Nr. 10, 2008, XI - Biblioteca Metropolitana Bucuresti

Anul XI, nr. 10 — octombrie 2008 BIBLIOTECA BUCUREªTILOR
voinţei Kremlinului. Pe de altă parte, încercarea de a lămuri
problema până la capăt putea duce la agravarea conflictului
polono-sovietic, în care guvernul Republicii Polone nu era,
câtuşi de puţin, interesat. Până la urmă, guvernul polonez de la
Londra a apreciat că adevărul este cel mai bun instrument
politic şi, la 15 aprilie 1943, s-a adresat Crucii Roşii
Internaţionale de la Geneva, cu rugămintea de a clarifica
problema la faţa locului. În ziua următoare, a fost dat un
comunicat al Ministerului Apărării Naţionale, semnat de gen.
Marian Kukiel şi în care, după o amplă prezentare a căutărilor
celor 10 mii de ofiţeri polonezi, se afirmă că partea polonă, în
cunoştinţă de cauză cu minciunile propagandei germane,
trebuie ca, faţă de afirmaţiile „categorice“ făcute în
comunicatul oficial al Berlinului, să solicite cercetarea
problemei de către Crucea Roşie Internaţională. La Geneva
fusese depusă, însă, o cerere similară din partea Germaniei.
Într-un comunicat al guvernului Republicii Polone, din 17
aprilie 1943, se recuza dreptul celui de-Al Treilea Reich de a
scoate din crime, pe care le impută altora, argumente pentru
propria apărare şi se menţiona o întreagă listă a asasinatelor
hitleriste împotriva poporului polonez şi a populaţiei evreieşti.
În aceeaşi zi, locţiitorul delegatului PCK în Elveţia, Stanisław
Radziwiłł a înmânat reprezentantului conducerii Crucii Roşii
Internaţionale, Paul Ruegger, o notă a guvernului Republicii
Polone, prin care se solicita cercetarea afacerii Katyń şi
trimiterea în locurile unde se efectuează exhumarea ofiţerilor
polonezi omorâţi a unei delegaţii compuse din reprezentanţi ai
unor state neutre. Arătând că la Crucea Roşie Internaţională a
fost depusă în aceeaşi problemă o cerere asemănătoare din
partea autorităţilor germane, Ruegger a promis că în termen de
trei zile va fi organizată comisia solicitată, având în componenţă
reprezentanţi din Elveţia, Portugalia şi Suedia. Faţă
de presiunile părţii sovietice, a fost pusă în cele din urmă
condiţia ca lucrările acestei comisii să înceapă după obţinerea
aprobării „tuturor părţilor interesate“ – deci şi a URSS.
Pe baza deciziei luate în şedinţa Consiliului de Miniştri
al Republicii Polone, din 17 aprilie 1943, ministrul Edward
Raczyński a remis o notă ambasadorului URSS la Londra,
Aleksandr Bogomolov, în care se exprima regretul pentru
faptul că nu au fost găsiţi în URSS ofiţerii polonezi omorâţi şi
se cerea clarificarea acestei „probleme esenţiale“.
Faţă de demersurile poloneze, guvernul de la Moscova
a reacţionat cu brutalitate. Într-un articol de fond al ziarului
„Pravda“, intitulat „Colaboratorii polonezi ai lui Hitler“,
publicat la 19 aprilie 1943, se afirma că ministerul polonez al
Apărării, „împotriva bunului simţ, nu a găsit altceva mai bun
de făcut în comunicatul său decât să susţină josnica provocare
hitleristă de a se adresa Crucii Roşii Internaţionale cu
rugămintea de «a cerceta» ceea ce nu s-a întâmplat. Mai exact,
ceea ce au săvârşit călăii de la Berlin şi atribuit apoi în mod
perfid organelor sovietice. Într-un mod de neiertat, conducătorii
polonezi s-au lăsat prinşi în această cursă a
provocatorilor înverşunaţi ai lui Goebbels şi prin aceasta, de
fapt, au susţinut trucurile făţarnice şi calomniile călăilor
poporului polonez. După aceasta nu este de mirare că Hitler,
de asemenea, s-a adresat Crucii Roşii Internaţionale cu
propunerea de «a ancheta» înscenarea pregătită de mâinile
iscusite ale complicilor săi în săvârşirea crimelor. Astfel, s-au
unit drumurile provocatorilor germani cu acelea ale
complicilor lor polonezi…“. La 21 aprilie 1943, presa centrală
a URSS a difuzat o declaraţie a Agenţiei TASS, în care se
29
sublinia că articolul de fond al ziarului „Pravda“ din 19 aprilie
1943 reflectă pe deplin poziţia cercurilor conducătoare
sovietice în problema în cauză.
Moscova a încercat, totodată, să determine Londra şi
Washington-ul să adopte poziţii asemănătoare. Pe 21 aprilie
1943, Stalin a trimis scrisori lui Churchill şi Roosevelt, în care
procedeele guvernului polonez erau calificate drept „total
anormale“, întrucât „încalcă toate principiile şi normele
acceptate în raporturile dintre două state aliate“. Faptul că
guvernul Sikorski se adresase Crucii Roşii Internaţionale era
apreciat ca o dovadă că între „duşmanul aliaţilor, Hitler şi
guvernul domnului Sikorski există contacte şi înţelegere
secretă pentru desfăşurarea… unei campanii duşmănoase“.
Kremlinul afirma, de asemenea, că partea sovietică a ajuns la
concluzia necesităţii ruperii raporturilor cu actualul guvern
polonez, care „a păşit pe calea conspiraţiei cu guvernul
hitlerist“. Churchill s-a întâlnit imediat cu Sikorski şi l-a
acuzat de prea multă grabă în această acţiune, care şi aşa „tot
nu-i învie pe cei morţi“. În acelaşi timp, la 24 aprilie, el i-a
scris lui Stalin, apreciind acţiunea guvernului polonez ca o
greşeală făcută fără ştirea guvernului britanic. Într-un mod
destul de stângaci, Churchill a încercat să-l apere pe Sikorski,
arătând că eventuala demisie a acestuia ar putea duce la
situaţia ca în locul lui să ajungă „cineva şi mai rău“, şi l-a
rugat pe Stalin ca anunţul privind ruperea relaţiilor cu
guvernul polonez de la Londra să fie făcut în forma unui
avertisment. Pentru formularea unui răspuns asemănător,
guvernul SUA a avut nevoie de două zile mai mult. Roosevelt
l-a apărat pe Sikorski cu argumentul privind numeroasa
colonie a polonezilor americani, ceea ce era cam lipsit de sens,
arătând, mai degrabă, prevalenţa unui interes de natură
electorală. Ambii lideri occidentali au dovedit că „nu
înţelegeau esenţa faptelor, depunând mărturie pentru crimele
sovietice şi străduindu-se să fie pe placul criminalilor“.
8) Kremlinul rupe relaţiile
cu guvernul Republicii Polone
Fără să aştepte prea mult timp, în noaptea de 25 spre 26
aprilie 1943, Molotov i-a prezentat lui Romer o notă cu un
conţinut aproape identic cu scrisoarea lui Stalin către
Churchill, nelipsind imputarea plină de cinism că guvernul
polonez „nu a considerat normal să se adreseze guvernului
sovietic cu orice întrebare“ referitoare la soarta ofiţerilor.
Partea poloneză era acuzată de „încălcarea oricărui principiu
şi norme ale relaţiilor reciproce dintre două state aliate“,
imputându-i-se că a dat curs provocării Germaniei hitleriste,
sub forma unei „campanii mincinoase ostile“ faţă de URSS.
Apreciind că „guvernul actual al Poloniei, lunecând pe calea
cârdăşiei cu guvernul hitlerist, a încetat de fapt raporturile sale
de aliat cu URSS şi a adoptat o atitudine ostilă Uniunii
Sovietice“, guvernul de la Moscova anunţa ruperea relaţiilor
cu guvernul polonez. Romer a refuzat primirea notei şi, într-o
scrisoare din 26 aprilie, a acuzat partea sovietică de „implicarea
guvernului polonez în procedee inadmisibile sub nici
o formă şi intenţii total neconforme cu faptele“. Se arăta, între
altele, că guvernul Republicii Polone s-a străduit, timp de
aproape doi ani, să obţină de la partea sovietică informaţii
despre ofiţerii omorâţi în Uniunea Sovietică. Ruperea
relaţiilor polono-sovietice nu era, totuşi, irevocabilă. Romer
trebuia să părăsească teritoriul URSS, lăsând marea masă de
polonezi la cheremul regimului stalinist.