o_19qjbv7qedqq17vftcv134smefa.pdf

Amiralul era şi el roşu la faţă de emoţie cînd Grum se chinui să se ridice în
picioare dar rămase învîrtindu-se năuc în colţul lui.
— Du-te la linia de mijloc! Du-te la linie, flăcăule!
În vreme ce Struan se ruga în gînd de soldatul lui, arhiducele urla, ajuns la
paroxism, tot felul de încurajări ruso-francezo-engleze marinarului să se ducă
la linie. Fiecare dintre cei doi adversari ştia că celălalt e terminat. Amîndoi se
tîrau împleticindu-se spre linia de mijloc, se clătinau, cu picioarele şi braţele
parcă străine de fiinţa lor, moarte. Amîndoi ridicară braţele şi se chinuiră să
lovească. Dar toată puterea se sleise în ei. Amîndoi se prăbuşiră. Ultima rundă!
Mulţimea se dezlănţui, fiindcă era evident pentru toată lumea că nici unul
dintre cei doi nu-i în stare să-şi părăsească colţul în jumătatea de minut
acordată şi să se ducă pînă la linie.
Se auzi lovitura de clopot şi din nou se lăsă o linişte nefirească. Cei doi
luptători se chinuiră să se salte în picioare, se agăţară de frînghii şi rămaseră
clătinîndu-se fiecare în colţul lui. Marinarul scînci şi făcu primul pas cumplit,
împingîndu-şi un picior în direcţia liniei. Apoi, după o veşnicie în care nimeni
nu mai suflă, mai făcu unul. Soldatul rămase în colţul lui, tremurînd, clătinîndu-se,
mai-mai să se prăbuşească. Apoi piciorul îi zvîcni patetic înainte şi
izbucni un urlet nebunesc – îndemnuri, rugăminţi, rugăciuni, blesteme, toate
amestecîndu-se laolaltă într-o explozie finală de urlete ameţitoare, pe cînd cei
doi adversari se tîrau şovăind, şi înaintau inci cu inci. Deodată soldatul se
poticni neputincios, aproape să lunece, generalul aproape că leşină. Apoi fu
rîndul marinarului să se aplece înainte ca un beţiv împleticit pe picioare, iar
amiralul închise ochii, pe faţă îi apărură şiroaie de sudoare, şi începu să se
roage.
Cînd amîndoi adversarii atinseră linia de mijloc se dezlănţui infernul.
Prosoapele zburară peste frînghii, şi abia cînd ringul se umplu de mulţimea
care-i asalta, pricepură cei doi luptători că confruntarea lor luase sfîrşit. Şi abia
atunci îşi îngăduiră să se lase să se prăbuşească în coşmarul de suferinţă,
neavînd habar dacă erau învinşi sau învingători, trezi sau morţi, dacă visau sau
mai erau în viaţă, ştiind doar atît: făcuseră tot ce fuseseră în stare să facă.
— Pe barba Sfîntului Petru, urlă arhiducele, cu vocea răguşită şi chinuită şi
veşmintele pline de sudoare. Asta zic şi eu că a fost meciul meciurilor.
Asudat şi extenuat şi el, Struan scoase de la şold un bidonaş şi i-l întinse lui
Sergheiev. Acesta îl duse la gură şi bău adînc din romul oferit. Bău şi Struan şi
trecu bidonaşul amiralului, care-l întinse apoi generalului. Goliră împreună tot
bidonaşul.
— Pe sîngele Mîntuitorului, îngăimă Struan, pe sîngele Mîntuitorului!
Capitolul douăzeci
Soarele scăpătase în spatele munţilor, dar portul era încă scăldat în lumina
aurie a amurgului. Ah Sam luă binoclul de la ochi şi o luă la fugă, părăsind
339