Nr. 10, 2008, XI - Biblioteca Metropolitana Bucuresti

Anul XI, nr. 10 — octombrie 2008 BIBLIOTECA BUCUREªTILOR
Duminică, 19 octombrie 1823
Pentru întîia oară am luat masa de prînz la Goethe. Afară de
el, nu mai erau decît doamna von Goethe, domnişoara
Ulrike şi micuţul Walter, aşa că ne simţeam între noi, nestingheriţi.
Goethe se purta întocmai ca un tată de familie, împărţind
fiecare fel de mîncare, tăind cu deosebită dibăcie friptura
de pasăre, şi nu uita să toarne din cînd în cînd vinul în
pahare. Noi, ceilalţi, pălăvrăgeam de toate cele: despre teatru,
despre tinerii englezi şi alte întîmplări de-ale zilei; mai cu
seamă domnişoara Ulrike era foarte veselă şi grozav de
amuzantă. Goethe, în general, era tăcut şi numai din cînd în
cînd făcea cîte o observaţie plină de miez, îşi arunca ochii
asupra gazetelor, împărtăşindu-ne şi nouă cîte ceva, îndeosebi
ştirile despre succesele repurtate de greci pe cîmpul de luptă…
După masă, Goethe mi-a arătat cîteva experienţe
referitoare la teoria culorilor. Obiectul îmi era însă cu
desăvîrşire străin, aşa încît n-am înţeles nici fenomenul, nici
ceea ce îmi explica dînsul; trăgeam totuşi nădejde că în viitor
voi găsi destul răgaz şi prilejuri spre a mă iniţia oarecum în
ştiinţa aceasta…
Miercuri, 25 februarie 1824
Nu putem şti ce ne vor aduce anii următori; mi-e teamă
totuşi că nu ne vom bucura prea curînd de linişte. Nu i-e
dat lumii să ştie ce înseamnă moderaţia: nici celor mari să nu
abuzeze de putere şi nici maselor ca, în aşteptarea unor
îmbunătăţiri treptate, să se mulţumească deocamdată cu o
situaţie modestă. Dacă omenirea ar putea fi făcută perfectă,
atunci ne-am putea închipui şi o stare de perfecţiune. Aşa însă
ea se va clătina şovăind pururi încolo şi încoace, una din părţi
pătimind, în timp ce cealaltă parte se simte bine; egoismul şi
invidia, aceşti demoni răuvoitori, îşi vor face mendrele după
bunul lor plac, iar părţile nu vor înceta să se războiască între
ele.
Lucrul cel mai cuminte e întotdeauna ca fiecare să-şi
vadă de meşteşugul pentru care l-a înzestrat natura şi pe care
l-a învăţat şi să nu-l împiedice pe celălalt să-şi vadă de meseria
lui. Cizmarul să rămînă 1a calapod, ţăranul la coarnele
plugului, iar domnitorul să ştie cum să domnească. Căci şi asta
e o meserie ce se cere învăţată şi de care nimeni nu trebuie să
se apuce dacă nu se pricepe la ea…
Sîmbătă, 6 martie 1830
Ceea ce francezii numesc astăzi curent nou în literatură nu
e, de fapt, nimic altceva decît reflexul celor ce a urmărit şi
a realizat, în ultimii cincizeci de ani, şi literatura germană.
Germenul pieselor istorice, pe care ei le consideră ca fiind
ceva nou, îl găsim încă de acum o jumătate de veac în Götz al
meu. De altfel, mai adaugă el, scriitorii germani nu s-au gîndit
şi nici n-au avut vreodată intenţia să influenţeze cumva pe
francezi. Eu însumi nu aveam niciodată altceva înaintea
13
ochilor decît Germania mea şi abia de ieri sau alaltăieri mi-a
venit în gînd să-mi îndrept privirile şi spre apus, ca să văd ce
gîndesc vecinii noştri de dincolo de Rin despre mine. Dar nici
acum nu au nici o influenţă asupra producţiei mele. Chiar şi
Wieland, care a imitat formele şi modelele estetice ale
francezilor, a rămas, în fond, întotdeauna german şi n-ar face
figură bună într-o eventuală tălmăcire.
Duminică, 11 martie 1832
Nu ne dăm seama, continuă Goethe, cît de mult datorăm lui
Luther şi Reformei în genere. Ne-am eliberat de cătuşele
ce ne apăsau spiritul şi, mulţumită progresului culturii noastre,
am izbutit să ne întoarcem la izvorul unde puteam să regăsim
creştinismul în toată curăţia lui. Avem acum din nou curajul să
stăm aşa cum se cuvine pe acest pămînt al Domnului şi să ne
simţim iarăşi ca oameni dăruiţi de Dumnezeu. Oricît ar
propăşi cultura noastră spirituală, oricît s-ar adînci cunoştinţele
noastre privitoare la ştiinţele naturii, oricît s-ar dezvolta
spiritul omenesc, niciodată el nu va fi în stare să treacă dincolo
de măreţia şi de etica creştinismului aşa cum scînteiază şi
luminează ele în paginile evangheliilor…
– Cînd auzi cum vorbesc oamenii, spuse Goethe,
aproape îţi vine să crezi, după cum îşi închipuie ei, că Dumnezeu
s-ar fi retras la odihnă încă din vremurile străvechi şi că
omul stă astăzi pe propriile sale picioare, trebuind să se
descurce fără prezenţa lui Dumnezeu şi fără acel suflu
invizibil pe care îl primea zilnic de la el. În probleme de religie
şi morală, încă se mai vorbeşte cîteodată de o influenţă divină,
dar în ce priveşte domeniul ştiinţei şi artelor se crede că totul
e numai un produs pămîntesc, datorat exclusiv forţelor
omeneşti.
Încerce însă unul să producă numai datorită voinţei şi
forţelor omeneşti ceva care să poată fi pus alături de creaţiile
unui Mozart, unui Rafael sau unui Shakespeare. Ştiu prea bine
că oamenii aceştia aleşi nu sînt singurii pe lume şi că pe toate
tărîmurile artei au fost o mulţime de spirite luminate care au
produs lucruri tot atît de desăvîrşite ca şi cele pe care le-am
numit. În cazul că aceste spirite erau atît de mari ca primele,
nu poate fi tăgăduit că se situau deasupra naturii omeneşti
obişnuite în aceeaşi măsură ca şi cele dintîi, fiind tot atît de
dăruite de la Dumnezeu ca şi ele.
Şi apoi ce este şi ce va să fie? După cele şase zile de
creaţie, aşa cum ni le închipuim noi, Dumnezeu nu s-a dus să
se odihnească, ci, dimpotrivă, el lucrează încă necontenit ca şi
în ziua dintîi. Fără îndoială că nu i-ar fi făcut nici o plăcere să
îmbine lumea asta din tot felul de elemente simple, lăsînd-o an
după an să se învîrtească sub lumina razelor soarelui, dacă în
realitate n-ar plănui ca pe această temelie materială să ridice o
pepinieră în care să cultive o lume a marilor spirite. În felul
acesta el plămădeşte necontenit naturile superioare, căutînd să
ridice pînă la ele şi pe cele mai puţin înzestrate.
Goethe tăcu. Eu însă am păstrat în inimă cuvintele mari
şi bune pe care le rostise.
Texte reproduse din: Johann Peter Eckermann, Convorbiri cu Goethe în ultimii ani ai vieţii sale, în româneşte de Lazăr Iliescu,
prezentare de Al. Dima, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1965. Portret Goethe: Wikipedia.