occidentul romanesc nr 109 - martie 2020

14 MARTIE
2020
Opinii
Ce ne face pe noi ardeleni
Am avut zilele trecute un
schimb interesant de replici
cu un coleg din Carolina de
Sud. A fost pe tema „trecutului”
prin dispozitevele de
securitate din clădirile federale.
Clădirile federale din
SUA au montate la intrare
dispozitive de securitate similare
celor din aeroporturi.
Trebuie să te descalți. Să-ți
golești tot ce ai prin buzunare.
Să-ți scoți cureaua.
Laptopul din geantă. Să-ți
dai jos haina. După asta, cineva
te verifică suplimentar
plimbând un aparat de-alungul
corpului tău. Abia după
aceea poți intra în clădirea
federală.
Colegul meu, american
get-beget din Carolina de
Sud, mi-a spus așa: Am vrut
să verific cât este de eficient
sistemul lor de securitate.
Așa că nu mi-am scos papucii
înainte să trec pe sistem.
„Și s-au prins?”, l-am
întrebat. „Nici vorba.” „Interesant”,
am continuat eu.
„Eu vin din Transilvania.
Am mers la școala germană
până în clasa a noua. Am
învățat acolo că regulile se
respectă întotdeauna cu
strictețe. Nu-ți pui întrebarea
de ce există o regulă.
Doar o respecți. Deci, eu
nu doar că îmi scot papucii
când trec prin sistemul
de securitate. Dar îmi scot
și cioprapii.” Am glumit
bineînțeles cu ciorapii.
A râs, și mi-a zis așa:
„Am fost într-o vară la
Zurich cu studenții noștrii
din Carolina de Sud. Întrun
parc, studenții mei s-au
așezat pe iarbă, așa cum fac
acasă. A venit un polițist
elvețian și le-a spus că nu
este voie să calce iarba.”
„Dar nu există nici un semn
care să spună asta”, i-a răspuns
un student din Carolina
de Sud. „Nu este nevoie de
semn pentru asta”, i-a spus
polițistul elvețian. „Iarba din
parc nu se calcă. Punct. Toți
știm asta.”
M-am gândit mult de
atunci la povestioara asta
și ce fel de educație am eu.
Dacă închid ochii, primul
lucru care-mi vine în minte
(legat de educația mea)
este profesoara de germană
din ciclul gimnazial. Apoi,
învățătoarea noastră, Frâu
Bandenburg. Dacă psihologia
funcționează, cred
că primul strat al educației
mele este profund german.
Chiar dacă vocea mea interioară
este acum în engleză.
Chiar dacă scriu și gândesc
majoritatea timpului în engleză,
fundamentul crezurilor
(beliefs) și a reacțiilor
mele sunt majoritar germane,
așa cum le-am învățat la
Allgemeine Schule Nummer
Sieben din Eisenmarkt, adică
Școala generală nr. 7 din
Hunedoara. Apoi cred că
al doilea strat este maghiar
reformat, adică protestant.
Calvinist. Stratul românesc
mă face să fiu blând. Ceea ce
nu este de loc puțin în viață.
Poate surprinde faptul
că îmi consider crezurile
și reacțiile mele mai ales
nemțești ținând cont că familia
mea nu are pic de origine
germană. Totuși, majoritatea
timpului cât am crescut am
interacționat puțin cu ai mei.
Orele noastre de școală erau
programate după-masă, de
la două la opt seara. Așa că
dimineața, înainte de școală,
eram singur acasă pregătindu-mi
lecțiile. Iar acasă
ajungeam doar seara, frânt
de oboseală. Era timp doar
de cină, un pic de televizor,
și imediat, culcarea. Aveam
școală în acele vremuri și
sâmbăta. Programul de care
spun se repeta șase zile din
șapte, în fiecare săptămână.
Bănuiesc că toți cei care am
avut orele după-masă am
fost în situații asemănătoare.
Am crescut așadar cu un
set de crezuri și reacții care
fac acum parte din ființa
mea, și care cred că le-am
dobândit la școala germană.
De exemplu, nu pot „înghite”
nici măcar un minut de
întârziere. Ajung la orice
întâlnire cu câteva minute
înainte. Întotdeauna. Sunt
în sala de curs cu cinci minute
mai repede să încep
ora. Îmi dă suficient timp
să-mi aranjez hârtiile. Să mă
dezmorțesc. Dar mai ales,
transmite studenților ideea
că – I am professional, și că
îi respect folosind fiecare
minut pentru ei.
Punctualitatea este
prețuită și admirată în SUA,
deși nu face neapărat parte
din cultura locală precum
în Germania. Aici, fiecare
trebuie să parcurgă distanțe
lungi, iar traficul este uneori
greu de prezis chiar și cu
gadget-urile GPS de astăzi.
Este pur și simplu imposibil
de anticipat că se lucrează la
un colț de stradă, și pentru
asta sunt închise două dintre
cele trei linii de trafic pe
direcția mea de mers. Sau
găsirea unui loc de parcare
poate fi o problemă, mai
ales când sunt activități majore
în zonă. Așa că lumea
este înțelegătoare atunci
când cineva întârzie, deși se
subînțelege că este important
să fii punctual.
A doua obsesie de-a mea
este că trebuie întodeauna
să-mi respect cuvântul dat.
Adică tot ce am promis. Vorba
neamțului: „Ein Mann
ein Wort.” Ai spus ceva, te
ții neapărat de cuvânt. Mărturisesc
că acest crez mi-a
creat întotdeauna cele mai
mari „necazuri” în viață.
Mai ales că soția mea s-a
prins că dacă am spus ceva
îmi vine greu să mă răzgândesc.
Are de aceea o replică
cu care mă înnebunește: „Ai
zis că …”.
Dincolo de glumă, fac
deseori promisiuni fără
să mă gândesc atent la
consecințele lor. Promit
că voi lucra la ceva, după
care îmi dau seama că
sunt copleșit de urgențe la
universitate sau de treburi
acasă. Deși nu am până la
urmă nici o obligație față de
nimeni, totuși, mă simt extrem
de vinovat atunci când
nu reușesc să-mi păstrez
cuvântul dat. Am promis de
exemplu cuiva că voi ajuta
la strângerea unei sume de
bani pentru o acțiune civică.
Am promis că voi scrie
o carte de povești pe care o
vom folosi apoi pentru PR
în strângerea de fonduri. Am
promis că totul va fi gata de
Crăciun. Am promis, dar nu
m-am ținut de cuvânt.
Crăciunul a trecut, și am
reușit să scriu o singură
poveste. Mă simt vinovat
și mi-e rușine că nu mi-am
ținut promisiunea. Am repromis
că voi termina de
Paști cartea de povești, ca
să începem atunci strângerea
fondurilor. Refuz să-mi
imaginez situația în care nu
mă țin de cuvânt pentru a
două oară. Cred că nu mi s-a
întâmplat asta niciodată în
viață. Și nu vreau să debutez
tocmai acum la „bătrânețe”.
Mai departe. Cred că nu
trebuie să mint un cuvânt
(„mint” nu este cuvântul
potrivit în acest context.
Mai potrivite sunt să
„schimb”, „reinterpretez”,
„modific”). Nici măcar
ca să fac un bine. Crezul
ăsta mi se trage de la tata.
Aveam obiceiul când eram
copil, să le minciunesc din
când în când, mai ales ca sămi
salvez pielea după prostii.
Poate am avut vreo opt,
nouă ani când l-am mințit
într-o după-masă pe tata.
A fost un fleac. Nu mai țin
minte exact ce.
Dar imaginea momentului
îmi este și acum vie în
memorie. S-a întâmplat pe
scări, acasă la Hunedoara.
S-a uitat scârbit la mine și
mi-a zis atât, „Egy nagy
hazudos vagy.” „Ești un
mare mincinos”. M-a pătruns
o asemenea rușine,
încât mi-am propus în acel
moment să nu mai mint indiferent
care sunt consecințele.
Dacă s-a întâmplat să spun
apoi lucruri neadevărate, a
fost doar pentru că nu m-a
ajutat memoria. Dar nu am
mai trecut prin situații în
care mintea a „văzut” ceva,
iar gura a spus altceva.
Obsesia față de minciună
cred că am învățat-o pe
filiera reformată. Bisericile
protestante, inclusiv cea
reformată din Ardeal, consideră
minciuna un păcat
fundamental. Spre deosebire
de catolici și ortodocși,
noi, protestanții, credem
că putem comunica direct
cu Dumnezeu. Preotul este
eventual un ajutor în această
comunicare, dar nu este
întotdeauna necesar. Nu preotul
crează comunicarea și
fără de care comunicarea nu
ar avea loc.
Așa cum cred catolicii
sau ortodocșii. De aceea,
bisericile protestante consideră
minciuna un păcat
capital. Unul din cele mai
rele. Nu vreau să ofensez
pe nimeni când spun asta,
căci nu sunt teolog. Însă
interpretarea minciunii este
diferită. Se poate scrie o bibliotecă
întreagă despre ce
înseamnă adevărul și unde
începe minciuna, dincolo
de realitatea fizică. Deseori
lucrurile complicate în viață
nu sunt albe sau negre, iar
descifrarea nuanțelor de gri
este dificilă. Am pus însă
link-ul la postarea unui profesor
universitar din Anglia,
care a scris câteva cărți despre
minciună și legătura ei
culturală.
Minciuna nu este deloc
tolerată în SUA. Îți pierzi instantaneu
toată credibilitatea
când ești prins cu minciuna.
Mi-am invitat mama să ne
viziteze în iarna lui 2004.
I-am făcut invitație cu care
apoi, ea a mers la Ambasadă
pentru viză. Șocul a venit
când am aflat că viza i-a
fost refuzată. Nu am auzit
niciodată să se fi refuzat
viza părinților cuiva stabilit
în SUA. Nu am aflat nici
până astăzi ce s-a întâmplat.
Totuși, mama s-a „scăpat” și
mi-a spus că a avut impresia
că cel care o intervieva la
Ambasadă nu era binevoitor.
Așa că ea s-a gândit să spună
niște „minciunele” ca să-și
ajute cazul. „Minciunele
nevinovate, care oricum nu
contau.”
Mărturisesc că n-am
înțeles niciodată partea cu
minciunile spuse într-un
scop bun. Sau minciunile
care ajută pe cineva. Un
lucru îl înțeleg însă foarte
bine. Toți funcționarii americani
sunt extrem de bine
pregătiți să găsească minciunile
și inconsistențele în
argumentul cuiva. Ori când
te-au prins cu „minciunica”,
zece ape curate nu te mai
spală.
Revenind la discuția mea
de la început, cea cu colegul
meu din Carolina de
Sud, pot spune că probabil
ne asemănăm foarte mult în
intoleranța noastră la minciuna
de orice fel, cât de
cât în respectarea cuvântului
dat, și de loc în obsesia
cu respectarea la sânge a
regulilor. Desigur, el este
mult mai bine adaptat ca
mine Statelor Unite, din
moment ce s-a născut aici.
Doar eu vin cu un bagaj
cultural de la o școală germană
din Transilvania. Așa
cum am spus deja, punctualitatea
este tot mai greu de
realizat în Statele Unite din
cauza distanțelor mari și a
dificultăților din trafic.
De aceea sunt populare
video-conferințele și
desigur există întotdeauna
înțelegere amplă când
cineva întârzie. Totuși
nimeni nu abuzează de
această toleranță. În fine,
discuția despre cuvântul
dat este complexă. Văd tot
mai rar situații în care lumea
consideră cuvântul dat
drept o promisiune fermă.
Cum zicea cineva în filmul
Jerry McGuire: „My word
is like rock.” În schimb,
înțelegerile importante
sunt întodeauna, dar întotdeauna,
scrise incluzând
absolut toate detaliile. Detaliile
care au fost discutate,
dar nu scrise, sunt uitate.
Considerate nule. Discuția
este deci doar preambulul,
explorarea, care a dus spre
înțelegerea finală, și care
este în scris.
Mă întreb, oare în ce
măsură ne definesc pe noi,
ardelenii, punctualitatea,
respectarea cuvântului dat,
intoleranță la minciună, și
blândețea? Am citit ieri o
postare minunată a domnului
Tudor Duică, în care
își exprima frustrarea față
de administrația de peste
Carpați. Nu cred că aș fi
putut s-o descriu mai bine
decât a spus-o dânsul. M-a
uns pe suflet, pentru că am
două imagini în mintea mea
pentru cei care sunt izvoarele
principale ale prostiilor
administrative din țară:
Adrian Năstase și Traian
Băsescu. Primul a credibilizat
aroganța iresponsabilă,
iar al doilea agresivitatea
nerușinată.
Dar eu adaug la ce a spus
domnul Duică și următoarea
ipoteză: eu cred că noi, ardelenii,
înțelegem altfel punctualitatea,
respectarea cuvântului
dat, dezgustul față
de minciună, și blândețea.
Nu zic că le înțelegem neapărat
mai bine sau mai rău.
Dar le înțelegem altfel decât
restul țării. Și asta este important.
Și nu poate fi trecut
cu vederea.
Și cu asta am ajuns la
sfârșitul gândului meu: Să
fim cu toții sănătoși și mai
înțelegători unul cu altul! O
săptămână plăcută tuturor și
ne auzim cu bine în curând.
Autor: Alex Doboli.
Absolvent al Universității
Politehnica din Timișoara,
profesor la Stony Brook
University din New York, editor
la Știrile Transilvaniei,
cel care a dat liniile de dezvoltare
a publicației. Editorialist
și fin observator al vieții
publice din Transilvania,
Alex Doboli aduce în echipă
acel „bird’s-eye view” atât
de necesar adeseori.