micul-print_antoine-de-saintexupery

- Şi totuşi ceea ce caută ei ar putea fi găsit într-o singură floare sau
într-un strop de apă...
- De bună seamă, i-am răspuns eu.
Şi micul prinţ adăugă:
- Ochii însă sunt orbi. Cu inima trebuie să cauţi!
Băusem şi eu. Răsuflasem uşurat. Nisipul, în revărsatul zorilor, e de
culoarea mierei. Culoarea aceea, ca de miere, mă făcea de asemeni fericit.
De ce oare eram cuprins de nelinişte...
- Trebuie sa-ţi ţii făgăduinţa, îmi spuse cu blândeţe micul prinţ, care
din nou se aşezase lângă mine.
- Ce făgăduinţă?
- Ştii tu... o botniţă pentru oaia mea... eu sunt răspunzător de floarea
aceea!
Am scos schiţele desenelor din buzunar. Micul prinţ le zări şi zise,
râzând:
- Baobabii tăi cam seamănă cu nişte verze...
- Vai!
Şi eu care eram aşa de mândru de baobabii mei!
- Vulpea ta... urechile... cam seamănă cu nişte coarne... sunt prea
lungi!
Şi iarăşi râse.
- Eşti nedrept, băieţaş, eu nu mă pricepeam să desenez nimic altceva
în afară de şerpi boa întregi şi şerpi boa spintecaţi.
- A, da! merge şi-aşa, zise el, copiii ştiu.
Aşa că desenai o botniţă. Şi, dându-i-o, simţii cum mi se frânge inima.
- Nu înţeleg ce ai de gând.
El însă nu-mi răspunse. Rosti:
- Ştii, când am căzut eu pe Pământ... mâine e un an de-atunci...
Apoi, după o lungă tăcere, adăugă:
- Am căzut pe-aici, pe-aproape...
Şi se îmbujoră.
Şi iarăşi, fără să înţeleg de ce, mă încercă o amărăciune ciudată. În
mine, totuşi, se iscă o întrebare:
- Nu din întâmplare, aşadar, în dimineaţa când te-am cunoscut, acum o
săptămână, te plimbai aşa, de unul singur, la mii de leghe de orice aşezare
omenească! Te întorceai la locul căderii?
Micul prinţ se îmbujoră din nou.
Iar eu adăugai şovăitor:
- Poate fiindcă se-mplineşte anul?...