Nr. 10, 2008, XI - Biblioteca Metropolitana Bucuresti

Anul XI, nr. 10 — octombrie 2008 BIBLIOTECA BUCUREªTILOR
ajungînd prea rari, probabil că profesioniştii scopitului au
adoptat meseria de geamgii: «Jamùr, jamùr!». Ei ştiau să
facă şi oi din berbeci şi din cocoşi claponi, senatori ai
curţilor de găini.
Stolurile vaste de vrăbii se înmulţeau în Bucureşti
văzînd cu ochii. Dintr-un copac se aruncau cu miile întraltul.
Epoca le era prielnică şi generoasă, domnii cei de la
trăsuri şi căruţe lăsîndu-le gratuit mingile cu ovăz risipite.
La Capul Podului funcţionau «axizele» de impozit
pe alcool. O fabrică de spirt, afară din oraş, aproviziona
capitala, cîrciumile şi băcăniile, cu butoiul, iar contrabanda
îşi făcea loc larg în cîte un şir de căruţe.
Unul din marii contrabandişti, mai tîrziu proprietarul
celei mai mari fabrici de bere, a fost prins
aducînd pe barieră butoaiele de apă prevăzute cu butoi
interior de spirt. Raţele din dreptul butoiului de axize
adăpîndu-se la picăturile strecurate, prin canà, se dădeau,
îmbătate, peste cap.
Fabricantul de bere, om de iniţiativă, avea un
concurent, de care trebuia să se scape, o a doua fabrică în
Bucureşti, cu toate că berea ei era proastă.
Proprietarul acesteia murise, lăsîndu-i-o moştenire
soţiei, o nemţoaică. Marele fabricant s-a căsătorit cu
văduva consolată, şi din ziua nunţii avea două fabrici
într-o mînă.
Dar el nu era un ins oarecare. Se împrietenise cu
Vlahuţă, pe care, generos, îl ajuta la nevoie.
Dintr-un timp, de cîte ori se întîlnea cu poetul,
fabricantul rămînea tulburat. Primise două scrisori de
cerere de bani, banii îi fuseseră trimişi, şi, ca un ingrat,
Vlahuţă nu-i mulţumea la nicio întîlnire. S-a descoperit
mai tîrziu, şi mult mai tîrziu, cînd relaţiile dintre poet şi
industriaş se răceau, că scrisorile veneau de la un plastograf,
care cunoştea legăturile dintre cei doi contimporani.
Dar simpatiile fabricantului pentru scriitori nu
izbutiseră să se răcească după asemenea pungăşii.
Cumpărînd o întindere mare de terenuri în vederea
nerealizată a unei noi şi mai mari fabrici decît primele
două, proiectul a fost zădărnicit de evenimente, şi bunul
berar s-a gîndit şi atunci la scriitori. Din miile de metri de
teren le-au fost dăruite mai multe locuri de casă. Unul din
ei a fost scriitorul D. D. Pătrăşcanu, profesor de istorie şi
colaboratorul revistei Viaţa românească, seria ieşeană. Noii
proprietari au fost larg ajutaţi şi la clădit.
Vizitîndu-l pe atunci la librărie (Pătrăşcanu între
timpuri se făcuse librar), îl aud parcă şi acum: «Ce să fac?
Să mă încurc, ori nu? Ce zici mata?» – «Încurcă-te», i s-a
răspuns. Şi umoristul s-a încurcat destul de avantajos,
alegîndu-se cu o casă confortabilă şi nouă.
Bucureştii clădiţi în golurile lor de meşteri şi zidari
italieni, care înfiinţaseră o adevărată colonie, intrau în
faza betonului armat, şi, parţial, într-o estetică a lui de mai
tîrziu nouă. De la suprafeţe şi muchi, două elemente
nelipsite nici egiptenilor, nici goticului medieval,
arhitectura aştepta expresia unui echilibru inedit de
volume, destinat să varieze tema după normele gîndite,
ale oricărei arte, asociată cu inspiraţia şi cu o personalitate.
Arhitecţii se împuţinaseră mult aproape, colabo-
7
Desen de Theodor Pallady
rînd cu inginerii, interesaţi mai ales de rezistenţa
materialelor şi de reţetele mai puţin influenţate ale
tencuielii. Ca în epoca azbestului şi cauciucului, s-au
creat, – a crea implică temperatură, chimie, presă
hidraulică, – sumedenii de surogate cu numele terminat
în it. Se lua de la piatră, de la ciment, de la nisip sau var,
molecula răspunzătoare de duritatea unui mortar, se
trecea de-a lungul unui mediu artificial care ar reproduce
o condiţie adecuată a naturii şi se obţinea o sticlă care nu
era de geam, un granit ştiinţificeşte disciplinat, şi totul se
transporta cu sacul mic, cu cornetul şi punga. În patru
luni, o nouă corcitură a prizmei şi a cubului apărea în
cîte un colţ de stradă, graţie eforturilor financiare ale
domnilor Matache sau Costică, băcani sau cîrciumari, şi
gustul acestor personalităţi de portmoneu fecundase
inspiraţia cîte unui domn tehnic, iară Doctor în beton.
Pe marginea Dîmboviţei buna inspiraţie a cîtorva
savanţi a creat o insulă de reculegere calmă, cedată
studiului benedictinilor de laborator. Împărţită în cîteva
parcuri adînci, cu edificii distribuite între arbori şi
crînguri, ea meditează în zeci şi sute de celule de faguri,
tăcute. În interior, între cristale, cilindri, eprubete,
autoclave, aparate, un doctor în stihar imaculat, cu
ochiul prins de microscop, scrutează, examinează lumea
infinitului mic. E cîte o chilie de unul singur din
nenumăraţii călugări albi ai mînăstirilor risipite în
pădurea ştiinţei. Sute de chilii, zeci de săli şi coridoare,
mii de ferestre mai apropiate şi mai depărtate de pămînt.
Insula Institutelor e mărginită, în cel mai liniştit peizaj al
capitalei, de patru străzi, o şcoală de chimie, o şcoală
pentru suferinţele bietelor animale, un Institut Pasteur şi
Institutul Cantacuzino, universitatea serului şi a vaccinului,
ilustră.