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena
(21 mai)
Centrul Operaţii Psihologice - Sfântul
Apostol, Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan
(27 decembrie)
Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare” -
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (2 iulie)
Corpul de Control şi Inspecţie - Sfântul
Arhanghel Mihail (8 noiembrie)
Depozitul Central 138 Materiale Intendenţă
„General Ioniţă Botoş” - Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe, Purtătorul de biruinţă (23 aprilie)
Direcţia Topografică Militară - Sfântul
Apostol Pavel (29 iunie)
Direcţia Informaţii Militare - Sfântul
Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (26
octombrie)
Divizia 2 Infanterie „Getica”- Sfântul Ierarh
Nicolae (6 decembrie)
Regimentul 30 Gardă - Sfântul Mare
Mucenic Mina (10 decembrie)
Statul Major al Forţelor Terestre - Sfântul
Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă
(23 aprilie)
Statul Major al Forţelor Aeriene - Sfântul
Măritul Prorooc Ilie Tesviteanul (20 iulie)
Statul Major al Forţelor Navale - Sfânta
Maria, Adormirea Maicii Domnului (15 august)
Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene
„Aurel Vlaicu” - Sfântul Măritul Prorooc Ilie
Tesviteanul (20 iulie)
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Sfânta Maria,
ocrotitoarea
marinarilor
Sfântul Ilie
Tesviteanul,
patronul
Forţelor
Aeriene
Sfântul Mare
Mucenic
Gheorghe,
patronul
Forţelor Terestre
211

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Sărbători militare
DENUMIRI ONORIFICE
Academia Forţelor Terestre ,,Nicolae Bălcescu”
Academia Forţelor Aeriene ,,Henri Coandă”
Academia Navală ,,Mircea cel Bătrân”
Batalionul 1 Instrucţie „Olt”
Batalionul 110 Sprijin Logistic
„Mareşal Constantin Prezan”
Batalionul 114 Tancuri „Petru Cercel”
Batalionul 113 Artilerie „Bărăganul”
Batalionul 116 Sprijin Logistic „Iancu Jianu”
Batalionul 117 Sprijin Logistic
„Colonel Alexandru Polizu”
Batalionul 136 Geniu „Apulum”
Batalionul 151 Infanterie ,,Războieni”
(„Lupii Negri”)
Batalionul 157 Muniţii „Teleajenul”
Batalionul 168 Sprijin Logistic „Pontus Euxinus”
Batalionul 17 Vânători de Munte ,,Dragoş Vodă”
Batalionul 183 Artilerie „General Ion Dragalina”
Batalionul 184 Apărare Antiaeriană „Timiş”
Batalionul 185 Sprijin Logistic „Mureş”
Batalionul 191 Infanterie
„Colonel Radu Golescu”
Batalionul 198 Logistic „Prut”
Batalionul 2 Infanterie „Călugăreni”
Batalionul 2 Rachete Antiaeriene KUB
„Pelendava”
Batalionul 20 Infanterie „Dolj”
(„Scorpionii Negri”)
Batalionul 205 Artilerie Antiaeriană
„General Gheorghe Pârvulescu”
Batalionul 206 Artilerie
„General Mihail Lăcătuşu”
Batalionul 21 Vânători Munte „General Leonard
Mociulschi” („Viperele Negre”)
Batalionul 22 Transport „Dâmboviţa”
Batalionul 22 Vânători de Munte ,,Cireşoaia”
Batalionul 24 Vânători de Munte
„General Gheorghe Avramescu”
Batalionul 26 Infanterie ,,Neagoe Basarab”
(„Scorpionii Roşii”)
Batalionul 26 Vânători de Munte „Avram Iancu”
Batalionul 284 Tancuri „Cuza Vodă”
Batalionul 285 Artilerie „Vlaicu Vodă”
Batalionul 288 Apărare Antiaeriană ,,Milcov”
Batalionul 22 Infanterie „Romanaţi”
Batalionul 3 Apărare Antiaeriană ,,Potaissa”
Batalionul 3 Rachete Sol-Aer „Codrii Vlăsiei”
Batalionul 3 Geniu
„General Constantin Poenaru”
212
Batalionul 30 Vânători de Munte „Dragoslavele”
(„Vulturii Carpaţilor”)
Batalionul 300 Infanterie „Sfântul Andrei”
Batalionul 300 Sprijin „Sarmis”
Batalionul 313 Cercetare „Burebista”
Batalionul 315 Artilerie „Simion Bărnuţiu”
Batalionul 316 Asigurare Date „Guruslău”
Batalionul 317 Cercetare „Vlădeasa”
Batalionul 317 Sprijin Logistic „Voievodul Gelu”
Batalionul 32 Infanterie „Mircea”
(„Scorpionii Galbeni”)
Batalionul 325 Artilerie „Alutus”
Batalionul 33 Vânători de Munte „Posada”
Batalionul 335 Artilerie „Alexandru Cel Bun”
Batalionul 341 Infanterie
„Constanţa” („Rechinii Albi”)
Batalionul 345 Artilerie „Tomis”
Batalionul 348 Apărare Antiaeriană „Dobrogea”
Batalionul 385 Artilerie
„Iancu de Hunedoara”
Batalionul 405 Sprijin Logistic „Năsăud”
Batalionul 41 Transport „Bobâlna”
Batalionul 43 Aprovizionare şi Transport
„Roman I Muşat”
Batalionul 435 Logistic „Ciuc’’
Batalionul 45 Comunicaţii şi Informatică
„Căpitan Grigore Giosanu”
Batalionul 468 Artilerie Antiaeriană „Trotuş”
Batalionul 469 Logistic „Putna”
Batalionul 47 Comunicaţii şi Informatică
„General Nicolae Petrescu”
Batalionul 49 Apărare Nucleară, Biologică
şi Chimică „Argeş”
Batalionul 495 Infanterie „Căpitan Ştefan
Şorveth” („Vânătorii din Cer”)
Batalionul 52 Geniu „Tisa”
Batalionul 528 Cercetare „Vlad Ţepeş”
Batalionul 55 Apărare Antiaeriană „Someş”
Batalionul 55 Transmisiuni „Napoca”
Batalionul 610
Operaţii Speciale „Vulturii“
Batalionul 612 Artilerie Antitanc „Maramureş”
Batalionul 620 Operaţii Speciale
„Băneasa-Otopeni”
Batalionul 630 Paraşutişti „Smaranda Brăescu“
Batalionul 634 Infanterie „Petrodava”
Batalionul 635 Apărare Antiaeriană „Precista”
Batalionul 7 Aruncătoare Proiectile Reactive
„General Vasile Danacu”

Sărbători militare
Batalionul 72 Apărare Nucleară, Biologică
şi Chimică „Negru Vodă”
Batalionul 72 Geniu „Matei Basarab”
Batalionul 81 LAROM „Maior Gheorghe Şonţu”
Batalionul 811 Infanterie „Dej”
(„Dragonii Transilvani”)
Batalionul 812 Infanterie „Bistriţa”
(„Şoimii Carpaţilor”)
Batalionul 814 Tancuri „Mihai Vodă”
Batalionul 817 Artilerie „Petru Rareş”
Batalionul 83 „Bogdan I”
Batalionul 84 Asigurare Date „Mărăşti”
Batalionul 85 Sprijin Logistic
„General Mihail Cerchez”
Batalionul 85 Comunicaţii Aero şi Informatică
„Sublocotenent Gheorghe Robescu”
Batalionul 912 Tancuri „Scytia Minor”
Batalionul 96 LAROM „Mircea Voievod”
Batalionul Instrucţie Comunicaţii şi Informatică
„Fraţii Buzeşti”
Baza 2 Logistică „Valahia”
Baza 3 Logistică „Zargidava”
Baza 3 Logistică Teritorială „Marea Neagră”
Baza 95 Aeriană „Erou Căpitan Aviator
Alexandru Şerbănescu”
Baza de Instruire pentru Apărare Nucleară,
Biologică şi Chimică „Muscel”
Baza de Instruire pentru Vânători de Munte
„Bucegi”
Baza Transport şi Deservire „Muntenia”
Brigada de Informaţii Militare „Mareşal
Alexandru Averescu”
Brigada 1 Mecanizată „Argedava”
Brigada 1 Rachete Sol-Aer
„General Nicolae Dăscălescu”
Brigada 10 Geniu „Dunărea de jos”
Brigada 15 Mecanizată „Podu Înalt”
Brigada 2 Infanterie „Rovine”
Brigada 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”
Brigada 282 Infanterie Mecanizată
„Unirea Principatelor”
Brigada 4 Logistică „Transilvania”
Brigada 6 Operaţii Speciale „Mihai Viteazul”
Brigada 61 Vânători de Munte Teritorială
„General Virgil Bădulescu”
Brigada 8 LAROM „Alexandru Ioan Cuza”
Centrul de Instruire pentru Infanterie
şi Vânători de Munte
„Constantin Brâncoveanu”
Centrul de Instruire pentru Geniu, E.O.D.
şi Apărare C.B.R.N. „Panait Donici”
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Centrul de Instruire pentru Artilerie Terestră şi
Artilerie Antiaeriană „Ioan Vodă”
Centrul de Pregătire pentru Artilerie Antiaeriană
„General Gheorghe Popescu”
Centrul de Instruire pentru Comunicaţii
şi Informatică „Decebal”
Centrul de Instruire pentru Luptă
al Forţelor Terestre „Getica”
Centrul de Instruire pentru Tancuri şi Auto
„Colonel Pandele Predescu”
Centrul de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu
„Academician Ştefan Milcu”
Centrul Clinic de Urgenţă de Boli
Cardiovasculare „Dr. Constantin Zamfir”
Centrul 102 Mentenanţă ,,Bucov”
Centrul 13 Comunicaţii şi Informatică „Colonel
Gheorghe Vişata”
Centrul 185 Mentenanţă „Radu cel Mare”
Centrul 2 Supraveghere Aeriană „Nord”
Centrul 21 Cartiruire Trupe şi Administrare
Cazărmi „ Anghel Saligny”
Centrul 243 Radioelectronic şi Observare
„Callatis”
Centrul 88 Mentenanţă „Ardealul”
Clubul Sportiv al Armatei ,,Steaua”
Colegiul Militar Liceal „Ştefan cel Mare”
Colegiul Militar Liceal „Mihai Viteazul”
Colegiul Militar Liceal „Dimitrie Cantemir”
Depozitul 101 Carburanţi-Lubrifianţi
„Vrâncioaia”
Depozitul 129 Materiale Tehnice „Chindia”
Depozitul 154 Armament şi Muniţii „Prahova”
Depozitul 164 Intendenţă „Moldavia”
Depozitul 238 Intendenţă „Jiul”
Depozitul 33 Materiale Tehnice „Moldova”
Divizia 1 Infanterie „Dacica”
Divizia 2 Infanterie „Getica”
Divizia 4 Infanterie „Gemina”
Flotila 71 Aeriană
„General Emanoil Ionescu”
Flotila 86 Aeriană
„Locotenent aviator Gheorghe Mociorniţă”
Flotila 90 Transport Aerian
„Comandor aviator Gheorghe Bănciulescu”
Fregata „Mărăşeşti”
Fregata „Regele Ferdinand”
Fregata „Regina Maria”
Grupul E.O.D. al Forţelor Aeriene
„General Grigore Crăiniceanu”
213

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Sărbători militare
Institutul Naţional de Medicină Aeronautică
şi Spaţială „General dr. aviator
Victor Atanasiu”
Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”
Nava hidrografică maritimă „Căpitan-comandor
Alexandru Cătuneanu”
Poligonul de Tragere „Smârdan”
Regimentul 30 Gardă „Mihai Viteazul”
Regimentul 50 Rachete Antiaeriene
„Andrei Mureşianu”
Regimentul 51 Artilerie Mixtă
„General Cornel Paraniac”
Regimentul 52 Artilerie Mixtă
„General Alexandru Tell”
Regimentul 53 Rachete Antiaeriene
„Trophaeum Traiani”
Regimentul 61 Rachete Antiaeriene
„Pelendava”
Regimentul 69 Artilerie Mixtă „Silvania”
Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central
„Dr. Carol Davila”
Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Ion Jianu”
Spitalul Clinic de Urgenţă Militar
„Dr. Ştefan Odobleja”
Spitalul Militar de Urgenţă
„Dr. Alexandru Popescu”
Spitalul Clinic Militar de Urgenţă
„Dr. Iacob Czihac”
Spitalul Militar de Urgenţă
„Dr. Constantin Papilian”
Spitalul Clinic Militar de Urgenţă
„Avram Iancu”
214
Spitalul Militar de Urgenţă
„Dr. Alexandru Augustin”
Spitalul Militar de Urgenţă „Regina Maria”
Spitalul Militar de Urgenţă
„Dr. Victor Popescu”
Spitalul Militar de Urgenţă
„Dr. Alexandru Gafencu”
Spitalul Militar de Urgenţă „Dr. Aristide Serfioti”
Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Aeriene
„Aurel Vlaicu”
Şcoala de Aplicaţie pentru Forţele Navale
„Viceamiral Constantin Bălescu”
Şcoala de Aplicaţie a Forţelor pentru Operaţii
Speciale „General maior Grigore Baştan”
Şcoala de Aplicaţie a Informaţiilor
„General Nicolae Condeescu”
Şcoala de Aplicaţie pentru Logistică
„General Constantin Zaharia”
Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri
a Forţelor Terestre „Basarab I”
Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri
a Forţelor Aeriene „Traian Vuia”
Şcoala Militară de Maiştri Militari a Forţelor
Navale „Amiral Ioan Murgescu”
Tabăra de Instrucţie şi Poligonul de Trageri
Sol-Aer Capu Midia „General de brigadă
Ion Bungescu”
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”
Unitatea de Instrucţie şi Asigurare
Topogeodezică „General de divizie
Constantin I. Brătianu”

14
Miniştrii Apărării Nationale
,

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Miniştrii apărării nationale
,
Generalul Barbu Vlădoianu
25 ianuarie- 3 mai 1859
(guvernul de la Bucureşti)
216
Ion Ghica
11-18 iulie 1861
(guvernul de la Bucureşti)
Generalul Gheorghe Adrian
27 mai 1859-13 iulie 1860
(guvernul de la Iaşi)
13 iulie-30 august 1860
(guvernul de la Bucureşti)
24 mai 1867-11 august 1868
Colonelul
Istratie Sămăşescu
21 aprilie-22 iulie 1861
(guvernul de la Iaşi)
30 aprilie-19 iulie 1861
(guvernul de la Bucureşti)
Generalul
Alexandru Macedonski
4 mai-15 august 1859
(guvernul de la Bucureşti)
Generalul Nicolae Golescu
28 mai-13 iulie 1860
(guvernul de la Bucureşti)
Generalul
Ioan Cornescu
16 august-27 noiembrie 1859
(guvernul de la Bucureşti)
Generalul de divizie
Ioan Emanoil Florescu
28 noiembrie 1859-
27 mai 1860
(guvernul de la Bucureşti)
14 iulie 1860-17 aprilie 1861
(guvernul de la Iaşi)
30 august 1860-14 aprilie 1861
(guvernul de la Bucureşti)
30 septembrie 1862-
11 octombrie 1863,
14 martie 1871-26 aprilie 1876

Miniştrii apărării nationale
,
Colonelul Alexandru Solomon
30 ianuarie-11 februarie 1866
Generalul de brigadă
Dimitrie Lecca
11 februarie-10 mai 1866,
11 iulie 1879-28 aprilie 1880
Generalul Savel Manu
12 aprilie 1864-
29 ianuarie 1866
Generalul de brigadă
Nicolae Haralambie
6 august 1866-
8 februarie 1867
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul
Alexandru Iacovache
12 octombrie 1863-
11 aprilie 1864
Generalul
Ioan Grigore Ghica
19 iulie 1861-
22 ianuarie 1862
(guvernul de la Bucureşti)
22 iulie 1861-
22 ianuarie 1862
(guvernul de la Iaşi)
22 ianuarie-
30 septem brie 1862,
11 mai-6 august 1866
Generalul Tobias Gherghel
8 februarie - 24 mai 1867 Ion C. Brătianu
12 august-15 noiembrie 1868,
20 august 1877- 18 martie 1878,
25 noiembrie 1878-7 ianuarie 1879,
9 iunie 1881-24 ianuarie 1882,
1 august 1882-22 iunie 1884,
13 ianuarie-20 fe bruarie 1886,
5 noiembrie 1887-23 martie 1888
217

Calendarul tradiţiilor militare 2011
218
Generalul
Ioan Alexandru Duca
16 noiembrie 1868-
14 iunie 1869
Generalul de divizie
Gheorghe Anghelescu
25 ianuarie-31 iulie 1882
Generalul de brigadă
Gheorghe Manu
14 iulie 1869-
17 decembrie 1870,
12 noiembrie 1888-
4 noiembrie 1889,
22 decembrie 1904-
12 martie 1906
Generalul de brigadă
Nicolae Dabija
8 ianuarie-10 iulie 1879
Generalul de brigadă
Eustaţiu Pencovici
18 decembrie 1870-
10 martie 1871
Generalul de brigadă
Alexandru Cernat
2 aprilie-19 august 1877,
17 martie-24 noiembrie 1878
Miniştrii apărării nationale
,
Generalul Christian Tell
11-13 martie 1871
Generalul de brigadă
Gheorghe Slăniceanu
27 aprilie 1876-2 aprilie 1877,
29 aprilie 1880-8 iunie 1881

Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de divizie
Matei Vlădescu
5 noiembrie 1889-20 februarie 1891
Generalul de divizie
Iacob Lahovary
21 februarie 1891-
21 februarie 1894,
11 aprilie 1899-
13 februarie 1901
Generalul de divizie
Constantin Barozzi
23 martie-11 noiembrie 1888
Lascăr Catargiu
22 februarie-
11 iunie 1894
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul
Alexandru Anghelescu
21 februarie 1886-
4 noiembrie 1887
Generalul de divizie
Constantin Poenaru
12 iunie 1894-3 octombrie 1895
Generalul de divizie
Ştefan Fălcoianu
23 iunie 1884-
12 ianuarie 1886
Generalul de divizie
Constantin Budişteanu
4 octombrie 1895-
20 noiembrie 1896
219

Calendarul tradiţiilor militare 2011
220
Mareşalul
Alexandru Averescu
13 martie 1907-
4 martie 1909
Toma Stelian
4 martie-31 octombrie 1909
Dimitrie A. Sturdza
14 februarie 1901-
20 decem brie 1904
Generalul de divizie
Grigore Crăiniceanu
1 noiembrie 1909-
28 decembrie 1910
Generalul de divizie
Anton Berindei
25 noiembrie 1896-
10 aprilie 1899
Nicolae Filipescu
29 decembrie 1910-
27 martie 1912
Miniştrii apărării nationale
,
Constantin I. Stoicescu
21-25 noiembrie 1896
Generalul de divizie
Ion Argetoianu
28 martie-14 octombrie 1912

Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de divizie
Constantin Hârjeu
14 octombrie 1912-
3 ianuarie 1914,
6 martie-23 octom brie 1918
Generalul de divizie
Traian Moşoiu
2-12 martie 1920
Ion I.C. Brătianu
4 ianurie 1914-
14 august 1916
19 ianuarie-19 aprilie 1922
Generalul de corp de armată
Arthur Văitoianu
29 noiembrie 1918-
26 septembrie 1919
Generalul de divizie
Ion Răşcanu
27 septembrie-28 noiem brie 1919,
5 decembrie 1919-2 martie 1920,
13 martie 1920-13 decembrie 1921
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Vintilă Brătianu
15 august 1916-
9 iulie 1917,
10-19 iulie 1917
Generalul de corp de armată
Constantin Iancovescu
20 iulie 1917-5 martie 1918
Generalul de corp de armată
Eremia Grigorescu
24 octombrie -
28 noiembrie 1918
221

Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul de corp de armată
Ştefan Holban
17 decembrie 1921-
18 ianuarie 1922
Generalul de divizie
Nicolae Condeescu
14 aprilie 1930-18 aprilie 1931
222
Generalul de corp de armată
Gheorghe Mărdărescu
24 aprilie 1922-
29 martie 1926
Iuliu Maniu
5-13 aprilie 1930
Generalul de divizie
Ludovic Mircescu
30 martie 1926-3 iunie 1927
Generalul de corp de armată
Henry Cihoski
10 noiembrie 1928-
4 aprilie 1930
Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de corp de armată
Paul Angelescu
4 iunie 1927-
9 noiembrie 1928,
27 iulie 1934-
28 august 1937

Miniştrii apărării nationale
,
Gheorghe Tătărescu
1 iunie-27 iulie 1934
Generalul de corp de armată
Nicolae Uică
14 noiembrie 1933-
1 iunie 1934
Comandor Radu Irimescu
28 august-4 septembrie 1937
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul de corp de armată
Nicolae Samsonovici
11 august 1932-
14 noiembrie 1933
Generalul de armată
Constantin Ilasievici
4 septembrie-
27 decembrie 1937
Generalul de divizie
Constantin Ştefănescu-Amza
19 aprilie 1931-11 august 1932
Mareşalul Ion Antonescu
28 decembrie 1937-
30 martie 1938,
6 septembrie 1940-
27 ianuarie 1941,
22 septembrie 1941-
23 ianuarie 1942
223

Calendarul tradiţiilor militare 2011
224
Generalul de armată
Ioan Ilcuş
21 septembrie 1939-
4 iulie 1940
Armand Călinescu
1 februarie-
21 septembrie 1939
Generalul de corp de armată
Constantin Niculescu
4 iulie-6 septembrie 1940
Generalul de armată
Nicolae Ciupercă
13 octombrie 1938-
1 februarie 1939
Generalul de corp de armată
adjutant Iosif Iacobici
27 ianuarie-
22 septembrie 1941
Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de corp de armată
Gheorghe Argeşanu
30 martie-
14 octombrie 1938
Generalul de corp de armată
Constantin Pantazi
23 ianuarie 1942-23 august 1944

Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de armată
Mihail Racoviţă
23 august-4 noiembrie 1944
Generalul de armată
Leontin Salăjan
4 octombrie 1955-28 august 1966
Generalul de armată
Constantin Sănătescu
4 noiembrie-
5 decembrie 1944
Generalul-colonel
Emil Bodnăraş
30 decembrie 1947-
3 octombrie 1955
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul de corp de armată
Ion Negulescu
6 decembrie 1944-
5 martie 1945
Generalul de armată
Mihail Lascăr
30 noiembrie 1946-
30 decembrie 1947
Generalul de armată
Constantin Vasiliu-Răşcanu
6 martie 1945-
29 noiembrie 1946
225

Calendarul tradiţiilor militare 2011
226
Generalul de armată
Ion Ioniţă
1 septembrie 1966-
19 iunie 1976
Generalul-locotenent
Niculae Spiroiu
30 aprilie 1991-6 martie 1994
Generalul-colonel Ion Coman
19 iunie 1976-29 martie 1980
Generalul de armată
Victor-Atanasie Stănculescu
16 februarie 1990-
30 aprilie 1991
Generalul-colonel
Constantin Olteanu
29 martie 1980-
17 decembrie 1985
Generalul de armată
Nicolae Militaru
26 decembrie 1989-
16 februarie 1990
Miniştrii apărării nationale
,
Generalul de armată
Vasile Milea
17 decembrie 1985-
22 decembrie 1989

Miniştrii apărării nationale
,
Sorin Frunzăverde
13 martie -28 decembrie 2000,
25 octombrie 2006-
10 aprilie 2007
Ioan Mircea Paşcu
28 decembrie 2000-
28 decembrie 2004
Constantin Dudu Ionescu
12 februarie-16 aprilie 1998
Teodor Atanasiu
28 decembrie 2004-
25 octombrie 2006
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Victor Babiuc
12 decembrie 1996-
11 februarie 1998,
17 aprilie 1998-
13 martie 2000
Teodor Viorel Meleşcanu
10 aprilie 2007-
13 decembrie 2008
Gheorghe Tinca
6 martie 1994-
11 decembrie 1996
Mihai Stănişoară
13 decembrie 2008-
23 decembrie 2009
227

Calendarul tradiţiilor militare 2011
228
Gabriel Oprea
23 decembrie 2009 – prezent
Miniştrii apărării nationale
,

15
Şefii Statului Major General

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Şefi i Statului Major General
Colonelul Grigore Gărdescu
8 ianuarie-29 ianuarie 1860
Generalul de divizie
adjutant Constantin Barozzi
18 august-
20 octombrie 1877
230
Maiorul Istratie Sămăşescu
29 ianuarie-30 mai 1860
Generalul
Ioan Emanoil Florescu
30 mai-30 august 1860,
21 aprilie 1861-
1 mai 1866
Generalul de divizie
Ştefan Fălcoianu
20 octombrie 1877-1878,
15 aprilie 1883-23 mai 1884,
13 ianuarie 1866-
18 iunie 1894 Generalul de divizie
Alexandru Cernat
1881-1882
Generalul de brigadă
Gheorghe Slăniceanu
27 aprilie-18 august 1877,
1878-1881,
1882-12 aprilie 1883
Colonelul Nicolae Dona
23 mai 1884-13 ianuarie 1886

Şefi i Statului Major General
Generalul de brigadă
Iacob I. Lahovary
1 octombrie 1894-
1 octombrie 1895
Generalul de brigadă
Grigore C. Crăiniceanu
1 aprilie 1907-
1 noiembrie 1909
Generalul de divizie
Constantin Poenaru
1 octombrie 1898-
1aprilie 1901
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul de brigadă
Alexandru Carcaleţeanu
1 aprilie 1901-1 aprilie 1904
Generalul de divizie
Vasile Zottu
31 martie-18 noiembrie 1911,
1 aprilie 1914-
Generalul adjutant Ion Istrati 25 octombrie 1916
1 noiembrie 1909-
1 martie 1911
Generalul de brigadă
Nicolae Tătărescu
1 aprilie 1904-1 aprilie 1907
Generalul de divizie
Alexandru Averescu
18 noiembrie 1911-
2 decembrie 1913
231

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Şefi i Statului Major General
Generalul de corp de armată
Constantin Christescu
3 decembrie 1913 -
1 aprilie 1914,
1 aprilie 1918-
28 octombrie 1918
1 aprilie 1920-8 mai 1923
232
Generalul de divizie
Alexandru Lupescu
1 octombrie 1923-
21 iunie 1927
Generalul de brigadă
Dumitru Iliescu
25 octombrie-
5 decembrie 1916
Generalul de divizie
Nicolae Samsonovici
21 iunie 1927-
11 august 1932,
11 decembrie 1934-
1 februarie 1937
Generalul de corp de armată
adjutant Constantin Prezan
5 decembrie 1916-
1 aprilie 1918,
8 octombrie 1918-
20 martie 1920
Generalul de divizie
Constantin Lăzărescu
11 august 1932-
30 noiembrie 1933
Generalul de brigadă
Alexandru Gorsky
8 mai-1 octombrie 1923
Generalul de brigadă
Ion Antonescu
1 decembrie 1933-
11 decembrie 1934

Şefi i Statului Major General
Generalul de divizie
Ioan Sichitiu
1 februarie-
1 noiembrie 1937
Generalul de corp de armată
adjutant Nicolae Rădescu
15 octombrie-
6 decembrie 1944
Generalul de divizie
Ştefan Gh. Ionescu
1 noiembrie 1937 -
1 februarie 1939
Generalul de corp de armată
Ilie Şteflea
20 ianuarie 1942-
23 august 1944
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul de corp
de armată adjutant
Florea Ţenescu
1 februarie 1939-
23 august 1940 Generalul de corp
de armată adjutant
Gheorghe Mihail
23 august-
6 septembrie 1940
23 august-
12 octombrie 1944
Generalul de corp
de armată adjutant
Iosif Iacobici
22 septembrie 1941-
20 ianuarie 1942
Generalul de brigadă
Alexandru Ioaniţiu
6 septembrie 1940-
17 septembrie 1941
233

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Şefi i Statului Major General
Generalul de corp de armată
adjutant Constantin Sănătescu
11 decembrie 1944-
20 iunie 1945
Generalul de armată
Ion P. Tutoveanu
26 aprilie 1954-15 iunie 1965
234
Generalul de divizie
Costin V. Ionaşcu
20 iunie 1945-
27 decembrie 1947
Generalul-colonel
Ion Gheorghe
15 iunie 1965-
29 noiembrie 1974
Generalul-colonel
Constantin Gh. Popescu
30 ianuarie 1948-
18 martie 1950
Generalul-locotenent
Leontin Sălăjan
18 martie 1950-
26 aprilie 1954
Generalul-colonel Ion Coman
29 noiembrie 1974-
16 iunie 1976 Generalul-locotenent
Ion Hortopan
1 iulie 1976-31 martie 1980

Şefi i Statului Major General
Generalul-colonel
Vasile Milea
31 martie 1980-
16 februarie 1985
Generalul de corp
de armată
dr. Constantin Degeratu
22 ianuarie 1997februarie
2000
Generalul de corp de armată
dr. Mircea Chelaru
7 martie-
31 octombrie 2000
Generalul-maior
Ştefan Guşă
25 septembrie 1986-
28 decembrie 1989
Generalul de armată
dr. Mihail Eugeniu Popescu
31 octombrie 2000-
25 octombrie 2004
Calendarul tradiţiilor militare 2011
Generalul-colonel
Vasile Ionel
28 decembrie 1989-
2 mai 1991
Generalul dr. Eugen Bădălan
25 octombrie 2004-
13 septembrie 2006
Generalul de corp de armată
Dumitru Cioflină
2 mai 1991-22 ianuarie 1997
Amiralul dr. Gheorghe Marin
13 septembrie 2006 -
31 decembrie 2010
235

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Şefi i Statului Major General
236
General-locotenent dr. Ştefan Dănilă
1 ianuarie 2011 – prezent

Fotoalbum „CTM“ – Tehnică militară de altădată
Calendarul tradiţiilor militare 2011
237

Calendarul tradiţiilor militare 2011 Fotoalbum „CTM“ – Tehnică militară de altădată
238

2012
239

Operaţiile tehnice, editoriale şi tiparul au fost executate
la Centrul tehnic-editorial al armatei
Bd. Ion Mihalache 124-126, sector 1, Bucureşti
E-mail: ctea_smg@yahoo.com
Tel.: 021-224.26.34/108;118
Fax: 021-224.26.34/104