Allen Carr - Greutatea ideala

Omul occidental are şansa de a se afla pe treapta cea mai de sus a
piramidei supravieţuirii şi de a putea alege dintr-o varietate incredibilă de
alimente delicioase şi hrănitoare. Nu e de mirare că lemnul a devenit hrana
obişnuită a termitelor, atâta vreme cât nu e pe gustul celorlalte vieţuitoare, care
nu au nici stomacul apt să-l digere. Aş vrea să reflectaţi puţin la ultima mea
afirmaţie. Aşa cum selecţia naturală a determinat schimbări exterioare.
În anatomia unor animale, astfel încât acestea să se poată adapta
mediului în care trăiesc şi să îşi poată procura hrana mai uşor, la fel s-a
întâmplat şi cu procesele fizice şi chimice din interiorul organismului – digestia
hranei, distribuirea energiei către zonele unde este necesară şi eliminarea
substanţelor reziduale – care s-au adaptat şi s-au modificat în funcţie de
regimul alimentar.
Caprele sunt renumite pentru constituţia lor puternică, însă, în ceea ce
priveşte consumul alimentar, rasa umană este liderul de necontestat. Celelalte
omnivore se hrănesc de obicei cu un singur fel de mâncare la o masă. Pe lângă
faptul că noi consumăm mai multe feluri în acelaşi timp, fiecare fel se compune
din alimente diferite, la care adăugăm sosuri şi condimente. De multe ori
fiecare înghiţitură de mâncare conţine mai multe tipuri de alimente. Odată ce
le-am înghiţit, întrucât procesul digestiv este unul automat, încetăm să ne mai
gândim la asta. Şi, cum aparatul digestiv a funcţionat întotdeauna, de ce să nu
continuăm fără griji?
Să presupunem că aţi rămas fără benzină, iar eu vă spun: „Stai puţin.
Maşina funcţionează cu ajutorul unui amestec format din benzină şi aer. Tu ai
o găleată de plastic în portbagaj. Din câte ştiu eu, plasticul, la fel ca benzina,
este derivat din petrol. Dacă tăiem găleata în bucăţele, le punem în rezervor şi
introducem aer, am rezolvat problema.” Credeţi că sunt un geniu sau un
candidat la ospiciu? Oricine şi-ar da seama că teoria mea e o prostie. Şi, cu
toate acestea, cei mai mulţi dintre noi ne purtăm aşa cu propriile corpuri pe
parcursul vieţii. Am să numesc acest aspect.
Sindromul găleţii de plastic
14. Sindromul găleţii de plastic.
Avem maşini scumpe şi de aceea ne îngrijorăm atunci când apare cea
mai mică defecţiune. Şi, cu toate acestea, tratăm cel mai de preţ lucru pe care-l
avem – vehicolul de care depinde lungimea şi calitatea vieţii noastre – ca pe un
coş de gunoi. Urşii koala şi urşii panda sunt în pericol de a dispărea ca specie,
întrucât resursele lor de hrană sunt foarte limitate; asta nu înseamnă neapărat
că o gamă mai largă de alimente ne garantează supravieţuirea – dimpotrivă,
tocmai această varietate este cauza morţii premature a zeci de milioane de
oameni.
Avem naivitatea de a împărţi tot ce putem mânca în două categorii:
alimente comestibile şi otravă. Dacă alimentele sunt comestibile, ne simţim
îndreptăţiţi să le mâncăm, fără să ne gândim dacă organismul nostru e în stare
să le digere, să extragă substanţele nutritive şi să elimine toxinele.
Poate o să consideraţi că „sindromul găleţii de plastic” este o exagerare.
Vă asigur că nu este aşa. Sistemul nostru digestiv este extrem de complex şi de
sofisticat.