1. Materiale pentru Căi de Comunicație Terestre

Acest nou liant permite realizarea unor straturi rutiere cu caracteristici superioare,
care elimină dezavantajele proprii straturilor bituminoase (deformabilitate plastică,
sensibilitate la variaţii de temperatură) şi ale celor pe bază de lianţi hidraulici
(fisurabilitate), cumulând avantajele specifice acestora.
Liantul stabicol este definit prin proporţia relativă de bitum şi ciment pe care
acesta le conţine. Stabicolul N (sau de clasă N) este acela pentru care masa bitumului
reprezintă N % din masa cimentului. Clasele predefinite ca uzuale sunt 50, 90 şi 120.
Compoziţia ponderată a diferitelor clase de stabicol este dată în tabelul 1.16. Valorile din
paranteze reprezintă proporţia de bitum, respectiv de ciment, calculate relativ la
componenţii activi ai stabicolului (bitum şi ciment, fără faza apoasă).
Tabelul 1.16
Clasa stabicolului
Componenţi
50 90 120
Bitum, % 21,7 (33,3) 33,4 (47,4) 40,0 (54,5)
Ciment, % 43,6 (66,7) 37,0 (52,6) 33,3 (45,5)
Fază apoasă, % 34,8 29,6 26,7
El poate fi utilizat pentru temperaturi pozitive mai mici de 60 °C, practic
performanţele cele mai bune obţinându-se pentru temperaturi cuprinse în intervalul
4…40 °C.
Aditivii compatibilizanţi au rolul de a asigura, pe de o parte, stabilitatea chimică
necesară, a liantului având în vedere reactivitatea cimentului în prezenţa apei şi crearea
condiţiilor de rupere a emulsiei bituminoase prin prezenţa cimentului şi, pe de altă parte,
stabilitatea fizică, necesară datorită densităţilor diferite ale constituenţilor stabicolului.
Principalele caracteristici ale stabicolului sunt:
- vâscozitate comparabilă cu cea a unei emulsii bituminoase, ceea ce asigură o bună
repartizare a liantului în cazul amestecurilor granulare, o dozare uşoară a acestuia şi o
manipulare uşoară prin pompare;
- densitate de 1,3…1,4 g/cm 3 la temperatura ambiantă, în funcţie de clasa
stabicolului;
- posibilitate de stocare de până la 8 ore cu amestecare, peste această limită de timp
începând priza cimentului şi ruperea emulsiei bituminoase care se continuă până la
obţinerea unui solid;
- fisurabilitate, prin metoda cu inelul, nulă la 7 zile (în cazul cimentului aceasta se
obţine la 24 de ore). Această particularitate a stabicolului rezolvă problemele de fisurare a
structurilor rutiere realizate din materiale stabilizate cu lianţi hidraulici.
Liantul îşi realizează proprietăţile de rezistenţă mecanică şi de adezivitate în urma
procesului de priză a liantului hidraulic care consumă o parte importantă din apa pe care o
conţine stabicolul. Ruperea emulsiei bituminoase este lentă şi nu se produce decât după
începutul prizei cimentului. Materialul dobândeşte progresiv coeziune în zilele următoare
punerii în operă, performanţele maxime fiind obţinute în timp, în principiu ca în cazul
materialelor stabilizate cu lianţi hidraulici, respectiv betoanelor de ciment. Prin
întrepătrunderea celor doi constituenţi de bază, rezultă o dublă legătură: cristalină (rigidă,
datorită liantului hidraulic) şi vâsco-elastică (suplă, datorită bitumului).
44