Allen Carr - Greutatea ideala

avea impresia că nu vă mai este permis să consumaţi felurile de mâncare
preferate.
Trebuie doar să-mi urmaţi instrucţiunile şi veţi putea consuma fără
restricţii toate alimentele care vă plac, fără riscul de a deveni supraponderali.
Aceste instrucţiuni vor urma ceva mai târziu. Atât metoda pentru fumători, cât
şi METODA UŞOARĂ DE A SLĂBI se aseamănă cu o serie de indicii care vă
ajută să ieşiţi dintr-un labirint. E important să asimilaţi aceste instrucţiuni în
ordinea corectă.
Am spus ceva mai devreme că au fost trei aspecte care m-au ajutat să
descopăr secretul prin care se poate controla greutatea. Pentru primul şi cel
mai important dintre ele îi sunt recunoscător unei veveriţe
2. Veveriţa.
Sunt conştient că pisica mea nu face altceva decât să-şi urmeze
instinctele atunci când se aruncă la vânătoare după câte-o pasăre sau câte-o
rozătoare nefericită, însă în asemenea momente mi-e greu s-o mai iubesc. Nu
mi-e uşor nici când e vorba de un graur amărât, dar dacă e un măcăleandru
sau un piţigoi albastru, mi-e de-a dreptul imposibil.
Într-una din zile a încolţit o veveriţă cenuşie lângă zidul unei case vecine.
Cum ştiam că, în ciuda fragilităţii lor, veveriţele sunt nişte creaturi foarte agile
şi rezistente, nu mi-am făcut prea multe griji pentru ea. Confruntarea părea
inevitabilă, iar eu eram curios să văd dacă pisica mea urma să-şi primească
mult meritata pedeapsă. M-a uimit însă ce s-a întâmplat apoi: veveriţa a evitat
orice luptă şi s-a căţărat pe zid.
Ştiu că veveriţele pot face acrobaţii fantastice prin copaci, însă atunci
când îşi înfig ghearele în lemn doar dau impresia că pot sfida gravitaţia. Zidul
era tencuit cu mortar de prundiş, ceea ce presupun că a ajutat-o pe veveriţa
noastră să nu cadă.
Uitasem cu desăvârşire de acest incident, până într-o zi, când am văzut o
veveriţă înfruptându-se cu poftă din alunele pe care soţia mea Joyce le aruncă
de obicei în grădină. Îmi amintesc că atunci mi-am spus: „Mai mănâncă tu
multe şi o să vedem dacă o să te mai poţi căţăra la fel de uşor pe zid!” Nici n-am
apucat bine să-mi termin gândul, că am şi văzut cum veveriţa se opreşte din
mâncat şi începe să îngroape alunele rămase.
M-am întrebat de ce s-a oprit atunci din mâncat. E imposibil să fi avut
inteligenţa de a înţelege că mâncând prea multe ar fi devenit prea grea şi n-ar
mai fi putut fugi din calea atacatorilor.
M-am gândit imediat că, dacă eu aş fi avut în faţă un castron cu alune
sau chipsuri, n-aş fi putut rezista tentaţiei de a le da gata pe loc. Şi iată-mă –
un membru al celei mai inteligente specii de pe planetă – stând şi minunândumă
de o simplă veveriţă care a avut înţelepciunea să nu mănânce toate alunele!
M-am tot gândit în zilele următoare la motivele care ar fi putut s-o
oprească să mănânce tot ce avea şi să pună restul deoparte. Noi am putea
înţelege sensul unui asemenea gest, dar un biet animal? Şi cum de nu avea
probleme de greutate? De ce animalele sălbatice nu se îngraşă niciodată?
Credeţi, poate, că animale precum focile sau hipopotamii sunt supraponderale.
În comparaţie cu un ogar aşa ar putea părea, însă mărimea lor este adaptată