fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

TITI DAMIAN 

FASCINAŢIA FASCINAŢIEI 

2

Fiicei mele, Aura, care a ales să călătorească pe urmele 

părinţilor… 

3

TITI DAMIAN 

FASCINAŢIA FASCINAŢIEI 

minipovestiri 

Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2008 

4

Coperta: Marius Orănceanu 

Tehnoredactare: Marius Orănceanu 

Editor: Geo Stroe 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României: 

DAMIAN TITI 

Fascinaţia fascinaţiei/ Titi Damian 

Editura Dacoromână TDC, Bucureşti, 2008 

ISBN 978 – 973 – 7782 – 57-1 

821.135. 1 - 1 

5

Nota autorului 

A călători, pentru mine, este o pasiune... 

Începuturile acestei aventuri s-au aflat în 

adolescenţă, într-o oră de biologie când, în locul 

profesorului – unul foarte respectat - a intrat în clasă 

soţia acestuia, profesoară. O femeie foarte frumoasă şi 

foarte elegantă. „E italianca”, a şoptit cineva. Cum soţul 

era destul de exigent cu noi, intrările ei la ore ajunseseră 

să fie aplaudate pentru că, lăsându-se provocată, ne 

povestea, cu un farmec aparte, cu un accent uşor 

italienesc, nu numai despre Italia, ci şi despre alte 

meleaguri pe unde mai călătorise. Avea un dar aparte de 

a reînvia spaţii geografice, oraşe, castele, gări, viaducte, 

păduri, sate, mari capitale, dar mai ales oameni, prin 

detalii, simple întâmplări, multe vizând fizionomia lor 

morală. Povestea atât de multe, dar nu se repeta 

niciodată. Nouă, fascinaţi de modulaţiile vocii, de 

înfăţişarea aparte, de gesturile studiate, de zâmbetul 

discret, dar mai ales de o privire albastră în care citeam 

mirajul depărtărilor, imaginaţia ne-o lua mult înainte, 

construind, odată cu povestirile ei, o altă lume la care 

noi nu credeam că vom avea acces. Învăţam în şcoală 

limba franceză şi rusa, dar nu văzusem niciodată vreun 

rus sau vreo franţuzoaică în carne şi oase. Doar în 

filme... 

Ora se termina, intra alt profesor în clasă, iar eu 

încă rămâneam prizonier, visând. „Puteţi afla şi mai 

6

multe lucruri din cartea cutare de la bibliotecă...”, ne 

mai sfătuia dumneaei în final. Totdeauna, înainte să 

adorm, continuam aventura până când cartea cădea 

obosită pe lângă pernă. Mi-era suficient să visez, căci 

visul cu ochii deschişi îmi completa neîmplinirile. 

„Când o să ajungeţi şi voi la vârsta mea, unii 

dintre voi veţi călători mai mult ca mine” ne spunea, dar 

mai ales ne încuraja profetic. „O să învăţaţi să fiţi 

chibzuiţi cu banii, o să vină şi vremuri mai bune” – 

contracara, de fiecare dată, în finalul orei, scepticismul 

multora dintre noi. 

La una din multele întâlniri de la absolvirea şcolii, 

în iureşul povestirilor celor mai palpitante ale colegilor 

despre călătoriile făcute în cele patru zări de mai toţi 

dintre noi, cineva şi-a adus aminte de ea: „Măi, a avut 

dreptate... V-o mai amintiţi?” Şi-au urmat iar şi iar alte 

povestiri cu ea şi despre ea, dar mai ales despre unde au 

fost şi ce-au văzut. Legenda mocnise atâţia ani, iar mie 

mi-a venit abia acum ideea... 

Călătorind, am descoperit că viaţa lumii este un 

spectacol pe care românul îl priveşte cu alţi ochi decât 

ceilalţi: uneori cu umor, alteori cu ironie, cu scepticism, 

cu nostalgie sau cu amărăciune, dar de mai multe ori, 

paradoxal, tragic. Pentru el, călătoria este suprema 

formă de cucerire. Când trece „dincolo”, pentru prima 

dată, priveşte halucinat. Compară şi se compară, uneori 

cu invidie, alteori cu admiraţie. Rămâi stupefiat cât de 

uşor se adaptează... 

A povesti şi altora despre ce-ai văzut şi ce-ai privit 

este o artă. Povestirea poate fi factuală sau 

ficţională,cum este şi cea de faţă. Mărturisesc că n-am 

rezistat ispitei şi am lăsat imaginaţia în voie, mai ales c 

7

n-am ţinut vreun jurnal de călătorie. Suprema satisfacţie 

apare când şi cititorului îi fuge imaginaţia pe urmele 

tale, aşa cum ţi-a fugit şi ţie odată. 

Am călătorit mult cu bani puţini şi-am avut 

satisfacţii imense. Am admirat catedrale gotice 

împunătoare sfidând cerul, oraşe parcă mereu în 

sărbătoare, grădini împărăteşti mai frumoase ca ale 

Semiramidei, castele fermecate, muzee cu bogăţii 

artistice de neevaluat. Bucuria cea mai mare am trăit-o 

când, întorcându-mă, rosteam mulţumit, de fiecare dată: 

„Totuşi, nicăieri nu-i mai bine ca acasă!” 

Cititorule, în final, un secret: să nu te aştepţi să 

întâlneşti aici descrieri ameţitoare, admiraţii 

plictisitoare sau întâmplări palpitante. Împortant şi 

constant pentru mine a fost să observ impactul moral 

dintre românii mei şi străinii ale căror ţări le vizitam, 

contactul între două „civilizaţii” – forţând cumva 

lucrurile. 

Profesoara mi-a povestit mie, eu îţi povestesc ţie, 

ca tu să mergi pe urmele mele şi să povesteşti mai 

departe, descoperind până la urmă că lumea este 

frumoasă, oriunde te-ai afla, aici sau aiurea. Dacă ştii so 

priveşti. Şi s-o faci mai frumoasă. Mai ales în 

profunzimile-i morale. 

Călătoria – o poveste fără sfârşit, o fascinaţie. 

Povestea despre călătorie – o fascinaţie a fascinaţiei... 

8

Mulţumirile se îndreaptă, mai întâi, spre soţia mea, 

Victoria, ai cărei paşi m-au însoţit cu o discreţie absolută 

în această fascinantă călătorie în timp, în spaţiu şi în spirit 

pe cărările României şi ale Europei. 

De asemenea, întreaga recunoştinţă fostei mele 

colege de Şcoală Normală, acum prozatoare şi poetă de 

mare talent, traducător, publicist, redactor de carte, 

editoare dezinteresată şi sinceră a cărţilor mele, 

Passionaria Stoicescu. 

Gândurile cele mai sincere foştilor colegi de 

cenaclu Dor fără saţiu din Urziceni şi, în special, 

domnului Gheorghe Dobre, acum Redactor Şef al 

revistei HELIS, Slobozia, în paginile căreia, timp de un 

an, au apărut multe dintre povestirile de faţă. 

Fără aportul primarului municipiului URZICENI, 

domnul Constantin Sava şi al patronului firmei MIDAS 

COMPUTERS, domnul Dr. Dan Pavunev, care au crezut 

în mine, apariţia cărţilor mele n-ar fi fost posibilă. 

Sunt îndatorat în mod deosebit domnului Geo 

Stroe, directorul Editurii DACOROMÂNĂ TDC pentru 

sprijin, răbdare, discreţie, încurajări, iar istoricului 

Mircea Dumitriu pentru sfaturi competente. 

9

PARTEA I 

PRIVINDU - NE ÎN OCHI… PRIN EUROPA 

„Noi, românii, suntem cum am fost şi tare mi-e teamă că 

vom rămâne la fel”( I. L. Caragiale) 

10

VOCAŢIA CĂLĂTORIEI 

Cred că românul are vocaţia călătoriei. Că nu a avut 

posibilitatea s-o facă atunci, când şi cum ar fi vrut-o, asta 

e altă poveste. Acum, slavă Domnului, vânzoleşte ţara şi 

lumea de la Est la Vest, de la Sud la Nord, fără prea mari 

restricţii – în afară, desigur, de bani. Călătoreşte cum 

poate şi cu ce poate: cu maşina personală, cu autocarul, 

cu microbuzul, cu trenul, cu bicicleta, cu avionul, chiar şi 

cu elicopterul. Cine-l mână încoace şi încolo, nu-i greu de 

aflat: fie interesul, fie afacerile, fie curiozitatea, fie un fel 

de snobism sau, pur şi simplu, să-şi câştige existenţa. 

Călătoreşte însă şi din plăcerea de a vedea lumea. Vrea să 

privească ceea ce n-a văzut, dar de care a auzit; vrea 

măcar să guste ceea ce n-a mâncat, dar de care îi e poftă; 

vrea să descopere ceea ce n-a găsit, dar de care îi este 

drag; vrea să-şi confrunte imaginaţia cu realitatea, vrea să 

vadă lumea şi lucrurile aşa cum sunt. 

Printre mulţii români mânaţi de plăcerea 

(costisitoare!) de a călători mă număr şi eu, şi asta o fac 

de mai bine de treizeci de ani. Microbul acesta cred că 

l-am „împrumutat” în adolescenţă, de la o fostă 

profesoară, italiancă de origine, despre ale cărei 

„tabieturi” am scris şi în prefaţa cărţii. 

Şi totuşi, ceea ce era să se întâmple, s-a întâmplat, 

adică mă număr şi eu printre cei care „vânzolesc” ţara şi 

lumea. Călătoresc de prin anii ’80, dar mărturisesc că am 

fost un egoist, ţinând doar pentru mine şi apropiaţii mei 

12

experienţa. Ideea să scriu despre ce-am văzut, mi-a venit 

doar după ce, într-un sfârşit de vară, cineva m-a întrebat: 

„Pe unde ai mai fost?” „La Paris…”, i-am răspuns eu 

aproape indiferent. Atunci mi-am dat seama că, la 

plecare, deşi mai fusesem spre Occident, îmi propusesem 

să văd Europa altfel, cu ochii deschişi, adică ai unui 

român care să nu stea toată ziua cu gura căscată spre fel 

şi fel de minunăţii, exclamând „Mă, ăştia, ai dracului mai 

sunt!”, sau „Vai de noi, cât de în urmă am rămas!”. Miam 

mai propus ca, la întoarcerea în ţară, s-o privesc cu 

ochii străinului care intră pentru prima dată pe la Nădlac. 

Voiam să văd „cum sunt ei”, vis-a-vis de „cum suntem 

noi”, adică să urmăresc (mai ales!) elemente ce ţin de 

civilizaţia străzii şi, mai ales, de comportamentul omului 

de rând. Şi am găsit, căutând nu minunăţia, ci „banalul.” 

Mă aflam într-o duminică după-amiază într-un parc 

din Berlin, unde mă plimbam împreună cu soţia, 

admirând nu numai un frumos apus de soare, ci mai ales 

o fântână arteziană, înconjurată de un lanţ de mesteceni 

cu frunzuliţele tremurânde, trimiţându-şi şuvoaiele spre 

înaltul cerului siniliu, într-un spectaculos joc de balerine. 

Urmăream fascinaţi mişcările „dansatoarelor” în ritmul 

unei simfonii de Beethoven, care ieşea parcă discret, de 

sub toţi copacii din jur, într-un ritm cât mai alert sau mai 

lent, ţinând companie şuvoaielor care se ridicau, se 

coborau sau se înclinau într-o parte şi în alta dirijate de o 

imensă mână nevăzută. La un moment dat, pe lângă 

banca noastră a trecut o bonă împingând uşor un cărucior 

cu un fel de platformă de pe care au coborât câţiva 

copilaşi, fetiţe şi băieţei, cam de trei-patru anişori. 

Desigur că, odată coborâţi, s-au îndreptat direct spre 

13

marginea bazinului şi făceau cam ce fac toţi copiii din 

lume în astfel de situaţii: se stropeau, se îndepărtau, se 

apropiau, se înveseleau. Bona nu dădea semne să se 

enerveze sau să se supere, după cum ne-am fi aşteptat, 

lăsându-i în voia lor. După vreo jumătate de oră de 

zbenguială, şi-a luat platforma, i-a strigat şi a pornit, iar 

copiii s-au grăbit s-o ajungă din urmă. Am rămas miraţi 

când, la un moment dat, femeia a scos o coală de hârtie 

din poşetă şi a început s-o rupă în mici bucăţele, 

aruncându-le împrejur. Ce le-o fi spus pe limba ei, nu 

ştiu, dar parcă îi văd şi acum pe micuţi că încep, 

meticulos şi conştiincioşi, să adune fluturaşii de pe jos şi 

să-i ducă spre un coş de gunoi din apropiere. Însă, unul 

mai dolofan, n-avea prea mult „curaj” să se plece, îi 

venea cam greu, dar nici bona nu-l slăbea din ochi, 

îndemnându-l şi încurajându-l, fără a da impresia că se 

enervează sau îl ceartă în vreun fel. Şi-au făcut 

„exerciţiul” şi au dispărut pe una dintre aleile parcului… 

„Îţi mai aduci aminte de întâmplarea asemănătoare 

din metroul din Moscova?” am auzit-o pe soţia mea. 

Fireşte că-mi aduceam aminte. Fuseserăm cazaţi la un 

hotel din afara oraşului şi trebuia să ajungem cu metroul. 

În paranteză fie spus, oricui călătoreşte cu metroul din 

Moscova, sigur că îi este dor de el. Artă monumentală în 

toată regula! Era seara, destul de târziu. Lume puţină în 

compartiment. În dreapta noastră, doi tineri, o fată şi un 

băiat cam de şaisprezece - şaptesprezece ani, iar pe 

bancheta din faţa lor doi bătrâni – soţ şi soţie – bănuiam 

noi. Tinerii au şoptit ce şi-au şoptit, s-au îmbrăţişat 

discret, oarecum ruşinaţi, iar noi ne-am făcut că nu-i 

vedem. Au tot frunzărit o revistă după care se ascundeau 

când se sărutau şi, când să se ridice, au mototolit-o, 

14

aruncând „cocoloşul” sub banchetă. În momentul acela, 

bătrânii, pur şi simplu, au luat foc, dondănindu-i pe limba 

lor cu glasuri ridicate şi repezite, arătând cu degetul sub 

banchetă. Se uitau şi la noi, neştiind că suntem străini, de 

parcă ar fi vrut să ne ceară sprijinul, din priviri, în caz de 

vreo reacţie necontrolată a tinerilor. Aceştia n-au avut 

încotro; de gura lor, de ruşine, au pus „cocoloşul” la coş. 

Au trecut pe lângă noi cu capetele plecate, cu obrajii 

arzându-le de roşii ce erau. Liniştea s-a aşternut apoi 

peste tot vagonul. N-am comentat, doar am oftat, ca şi la 

Berlin, mai târziu… 

Ieri dimineaţă, o ştire citită într-un ziar de-al nostru 

m-a făcut să-mi aduc aminte şi să pun cap la cap cele 

două întâmplări la care fusesem martor, având între ele 

distanţa de douăzeci de ani şi de mai bine de patru mii de 

km. Cel mai aglomerat şi cel mai curat oraş din lume, 

Tokyo, renunţă la coşurile de gunoi. Argumentul era, 

pentru mine, năucitor. N-aveau ce face cu ele… 

N.B. O statistică naţională este extrem de alarmantă. 

Mai bine de două milioane de români au plecat temporar sau 

definitiv din ţară, mulţi cu familii cu tot. Să fie doar dorinţa de 

a câştiga un ban mai repede? Încep să mă îndoiesc, întrucât şi 

în România este căutată şi plătită din ce în ce mai bine forţa de 

muncă. Nu cumva românul mai aleargă şi după un dram de 

linişte şi de civilizaţie, necesare în scurta sa viaţă? O 

propoziţie a unui grec de acum vreo două mii de ani, Babrios, 

mi-a dat răspunsul: „Casele şi oraşele devin pustii, când cei 

care le conduc fac prost această treabă.” 

SUPERFICIALITATE ŞI UMILINŢĂ 

15

Când am început să scriu, cu mai bine de un an în 

urmă, n-aveam cum să ştiu că se va ivi o interminabilă 

temă de bârfă politică în România, dar şi o temă de 

dispută între România şi Italia, pe problema „contactului” 

dintre două civilizaţii, chiar dacă românii erau confundaţi 

cu o minoritate de-a lor. Că am anticipat evenimentele, 

este firesc, întrucât un conflict între „civilizaţia” română 

şi cea occidentală plutea (şi mai pluteşte în aer!). Nimeni 

nu-i profet în ţara lui dar, dacă şi în Spania, şi în 

Germania, şi în Irlanda, şi în Olanda, şi în Franţa, etc... 

s-au iscat ciondăneli pe stradă şi polemici în mass-media 

(bulgărele de zăpadă!), problema s-a dovedit a fi, mai 

mult ca sigur, la noi, nu la ei ... Am fi în stare să aruncăm 

pisica moartă în grădina vecinului şi să ne imaginăm o 

conspiraţie internaţională!... 

Scriam, cu alt prilej, că românii au vocaţia 

călătoriei, dar acum o descoper şi pe cea a 

superficialităţii. Vânzolesc lumea de la Est la Vest, de la 

Sud la Nord. Dai de ei şi prin Noua Zeelandă, şi prin 

Africa de Sud, şi prin Alaska, sau prin Patagonia. În 

Europa, deja se simt ca acasă. Cunosc o familie care şi-a 

găsit de muncă chiar în China. Călătoresc pe bani puţini 

şi cu ce pot: cu trenul, cu avionul, cu autocarul, cu 

maşina personală, pe jos iar, dacă ar avea cum trece 

frontiera, chiar şi cu cel mai vechi şi mai rudimentar dar 

mai sigur mijloc de transport, căruţa... 

În spaţiul fost sovietic, foarte vast, eu am călătorit 

de mai multe ori, cu trenul, cu avionul, iar în oraşe cu 

autobuzul sau cu metroul, până la Moscova, la Leningrad, 

16

la Kiev, la Baku sau la Soci. Prin anii ’83 s-a organizat o 

excursie în Uniunea Sovietică. Era prima ieşire a mea 

peste graniţă şi o aşteptam cu nerăbdare, cu o mare 

curiozitate, dar şi cu multă emoţie. Era prin august şi 

urma să prindem chiar Nopţile Albe din Leningrad. 

Ne-am suit în tren în Gara de Nord din Bucureşti, desigur 

la clasa a II-a. După o noapte de zdruncinături şi picioare 

atârnate, am ajuns la Ungheni. Bineînţeles că, pe 

teritoriul românesc, trenul înainta într-o beznă deplină. 

Rar, pe ici-pe colo, se vedea în depărtare, câte vreun bec 

palid, vestind vreo localitate. Doar ploaia de stele de 

august pe cer... La Ungheni, „dincolo”, în gară, am rămas 

stupefiat, când am dat de localitatea inundată de lumină. 

Începusem să mă frec la ochi, mai ales când am auzit 

vorbindu-se româneşte. Intraserăm doar pe teritoriul 

Uniunii Sovietice... 

Dar nu de asta vreau să vorbesc, ci despre primul 

contact cu o altă civilizaţie. Trebuia să se schimbe trenul, 

să ne urcăm în altul, de-al ruşilor, având alt ecartament, 

vagoane de dormit, dar şi vagon restaurant. Ghidul 

nostru, un tânăr fără prea multă experienţă, îndatoritor 

faţă de grupul pe care-l conducea, s-a dus în vamă să ne 

schimbe leii pe ruble, să avem de cheltuială până 

ajungem la destinaţie. Între timp, trenul a plecat cu noi, 

urcaţi fără ghid şi fără acte. Am beneficiat de toate 

serviciile, cât a durat călătoria: cuşete de dormit, vagon 

restaurant. Ajunşi la Kiev, am fost primiţi în gară de către 

ghidul lor, conduşi politicos la hotel (aveau hamali, eram 

boieri!). Asta pentru că ştiam cu toţii (fuseserăm instruiţi 

în prealabil) indicativul excursiei. După mai bine de zece 

ore, după ce ne instalaserăm deja la hotel, a sosit şi ghidul 

nostru cu alt tren, a ajuns la hotel cu banii şi a întrebat de 

17

geamantanul lui. Desigur că geamantanul rămăsese pe 

acel peron al gării din Ungheni, căci nimănui nu i-a dat 

prin cap să-l ia, dar nici lui să-l lase în grija cuiva. A 

făcut bietul om, călătoria, din oraş în oraş, din hotel în 

hotel, timp de douăsprezece zile, fără lenjerie. Noroc că 

românu-i săritor la nevoie! Când ne-am întors în vamă, la 

Ungheni, ghidul a întrebat, într-o doară, căci îşi luase 

adio, de la geamantan. Era acolo, probabil nedesfăcut, 

într-un depozit, în aşteptarea stăpânului... Nu erau semne 

vizibile că s-ar fi umblat la el. De altfel, nici nu s-a plâns 

că i-ar fi dispărut ceva... 

Altădată, după vreo câţiva ani, când lucrurile se 

acutizaseră destul de rău în România, m-am înscris într-o 

excursie în Germania Democrată, urmând să trecem prin 

Ungaria şi prin Cehoslovacia. Ne-am întâlnit tot în Gara 

de Nord, excursionişti din mai multe judeţe din partea de 

sud-est a ţării. Ghida ne-a făcut prezenţa şi instruirea de 

rigoare, apoi ne-a repartizat locurile în compartiment. 

„Cred că mergem doar până la Episcopia Bihorului cu 

clasa a II-a, apoi ne schimbă cu unul internaţional” a 

observat unul dintre colegii de călătorie, privind 

întrebător spre ghidă. „Nu”, a răspuns ea prompt, 

întorcându-se spre cel care făcuse observaţia. „Mergem 

tot traseul în vagonul acesta, aşa-i contractul.” Atunci am 

realizat că avea să ne intre os prin os, înghesuiţi, cu 

picioarele atârnate, într-un compartiment de clasa a II-a, 

timp de treizeci şi şase de ore, până la Berlin, adică mai 

bine de două mii de km. Surprizele nu s-au oprit aici. 

Ajunşi la graniţa cu ungurii, desigur percheziţii peste 

percheziţii, ca la vamă, şi la noi, şi la ei, dar parcă mult 

mai strict la noi... Scăpaţi de control, ni s-a făcut foame, 

18

căci era noaptea târziu. Am scos ce mai aveam prin 

bagaje şi am făcut o masă „tovărăşească” pe cinste. 

Dimineaţa, după o noapte de amorţeală, moţăială şi 

zdrăngăneală, surpriza surprizelor! Am întrebat, obişnuiţi 

ca în trenurile din URSS, când suntem programaţi la 

vagonul restaurant, pentru micul dejun. „Care 

restaurant?” s-a mirat ghida surprinsă. „N-avem contract 

şi pentru masă.” „Şi noi, ce mâncăm până la Berlin? 

Schimbaţi-ne forinţi, coroane sau mărci, să putem 

cumpăra câte ceva de la vagonul restaurant!” „N-avem 

bani de schimbat decât pentru mărci, când ajungem în 

Germania. Eu doar am primit hârtiile şi m-am prezentat 

la gară, să preiau grupul. Şi eu sunt în situaţia voastră!” 

„De ce nu am fost anunţaţi măcar, să ştim să ne luăm 

mâncare?” Întrebare fără răspuns, doar ridica descurajator 

din umeri, care putea fi tradus cam aşa: „Descurcaţi-vă şi 

voi cum puteţi!” „Blestemul superficialităţii naţionale ne 

urmăreşte şi aici”, am gândit eu imaginându-mi un plan 

de salvare, de avarie... 

Închipuie-ţi, cititorule, cum e să călătoreşti într-un 

tren românesc, de clasa a II-a până la Berlin, fără 

mâncare, fără apă, fără valută, atâtea ore, abandonat 

într-un tren, fără să-i pese cuiva, cât de puţin, de tine! 

Noroc cu barmanii unguri şi cehi, oameni „de treabă”, de 

la vagonul restaurant, obişnuiţi cu astfel de călătorii ale 

românilor, cu care se frecau pe mâini să facă mici afaceri, 

destul de profitabile, căci tot eram la cheremul lor, adică 

la strâmtoare. S-a întâmplat că unora dintre noi ne-au mai 

rămas prin buzunare câţiva lei cu care am putut să 

cumpărăm câte o sticlă de suc, vreun pachet de biscuiţi 

sau vreo prăjiturică. Era strict interzis să ieşi cu valută 

românească, adică lei, peste graniţă, cu atât mai mult cu 

19

valută străină. S-ar zice că ne-am descurcat. O simplă 

informaţie pe care agenţia de turism, adică ditamai 

O.N.T.-ul trebuia s-o facă, ar fi fost suficientă, pentru a 

evita umilinţa celor treizeci de români! 

Ca umilinţa să fie şi mai mare, imediat ce am sosit, 

am fost cazaţi la un luxos hotel, chiar în centru. Deşi 

eram foarte obosiţi, am fost duşi la micul dejun, la 

restaurantul de la Turnul de Televiziune din Berlin. 

Politică, ce-i drept, mai subtilă, se făcea între state, chiar 

dacă erau socialiste, adică frăţeşti, şi atunci. Ajunseserăm 

acolo dintr-o ţară cu un renume destul de şifonat, în care, 

de câţiva ani, nu mai văzuserăm bunătăţile pe care nemţii 

ni le puseseră pe masă, dintr-ales, la micul dejun: 

caşcaval, salam, măsline, şuncă de Praga, cârnăciori, 

crenvurşti, miere, lapte, chifle, icre negre, sucuri de tot 

felul, salate, ceai de Ceylon, cafea aromată, fructe 

exotice. Ştiau nemţii ce ştiau despre ce se întâmpla la noi! 

Credeam că visez, că am călătorit în Rai alături de 

Parpangel al lui Budai Deleanu! Nu cred să fi mâncat altă 

dată în viaţă ceva mai bun şi atât de mult şi diversificat ca 

atunci! Priveam Berlinul, de la înălţime, mulţumit şi 

fericit, gândind în sine-mi: „Graniţa dintre fericire şi 

nefericire, la noi, la români, este marcată doar de o uşă 

uşor întredeschisă, suficientă să treci de la agonie la extaz 

sau invers.” 

După mulţi ani, adică într-o vară, am reflectat mai 

profund la cele întâmplate. Tocmai ne urcam în autocarul 

care urma să ne ducă în Franţa, la ora 0,30, când s-au şi 

ivit primele „ciondăneli” între călători şi aşa-zisa ghidă, 

care împărţea locurile în autocar după instrucţiunile-i 

„proprii”, adică nominalizaţi de ea în faţă, creând 

20

numeroase tensiuni şi frustrări, inutile dacă s-ar fi ţinut 

cont, strict, după ordinea de înscriere. M-am întrebat 

mereu cine i-a dat lista cu „preferaţii”. Ca surpriza să fie 

totală, curând am aflat că ghida nu e ghidă, ci doar 

însoţitoare de grup, că a fost contactată de firmă în 

ultimul moment, că este „specializată” pentru Italia, că nu 

ştie nici măcar franceza... N-am mai întrebat-o dacă chiar 

ştia italiana, dar nu băgam mâna în foc. Cum s-a 

descurcat? În autocar, ne citea câte ceva, pe româneşte, 

din nişte pliante... Nu mai spun că, atunci când am trecut, 

în goana autocarului, pe lângă celebrele câmpuri de 

bătălie de la Verdun, ne întreba ea pe noi ce-i aia sau se 

uita, uneori întrebător, uneori nevinovată, la noi. „O fi 

obosită, mi-am zis.” 

N.B. Plimbându-mă pe Champs Elisee, am descoperit, 

făcută cu seriozitate şi cu profesionalism, cum numai francezii 

ştiu, reclama filmului românesc, câştigător la Cannes. A fost 

nevoie să străbat două mii cinci sute de km ca să văd, în toate 

punctele fierbinţi ale Parisului turistic, o reclamă a acestui 

extraordinar succes al cinematografiei româneşti, din care 

francezii făcuseră o sărbătoare! În clipele acelea, nu m-am mai 

simţit un Neicanimeni rătăcit pe un trotuar cât un bulevard 

parizian, despre care ştiam numai din cărţi. M-am uitat în jur: 

înghesuială şi lume, cât vezi cu ochii, vorbind în toate limbile 

pământului... M-am uitat în jos: un trotuar ca oricare altul de 

pe la noi, cu gunoaie aruncate de turişti neglijenţi, cu destule 

gropi şi cu mult praf, cu magazine de tot felul, dar nu şi pentru 

toate buzunarele... La nivelul ochilor, din sută în sută de metri, 

o reclamă strălucitoare îţi atrăgea insistent privirile: „4 

MOINS, 3 SEMAINES et 2 JOURS, par Cristian Mungiu, 

avec Laura Vasiliu et Ana Marinca...” 

STRADA: ÎNĂLŢARE ŞI SUFERINŢĂ 

21

Omul, de aceea-i fiinţă gânditoare, ca să 

călătorească. Ideea aceasta mi se instalează instantaneu 

undeva în străfundurile minţii, ori de câte ori trăiesc 

satisfacţia unei călătorii izbutite. Nimic din lume nu se 

compară cu bucuria, greu de explicat în cuvinte, de a 

avea în priviri, la fiecare secundă, alt peisaj, alţi oameni, 

alt decor, altfel spus, spectacolul fascinant al lumii. 

Alteori te opreşti într-o piaţă publică, într-un restaurant să 

mănânci ceva la repezeală, într-un muzeu, te plimbi în 

voie pe o stradă. Constaţi că sunt toţi la fel ca tine, doar 

vorbele-s altele. Şi el, străinul, este un om obişnuit, cu 

bucuriile, cu necazurile sale sau, poate, un călător, ca şi 

tine, purtat pe cărările necunoscutului. 

Hotărât lucru, omu-i o fiinţă sortită să fie călătoare 

– prin timp şi prin spaţiu. Prin timp, călătorim toţi, vrem 

sau nu vrem, mai mult sau mai puţin, din moment ce am 

primit suflare. Prin spaţiu, de mii de ani, migratorii s-au 

vânzolit de la un punct cardinal la altul, dar cel mai 

adesea, de la Est spre Vest. Unora le-a schimbat direcţia 

de deplasare celebrul Zid Chinezesc (altfel s-ar fi scris 

istoria omenirii fără el!), alţii au fost atraşi, ca fluturii 

spre lampă, de strălucirile Ierusalimului, ale Babilonului, 

ale Atenei, Romei sau Bizanţului. În timpul lui Ginghis 

Han expresia „Dot La!” (Să nu rămână decât cenuşă!) 

însemna groaza groazelor pentru civilizaţii înfloritoare. 

S-a amestecat lumea cât s-a amestecat, s-au făcut 

şi s-au desfăcut imperii şi state, a mai trecut omenirea şi 

mai trece prin războaie şi experienţe cumplit de 

dureroase, s-au mai aşezat multe pentru un timp. Migraţia 

continuă totuşi şi azi, în alte forme, moderne, obişnuim să 

22

spunem. Acum s-a schimbat comanda veche de cucerire, 

într-una de ademenire: „Veniţi, munciţi, numai veniţi, 

faceţi-ne cât mai mulţi bani!” S-au spart hotarele Europei. 

Ceea ce era de neconceput acum zece ani, acum a devenit 

o realitate obişnuită. Am rămas, recunosc, descumpănit 

când, după ce la vama noastră am fost „vămuiţi” în sensul 

bun al cuvântului, adică am aşteptat nepermis de mult, 

ne-au fost desfăcute bagajele însă, trecând dinspre 

Ungaria spre Austria, apoi spre Germania şi spre Franţa, 

ziua sau noaptea, nimeni nu ne-a mai oprit decât pentru 

câteva minute. Am fost extrem de mirat, căci nici n-am 

mai fost opriţi când am trecut din Germania, în Franţa, ca 

trenul prin haltă, cum se zice... 

Admiram cu emoţie, cu sentimente amestecate, 

Turnul Eiffel din Paris. Ajunseserăm acolo cam pe la 

şapte seara. Voiam să urcăm ceva mai târziu, să admirăm 

Parisul de la ultima platformă. Mă prevenise cineva, din 

ţară, să urc la ora aceea, din două motive: Parisul arată ca 

o adevărată bijuterie, mai ales că te poţi urca şi roti, ca să 

poţi localiza de acolo orice punct, luminat feeric, al 

oraşului. Apoi era spectacolul de lumini al Turnului, cu 

fascicule laser, ce ţinea doar un sfert de oră, în jurul orei 

zece seara. Coroborat cu uriaşul spectacol de lumini pe 

care ţi-l oferă Parisul noaptea, cuvintele sunt de prisos. 

Vizitându-i apoi muzeele şi punctele culturale şi turistice 

mai importante, mi-am dat seama că îşi merită cu 

prisosinţă numele de „Oraşul luminilor”, şi la propriu, şi 

la figurat. Aşteptând grupul la baza Turnului, unde ne 

dădusem întâlnire (desigur, ghida noastră întârzia ca 

întotdeauna), m-am aşezat pe o bancă şi urmăream 

spectacolul lumii. Inşi de pretutindeni – thailandezi, 

23

japonezi, coreeni, ruşi, polonezi, bulgari - dar cine mai 

poate enumera toate neamurile pământului ce se 

aşezaseră, cuminţi, adică civilizate, la rând, în linişte, fără 

să fie nevoie de vreun poliţist să facă ordine. Tot şirul 

era dirijat spre casele de bilete, înaintându-se destul de 

repede pe două coloane, unde se pătrundea pe la două 

case, cu nişte cozi cam de două sute de metri. Nimeni nu 

intra în faţă, nimeni nu se agita. Vă daţi seama ce 

organizare era în interiorul Turnului, unde se aflau şi se 

deplasau cam o mie de turişti odată, cu lifturi şi pe scări! 

Şi niciun însoţitor, desigur că erau, dar discreţi... 

La un moment dat, pe la jumătatea unei astfel de 

cozi, am auzit o văicăreală, o agitaţie. Toată lumea şi-a 

întors privirile într-acolo. Mi le-am întors şi eu. Văzusem 

mai devreme la coada aceea, două „pirande.” „Ce caută 

astea la coadă la Turnul Eiffel?” m-am întrebat 

nedumerit. Le-am recunoscut de la o poştă că-s „de-ale 

noastre.” Îmi venea să mă duc la călătorii din jurul lor 

să-i previn. Eram Stan Păţitul. 

Odată, în trenul spre Ploieşti, mă avertizase o 

cunoştinţă să fiu atent la casele de bilete de la autobuze, 

dar, când am ajuns în Ploieşti Vest, tot timpul cu mâna în 

buzunar, am constatat că rămăsesem fără restul de la 

bilete. O astfel de „pirandă” se urcase lângă mine în 

autobuz iar, la o curbă, am scos pentru o clipă mâna din 

buzunar, să mă prind de bară… 

Revenind la Turn, nişte americani deveniseră 

victime. Rămăseseră fără acte, fără bani, fără carduri, fără 

paşapoarte, fără telefon, adică fără nimic. Am aflat că 

erau din California – tatăl şi fetiţa. Am rămas mut, 

gândindu-mă la câtă disperare citeam pe chipul fetiţei 

care mai devreme ţinuse o poşetuţă, probabil cu actele, 

24

cam la vedere, în mână. N-am observat nici cel mai mic 

gest schiţat de tată să-şi certe copilul. Nu ştiu ce-au mai 

făcut. În Turn n-au mai suit. Nu mai aveau bani. N-am 

putut să-i întreb cum vor ajunge la hotel. Nu le ştiam 

limba. A doua zi le-am întâlnit, în altă parte, în piaţa 

Concorde, pe cele două hoaţe. „De unde sunteţi?” „Din 

Teleorman.” „Şi de ce furaţi?.” „Dacă-s proşti!” Atunci 

am realizat cât de multă suferinţă puteau produce ele 

într-o zi „plină”, mutându-se de la o coadă la alta sau 

dintr-un loc în altul! Dar într-o săptămână!? Dar într-o 

lună?! Dar într-un an!? „Şi cât strângeţi pe zi?” „Cât 

putem şi noi: 50, 100, 200, după posibilităţi şi după 

noroc.” Aşa am înţeles mai bine cum de se ridică peste 

noapte, în diverse oraşe din ţară, castelele strălucitoare, 

cu mii de turnuleţe, spre „faima” arhitecţilor români. Dar 

nu cu materiale indigene, ci din afară, adică de import. 

Adică, de la ei am luat, la ei să ajungă banul. 

Acum câteva zile am aflat pe un canal de ştiri că 

poliţiştii români colaborează cu nişte procurori francezi 

să recupereze nişte case ţigăneşti din Timişoara. 

Înseamnă că problema e gravă dar, totuşi se mişcă şi aici 

ceva. Dacă nu facem noi ceva, tot ne împing alţii de la 

spate… 

Întâmplarea respectivă mi-a dus gândul la o alta, de 

data aceasta în Estul Europei, cu vreo douăzeci de ani în 

urmă. Descinsesem într-o iarnă în Kiev, urmând să 

plecăm în aceeaşi zi, spre seară, cu avionul spre Soci, pe 

ţărmul Mării Negre, să petrecem revelionul la un hotel 

foarte luxos. Cineva din grup a avut ideea că ar fi mai 

bine să schimbăm legal, leii pe ruble, în Kiev. S-ar putea 

ca la Soci, de Anul Nou, să găsim casele de schimb 

25

închise. Ne-am şi înfiinţat noi, românii, la o astfel de casă 

de schimb sau bancă, nu prea ştiu ce-a fost. Stăteam 

cuminţi la rând. Între noi, se tot împingeau şi vreo douătrei 

ucrainence. O bătrână, elegant îmbrăcată, parcă o văd 

şi acum, cu o haină neagră, de astrahan, la gât cu un guler 

de vulpe argintie, pe braţ cu o poşetă asortată, cu nişte 

cizme pe care le invidiau toate soţiile noastre din grup, 

ciudat, se tot muta, printre noi, de la o coadă la cealaltă. 

La un moment dat, fără să ne dăm seama, dispar ceilalţi 

ucraineni – un băiat şi o fată care trecuseră pe la o casă, 

dar o vedeam pe bătrână că-şi ia rămas bun de la noi cu o 

reverenţă demnă de o prinţesă. N-am înţeles ce-a zis, dar 

gesturile vorbeau de la sine. La o amabilitate desăvârşită, 

n-am putut răspunde decât cu nişte gesturi şi nişte 

zâmbete binevoitoare şi încântate. 

Când să-i vină rândul la casă unei colege de grup, i 

s-a făcut rău. Am văzut-o că se îngălbeneşte, scotoceşte 

înfrigurată în poşetă, o dată, de două ori, se caută în 

buzunare, se tot uită împrejur, întreabă şi pe vecina de 

lângă ea de portmoneul cu acte. Nimic. „Baba!” A mai 

zis cineva. Am încercat s-o căutăm, am ieşit în stradă. 

Naivi. Colega noastră a fost nevoită să călătorească fără 

acte şi fără bani la Soci, la Baku şi la Moscova. 

Necazurile de acum începeau. Nu mai putea pleca din 

Moscova odată cu noi. N-avea paşaport. Consulul era în 

ţară, sosea după Anul Nou. A rămas biata femeie 

plângând în hotel încă o săptămână, până şi-a rezolvat 

problemele cu actele. Noroc că omenia românească s-a 

dovedit eficientă încă o dată, atunci când a fost vorba de 

resursele financiare ale năpăstuitei… 

Aveau şi ucrainenii hoaţele lor. Mai rafinate... 

26

Uneori, se-ntâmplă să ai şi noroc, sau să dai peste 

oameni cinstinţi. Eram în Atena. Tot grupul nostru urma 

să asiste la ceremonia schimbării gărzii care, drept să 

spun, era un mic spectacol demn de admirat (dar nu acela 

din Piaţa Roşie din Moscova, de la Mausoleul lui 

Lenin!): opincile soldaţilor, costumaţia populară 

împrumutată parcă de la noi, adică iţari, fustar, bete, brâu, 

căciuli puse într-o parte, cu nişte puşcoace pe spate, 

precum cei din tablourile lui Grigorescu, reprezentând 

soldaţii români de la Plevna. Mai era o jumătate de oră 

până la eveniment, aşa că, pe o zăpuşeală ce se instalase 

temeinic (era doar august, lună de foc la greci!), am 

poposit într-un parc destul de răcoros şi ne-am aşezat pe 

nişte bănci în jurul unui lac obişnuit, admirând câteva 

raţe domestice, parcă nesupravegheate de nimeni. Erau 

agitate şi făceau o gălăgie grozavă când cineva le arunca 

bucăţi de pâine, biscuiţi, covrigi, cam ce avea omul la 

îndemână. Ghida (tot de ghide am avut parte!) a dat 

adunarea. Ne-a „încolonat” pe o alee şi am pornit într-un 

pas mai vioi, căci se apropia schimbarea gărzii. Am ajuns 

pe partea rezervată vizitatorilor, sub nişte portocali. 

Dintre toate grupurile care s-au perindat pe acolo în 

atâtea zile, nimeni n-a ridicat mâna să atingă măcar una, 

mai ales că nu păreau suficient de coapte, ca să fie 

consumate. Cu toate acestea, unul de-ai noştri, a făcuto…Portocalele 

din pomul respectiv erau artificiale… 

Totuşi, la o tarabă din apropiere, se vindeau 

portocale. Soţia a dat să scoată banii din poşetă. Care 

poşetă? Care acte? Care bani? Ca la o comandă – 

apucasem să spunem totuşi cuiva din grup ce-am păţit – 

am făcut stânga împrejur, aducându-ne aminte că poşeta 

rămăsese agăţată de spătarul băncii pe care stătuserăm. 

27

Pentru prima oară, soţia mea, care în ruptul capului n-a 

vrut să alerge vreodată, indiferent de situaţie – atunci m-a 

întrecut. Alergam în urma ei, gândindu-mă la cortegiul 

de neplăceri: ambasadă, consul, paşaport, buletin, bani, 

declaraţii, cheltuieli inutile, nervi, disconfort total, 

excursie ratată. O călătorie ce părea o izbândă s-ar fi 

transformat într-un coşmar. Când să dau colţul pe aleea 

dinspre lac, a apărut soţia, (n-am văzut-o niciodată mai 

fericită!) cu poşeta ţinând-o la piept ca pe o comoară, cu 

braţele amândouă – o şi controlase deja, totul era în 

regulă. Mi-a spus cu un aer triumfător: „Erau pe bancă 

doi bătrâni, probabil pensionari. Când m-au văzut că mă 

reped la poşetă, mai să mă oprească. A trebuit să-i 

conving că-i a mea spunându-le numele şi câţi dolari 

aveam. Am vrut să le mulţumesc oferindu-le câteva 

drahme. Nu ştiu ce tot ziceau pe limba lor, dar gesturile 

vorbeau de la sine: mă refuzau cu vehemenţă, de parcă 

le-aş fi adus cea mai mare jignire.” 

Am rămas acolo, uitând de spectacolul gărzii, 

privind liniştiţi raţele care-şi vedeau de treaba lor, 

măcăind mulţumite. Şi nu erau nici măcar lebede... 

Căldura aceea de august, grecească, amplificată de 

transpiraţia când rece, când fierbinte a posibilei pierderi a 

actelor, m-a trimis cu gândul, când ne-am mai liniştit, 

înapoi, la o experienţă, de acest fel, la Moscova. Eram 

cazaţi la hotel Rossia – cam de vreo cinci mii, se spunea, 

de locuri. Cine a auzit de acest hotel, ştie despre ce 

vorbesc. Căutasem prin toate oraşele şi prin toate 

magazinele, cu asiduitate, mă rugase fratele meu în ţară, 

o râşniţă de cafea, „kafemolka” – cum spuneau ruşii. Ori 

n-am căutat unde trebuia, ori nu se găseau nici la ei, mai 

aveam vreo două zile să plecăm, şi eu – tot fără 

28

„kafemolca.” Îi pusesem la lucru pe toţi membrii 

grupului, pe ghidul rus – nimic. Ce-mi dă prin cap în 

preajma plecării? S-o rog pe femeia de serviciu din 

cameră, poate mă ajută. Zis şi făcut. Prin gesturi, prin 

puţina rusă pe care o ştiam, a înţeles ce vreau, i-am dat 

treizeci de ruble pentru două bucăţi. Mi-a promis că în 

dimineaţa următoare le aduce. După ce a pleacat, soţia 

mi-a şoptit: „I-am dat noi banii, dar nici n-am întrebat-o 

cum o cheamă!”. „Şi dacă-mi spunea că o cheamă 

Ludmila şi ea ar fi fost Svetlana, nu-i tot aia? Dacă 

pierdem, pierdem.” A doua zi, o altă femeie de serviciu a 

ciocănit la ora opt fix la uşa noastră şi a scos, uitându-se 

cu mare grijă, în toate părţile, cele două râşniţe. Şi restul 

de 2,50 ruble. S-a scuzat că Ludmila n-a putut veni, s-a 

îmbolnăvit. Le-a trimis prin ea. Am dat să-i lăsăm restul. 

A refuzat. Norocul nostru că am avut rămasă o jumătate 

de coniac albanez la noi… 

Dintr-o dată, scriind aceste rânduri, îmi dau seama 

că în Est sau în Vest, pe unde am fost cazaţi, în orice 

hotel, niciodată, nimeni nu ne-a predat sau nu ne-a luat în 

primire inventarul din camere, aşa cum se obişnuieşte pe 

la noi. Undeva, cred că la un hotel din Leningrad (azi 

Sankt Petersburg), când să părăsim camerele înainte de a 

pleca spre aeroport, femeile de serviciu şi-au făcut încă o 

dată datoria: pe geamantan, am găsit câteva copeici pe 

care, n-am mai catadixit să le ridicăm de sub pat, unde se 

rostogoliseră scăpate din buzunare. Gestul acelor femei 

modeste m-a pus pe gânduri. Explicaţia: să fi fost numai 

din teama că îşi vor pierde locul de muncă sau, pur şi 

simplu, era vorba de educaţie, în ultimă instanţă, de 

civilizaţie, deprinsă, prin exerciţiu, din copilărie? 

29

Se pare că numai arabii au găsit remediul împotriva 

hoţilor. Iată ce zice versetul 38 din sura Al-Ma’ida: 

„Celor care fură, tăiaţi-le mâinile ca răsplată pentru 

fapta lor.” 

„Doamne fereşte, mi-am zis, ce s-ar face 

televiziunile noastre azi, dacă noi am trece aşa, printr-o 

poruncă divină, la Islam?” Ar defila pe acolo, deschizând 

cu greu uşile, numai oameni ciungi de câteva degete, de o 

mână, de ambele. Ba chiar ologi. Ar deschide uşile 

studiourilor, chiar şi cu dinţii, cu gurile, să spună întregii 

ţări că ei sunt curaţi ca lacrima, dar justiţia-i strâmbă, că 

sunt vicii de procedură… 

De-abia acum am început eu să înţeleg sensul 

proverbului românesc: „Cine fură azi un ou, mâine va 

fura un bou!” E un proverb aplicat găinarilor căci, după 

cum se vede treaba, trebuie adaptat realităţilor, adică 

„Cine fură ziua un bou, seara va fura o turmă!” 

Stau şi acum şi mă gândesc cum, trecând prin 

Bavaria, dar şi prin Alsacia, admiram, aproape pe înserat, 

turme de vite păscând liniştite în nişte ţarcuri şi nimeni 

nu dădea semne că ar avea intenţia să le ducă acasă! Se 

vedeau grajduri şi adăpătoare automate acolo, nu cred că 

le păzea cineva noaptea. Pe un post de televiziune 

românesc cineva povestea cum, în Irlanda, nişte 

„negricioşi” de-ai noştri, ajunşi acolo numai pe căi de ei 

ştiute, tăiaseră, noaptea, într-o poiană, numai pulpa din 

spate a unei vaci, adică îşi luaseră numai cât le-a trebuit, 

lăsând-o în agonie, spre oroarea irlandezilor, care se 

întrebau: „De ce n-or fi luat-o toată, ca să nu se mai 

chinuiască bietul animal?” 

30

N.B. De-abia acum înţeleg eu două lucruri care ne pun 

pe noi, românii, faţă în faţă cu alţii, „de dincolo.” Primul – am 

fost contrariat, în Occident, fie în localităţile mai mici, mai 

mari sau în oraşe, de absenţa gardurilor la case, la curţi, la 

grădini (erau, ce-i drept, şi unele ornamentale!) dar, mai ales, 

de absenţa poliţiştilor sau a jandarmilor. Cred că aveau şi ei, 

dar erau mai discreţi, probabil îmbrăcaţi civil. 

Al doilea fapt, se poate dovedi, există înregistrarea! – şi 

mai contrariat: într-o emisiune la televiziunea naţională prin 

anii’92, apare taica Brucan (Dumnezeul lui să nu-l ierte de tot, 

o să explic imediat!) într-un interviu în care reporterul, om de 

bun simţ, observa că „Legile-s prea permisive, se fură prea 

mult în ţara asta, ce-i de făcut?”. Răspuns sec: „Lasă-i să fure, 

cum putem construi capitalismul românesc, cu cârca?” 

„N’aşa?, domnule oracol, de acolo de unde eşti, va să zică 

chestia cu furatul a fost o politică de stat! Şi noi votam ca 

proştii, adică făceam democraţie! Acum cine să-i mai oprească 

din furat? Hoţ pe hoţ?” Dar cu chestia cu democraţia celor 

douăzeci de ani la români, a cam avut dreptate, îmi scot 

pălăria. 

Iertaţi-mi acest obsedant „încep să înţeleg.” Pricepeţi 

dumneavoastră de ce au dispărut „pe şest”, cu legi „permisive” 

CAP-uri, I.A.S-uri, sisteme de irigaţii, vapoare de tot felul, 

uzine, fabrici, vagoane, căi ferate, şi cine mai ştie ce, şi că în 

ultimii douăzeci de ani s-au construit mai multe palate şi vile 

decât pe vremea burghezo-moşierimii la un loc, în vreo câteva 

secole? De ce sunt mai multe Jeepuri în Bucureşti decât în 

Paris şi de ce sunt mai multe Roveruri în Bărbuleşti decât în 

Bucureşti? Cui să te mai plângi? Justiţiei, ţi se va spune. Care 

justiţie? Procuraturii. Care procuratură? D.N.A.-ului. Care 

D.N.A? 

„S-a întors maşina lumii…!”, vorba Poetului…Sau să-l 

parafrazăm pe Dante: „Lăsaţi orice speranţă, voi ce trăiţi în 

acest Infern Moral!” 

RĂZVRĂTIŢI ŞI FRUSTRAŢI 

31

Scriam, cu alt prilej, că românii şi-au descoperit o 

nouă vocaţie, cea de turişti - în afară de cea a călătoriei şi 

a superficialităţii şi a umilinţei. Că unii şi-au valorificat 

această vocaţie încă din Evul Mediu, se ştie, căci au lăsat 

documente în acest sens, precum Nicolae Milescu 

Spătarul care, trimis de Ţarul Rusiei, inaugurează un 

drum comercial către Beijing, prin Siberia şi deşertul 

Gobi, iar acolo mai face şi pe ambasadorul. N-am să 

plictisesc cititorul făcând aici o istorie a călătoriilor – 

desigur, ar fi interesant şi, probabil, cineva ar prinde 

ideea, dacă nu cumva a făcut-o şi eu nu cunosc. Ştiu că 

am citit multe cărţi de călătorie, dar n-am făcut din asta o 

pasiune. Am observat că toate au un numitor comun, în 

sensul că românii încearcă să-i descopere pe alţii cu ochii 

lor, dar mai ales – şi asta-i foarte important! – reuşesc să 

se redescopere prin alţii, comparând şi „cumpărând.” Că 

uită să aplice tot ce au văzut şi ce au învăţat în materie de 

civilizaţie, dar nu numai, asta-i altă chestiune care merită 

evidenţiată, cel puţin la nivelul bancului. 

Se zice că un patron dintr-o ţară vestică voia să 

investească ori în România, ori în Bulgaria, era nehotărât, 

de aceea a ales două grupuri de informaticieni din cele 

două ţări şi a procedat la instruirea lor. Cu grupul de 

bulgari mergea greu, erau tari de cap, nu prea înţelegeau 

dar, în sfârşit, până la urmă, au priceput. Cu grupul de 

români, surprinzător, a fost mai uşor, întrucât, chiar în 

timpul explicaţiilor iniţiale, aceştia, nu numai că 

pricepeau imediat, dar dădeau până şi soluţii de 

îmbunătăţire a performanţelor aparatelor, fapt ce l-a 

surprins plăcut. După o lună, la evaluare, bulgarii s-au 

32

dovedit mai conştiincioşi, mai temeinici, în timp ce 

românii… au uitat şi ce învăţaseră… 

Observaţia importantă este că, într-adevăr, românul 

are vocaţia călătoriei. Întrebarea este însă, dacă ştie să fie 

şi turist. Mă aflam pe treptele unui luxos hotel din 

Moscova. Grupurile de turişti din mai toate statele esteuropene 

„frăţeşti”, adică din Imperiul Sovietic, aşteptau 

liniştite să fie luate de către ghizii lor la program. Un 

grup de est-germani, cei mai mulţi pensionari – se vedea 

după vârstă – aşteptau relaxaţi, aproape încolonaţi pe 

trepte, doar cu borsetele în mână, să meargă la Galeriile 

de Artă Tretiakov. Ai noştri, desigur cei mai gălăgioşi 

( suntem latini, nu?), care mai de care cu sacoşele cu 

„marfă” doldora aşteptau şi ei, cam revoltaţi că ghida 

noastră – o rusoaică destul de elegantă, frumoasă şi cultă 

pe deasupra – întârzia, din cine ştie ce motiv. A venit, 

ne-a salutat binevoitoare, şi-a cerut scuze, anunţându-ne 

că vom merge şi noi la galeriile mai sus amintite, dar la o 

oră mai târzie, după planificarea făcută. Bineînţeles, la 

asemenea veste, s-au manifestat în grup opinii gălăgioase 

pro şi contra. Un spectacol interesant, gratuit, oferit de ai 

noştri, dar gustat cu uşoară ironie şi cu strâmbături din 

nas, dis-de-dimineaţă, de celelalte grupuri străine. Dar 

pentru ce se zbăteau atâta ai noştri? De ce sunt bulgarii 

duşi mai înaintea noastră la Galerii? N-ar trebui să fim 

duşi măcar o dată cu ei? Ce? Noi suntem proşti, să fim 

lăsaţi mai la urmă? 

Aceeaşi „figură” s-a întâmplat, altădată, şi altui 

grup de români în aeroportul din Kiev, când avionul a 

preluat mai întâi alte grupuri de străini, românii fiind 

lăsaţi din nou mai la urmă. Imediat s-a instalat şi acolo, la 

33

scara avionului, ad-hoc, o mică răzmeriţă. Doar că aici 

ghida a replicat pe un ton uşor tăios: doar n-aţi vrea în 

carlingă? Bineînţeles, nu s-a putut face nimic, 

planificarea locurilor în avion fusese făcută cu mult 

înainte. Urcat în avion, grupul a descoperit că era chiar 

avantajat, fiind plasat în faţă, întrucât numerotarea 

locurilor se făcuse dinspre coada avionului. Cei mai din 

mijloc şi din spate, „privilegiaţii”, au privit, desigur, 

aripile Antonovului, pe când grupul nostru a privit 

spectacolul cu adevărat fascinant al cerului. 

Apropo, nu cred să mai fi trăit vreodată momente de 

mai mare încântare, aş putea zice chiar de fericire, decât 

zburând la unsprezece mii de metri altitudine, mult 

deasupra plafonului de nori. Hublourile ne arătau un 

amestec de mult alb, cenuşiu şi albastru şi formele cele 

mai pitoreşti de nori, unele dintre ele nici măcar cu 

imaginaţia nu le-ai fi putut zămisli, de parcă te-ai fi aflat 

deasupra banchizelor din Oceanul Arctic, aşteptând să 

apară vreo familie de urşi polari. Asemenea spectacol al 

cerului l-am mai trăit cu sinceră intensitate şi cu emoţie 

nedisimulată şi atunci când, întorcându-ne de la 

Moscova, avionul a coborât la două mii de metri 

altitudine, la intrarea în spaţiul aerian al teritoriului 

României. Nu cred să mai existe o asemenea geometrie a 

spaţiului geografic şi mai ales o paletă de culori 

impresionantă, în toate gamele, predominând, deasupra, 

albastrul siniliu al cerului de vară, spart din loc în loc de 

nori cu formele cele mai bizare, iar jos verdele şi gălbuiul 

în zeci de nuanţe, întretăiate de firişoarele albastre ale 

râurilor, iar în depărtare Curbura maiestuoasă a 

Carpaţilor, pătată verzui de păduri de foioase şi conifere, 

a căror răcoare o simţeai parcă de la înălţime... 

34

Când am aterizat în Leningrad (azi Sankt 

Petersburg), după întâmplarea cu pricina, am descoperit 

un alt peisaj mirific, de data aceasta, urban. Ţi-nchipui, 

cititorule, cum e să te plimbi, la jumătatea lui august, pe 

bulevardele imense ale acestui oraş, când încă Nopţile 

Albe nu s-au terminat? Să admiri liniştit, detaşat de orice 

alte mizerii pe care le-ai lăsat în urmă, Petrodvoreţul, 

Ţarskoe Selo, Ermitajul, Muzeul de Artă Rusă, Cimitirul 

Eroilor, marile bulevarde cu clădiri imense, croite şi 

construite de către arhitecţii italieni şi francezi sub ochii 

severi ai „tătucului” Rusiei moderne, Petru cel Mare? 

Când te gândeşti că tot acest oraş a fost construit pe o 

uriaşă mlaştină din apropierea fluviului Neva! Te întrebi 

cum a asanat-o şi cum a pus fundaţiile? Simplu. A dat 

ordin ca, săptămânal, boierii ruşi, atunci mulţi analfabeţi, 

să se prezinte le el cu nu ştiu câte zeci de căruţe încărcate 

cu piatră. În câţiva ani, treaba a fost rezolvată. Şi te mai 

întrebi cum de-au reuşit locuitorii oraşului să ţină piept 

singuri unei blocade germane, crâncene, de peste şapte 

sute de zile, în al Doilea Război Mondial? Şi te mai 

întrebi cum urmaşii lor au reuşit să refacă din temelii 

oraşul distrus aproape în totalitate de bombardamentele 

germane nimicitoare? Din el rămăseseră intacte, neatinse 

voit de aviaţia germană, doar un hotel, în care trebuia să 

se serbeze căderea oraşului şi să se instaleze noua 

administraţie. Ermitajul era prea bogat în opere de artă 

pentru a fi dărâmat. Numai că ruşii, prevăzători, reuşiseră 

să evacueze majoritatea operelor de artă în Siberia, 

înainte de blocadă… 

35

Revenind la Moscova, mica răzmeriţă românească a 

fost, bineînţeles, aplanată: „Rămâneţi liberi până la ora 

treisprezece!” Le-a spus inspirată ghida. O explozie de 

bucurie a grupului a făcut-o pe aceasta să tresară 

nedumerită: „Mergem la (Ţentralnâi 

Universalnâi Magazin) şi la ” 

(Gossudarstvennâi Universalnâi Magazin). Nici acum 

nu-mi dau seama de ce memoria mea cum şi de ce a 

reuşit să stocheze asemenea denumiri, poate pentru 

sonoritatea lor. „Acolo găsim să şi vindem, să şi 

cumpărăm!” i-a convins pe cei din grup unul dintre 

„negustori.” Din spusele lor am descoperit că erau două 

magazine uriaşe, precursoare ale marketurilor de azi. 

Cum suma de cheltuit aprobată din ţară pentru fiecare 

turist român era cam de treizeci de ruble, aceştia şi-o mai 

„completau” făcând o mică negustorie, fiecare cum 

reuşea să strecoare ceva „marfă” la graniţă. În această 

privinţă, românul se dovedise destul de inventiv. Apropo 

de inventivitate, vameşii ruşi erau aproape exasperaţi că 

nu reuşeau să prindă, la întoarcere, un „turist” român care 

„făcea” Uniunea de câteva ori pe an, bănuindu-l că trece 

aur, căci n-avea cu el decât o borsetă. „Vreţi să-l 

vedeţi?”, ne-a spus în compartiment, după ce vameşii au 

făcut un control „la sânge.” A luat o mică şurubelniţă şi a 

desfăcut, cu mâna stângă, locaşul becului de veghe din 

compartimentul vagonului de dormit, de deasupra capului 

său. Vameşii numai acolo nu căutau, căci erau dreptaci… 

Altădată şi „turiştii” români mai dădeau greş. Un 

amic s-a gândit să înfăşoare bani româneşti într-un sul de 

hârtie igienică, aflând că şi „turiştii” sovietici se interesau 

de „valută” românească. Vameşul, inspirat, a tras chiar la 

sulul cu pricina şi, din „neglijenţă”, l-a derulat în tot 

36

compartimentul. Nu vă spun ce-a urmat, căci vă stric 

savoarea lecturii. 

Nu-i cazul să înşir aici cam ce vindeau românii 

prin tot spaţiul Uniunii Sovietice, ce cumpărau şi cum 

treceau cu aceste mărfuri graniţa. Se ştie. Cred că un sfert 

din România „matură” a „călătorit” în frumoasa Uniune. 

Cam de atunci s-au pus bazele germenilor migraţiei şi 

negoţului în masă. Aşa i-au scos românii din nevoi pe 

ruşi, occidentalizându-i cu blugi, apoi pe bulgari 

cumpărându-le caramelele şi vânzându-le maşini de tocat, 

iar de la polonezi şi cehi au adus cu „diplomatul” în ţară 

vagoane de săpun… După Revoluţie, le-a venit rândul 

sârbilor, ungurilor, turcilor cărora le-au dus rulmenţi să 

fabrice lame de ras iar, în loc, ne-au dat caiete. Mai nou, 

le dăm un sprijin „consistent” italienilor, spaniolilor, 

irlandezilor, englezilor, francezilor, chiar şi germanilor, 

cu forţa de muncă necalificată sau înalt calificată. 

Trudeşte din greu şcoala românească! Nu m-am mirat de 

loc când un ziarist român transmitea un reportaj din New 

York. Printre altele, lua un interviu unei „pirande” care 

făcea bani buni, adică dolari, cerşind la un colţ de stradă, 

în Brooklin. Aproape de ea, doi „conaţionali” îi învăţau 

pe negrii americani, cu mare dexteritate, să joace „albaneagra”… 

Să revenim. Sigur, grupul n-a mai ajuns decât pe 

sfert la Galeriile Tretiakov. N-aveam ce face până la 

orele treisprezece. Ce era să vând? Avusesem la vamă 

două perechi de adidaşi şi alte nimicuri. În grabă, 

vameşul sovietic mi-a oprit o pereche, promiţând – aşa 

cum era regula – că mi-o dă la întoarcere. Ajuns la 

Moscova, am constatat că-mi dăduse unul numărul 

37

treizeci şi opt şi altul numărul patruzeci şi doi. Cum să-i 

vând aşa desperecheaţi? „Dă-i, că ţi-i vând eu la 

repezeală!”, îmi sugeră un conaţional descurcăreţ. „Şi la 

întoarcere, când îi primesc pe ceilalţi, perechile, ce mă 

fac cu ei?”. „Asta-i treaba ta!” La întoarcere, vameşii 

sovietici s-au ţinut de cuvânt: au trântit pe culoarul 

vagonului grupului nostru câţiva saci cu obiectele 

confiscate, desigur cei mai mulţi adidaşi şi blugi, însă 

lista ar fi mult mai lungă. Toţi „turiştii” s-au repezit să-şi 

ia lucrurile. I-am lăsat să se înghesuie şi să se certe, 

într-un spectacol de zile mari, cam cât a mers trenul 

accelerat de la Ungheni la Bacău. Rămăseseră pe jos, în 

final, doar desperecheaţii mei. „N-am vocaţie de 

negustor, dar măcar bine că i-am găsit, am ce purta un an, 

eu şi soţia mea”, mi-am zis căci, prevăzător, îi 

cumpărasem pe măsurile noastre. 

„N-am vocaţie de negustor” îmi zisesem în gând şi 

când colegii mei de turism s-au repezit cu sacoşele 

încărcate cu marfă spre Ţ.U.M. şi G.U.M. Mi-am luat 

soţia de mână şi am plecat la pas prin Moscova. Nu ştiu 

prin ce minune am descoperit celebra stradă Arbat, 

despre care mai auzisem şi mai citisem. Nu m-a 

dezamăgit. Într-adevăr, era o stradă comercială liniştită, 

poate prea liniştită, numai cu pietoni, fără maşini, cu 

vitrine uluitoare, cu mii de picturi expuse în stradă, dar 

mai ales cu zeci de pictori dispuşi să-ţi facă pe loc 

portretul. Am stat în cumpănă dacă merită să pierzi 

timpul aşteptând la rând să-ţi facă portretul sau să te 

plimbi până la celălalt capăt, care era foarte departe, 

gândindu-te că n-ai să mai revii niciodată pe acolo… Am 

ales decizia turistului–preşedinte american Richard 

38

Nixon, care şi el „pierduse” vreun ceas plimbându-se pe 

Arbat. Nu mai aveam în buzunar decât vreo două ruble, 

ţinute totdeauna pentru „situaţii neprevăzute.” Le am şi 

acum în sertar, regretând că nu le-am folosit atunci… 

Revenind la comportamentul grupului, m-am 

întrebat şi atunci, dar şi mai târziu, căci în călătoriile 

mele prin Europa, am mai observat astfel de manifestări 

spontane. Să se simtă oare frustrate grupurile de români? 

Să trăiască o stare de complexare? Să fie cumva o 

atitudine dispreţuitoare a celorlalţi faţă de ele? Sau, pur şi 

simplu, acesta-i un comportament tipic românesc, adică 

mereu predispuşi să facă şi să se dea în spectacol? 

M-am bucurat că nu eram ultimii în Europa la acest 

capitol, când am descoperit, la întoarcerea cu trenul spre 

ţară că, timp de mai bine de treizeci şi şase de ore, doi 

turişti, unul italian şi altul negru, împreună au exasperat 

grupurile de turişti români din tot trenul, cu gălăgia lor, 

având sămânţă de vorbă cât toţi călătorii la un loc. Aveau 

la sub braţ câte o cutie cu icre de Manciuria şi se întrebau 

dacă ar putea trece la graniţă, căci nu aveau certificat… 

N. B. Cercetând prin notiţele mele, am dat peste nişte 

scurte şi consistente observaţii ale unei conştiinţe româneşti cu 

vocaţie europeană, Adrian Marino, care constată în legătură cu 

românii „o anume lipsă de vocaţie pentru organizare şi 

cooperare, pentru coordonare şi unitate, individualismul nostru 

acerb, pulverizarea permanentă a cunoştinţelor, conştiinţelor şi 

eforturilor.” Am sperat că, după Revoluţie, ne vom îndrepta, 

dar speranţa a fost înlocuită treptat cu resemnarea. De luat 

aminte! „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma!”, zice la 

Biblie. 

39

„SĂ VEZI” ŞI „SĂ PRIVEŞTI” 

Arta de a călători. Mărturisesc că titlul acesta l-am 

auzit în cadrul unei emisiuni ascultate de curând la postul 

de radio naţional şi mi-a stârnit curiozitatea. Era, printre 

altele, vorba despre un curs de turism, angajat de o 

agenţie guvernamentală la un liceu din Sinaia. 

„Nici nu se putea mai bine. Locuitorii staţiuniibijuterie 

amintite nu trebuia numai să primească oaspeţi, 

ci să mai şi călătorească, bineînţeles, ca tot românul, prin 

Europa şi poate chiar aiurea”, mi-am zis eu, mulţumit că 

cineva în ţara aceasta atât de mult hulită de cine vrei şi 

cine nu vrei, se mai gândeşte să-i înveţe pe românii noştri 

nu numai să călătorească, ci să devină nişte turişti 

adevăraţi, pentru că România are, slavă Domnului! şi ce 

să ofere, dar să-i înveţe şi pe fiii ei, mai buni sau mai 

puţin buni, să şi observe ce-i bun „dincolo”, ca să poată 

pune în practică cele văzute. 

Şi-am mai înţeles eu din prezentarea respectivă că 

„a vedea” nu-i sinonim sau egal, cum vreţi să-i ziceţi, cu 

„a privi”. Asta mă învăţase şi Eminescu în „Luceafărul” 

său nemuritor: „Îl vede azi, îl vede mâini /Astfel dorinţa-i 

gata /El iar privind de săptămâni /Îi cade dragă fata”. 

Aşadar, îmi ziceam eu, fata (fiinţă muritoare, comună) 

vede, adică doreşte, pe când Luceafărul (fiinţă 

superioară) priveşte, adică reflectează, contemplă. 

N-aş vrea să se creadă că eu cad în capcana 

admiraţiei totale faţă de ceea ce am privit pe unde m-am 

dus, dar un verde ca al pajiştilor din Austria n-am mai 

văzut. De la fereastra autocarului aveai senzaţia că 

40

verdele ce ţâşnea obraznic dinspre autostradă până spre 

poala pădurii sau spre lanurile de porumb, de grâu sau 

spre pajiştile unde păşteau leneşe, mulţumite, în ţarcurile 

lor, grupuri de douăzeci şi cinci - treizeci de văcuţe, cele 

mai multe albe, era altul decât la noi, chiar dacă şi ei, 

austriecii, trecuseră cam prin aceeaşi secetă. M-am grăbit 

să găsesc o explicaţie doar pentru mine: Alpii Austrieci 

sunt de vină – ceva, probabil, legat de reflexia luminii sau 

oxigenul cu albastrul cerului, ploile mai multe ca la noi, 

or fi de vină. Dar, când aceeaşi imagine mi s-a prelungit 

pe sute de km în Bavaria, apoi prin Alsacia Franţei, am 

schimbat explicaţia: „Occidentalii ăştia trebuie să aibă un 

sistem de stropire sau de irigaţii pe care eu nu-l sesizez.” 

Se apropia seara, vacile păşteau încă liniştite, 

nederanjate de nimeni, aveau în ţarcul lor şi cisterne de 

apă, cu un sistem de adăpare pe care-l foloseau 

nestingherite. Totuşi, seara, nici gând să vină vreun 

proprietar să le ducă de la spate, alergându-le cu vreun 

ciomag, spre grajd, să le încuie bine cu şapte lacăte, ba să 

mai pună şi un paznic. Ca să fiu sincer, nici pe lângă 

casele austriecilor cochete, la care se ajungea doar prin 

câte o potecă de asfalt, nu prea am văzut garduri, cel mult 

nişte gărduleţe de decor, multe garduri vii, frumos 

aranjate şi mereu tunse. Am realizat atunci că milioanele 

de kilometri de garduri din satele, dar şi din oraşele 

noastre sunt specialitate românească, unică în Europa, un 

fel de specific naţional, despre care voi scrie cu alt 

prilej... 

Aşadar, cu ochii pe verde! – mi-am zis, cercetând 

fiecare colţişor din oraşele prin care am trecut până să 

ajung la Paris, punctul terminus şi maxim al aventurii 

mele turistice. Ca un făcut, dincolo de borduri (aveau şi 

41

ei, slavă Domnului!) – numai gazon, însă tuns frumos, 

întreţinut, udat, pe orice bucăţică de pământ, în toate 

parcurile, pe toate rigolele, pe marginile şoselelor, 

autostrăzilor, numai gazon verde, perie, desigur stropit la 

timp dar, paradoxal, niciodată n-am zărit vreun îngrijitor 

cu ditamai furtunul întinzându-l să stropească. Sincer să 

fiu, nu prea îţi venea la îndemână să arunci vreo hârtie 

sau vreun chiştoc pe jos. Prea era curat! 

Mai mult chiar, în Viena mi-a atras atenţia o 

„ciudăţenie”: în plină vară, un ins cu o gamelă cu smoală 

caldă agăţată de gât astupa găurile în asfaltul trotuarului, 

unele nu mai mari decât buricul degetului. Am mai 

observat că asfaltul acela vienez avea ceva în el care nu te 

obosea, chiar dacă ai fi mers o zi întreagă şi era turnat, 

astfel încât apa din ploaie să se scurgă fără nicio oprelişte 

în direcţia imprimată prin scurgere, desigur, fără să ude 

pantofii trecătorilor. 

Un reportaj pe un post de televiziune, la noi, făcut 

la Palatul Parlamentului m-a şocat: în urma ziariştilor 

care se înghesuiseră la un un interviu, a rămas pe covoare 

un făraş de chiştoace strivite pe un covor imens. Pe pluşul 

de pe mese, din loc în loc, găuri făcute de ţigările stinse... 

Mă simt obligat să fac iar o paranteză, să vă relatez 

ce minune a mai făcut „ghiduşa” noastră la Salzburg. 

Aveam trecut în program, dar ajunsesem foarte târziu din 

cauza unor întârzieri repetate la popasuri ale grupului, 

(sunt proverbiale deja întârzierile românilor la ora 

indicată!), să admirăm o grădină cu flori, splendidă, ni s-a 

spus. Am ajuns pe la unsprezece noaptea, dar am găsit-o 

în întuneric, căci vienezii făceau şi ei economie de 

lumină. Am „admirat”-o la fulgerările de lumini de la 

locuinţele şi localurile din jur. Practic, ghida noastră şi-a 

42

făcut datoria, adică programul, pentru ea n-a contat dacă 

am văzut-o noaptea. Oricum, n-am pierdut chiar totul, 

căci era de trandafiri, iar pe băncile de pe alei, doi câte 

doi bărbaţi ( homo) îşi vedeau de dragostea lor... A doua 

zi, mi-am făcut timp şi am trecut pe acolo, prea mare era 

curiozitatea. N-am văzut nici măcar o floare ruptă. Erau 

udate proaspăt, aveau picurătoare la rădăcină, ca să nu se 

consume apă decât atât cât este necesar... 

Era să uit: la întoarcerea spre ţară, de la Paris, n-am 

avut în program, recunosc, am pus mână de la mână - 

cum se obişnuieşte în asemenea situaţii – să dăm o fugă, 

o aruncătură de băţ, cam cincizeci de km, până la 

Luxemburg, capitala ducatului omonim. 

Ce să vezi, ce să admiri mai întâi aici? Verdeaţă cât 

priveai cu ochii, păduri, munţi, şosele, viaducte, clădiri 

istorice, catedrale, cer albastru, linişte. Era duminică 

după-amiază, localnicii nu ştiu pe unde erau, n-au prea 

ieşit să ne întâmpine, numai noi, românii, bineînţeles 

gălăgioşi, cu gura căscată încoace şi încolo. Totuşi, 

câteva exemplare de localnici şi localnice ne-au atras 

atenţia: păreau o altă rasă, dacă nu nordică, cel puţin de 

pe altă planetă: înalţi, frumoşi, eleganţi, cu ochii albaştri, 

calmi, liniştiţi, naivi, întorceau capetele după noi 

auzindu-ne vorbind într-o limbă complet străină lor. Noi 

păream, lângă ei, nişte liliputani, nişte ciudaţi, nişte 

agitaţi. Au devenit, dintr-o dată, mai deschişi când am 

început să schimbăm replici timide cu ei în franceză, se 

bucurau din tot sufletul când constatau că le admirăm 

capitala, se vedea că erau tare mândri... 

Aveau şi de ce. Am trecut, la un moment dat, pe 

lângă un zid. Dintre rosturile pietrelor ieşise o buruiană, 

am fi zis noi, o plantă agăţătoare pe care unul din grup 

43

era s-o smulgă fără vreun rost, dacă i-ar fi ajuns mâna la 

ea, aşa, ca să se afle în treabă. Ce credeţi că făcuseră 

luxemburghezii? O protejaseră ca pe un monument al 

naturii, punând lângă ea o plăcuţă de plastic, transparentă, 

bine ancorată, cu denumirea ştiinţifică în latineşte, cu mai 

multe date, şi mai ştiu eu ce-or mai fi scris, căci nu 

cunosc luxemburgheza. În acel moment, gândul mi s-a 

întors la Tabăra de Sculptură de la Măgura Buzăului. O 

admiram într-o splendidă zi de mai, nu numai pe cea de 

lângă Mânăstirea Ciolanu, ci şi pe cele încă două tabere 

din Poiana de Sus, puţin mai ferite de privirile aşa-zişilor 

turişti, un loc dumnezeiesc pe care cred că orice 

occidental l-ar venera, de altfel frecventat şi de mii de 

români, mai ales la sfârşit de săptămână. Printre sculpturi 

păşteau liniştite, îngrăşând locul şi scărpinându-se de ele, 

din când în când, leneşe, vacile sătenilor. Nu-i nimic, 

mi-am zis, ceva pitoresc, Milka noastră românească, bună 

pentru filmat. Numai că priveliştea idilică s-a schimbat 

spre seară. O ciurdă gălăgioasă de vreo două duzini de 

rromi căldărari (era să zic ţigani, da-i jignesc şi-mi cer 

scuze!), au poposit şi ei acolo, cu căţel, cu purcel, cu o 

mulţime de puradei, în mijlocul naturii. Şi-au instalat, pe 

un platou, printre statuile, de-acum celebre ale unor 

sculptori renumiţi, un cazan uriaş pe nişte pirostii, au 

făcut un foc cu lemne la îndemână din pădurea din 

apropiere, apoi au jumulit, cred că de vii – dar nu bag 

mâna-n foc - nişte găini, raţe, curci, gâşte (Dumnezeu sau 

numai ei ştiau de unde făcuseră rost!), le-au aruncat în 

apa clocotindă, iar fulgii, desigur pluteau nestingheriţi, la 

voia întâmplării, printre statui, printre ţigani şi printre 

vaci. Se lăsase de mult seara, un foc uriaş de tabără se 

ridica luminând împrejurimile, iar statuile, însufleţite şi 

44

ele de atâta gălăgie, savurau în tăcere mirosul de fiertură, 

mici şi copane fripte, udat cu Tămâioasă de Pietroasele... 

O soluţie – replică la o asemenea situaţie am 

descoperit-o tocmai în Covasna, când am vizitat lacul Sf. 

Ana. Zona era discret împrejmuită, locul de parcare 

pentru maşini era amenajat, iar la intrare un zdrahon de 

ungur care vorbea destul de prost româneşte, dar foarte 

ferm, ridica şi lăsa o barieră, după caz, unde vindea 

vederi cu lacul sau cu zona respectivă, la un preţ 

acceptabil, ce-i drept, mai mult obligat căci, de nu 

cumpărai, nu intrai. El zicea că-i taxă pentru ecologizare 

şi, când am ajuns la marginea lacului, l-am crezut, aşa de 

curat era peste tot. Ce-ar fi dacă principiul s-ar aplica şi la 

Măgura, la Vulcanii noroioşi, pe unde avem muzee în aer 

liber sau parcuri naţionale? 

Să ne întoarcem din nou în Luxemburg, ca să putem 

pleca spre ţară, căci aveam drum lung de străbătut... S-a 

dat adunarea la autocar dar, până să se strângă toţi, 

ghiduşa, încercuită de fumătorii pasionaţi, şi-au mai 

aprins câte o ţigară, chipurile, să-i aştepte pe cei câţiva 

întârziaţi, aşa cum se întâmplă în grupurile de români. 

Şoferul a cloxonat adunarea în plin centrul oraşului, de se 

uitau localnicii la noi speriaţi, miraţi, iar întârziaţii noştri 

s-au conformat până la urmă. Imediat, sub pingelele 

vajnicilor fumători români şi ale tocurilor ghidei s-au 

strivit, dintr-un foc, vreo douăzeci de chiştoace, cam 

măricele, de-ţi părea rău după ele. Şi când te gândeşti că 

asta se întâmpla cam la fiecare oprire a autobuzului! Şi te 

mai gândeşti că, la plecarea din ţară, ghiduşa ne făcuse un 

instructaj destul de amănunţit cum să ne comportăm... 

45

La plecare, în autocar, un coleg de călătorie, plin de 

admiraţie pentru ce văzuse, mă întreabă cu sinceritate, 

să-mi testeze impresiile: „În care dintre ţările prin care 

am trecut, dacă ar fi să rămâi, ai accepta?” „În 

Luxemburg, i-am răspuns fără ezitare, şi m-aş face 

măturător!” „De ce?” m-a întreabat scurt, dar plin de 

curiozitate. „Păi nu prea aş avea ce face. Ai văzut 

dumneata în tot ducatul ăsta vreo hârtiuţă pe jos, vreun 

chiştoc de ţigară sau vreun coş de gunoi plin cu resturi? 

Cum grupurile de români ajung foarte rar pe aici.... ” 

N.B. Nu pot să nu evoc şi o întâmplare petrecută cu un 

grup de-al nostru, altădată, în oraşul Magdeburg din Germania. 

Era o duminică plăcută de după-amiază. Ţipenie de german în 

oraş. Toţi în veek-end, pe coclauri, la odihnă. Noi, românii, 

de-abia ajunşi, am pornit-o la plimbare, prin centru, în 

recunoaştere. Crescut parcă din trotuar, un tei – o splendoare, 

frumos rotunjit, mai multe flori galbene, parfumate, decât 

frunze. Crengile atârnau până la nivelul frunţilor noastre. 

Nimeni nu se atinsese măcar de o singură floare, deşi teiul 

părea de vreo săptămână înflorit. Totuşi, unul din grupul 

nostru, trecând pe dedesubt, n-are de lucru? Trece cu mâna, 

din prosteală, chelind vreo trei-patru ramuri de deasupra 

capului, ghemuind florile în labele-i uriaşe, apoi aruncându-le 

în stânga şi-n dreapta şi scuturându-se bătând din palme, de 

polen şi de satisfacţie. Grupul a trecut, teiul a rămas în urmă, 

cu crengile-i chelite... Un neamţ rătăcit printre noi a văzut 

mişcarea. Îl urmăream cum dădea resemnat şi uluit din cap. 

Deşi nu ştiam limba, îmi dădeam seama, după gesturi, că 

întreba pe limba lui, ceva cam de genul ăsta: „De ce ai făcut 

asta?” „De-aia”, l-am auzit pe conaţionalul meu răspunzând, 

deşi habar n-avea de întrebare. Am tradus în răspuns sfidarea 

românească, plină de orgoliu prostesc, la o civilizaţie care-l 

complexa... 

46

GARDURI ŞI HOŢI 

Ori de câte ori am păşit dincolo de graniţele ţării, 

fie spre Est, spre Sud, dar mai ales spre Vest (spre Nord 

n-am avut nici bani, nici timp, dar cred că nici curaj, mai 

degrabă o reţinere), odată ajuns în acel „dincolo”, am 

avut tentaţia să privesc „înapoi.” Mereu m-a urmărit 

senzaţia c-am fost scăpat dintr-un uriaş ţarc bine îngrădit, 

bine păzit. Ca la strunga din stână, oile. Scăpat de 

controlul vamal, cel mai aspru, dar şi cel mai lipsit de 

sens dintre toate controalele, simţeam nevoia să-mi curăţ 

tălpile, aşa cum le cureţi când umbli fleşcăind bălegarul 

unei stâne. Lăsasem în urmă zeci de mii de ţarcuri. De ce 

să nu recunoaştem că, din câte ţări, oraşe, sate am văzut 

„dincolo”, ca la noi la... nenimeni (ca s-o citez pe biata 

mama, fie-i ţărâna uşoară!) - adică fiecare gospodărie cu 

ţarcul ei, fie el din ţaglă, cum zicem noi cei din sud, din 

beton, din sârmă ghimpată, din mărăcini, din plasă de 

sârmă. Şi când te mai gândeşti că în fiecare gospodărie 

românească mai sunt încă alte multe „ţarcuri” pentru 

porci, oi, păsări, grădini, cai, simţi dintr-o dată, 

dimensiunea unui efort fizic şi financiar pe care-l face 

românul, fie din dorinţa de a-l „asorta” cu arhitectura 

construcţiei, adică de a-i conferi o funcţie estetică, fie, de 

cele mai multe ori, pentru funcţia foarte practică, aceea 

de a „păzi” gospodăria de eventualii „prădători”, fie 

bipezi sau patrupezi, ori de ce natură or mai fi ei. Pe 

lângă acestea, adăugaţi porţi, uşi, lacăte, încuietori, 

sisteme de alarmă, care mai de care mai ingenioase. 

M-am întâmplat în gospodăria de la ţară a unui vechi 

prieten, acum câtăva vreme. Aceleaşi ţarcuri, făcute 

47

numai din plasă de sârmă: şi la grădină, şi la bucătăria de 

vară, şi la găini, şi la purcel, şi la stupi. Pe lângă toate 

acestea, am mai numărat vreo treizeci şi două de porţi şi 

cam tot atâtea uşi şi ferestre. Mi-am zis că-i poate un 

maniac, dar privind mai cu atenţie şi alte gospodării din 

diverse zone şi din diverse sate, chiar şi din multe oraşe, 

am constatat că situaţia nu diferă prea mult. Ba, le-am 

numărat şi pe cele de la casa mea bătrânească... 

„Şi le închizi pe toate seara?” l-am întrebat curios. 

„Nu pe toate le sigilez, ci unora le verific doar zăvorul”. 

„Care-i scopul?” „Unul singur” mi-a răspuns. 

„Descurajează ba pe unul, ba pe altul care ar fi tentat. 

Mai am şi două becuri aprinse afară, doi câini şi o 

alarmă.” 

Nu generalizez, dar cred că sunt singurul român 

căruia, până la momentul aceasta, i-a dat prin cap să se 

gândească la faptul că ar putea fi măsurate într-o bună zi 

toate gardurile şi gărduleţele din „scumpa” noastră ţară. 

Presupun că uşor s-ar face cu ele înconjurul pământului 

de câteva ori. Şi când te mai gândeşti că aceste garduri 

vor putrezi, vor rugini, se vor ruina, şi că alte generaţii 

trebuie să le ia de la capăt, fiecare cu priceperea şi 

imaginaţia lui! 

Iată-ne pe noi, românii, fără să vrem şi fără să ştim 

în ipostaza nefericitului Don Quijote! Dar dacă îi dă prin 

cap vreunui guvernant mai inventiv să pună impozit pe 

garduri? Nu s-ar îmbogăţi România peste noapte? Mai în 

glumă, mai în serios, cred că în câţiva ani, din punctul 

acesta de vedere, România ar fi prima ţară din Europa 

care a trecut benevol la desfiinţarea gardurilor. Să mai 

zică cineva că se fură la noi! 

Păzim cu străşnicie nişte himere? 

48

Din nefericire, nu. Cred că românul are înrădăcinată 

în subconştientul colectiv mentalitatea că vine cineva, 

ipotetic, să-l fure. A nu se crede că pledez pentru ideea 

generoasă: „Români, de mâine distrugeţi gardurile, să fim 

şi noi europeni!”. 

Lucrul devine şi mai serios când te gândeşti că nu 

numai gardurile, lacătele şi porţile îi păzesc pe români. 

Într-un fel sau altul, problemele sunt mult mai 

complicate, dacă luăm în considerare factorul uman: 

poliţie mereu la pândă cu fel şi fel de structuri, mai nou – 

poliţie comunitară, jandarmerie călări, pe maşini, pe 

motociclete, apoi fiecare întreprindere sau instituţie cu 

portarii ei – douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru 

– apoi procurori, magistraţi, judecători, poliţie rurală, 

poliţie rutieră, poliţie urbană, inspectori peste inspectori, 

paznici de toate neamurile, toţi plătiţi bine, apoi lacăte de 

toate felurile, încuietori sofisticate, în ultimul timp cu 

cifruri „beton”... Nu mai vorbesc de şefi mai mici sau mai 

mari care trebuie păziţi, şi soţiile lor, şi copiii lor...Mă 

gândesc că, dacă se tot înmulţesc paznicii de tot felul, 

văzând cu ochii, înseamnă că aceia care fură se înmulţesc 

în progresie geometrică. O întrebare simplă devine 

inevitabilă: Cine mai munceşte? 

Îmi povestea într-o zi, o elevă, despre disperarea 

tatălui său, prosper om de afaceri: îi făcuse taică-său 

cadou o maşinuţă, sincer o invidiam, dar şi un garaj pe 

măsură, cu cifru... După câteva zile, dispare maşina din 

garaj, fără să se forţeze ceva la intrare. Cineva i-a 

transmis, discret, că i-o va restitui intactă, în schimbul 

unei sume. Tatăl, isteţ, nu se duce la poliţie, lucrează pe 

cont propriu, adică dă banii, ia maşina. După un timp, 

povestea se repetă. Nu i-a mai cerut bani, ci să-i cumpere, 

49

la un preţ destul de piperat, programul cifrului. Tatăl a 

fost din nou isteţ... N-am mai auzit să-i mai fi spart 

cineva cifrul garajului... 

Până la urmă, reflectezi dacă chiar mai este posibil, 

cu aşa pază numeroasă şi bine pregătită şi înarmată până 

în dinţi, să se mai fure vreun ac în România. Şi iar stai pe 

gânduri dacă nu cumva trebuie să fii la fel de ingenios ca 

şi hoţul, să realizezi o încuietoare sau o modalitate de a te 

păzi, mai deşteaptă ca el. Când îţi aduci aminte că pe 

timpul „Împuşcatului”, doi amărâţi de miliţieni păzeau 

cum puteau şi ei o comună întreagă având în dotare doar 

nişte prăpădite de biciclete, iar la Revoluţie şi după, au 

fost demonizaţi, se strigându-se pe toate posturile că 

România a fost un stat poliţienesc! 

În privinţa aceasta, s-ar scrie zeci de romane, dar eu 

mă încăpăţânez doar să vă mai povestesc. Dacă ai sta să 

asculţi pe toţi cei care au căzut în zilele noastre victime 

furturilor, într-un fel sau altul, s-ar scrie zeci de mii, căci 

imaginaţia hoţului n-are limite, iar supărările şi 

suferinţele celor păgubiţi, nu mai au margini. Nu cred că 

există cineva în ţara aceasta, să nu fi fost măcar odată 

victimă! L-aş înscrie în cartea recordurilor! 

Mă aflam prin anii’87 la un hotel renumit din 

Berlin, „Unter den Linden” într-o excursie cu un grup 

de-ai noştri. Nemţii ne avertizaseră să nu bem apă de la 

chiuvetă din cauza florei microbiene diferite, aşa că am 

găsit în frigiderele din cameră şi de pe holuri sticle de o 

jumătate umplute cu sifon. Cât puteai să bei? O sticlădouă, 

maximum trei. În noaptea aceea n-am putut dormi 

mai deloc, întrucât uşa camerei vecine s-a tot deschis. Pe 

hol se auzea, la intervale cam de o jumătate de oră, 

50

chelălăitul unor sticle, bănuiam că erau luate de pe hol să 

fie băute în cameră. „Măi, dar sărat au mai mâncat vecinii 

mei!” îi compătimeam eu. Aflasem că era o familie de 

medici de prin părţile Galaţilor: tată, mamă şi feciorul de 

vreo şaptesprezece ani. 

La întâlnirea de dimineaţă de la autobuz, ghidul 

german, un ins extrem de politicos, de punctual şi de 

corect, s-a arătat destul de mirat şi de supărat cum de-au 

dispărut din cele cinci frigidere de pe hol toate sticlele cu 

sifon. Toţi ne întrebam cum de s-a putut bea atâta lichid. 

Cineva din grup mi-a şoptit că peste drum de hotel era o 

alimentară deschisă peste noapte care achiziţiona sticle. 

O sticlă costa cincizeci de phenigi. Tânărul nostru fusese 

zărit cu o sacoşă coborând de mai multe ori. Cineva din 

cameră ţinea „şase.” 

Nu m-am mirat deloc când la cel mai mare magazin 

din centrul Berlinului, la intrarea noastră, microfoanele 

au început să funcţioneze, ţipând grăbite, în germană, 

bineînţeles: „Atenţie la raioane, c-au intrat românii!” 

NB. Credeţi că s-a terminat „spectacolul”? 

Nicidecum. Nemţii, chiar dacă erau ei est-germani, aveau 

de pe atunci un comerţ capitalist, adică buticuri. Absolut 

întâmplător, m-am nimerit după cuplul mai sus amintit, dorind 

să cumpăr ceva mărunţişuri. Intraseră dumnealor, apoi şi eu. 

Doamna îi arăta insistent negustorului ceva în raft, acesta se 

întorsese cu spatele. „Ia acum de pe masă pachetul şi bricheta 

şi bagă-le în poşetă!” i-a şoptit soţul. Am ieşit jenat. M-au 

prins din urmă. „Ai văzut?” mi-au zâmbit triumfători, mizând 

pe discreţia mea, aprinzându-şi câte o ţigară nemţească. 

Tot cam pe atunci se cânta într-o veselie, pe unde se 

putea, o melodie care a făcut carieră: „Foaie verde şi-o lalea,/ 

51

Fie pâinea cât de rea,/ Tot mai bine-n ţara ta,/ Tot ţi-o fură 

cineva.”/„Aşa e, mă”, rostea, moromeţian, tata. Ştia el ce ştia. 

GHIZII ŞI „GHIDUŞIILE” LOR 

Călătoresc de mai bine de douăzeci şi cinci de ani 

prin Europa, cu ţinte precum Moscova, Kiev, Sankt 

Petersburg (Leningrad), Baku, Soci, Atena, Salonic, 

Sofia, Budapesta, Viena, Salzburg, Berlin, Praga, 

Bratislava, Luxemburg, Paris, uneori – ca de exemplu 

Moscova sau Viena – de mai multe ori. Aş fi vrut să 

ajung în Turcia, Italia sau Spania, dar nu ştiu ce mă face 

să am reţineri – poate pentru că, în mintea mea, au 

devenit ţinte turistice banale, tocmai datorită 

concetăţenilor mei, pe care sunt invidios nu pentru că unii 

din ei „lucrează” din greu pe acolo, ci pentru că mi-au 

răpit plăcerea de a vedea eu, înaintea lor, minunile 

culturii şi civilizaţiei la care eu visam. 

Aş mai fi vrut să ajung în China să admir furnicarul 

de oameni harnici, să mă plimb prin imensa piaţă Tien 

An Men, să rămân o clipă vrăjit în faţa Palatului Interzis 

sau să mă cutremur de emoţie în faţa marii minuni a 

lumii, Zidul Chinezesc. Nu pricep de ce Anglia sau 

Statele Unite nu mă atrag – percepţia mea este că ei n-au 

timp suficient pentru turişti, sunt mai pragmatici, aleargă 

mai mult după bani. Ei ştiu una şi bună: week-end-ul. În 

el, cel puţin aşa văd eu în filmele lor, îşi refulează toată 

oboseala după cinci zile de muncă istovitoare. M-aş fi 

dus în Ţările Nordice, simt de pe acum răceala de afară, 

dar şi pe cea din oamenii mereu preocupaţi şi mereu gravi 

şi încruntaţi. Nu şi femeile lor blonde, nişte statui vii... 

52

Se întâmpla prin anii ’75, la Sovata, când noi eram 

foarte prieteni cu finlandezii care se cazau aici cu sutele, 

ocupaseră un hotel întreg. Mă împrietenisem cu un oltean 

care venise singur, nu l-am întrebat dacă avea nevastă 

acasă. Într-o zi, îl zăresc pe o bancă, discutând însufleţit 

cu o finlandeză destul de în vârstă, după aprecierea mea 

sumară, pe ce limbă nici azi nu ştiu, dar ce, dragostea la 

prima vedere are nevoie de cuvinte? Dispare prietenul - 

vecin de cameră, vreo câteva zile, începusem chiar să mă 

îngrijorez când, pe seară, îmi făceam plimbarea cu soţia, 

aud tropăituri grăbite în urma mea, apoi vocea repezită a 

olteanului, destul de şifonat, obosit şi gălbejit spunândumi 

pe nerăsuflate „povestea”: „Baba dracului, m-a invitat 

la ea în cameră la hotel, n-am rezistat tentaţiei unei ţigări 

şi a unei cafele bune, m-a sechestrat acolo, mi-a adus tot 

ce mi-a poftit inima, era tare mulţumită de mine, dar m-a 

stors ca pe o lămâie, fir-aş al naibii!” Abia atunci mi s-a 

lămurit misterul prezenţei unei blonde superbe, în fiecare 

seară, pe lângă orchestra restaurantului de la terasă: din 

când în când, la pauze, se îndrepta spre unul tuciuriu, 

ţambalagiu, îl săruta şi-l mângîia tandru. Am aflat apoi 

că-i soţul ei, cu acte în regulă, vara cânta la noi, iarna la 

ei. 

Mai târziu, la Leningrad mi s-a lămurit şi misterul 

preferinţelor nordicelor pentru sudici. De regulă, aflasem 

de la ghidul Ivan că finlandezii aveau obiceiul să-şi 

petreacă sfârşitul de săptămână, în oraşul rusesc, fără 

nicio oprelişte. „Vino să-i vezi beţi criţă, târâţi unul câte 

unul în autocar. Ajung vinerea seara, beau două zile, 

pleacă, apoi revin... Păcat de ei, că-s muncitori, cinstiţi, 

dar le este interzisă băutura acasă.” 

53

Poate că, între timp, s-or mai fi permeabilizat legile 

şi la ei, altfel n-ar fi adus Nokia tocmai la noi. Acesta ar fi 

un motiv serios să dau o fugă până la capitalismul lor, dar 

până la urmă, cu unele sacrificii – se poate. Cea mai 

importantă rămâne limba. Cum eu în şcoală am învăţat 

asiduu ruseşte, începând din clasa a patra şi până într-a 

douăsprezecea, iar la liceu franceza... 

Citisem undeva cum s-a rătăcit de grup şi de hotel, 

Marin Preda, în Beijing, pentru că nu putea pronunţa 

cuvintele chinezeşti pe tonuri fundamentale. L-a scos din 

încurcătura - care părea să ia o turnură tragică, bani 

n-avea, seara se apropia – nu-i deloc de glumă - un 

chinez care făcuse studiile în România. Cum eu nu ştiu 

engleza... Ai ghid, s-ar zice, nu te doare capul, ai plătit, 

servicii ca la carte. Da, dar dacă ghidul nu e ghid, adică e 

de ocazie şi nici nu ştie limba ţării, cum mi s-a întâmplat 

mie şi unui întreg autocar, vara trecută, într-o călătorie la 

Paris? 

De pomină a fost organizarea, adică o firmă 

„autentic” românească. Salvarea a realizat-o Occidentul, 

adică Austria, Germania, Luxemburgul, Franţa, Parisul, 

Versaille-ul, Valea Loarei, Luvrul, Panteonul, Turnul 

Eiffel, Cartierul Latin, Piaţa Concorde, Notre Dame, 

Champs Elisee... Pentru cine ştie să vadă şi să treacă 

peste multe mizerii conaţionale... 

Se pare că „ghida” era doar o simplă verigă dintr-un 

lanţ de şmecherii pe care le-am descifrat încetul cu 

încetul şi le spun aici nu dintr-un sentiment de refulare, ci 

pentru a fi un avertisment pentru viitorii turişti români 

serioşi, care trebuie să cerceteze de mai multe ori înainte 

54

de a-şi încredinţa concediul pe mâna unor „panglicari”, 

cum ar zice Poetul. 

Mai întâi, metoda de recrutare a turiştilor mi s-a 

părut dubioasă. Faci rost de cinci inşi, tu - al şaselea - 

mergi „gratuit”(de fapt ceilalţi îţi plătesc drumul, numai 

că beneficiară este firma). Dintr-o dată, apar în autocar, 

cum a fost în cazul nostru, opt „găşti” recrutate din 

diverse părţi ale ţării, de inşi bine motivaţi. 

Plecarea era programată la 0,30 din Piaţa 

Constituţiei din Bucureşti. Autocarul a sosit la timp. 

Mi-am frecat mâinile apreciind punctualitatea. Ghida, la 

prima vedere, lua faţa, arăta excelent la toate capitolele: 

răbdătoare, politicoasă, amabilă, mai ales prezentabilă, la 

vreo treizeci şi mai bine de ani, însoţită de fiica ei 

nevinovată, care mai târziu avea să primească multe din 

nemulţumirile grupului, când mama dispărea. Şi-a cerut 

scuze de la început că dumneaei era „specialistă” pe 

Italia, nu pe Franţa. A fost recrutată în ultima clipă. O 

încurcătură cu ghidul titular. Am îngălbenit: „Asta nu ştie 

o boabă franceză”, am comentat eu cu un prieten. „Nu-i 

nimic, ştim noi, suntem aici câţiva profesori de franceză, 

numai să nu ne strice programul!” Parcă a avut gura 

aurită. 

„Urcarea, în ordinea înscrierii”, a anunţat ghida din 

uşa autocarului, ţinând în mână ditamai lista şi trăgând cu 

coada ochiului să vadă percepţia grupului. A început să 

strige un prim grup de opt. „Da, dar dumnealor s-au 

înscris săptămâna trecută, sunt sigur”, a observat cineva 

din Galaţi. „Nu ştiu, eu aşa am primit lista. Reclamaţi 

când ajungeţi în ţară!” a trântit-o „ghiduşa” lăsându-i pe 

mulţi nedumeriţi şi bosumflaţi. Ulterior, am aflat că se 

55

cunoştea destul de bine cu cei pe care-i urcase primii, sau 

aşa primise instrucţiunile. 

Au înghiţit mulţi în sec, mai ales cei care 

cumpăraseră bilete cu mult timp înainte, tocmai să nu 

prindă locuri în spatele autocarului. „Te ţigăneşti chiar de 

la început pentru un mic incident?”, am auzit un soţ 

pensionar din faţa mea, dispus la compromis, de dragul 

unei excursii reuşite pentru care adunase bani câţiva ani 

buni. 

Dimineaţa a început să-şi facă destul de conştiincios 

„meseria” de ghid. Cum eram mai spre spate, îi ascultam 

explicaţiile. Observam că uneori vorba i se cam 

poticneşte, dar am trecut cu vederea, punând totul pe 

seama oboselii. Curând aveam să descoper că ea ne citea, 

cam greu, dintr-un ghid turistic pe care-l avea pe 

genunchi. Şi tot repeta... Am poposit în Budapesta, hotel 

„Etap”, de o stea, pentru cei cu mai puţini bani. 

Occidentalii s-au gândit şi la noi. După o mie de km, 

trecând ca fulgerul prin Austria şi prin Germania – nu nea 

părut rău, căci ne-am delectat privirile admirând o 

agricultură modernă în cel mai bun sens - seara am ajuns 

la Strasbourg, hotel „Premiere classe” – nu mai e nevoie 

să traducem. A doua zi un simulacru de tur de oraş. Neam 

fi aşteptat, după program, să vedem şi Parlamentul 

European. L-am văzut, dar de afară... şi din fugă... Cine 

să ni-l arate? 

Seara, la Paris, feerie... Aveam în program turul de 

oraş. „Care tur de oraş?” „Sunt obosit. Mâine!” ne-a 

îndulcit, smiorcăindu-se, şoferul. 

Prima zi de Paris, hai în Île de France, să o vizităm! 

„Vă duc până în Piaţa Concorde” (şi accentua pe ultimul 

56

„e”, „bietul” şofer!). Aşa că din piaţă şi până la 

principalele obiective turistice, aveam vreo oră de mers 

voiniceşte pe jos, în urma ghidei - profesoară de sport, 

care mai să ne piardă cu viteza ei. „Vezi dacă nu i-am dat 

ceva şoferului? Ne aducea până în centru!”, îi şoptea 

soţului, obosită deja, în urma mea, o pensionară din 

Tecuci. 

De-aici încolo au urmat „ghiduşiile” ghidei care a 

umplut de nervi întreg grupul. Ne-a spus să ieşim după un 

sfert de oră din Pantheon, că avem multe obiective de 

vizitat, dar şoc: cu vreo câţiva prieteni a ieşit şi ea 

zâmbindu-ne graţios, după o oră şi jumătate. „Ce era să le 

fac? Au vrut să vadă”. „Dar noi am aşteptat ca proştii sub 

soarele ăsta ucigător?” Ne-a întors spatele dirijând grupul 

spre grădinile Luxembourg. „Plimbaţi-vă puţin, mâncaţi, 

ne găsim la poartă peste o jumătate de oră!” Aşa am făcut 

cei mai mulţi. Ne-am dus la Poartă, unde am admirat mai 

bine de o oră şi jumătate nişte măgari pe o alee. 

Dumneaei se îndrăgostise de fântânile arteziene. „Ce 

frumoase erau!” ne-a spus naivă. 

Pe Champs Elisee a dispărut. Noroc că trebuia să 

ajungem la Turnul Eiffel la ora optsprezece şi se vedea 

din depărtare. Am urcat şi am coborât în Turn, care cum a 

putut. Ea - nicăieri. Cineva ne-a comunicat că trebuie să 

aşteptăm autocarul la piciorul Turnului (Care? Că avea 

patru picioare...) la zece noaptea. Ea a aşteptat autocarul 

la podul de peste Sena cu alt grup. Nervi. Supărare. În 

sfârşit, ne-a recuperat zâmbitoare. Fusese la un restaurant 

cu amicii şi cu fiică-sa. 

Ziua următoare: cartierul Montmartre, Sacre Coeur, 

Luvru – total nevinovată. Am admirat totul fără ghidă şi 

fără niciun Dumnezeu. Liniştiţi. Seara – croazieră pe 

57

Sena, cine vrea. N-am vrut. Trebuia să înceapă la 

douăzeci, dar nu i-au venit „prietenii.” A amânat-o peste 

o oră, dar nu ne-a anunţat şi pe noi, dar nici pe şoferi, 

care au plecat cu autocarul gol înapoi. Nervi. Două locuri 

de întâlnire. Ne-am întâlnit, după o ploaie şi o dârdâială 

de vreo oră şi jumătate. 

Au urmat castelele de pe Valea Loarei - bineînţeles 

că am plătit în plus vreo douăzeci şi cinci de euro de 

căciulă, la fel ca şi de la Metz la Luxemburg - zece euro. 

Asta era o „şmecherie” a firmei ca să pară preţul din ţară 

al excursiei mai atractiv, căci banii respectivi tot în 

buzunarele destul de largi ale firmei au intrat. La 

Versailles am realizat că au fost buni şi regii Franţei la 

ceva. Castel. Strălucire. Grădini. O duc bine francezii de 

pe urma lor. Şaizeci de milioane de turişti pe an... 

Sătul de atâtea castele şi podoabe, am „rupt” o oră 

să văd o piaţă de legume şi fructe, autentică, 

franţuzească. Şi am văzut-o. De fapt am admirat 

raţionalismul francez aplicat: totul ordonat, dichisit, 

alineat, nimeni nu striga, nimeni nu se grăbea. Calm, 

calm până la exasperare, şi negustorul, şi clientul. Aş fi 

rămas acolo. Măturător. Tot n-aveai ce mătura... Dar 

aveam spectacolul lumii sub ochi, adică civilizaţia la ea 

acasă. Şi culmea, un fapt izbitor. Negustoria şi serviciile 

în turism nu prea erau făcute de către francezi, mulţi 

arabi, foarte mulţi asiatici, mai ales la muzee - exemplare 

superbe de chinezoaice, vorbind o franceză ca la... Paris, 

de un profesionalism desăvârşit. Acum îmi dau seama că, 

de fapt, nu prea am văzut lume pe străzi, forfotă ca la noi 

- parcă-mi lipsea ceva. Forfota o făceau turiştii în 

apropierea obiectivelor, serviciile le asigurau alţi străini. 

Francezii unde or fi fost? 

58

Am părăsit Parisul cu nostalgie. Am oprit la 

Nurnberg. Centrul oraşului. Nemţi. Bere. Plăcinte. 

Atmosferă burgheză. Am ajuns noaptea, târziu, la 

Salzburg. Şoferii s-au învârtit cu autocarul în jurul 

aceleiaşi clădiri. A treia oară am aplaudat. Şoferii s-au 

ofensat. Atunci am aflat „şmecheria” lor. Aveau un 

G.P.S. împrumutat din ţară pentru taxi şi ei nu puteau 

trece pe sub un pod scund. 

O altă „ghiduşie” de-a ghidei. Trebuia să ne facă 

turul oraşului. L-a făcut la douăsprezece noaptea. La 

Viena, aceeaşi „punctualitate” exasperantă a ghidei. 

„Veniţi la autocar la ora şaisprezece!” Ea a sosit 

„gâfâind” la şaptesprezece. Fără scuze. Am observat că, 

pe măsură ce ne apropiam de ţară, devenea tot mai 

obraznică, iar grupul tot mai nemulţumit şi mai iritat, cu 

înţepături la care ea răspundea cu oarecare „explozii”, 

care au atins punctul culminant la un popas între Deva şi 

Sebeş. Avea aranjat dinainte, fără ştirea noastră, ca 

grupul să ia masa într-un salon, pe al cărui patron îl 

cunoştea. Mai precis, să-i facă vânzare. Grupul s-a prins 

şi s-a dus la concurenţă. O dezlănţuire de furie soră cu 

turbarea la gura ei. Şi ameninţări. Am rămas perplecşi. A 

ratat aici o afacere bună: avea promisă masa gratis. 

Gândiţi-vă, cincizeci de turişti flămânzi, avizi după o 

ciorbă de burtă sau de perişoare, de-a noastră, 

românească... 

S-a dat în stambă, deşi făcea pe opozantul luând 

partea turiştilor, şi proprietarul-şofer al autocarului care, 

pentru a-i duce la faimoasa mănăstire Melk din Austria, 

adică să se abată din traseu doi km, a catadicsit să ceară 

cu neruşinare câte cinci euro de la fiecare – adică două 

59

sute cincizeci, în total, adică bişniţă, cum se spune pe la 

noi. Bani adunaţi de ghidă. Se împrieteniseră, căci până 

atunci îşi trimiteau reciproc săgeţi, având ca spectatori, 

desigur, pe bieţii turişti... 

Şi uite-aşa, se zice, că am făcut turism cultural la 

Paris, având drept ghid o amărâtă de profesoară de sport. 

Intenţia mea nu este de a compromite, ci de a clădi şi la 

noi o civilizaţie trainică, astfel încât să nu ne fie ruşine cu 

noi înşine. Destul ne umilesc alţii, dar şi noi ne umilim 

prin toată Europa. 

N.B. Era să uit ceva exasperant, apropo de popasurile, 

legale, adică obligatorii. Au ajuns proverbiale, între noi 

desigur, întârzierile ghidei şi ale câtorva, ceea ce provocau 

cortegii de nervi printre conaţionali. Autocarul pornea, până la 

urmă voios, lăsând în urmă invariabil, aceeaşi grămăjoară de 

chiştoace strivite, cu ciudă parcă, în dreptul cărora autohtonii 

dădeau nedumeriţi din cap. Desigur, şopteau ruşinaţi: „Ăştia 

sunt sigur români!” Vorba lui Cioran care citează pe un 

conaţional de-al nostru, mai tuciuriu: „Voi, românii, aveţi 

noroc cu noi, ţiganii, că de nu, aţi fi ultimii!” Încep acum să 

înţeleg de ce s-a încrâncenat el de n-a dorit să mai vină în ţară 

şi nici n-a vrut să mai scrie niciun rând în româneşte. Deschid 

din nou cartea şi mai găsesc o frază tulburătoare: „Sunt prea 

mult patriot, ca să doresc fericirea ţării mele.” În zilele 

noastre, presa românească a făcut mare vâlvă, când un 

conaţional, a publicat un articol inflamant, „M-am săturat de 

România!” Cum s-a rezolvat, politic, situaţia? Simplu: 

respectivul a fost uns înalt funcţionar pe la Consiliul Europei... 

O doamnă, nu-i spun numele, care striga la fel de tare 

împotriva ţării, pe la toate cancelariile europene, dar mai ales 

în prima ţară de la vestul României, a ajuns şi ea, 

ambasadoare. „Adio, sunt bolnavă, m-am înecat c-un os!” ar 

60

zice în locul lor, dacă ar trăi, vulpea din fabula lui Grigore 

Alexandrescu. 

VĂMI, VAMEŞI ŞI... TÂLHARI 

Călătorul român care îşi ia inima în dinţi şi se 

hotăreşte să păşească dincolo de graniţele ţării, fie pe la 

Iaşi-Ungheni, Suceava-Siret sau Vicşani, Oradea-Borş 

sau Episcopia Bihorului, Arad-Nădlac sau Curtici, 

Timişoara-Jimbolia sau Stamora-Moraviţa, Giurgiu, 

Constanţa-Vama Veche sau Negru Vodă, cu trenul, cu 

autocarul, cu maşina personală, dar în ultimul timp, tot 

mai des cu avionul, trăieşte, la punctul de control, la 

contactul cu vameşii români, o stare de teamă, de 

incertitudine. Se suie vameşul român, să zicem, în 

autocar, ia o figură gravă privindu-l pe fiecare ca pe un 

posibil infractor, sfredeleşte cu insistenţă chipul 

comparându-l cu cel din actul de identitate, rămâne un 

timp fără buletin – să-l treacă, posibil, în calculator. 

Oricum, vameşul nu se grăbeşte. Eşti fericit că au trecut 

vremurile de tristă amintire când, bagaj cu bagaj, ţi se 

controla totul, chiar şi-n lenjeria intimă, uneori, acolo 

unde găseau doar... suspiciuni. 

Aştepţi în autocar liniştit, n-ai voie să cobori, să 

fumezi, să stai în dreptul uşii. În sfârşit, răsufli uşurat, 

apare şi el cu o figură mai destinsă, uită, uneori, să-ţi mai 

ureze „călătorie plăcută.” Autocarul se pune în mişcare 

şi, după câţiva metri, uneori mai mulţi – depinde de vama 

străină – opreşte şi te aştepţi la aceleaşi priviri încruntate 

61

când, cineva urcă, îţi urează „bun venit”, aruncă o privire 

spre pasageri, apoi rămâi stupefiat: „Drum bun!” Treci 

din Ungaria în Slovacia sau în Cehia, în Austria, de acolo 

în Italia sau Germania şi mai departe în Franţa, Spania 

sau Anglia, Ţările de Jos, ca trenul prin gară, nu te mai 

opreşte nimeni. Bate vântul – îţi zici plin de satisfacţie. 

Ţi-aduci aminte că eşti, de fapt, şi tu în Europa. Cobori 

din autocar, din tren, din avion, din maşina personală şi te 

pierzi în anonimatul Occidentului. 

N-am mai călătorit în ultimul timp spre Est sau spre 

Nord, din mai multe motive: întâi, că preţul excursiei în 

spaţiul ex-sovietic este extrem de piperat şi-apoi, 

călătorind odată în acel spaţiu, te aştepţi să fie altceva şi 

n-ai vrea... Rămâi cu bucuria intimă de a te fi plimbat, pe 

jos prin Piaţa Roşie, prin grădinile Palatului de Vară, 

Petrodvoreţ, pe malul Niprului, prin Erevan, Tbilisi, Baku 

sau pe malul lacului Baikal. În al treilea rând, cred că 

vameşii lor, mai ales cei din Moldova (era să zic şi nu 

greşeam) încă Sovietică, aceştia te scarpină, dacă vor, 

oriunde şi la plecare, dar mai ales la întoarcere. Totuşi, 

românu-i glumeţ şi la pagubă. 

Într-una dintre cele trei întoarceri cu trenul din acest 

spaţiu, nimerisem în compartimentul vagonului de dormit 

şi cu un ins din Buhuşi. Nu ştiu cum de venise printre 

noi. N-avea bagaje, doar lenjeria personală într-un mic 

geamantan. Ceilalţi îşi cumpăraseră cu ce şi cum putuseră 

vestitele căciuli de vulpe argintie – mai ales doamnele. 

Opreşte trenul pentru controlul de graniţă, dar şi pentru 

schimbarea ecartamentului şi, până atunci, plictisit, dă 

omul o roată pe la celelalte vagoane să vadă ce se mai 

întâmplă. Ia, lângă compartimentul vecin, o mină gravă 

62

trăgând cu ochiul în interior urmărind privirile unor 

doamne îngrijorate şi zice sec: „Măi, fir-aş al naibii, ruşii 

ăştia (de fapt erau moldoveni) au adunat, din vagonul din 

spate, până acum, doi saci cu căciuli de vulpe argintie şi 

unul de căciuli Alioşa”, apoi pleacă mai departe ca şi cum 

n-ar fi rostit nimic. „Steluţo, aud pe unul dintre colegii 

mei din grup, dă repede un extraveral, că mi s-a pus ceva, 

aici, în gât.” Ca la comandă, şi ceilalţi colegi, galbeni la 

faţă, cu priviri pierdute, scotocesc care mai de care, prin 

geamantane, prin poşete, după câte ceva de... inimă. Nu 

le-a confiscat nimeni nicio căciulă la graniţă, dar senzaţia 

că ai făcut un delict cumpărând o căciulă de vulpe 

argintie, rămăsese, la fel şi teama... 

Oricum, în mintea mea, o întâlnire cu vameşii din 

acea zonă persistă ca ceva neprăvăzut, aproape fioros. Şi 

acum m-aş aştepta la ceva rău. Primul regret este că am 

călătorit de trei ori – asta înseamnă o lună de zile însumat 

– în spaţiul sovietic şi n-am văzut nici măcar un sat 

rusesc, ucrainean, moldovean, georgian, azer etc, etc. 

Ce-or fi avut sovieticii de ascuns? Am înţeles mai târziu, 

că erau şi ţăranii noştri la fel ca ai lor. La fel şi satele. Ce 

să ne arate? Colhozuri? Case sărăcăcioase? Grădini 

uscate de secetă? Drumuri, nu mai zic asfaltate, pietruite? 

Apă curentă? Gaze în gospodării? Trotuare? 

Sigur aveau lumină electrică curentă. Spre deosebire 

de satele noastre care dormeau sub stele sau aveau 

norocul să primească repartiţie două-trei ore pe noapte. 

N-aveau nici la ce urla câinii, iar pe uliţe trebuia să 

bâjbâi, să nu te împiedici de vreun hoţ. Se întoarce un 

vecin de la magazin acasă, fără căciulă. „Unde-ai lăsat 

căciula?”, îl întreabă nevastă-sa. „Ai dat cumva pe la 

63

ufet?” „Nu, îi răspunde treaz şi plin de ciudă, m-a pândit 

unul colea la colţ, aveam mâinile ocupate – într-una cârja, 

în cealaltă sacoşa cu lumânări, cu chibrituri şi nişte orez – 

mi-a tras-o cât ai clipi de pe cap, şi dus a fost.” 

Omul a fost plin de ghinion în noaptea aceea de 

iarnă. Crescuse cum dăduse Dumnezeu un purcel de vreo 

şaptezeci de kg, cu gând să-l taie peste câteva zile, când 

or veni copiii de la oraş, că se apropia Crăciunul. Dăduse 

şi un pospai de zăpadă. Se duce omul, dimineaţa, să dea 

de mâncare la găini, le avea într-un coteţ mai în fundul 

curţii, vede nişte fulgi, nu-i miroase a bine... Găseşte în 

coteţ doar vreo două-trei găini mai amărâte. Restul ...? 

Strigă la nevastă-sa, se miră ce se miră amândoi, cheamă 

şi vecinii. Comentează toţi. Hai să dea la porc, îl cheamă, 

nu vrea să iasă de sub un grajd, unde-l ţineau. Dă să intre. 

„O fi bolnav?” Se gândeşte omul cercetând cu o lanternă. 

„Nu-i!” îi zice nevestei. „Cuuum?” zbiară ea lung 

smulgându-şi basmaua de pe cap şi fâlfâind-o în dreapta 

şi-n stânga. Zbiară şi vecinii. „Hai la Miliţie!” Vine 

într-un târziu miliţianul. Cercetează fulgii, caută urme, se 

cam amestecaseră cu ale lor, dibuie ceva pe lângă gardul 

de la drum. Erau două perechi de urme de adidaşi. 

Dăduseră sacul cu găini peste poartă. 

„Cine-a intrat zilele trecute pe la mata prin curte?” 

„Am chemat doi ţigani din satul vecin, căutau de lucru, 

mi-au săpat la cazma bucata de pământ din fundul 

grădinii şi mi-au aşezat şi nişte lemne, vreo mie de kile, 

de-abia am făcut rost de ele. Mi le-a trimis fi-miu 

dintr-un depozit de la oraş. Le-a cumpărat cu greu, se 

vindeau ca pâinea caldă, că-s puţine. Trebuie să te înscrii 

pe tabel. Noroc că-l cunoştea pe gestionar. Cu un pachet 

de Kent, l-a servit.” 

64

„Cum Dumnezeu n-au cârâit găinile şi porcul n-a 

guiţat? Urme de sânge nu-s, ca să zici că le-a tăiat.” 

„Nimic mai simplu”, se opreşte din scris miliţianul care 

se căznea să întocmească greoi procesul-verbal: „Găinile 

le-a luat pe rând, le-a sucit gâtul, le-a băgat capul sub 

aripă, le-a aruncat în sac, le-a dat peste gard celuilalt, uite 

se cunoaşte firul de sac agăţat în cuiul ăsta, apoi le-a pus 

în maşină.” „Dar porcul, n-ar fi guiţat de speria lumea?” 

„Poate l-o fi îmbătat cu ceva ţuică, am auzit că aşa mai 

fac”, îşi dete cu părerea vecinul de peste drum. „Nu, s-au 

perfecţionat”, zise miliţianul oprindu-se din nou. „Ştii ce 

fac?” Îşi ridică iar ochii de pe hârtie, făcând o pauză 

pentru răspunsul care nu mai venea, urmărindu-i victorios 

cu privirea pe cei din preajmă. „Cu un simplu ciocan de 

porumb, îl înmoaie în ulei, apoi îl îndeasă bine în fundul 

porcului. Gestul îl jenează pe porc, uită să mai guiţe, dă 

mereu din cap, de parcă asta l-ar ajuta să-l scuture. Tot 

căznindu-se, ei îl mână uşor de la spate şi pleacă porcul 

pe picioarele lui până unde vrei, adică, pe întuneric, la 

maşina din colţ care-l aşteaptă.” 

„Marineee!” se aude încă un zbierat din dreptul 

coşarului. „Nu mai avem lemne, ni le-a luat, arde-i-ar 

focul, Marine, cu ce ne mai încălzim?” 

„Să facem rost de-o maşină, să mergem în târg la 

Ploieşti, că-i zi de târg, poate-i găsim acolo, n-au vândut, 

poate, tot!”,insistă miliţianul. 

„De unde să facem rost de maşină şi de benzină, 

acum marţea dimineaţa?” se văita omul bătându-şi capul 

fără căciulă, cu pumnii strânşi. „Blestemaţilor, 

blestemaţilor, blestemaţilor! Arde-v-ar focul!” 

65

Nimeni nu ştia pe cine blestema femeia cu 

basmaua în mâini: pe hoţi sau pe cei care lăsaseră satul în 

întuneric? 

N.B. N-aş fi povestit aici o întâmplare autentică 

petrecută acum vreo douăzeci şi cinci de ani, dacă situaţia nu 

s-ar fi repetat recent. Pe o stradă, acum luminată, din acelaşi 

sat, au început să dispară, de la o casă - un motor de fântână, 

de la alta - o prăşitoare de-abia cumpărată, de la o vecină 

văduvă - bruma de porumb, de la altul plecat de acasă - un 

cazan de ţuică, şi tot aşa... Intru în alertă, îi spun soacră-mii că 

ar fi bine să încuiem coteţul cu păsări, dar amân treaba pentru 

a doua zi. Dimineaţa, îmi dă telefon, anunţându-mi dezastrul: 

„Mi-au luat şase curci, opt găini, cele mai mari.” „Ai adus ieri 

pe cineva în curte?” o chestionez eu. „Băiatul vecinei, n-are de 

lucru, e şomer,” îmi întăreşte ea. Ajung acolo cu poliţaiul, 

cercetăm, o luăm peste gard, după urmele de sânge care 

duceau chiar la vecinul cu pricina. Batem la poartă. „Hai să 

intrăm!” „Nu se poate, nu ne lasă legea, trebuie să avem 

mandat de percheziţie de la Parchet, ehei, trebuie să mergem la 

oraş, să fundamentăm cererea, apoi să îi facem dosar, să-l 

trimitem în judecată, ne trebuie dovezi, martori... „Prinde-l pe 

la Poliţie, dă-i o mamă de bătaie, să se înveţe minte!”, propun 

eu mai conciliant, intuind hăţişul birocraţiei. „Nici aşa nu se 

poate, trebuie să-l aduc tot cu ordin...” 

Şi uite aşa, poliţistul meu a scăpat de un caz... Cine mai 

ştie de câte? Şi uite aşa contribuabilul statului capitalist de azi 

rămâne tot mai singur în faţa nelegiuirilor... Nu-i rămâne decât 

să se ducă în deşert şi să strige: „Când sus se ridică oameni de 

nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni!” 

De-abia acum înţeleg eu de ce în Occident n-am mai 

observat pe lângă case decât nişte garduri simbol. 

66

VACANŢĂ CU PIEDICA PUSĂ... 

Am privit impactul dintre civilizaţia românească şi 

cea a Europei, fie cea de Vest, Centrală, sau de Est în 

ieşiri peste hotare, organizate de agenţii specializate, cu 

grupuri (cam de treizeci) de români, urmărindu-le 

compatrioţilor mei, reacţii, atitudini, manifestări, 

comportamente - multe dintre ele fireşti, altele aparte, 

explicabile sau nu, la impactul cu alte civilizaţii sau 

culturi, fie ele din Europa Centrală, de Vest sau de Est. 

Erau turişti de vârste, pregătiri, temperamente, caractere, 

educaţii, sexe, culturi, religii diferite, având însă un 

numitor comun: dorinţa de a „vedea lumea”, adică de a 

intra în contact, de a se raporta la alte culturi, dar mai ales 

la alte civilizaţii, adică un turism cultural. 

Am avut privilegiul de a face recent o astfel de 

ieşire, în Italia, cu un grup de elevi - participanţi la 

olimpiadele naţionale - şi profesorii lor, de la Liceul 

„Grigore Moisil”din Urziceni – cam patruzeci de 

persoane, dintre care unii mai fuseseră în străinătate, alţii 

nu. Ieşirea fusese sponsorizată de foşti elevi, ajunşi 

patroni. Din punctul de vedere al organizării, totul a 

67

decurs fără reproş, adică legătura cu firma respectivă, 

pregătirea pentru plecare, transportul la Bucureşti. 

Aşadar, momentul, care ar fi trebuit să fie de 

bucurie la urcarea în autocarul care să ne ducă la Rimini 

(Italia), s-a transformat într-unul de maximă tensiune. 

Deşi grupul era compact, totuşi firma respectivă, printr-o 

reprezentantă „ţepoasă” a reţinut, la urcare, în Bucureşti, 

primele locuri în autocar unor inşi (trei din Moldova şi 

patru din Bucureşti) pe motiv că au achitat, nu se ştie de 

când şi fără nicio dovadă, locurile, înaintea noastră. 

Probabil să fi fost aşa – grupul a făcut pasul înapoi şi a 

cedat. Aveam să mă întâlnesc, încă o dată cu această 

meteahnă a firmelor româneşti care, sub pretextul că unul 

sau altul, a achitat mai devreme suma, să-şi impună 

protejaţii, şi asta am constatat că se întâmplă mai la 

fiecare autocar, de fiecare dată. Crispări, necazuri, 

tensiuni, dezamăgiri, supărări, adică plecare cu stângul. 

Bănuiesc că ar fi fost mai simplu ca firmele româneşti să 

comunice fiecăruia locul în autocar (numerotat) la 

înscriere? Nu se poate? Nu se vrea! Ce s-ar face 

protejaţii, adică eternele „pile”, (adică şmecherii) 

româneşti? Or, firmele mai ştiu ceva: nimeni nu doreşte 

locurile ultime în autocar, aşa că preferă eterna 

ciondăneală la urcare, numai să-l aibă plin, mai pe limba 

noastră, să iasă banul. 

La prima vedere, părea un autocar la standardele 

occidentale, cu aer condiţionat, cu toaletă, cu televizor, 

cu muzică, având doi şoferi ce păreau dezgheţaţi. Păcat 

că nu şi-au spălat, decât superficial, ditamai maşina. Cu 

zoaie pe parbriz ori pe geamurile (împâclate) laterale, aşa 

au plecat, aşa s-au întors. În faţă a tronat tot drumul sus, 

68

pe parbriz o urmă de găinaţ de cioară, probabil să vadă şi 

ungurii, şi austriecii, şi italienii ce fel de ciori avem noi! 

Tot în faţă a tronat un ghid român – am aflat 

ulterior că era, de fapt, doar însoţitor de grup - care şi-a 

făcut „meseria” pe deplin: a citit cu hărnicie, când ne 

apropiam de vreun obiectiv turistic, dintr-un dosar gros, 

de pe genunchi, informaţiile minime necesare turiştilor. 

Să nu fiu răutăcios, citea corect, cu intonaţii, cu pauze, 

jurai că-ţi prezintă, oral – o frumuseţe! Când ajungea 

grupul într-un anume oraş şi trebuia să explice la faţa 

locului, avea o singură replică: „Nu v-am spus în 

autocar?” „Bine că a prezentat măcar şi aşa!” a replicat, 

conciliant, un coleg. Altădată, prin Germania, un ghid, 

când nu mai ştia ce să zică, scotea din buzunar pe „şi aşa 

mai departe...” 

O lecţie admirabilă de felul cum se face turism, a 

primit-o grupul în Budapesta, când – într-o română 

perfectă, ghida maghiară a prezentat oraşul. O încântare! 

Nu mai vorbim despre croaziera pe Dunăre, noaptea, cu 

vaporul. O lecţie despre cum se face turism sau cum poţi 

să scoţi bani „cu lopata”, din ... apa Dunării. Un oftat 

pentru românii care şi-au adus aminte că au o Dâmboviţă. 

Ne-a lăsat perplecşi explicaţia ungurilor pe vapor, 

(buneînţeles politică, lecţie bine învăţată!) că Dunărea se 

varsă în Marea Neagră, în Ucraina... Iar dacă Bucureştiul 

ar fi devenit port, pe Argeş, la Dunăre, după planurile 

„împuşcatului”, parcă am fi avut capetele ceva mai 

ridicate în faţa Europei. Ce să-i faci? Îţi răspunzi 

dezamăgit: „România – campioana ocaziilor ratate!” 

69

Drumul cu autocarul până la Rimini a fost obositor 

dar plăcut, prin Austria şi nordul Italiei. O tentativă de a 

ne întâlni cu primul oraş italian din programul excursiei, 

Padova, a izbândit, dar prea târziu... După o rătăcire de 

vreo oră şi ceva – când nu se ştie de ce n-a funcţionat 

G.P.S-ul, ne-am pomenit că principalele monumente 

istorice din oraş îşi închiseseră de mult porţile. Aşadar, 

am bifat Padova ca vizitată. Tot atunci am aflat că 

intrarea în fiecare oraş important italian se plăteşte destul 

de scump. Telepass-urile te aşteaptă cu barierele 

coborâte... Autocarul înaintează vitejeşte, pe la 10,30 

noaptea, spre Rimini pe o autostradă, când un echipaj 

de-al poliţiei italiene („Ai dracului italieni, au ce au cu 

românii, ne-am zis noi!”), pe care l-am zărit într-o 

benzinărie unde poposiserăm, ne-a oprit. Parlamentări cu 

şoferii noştri de vreo şaptezeci şi cinci de minute, pe ce 

limbă numai ei ştiu, căci ai noştri nu ştiau o boabă 

italiana. Până la urmă, ne-au „eliberat”. Vă daţi seama că, 

după două nopţi şi o zi de mers cu autocarul, având 

picioarele atârnate, în final umflate buştean, cu ce 

„plăcere” am aşteptat parlamentările lor? Gurile rele 

şuşoteau în surdină că şoferii noştri fuseseră amendaţi cu 

vreo trei sute de euro. Ei ne-au informat că, chipurile, au 

depăşit viteza legală cu vreo cinci km pe autostradă. Tot 

gurile rele spuneau că, de fapt, aceştia ocoliseră, printr-o 

şmecherie specific românească, Telepass-ul la Padova şi 

fuseseră daţi în urmărire. Nu bag mâna în foc pentru nicio 

variantă. Ceaţă! Ceva necurat a fost, căci chestia cu 

viteza era relativ simplă: ai depăşit, plăteşti, nu stai la 

tocmeală - aşa-i şi la noi. 

La sosire în Rimini, aceiaşi şoferi s-au dau din nou 

în stambă. Umblaseră cu „cioara vopsită”, căci aveau 

70

G.P.S pentru taxiuri, adică de împrumut sau piratate. Am 

observat că au mai păţit-o şi altădată, probabil şi alţi 

compatrioţi – adică asta-i o meteahnă a şoferilor români, 

de a „ciupi” ceva, sau de a se sustrage legii şi regulii. La 

o trecere pe sub un pod, doar la vreo două sute de metri 

de hotel, trebuia să oprească, după ce încercaseră vreo 

jumătate de oră să-l ocolească. Nu puteau trece, maşina 

era mai înaltă cu vreo câţiva centimetri, aşa că, obosiţi, 

după mai bine de o mie de km, grupul nostru a defilat, pe 

jos, spre hotel, pe trotuare, în miez de noapte, speriind 

dulcele somn al italienilor, cu geamantanele pe rotile pe 

sub porţile oamenilor. Şi era un cartier aşa de liniştit! 

La hotel, surpriză: am dat din umeri, privindu-ne 

întrebător: „Tu ai frigider?” Nicio cameră n-avea, dar era 

etichetat ca hotel de trei stele. Norocul nostru că era aer 

condiţionat. Cam înghesuială în camere. Românul, 

răbdător, lasă de la el. Am constat că la mine în cameră 

nu era decât un săpunel pentru trei inşi şi zece zile şi 

două suluri de hârtie igienică. Seara a doua, pe la orele 

două din noapte aveam să constat că o „cucoană” de la 

etajul superior era nervoasă, căci umbla cu tocuri. Nici 

camera mea, nici a ei n-avea mochetă. Cum „cucoana” a 

fost nervoasă mai toate nopţile... 

Plaja din Rimini? Superbă. Ca la Mamaia. 

Şezlonguri – peste tot – cinci euro. Noi, descurcăreţi, am 

şi descoperit locuri unde nu se plătea. Era suficient 

cearceaful. Încolo? Apa Mării Adriatice caldă, curată, îţi 

vedeai unghiile de la picioare, mâncarea la restaurant 

bună (ne-am adaptat mai greu dimineaţa, cam multe 

dulciuri), italienii - oameni primitori. Ne serveau, de fapt, 

o chinezoaică, o bulgăroaică, un albanez. Şi la ei, 

71

economie de piaţă... Încolo, signor Franco, noi îi ziceam 

şi Fratini, nu se supăra, se pare că era administrator, era 

de o amabilitate perfectă, nedisimulată, nici vorbă să se 

poarte altfel cu noi, românii, ba chiar îi deveniserăm 

simpatici. Nu cred că i s-a cerut vreun mic serviciu din 

partea unuia dintre noi să nu ne fi ajutat, mai ales când 

era vorba de o porţie în plus de... macaroane. Ar mai fi 

dat de la el, numai să ne vadă că ne plac. Se şi învăţase cu 

câţiva dintre noi, ne aducea de la început porţie dublă... 

Excursii la San Marino, la Florenţa, la Roma, la 

Veneţia. Despre ele poţi scrie romane, dacă te mai şi 

documentezi. Aici nu pot vorbi în numele compatrioţilor 

mei. Fiecare a perceput ce a vrut şi cât a putut. Oricum, 

să vezi minunăţii de Coloseum, de Columnă, de Fontana 

di Trevi, de Vatican, la temperaturi de peste patruzeci 

grade, nu-i la îndemâna oricui. În felul acesta am 

constatat că românii noştri sunt nişte eroi, oameni chiar 

avizi de cultură! Când era vorba de muzee, niciun 

sacrificiu bănesc nu era prea mare, deşi intrările erau 

piperate pentru buznarele lor. 

Vaticanul m-a deziluzionat. O înghesuială infernală, 

mii de turişti din toată lumea căscau gura încoace şi 

încolo, dezorientaţi, toţi căutau Capela Sixtină, îşi dădeau 

cu părerea, de fapt, trebuia să vezi, mai întâi, toate 

muzeele, într-o plimbare de câteva ore, mai mult târânduţi 

picioarele, oricum obosite. Aşa era stabilit circuitul 

complexului de muzee. Niciun loc unde să te odihneşti, 

să-ţi tragi sufletul, nici aer condiţionat, ferestrele nu mai 

făceau de mult faţă, o lâncezeală şi o duhoare de 

transpiraţie îţi luau şi puţinul aer. Dincolo de ferestrele 

72

larg deschise, în curtea interioară, grădini şi iar grădini 

verzi. 

Mă gândeam ce bine este să fii papă! Înmulţind în 

gând numărul de turişti dintr-o zi, cu preţul pipărat al 

intrării, cu numărul zilelor dintr-un an, nici nu îmi dau 

seama că, de fapt, casc gura, alături de vreo câteva sute, 

la Capela Sixtină, cea mult visată, fără s-o pot fotografia! 

Să nu-l înjurăm prea mult pe papă, căci nici francezii nu-s 

departe, când este vorba de, la fel de celebra Mona Lisa, 

din muzeul Luvru. Ei te lasă chiar să o şi fotografiezi dar, 

când developezi, constaţi cu stupoare că nu-ţi iese decât 

ceva vag, care seamănă cu portretul visat. Întrebi şi pe 

alţii, la fel... În schimb, catedrala „Sfântul Petru” din 

piaţa San Marco îţi taie răsuflarea. Acolo nu te închini la 

Dumnezeu, ci la măreţia spiritului uman. Oricât ai căuta, 

nu mai găseşti aşa ceva în Europa. Compensează toate 

nemulţumirile, neplăcerile şi disconfortul din toată 

excursia! 

La Fontana di Trevi, înghesuială, turişti, ai dat cu 

banul, n-a picat decât în fântână. Am zărit nişte 

„pirande”, destul de curăţele şi tinerele care se tot fâţâiau, 

cum le este obiceiul, din loc în loc, de păreau mult mai 

multe. Prietenul meu Grigore a presupus că-s de-ale 

noastre, mie mi s-a părut că nu vorbesc o ţigănească din 

România, parcă aducea a sârbeşte, a albaneză, a 

ungureşte. Îmi fac curaj şi le întreb: „Voi ce limbă 

vorbiţi?” „Ca şi tine” îmi răspund la repezeală, dispărând 

iute, ca nişte umbre în mulţime. „Le era ruşine că sunt 

românce, ori le era teamă de români?”, ne-am întrebat 

nedumeriţi. 

În timp ce noi admiram Coloseumul, şoferii noştri, 

descurcăreţi, în loc să parcheze autocarul, (preţurile erau 

73

prea mari) au preferat să se învârtească în jurul 

obiectivului, cu autocarul gol, mai bine de o oră şi 

jumătate. La locul de întâlnire, ne-am urcat aproape din 

mers, căci carabinierii italieni au şi apărut ca din pământ. 

Probabil camerele video din punctele cheie îşi făceau din 

plin datoria... 

Programul de plajă a alternat cu cel de excursii cu 

autocarul în centrele amintite, adică – şi cu raţa-n curte, şi 

cu copanul în cratiţă. Cert este că atunci ne-am dat seama 

că singura câştigătoare a devenit firma românească. A 

perceput pentru excursia la Florenţa, în plus, patruzeci de 

euro. Başca cea de la Roma, în ultimul moment a urcat 

taxa la cincizeci şi cinci de euro. Dacă mai adăugăm 

intrările la muzee, mai mereu peste zece euro, de reduceri 

de grup, nici vorbă, sau poate ghidul nostru nu voia să se 

complice. Artificiul firmei a făcut ca excursia să coste, de 

fapt, patru sute de euro, plus prânzul din buzunar, plus 

patru milioane lei de fiecare, la plecare, cu mult peste 

firme renumite concurente, româneşti. Am înghiţit-o şi pe 

asta, adică şmecheria românească în acţiune! 

Întoarcerea spre casă a debutat în plină dimineaţă cu 

detaşamentul – cohortă care-şi târa geamantanele, acei 

două sute de metri, sub privirile mirate, mereu întoarse 

după noi, ale italienilor, spre autocarul ascuns pe o stradă 

lăturalnică. Ne auzeau vorbind româneşte - bineînţeles 

proteste şi nemulţumiri - şi întorceau compătimitor 

capetele... 

Urma să ajungem la Veneţia în jur de ora 

treisprezece. Dar... i-am prins pe italieni! Şi ei au 

înghesuială pe şosele! Cele patru benzi de autostradă se 

blocaseă datorită numărului mare de maşini. A ajuns 

74

celebră în grup regula de trei simplă propusă de mine 

colegilor: „Dacă doi km i-am făcut în cincisprezece 

minute, în câte minute vom face douăzeci şi şapte de 

km?” Răspunsul se lăsa aşteptat, nu pentru că nu ştiau – 

era înţesat autocarul cu matematicieni şi informaticieni – 

dar nu le venea să creadă. Practica a confirmat regula 

propusă de mine, spre disperarea tuturor. Mai să mă dea 

jos din autocar. Atunci le-am adus aminte că şi în 

antichitate, celui care aducea o veste proastă, i se tăia 

capul. Cum n-a vrut nimeni să fie călău, iată-mă 

povestind teafăr întâmplarea care, de fapt, se va mai 

repeta, din nefericire, şi pe teritoriul României. După trei 

ore şi ceva am descoperit cauza blocajelor: aşteptarea 

exasperantă la Telepass-urile din Veneţia, care nu mai 

făceau faţă avalanşei de maşini. Ca la noi, la Mamaia! 

Calvarul s-a sfârşit? Nicidecum! De aici încolo – încă 

cincizeci şi cinci de km pe o şosea obişnuită, cu o bandă 

pe sens, unde se înşirau autoturismele ieşite din calvarul 

înghesuielii. Ce să-i faci, veneţienii au buzunarele largi! 

Regula de trei simplă a continuat până la ora 

nouăsprezece seara, dar nicăieri, niciodată n-am auzit 

vreun şofer claxonând nervos. Vă daţi seama, au urmat 

concurenţa pentru un loc de parcare, apoi preţul exagerat, 

după opinia noastră! 

A început călătoria cu „vaporetto”, Piaţa San 

Marco, canalele, gondolele, vitrinele, restaurantele, dar 

mai ales erai încântat să asculţi multele orchestre ale 

restaurantelor din piaţă, care cântau pe întrecute. Văzute 

seara, au compensat toată oboseala, neputinţa şi furia de 

peste zi. 

75

Veneţia merită să fie văzută. Seara şi pe lună plină, 

să te plimbi cu vaporul! Păcat că din cauza întârzierii am 

ratat Murano, dar era un magazin în piaţă. 

La trei noaptea, după odihna obligatorie a şoferilor, 

am prins viteză spre Austria unduindu-ne prin zeci de 

tuneluri, cu popasuri obligatorii de trei ore, situate în 

splendide decoruri naturale, Alpii italieni şi austrieci. Am 

auzit încă pe cineva punând eticheta „verde de Austria.” 

I-am dat atunci dreptate. O întâmplare la unul dintre 

popasuri situat într-un decor splendid m-a tulburat. Mulţi 

dintre turiştii noştri căutau, cum e şi firesc, toaleta, unde 

se plăteşte. Cineva mi-a arătat o inscripţie, singura în 

româneşte: „Românii au acces gratuit la toaletă. Îi rugăm 

să nu se mai urineze pe gardurile vii. Vă mulţumim.” Era 

cât pe-aci să protestăm, dar cineva, care lua taxa, ştia 

româneşte şi ne-a explicat că patronul era un neamţ plecat 

de mult din ţară. Aşa înţelegea el ca să-i ajute şi să-i 

educe pe conaţionalii noştri cu apucături necivilizate. Ba, 

unora, în dificultate financiară, le mai acorda şi reduceri 

la restaurant sau la hotel. 

A urmat popasul în Viena, care a fost o „desfătare”, 

până la urmă, pentru grup, (fiecare a văzut cam ce-a putut 

şi a vrut în câteva ore), deşi în program scria negru pe alb 

că aveam ghid local, dar probabil a uitat să vină, sau 

firma noastră... Cât priveşte ghidul nostru, ne-a lăsat în 

pace, era de acord cu toată lumea, abordase tactica, 

foartepuţin stresantă pentru el, să nu supere pe nimeni... 

Pentru mine, încântarea a fost mare, căci am descoperit, 

pentru câteva ore, ospitalitatea unor prieteni români din 

Cluj, stabiliţi la Viena, bucuroşi că ne-au întâlnit. 

76

Motorul autocarului s-a încins pe la orele 

şaptesprezece spre Budapesta, unde cazaţi la un hotel, de 

într-adevăr trei stele, am avut parte de o „mică” surpriză. 

Să-i zicem „ungurească?” Urma să ne ducem la recepţie, 

să plătim, anticipat, eventualele daune ce le-ar fi produs 

în noaptea aceea copiii din grupul nostru. Să nu-i înjurăm 

pe unguri decât pe ungureşte căci, probabil, ştiau ei ce 

ştiau. Mi-aduc aminte că, într-o altă excursie, unul de-al 

nostru, într-un hotel din Salzburg, a vorbit la telefonul din 

cameră de...patru sute de dolari, apoi dimineaţa a 

dispărut...via Italia...Atunci am plâns ghidului de milă... 

O minune: trecerea frontierei româno-ungare, şi la 

dus, şi la întors, s-a făcut, pentru prima dată de când trec 

graniţa, doar cu nişte reverenţe de rigoare, şi de o parte şi 

de alta. De data aceasta, nota zece pentru vameşii care nu 

ne-au deranjat. Doar ne-au zâmbit politicos. Nici măcar 

nu ne-au numărat. Primul semn vizibil că eram, totuşi, în 

Europa... 

La Arad, au început surprizele: un dop de circulaţie 

ne-a ţinut încolonaţi pentru o oră şi un sfert din cauza 

unui stop pus la o linie de tramvai traversată de şoseaua 

naţională, deja foarte aglomerată. Ca la noi, la nimeni... 

De fapt, acela a fost elementul pregătitor al celei 

mai inexplicabile întâmplări petrecute vreodată pe 

şoselele României: cu nouăsprezece km înainte de Sebeş, 

unica bandă a început să se umple. Ne deplasăm în salturi 

nu mai lungi de cincizeci de metri, urmate de opriri 

halucinante de câte un sfert de oră, dacă nu chiar mai 

mult. Iar am amintit regula de trei simplă, pentru care sau 

uitat încruntaţi la mine toţi colegii. Am parcurs 

77

distanţa respectivă de la ora şapte fără un sfert seara, până 

la ora unsprezece şi jumătate noaptea, într-o lipsă totală 

de informaţie, abandonaţi haosului. Închipuiască-şi 

cineva presupuneri dintre cele mai fanteziste urmate de 

înjurături, nervi, claxoane, maşini rămase în pană de 

benzină, femei înnebunite căutând un loc de refugiu 

pentru necesităţi, copii urlând, bărbaţi înşiraţi pe margine 

uşurându-se! Din sens opus, maşinile treceau aproape 

regulat. Am oprit pe cineva să ne spună ce s-a întâmplat. 

„Dop la Sebeş!”, a scos cineva capul pe fereastra unei 

maşini! Atât! 

Halucinant! Ajungem, până la urmă, la Sebeş, ca să 

vedem doi poliţişti în intersecţia acestei şosele cu cea 

care venea de la Cluj şi Turda, la fel de înţesată, 

întâlnindu-se cu cea, la fel de aglomerată dinspre Braşov, 

iar ca totul să fie haos, toate se întretăiau cu varianta pe 

care rulau TIR-urile. Acestea din urmă, solidare, intrau în 

intersecţie bară la bară, nemailăsând şansă celorlalte 

maşini. Cei doi poliţişti fuseseră depăşiţi de situaţie de 

mult timp, iar al treilea, cel de la camioane, a luat-o la 

fugă chiar sub ochii noştri, speriat de sutele de înjurături 

şi de claxoane. „Ce-o fi în casele locuitorilor care trebuie 

să suporte permanent acest coşmar?”, m-am gândit cu o 

milă nesfârşită la acei amărâţi. 

N.B. Ajuns acasă, pe la ora 7 dimineaţa, l-am auzit pe 

comentatorul de la Radio România Actualităţi despre „dopul” 

de la Sebeş. S-a produs din cauza lucrărilor de asfaltare din 

municipiu. De fapt, calvarul sebeşenilor şi al celor care trec 

prin acea zonă, nu s-a terminat încă. Explicaţia am aflat-o tot 

de la radio. Autorităţile n-au găsit soluţii alternative... Dacă ar 

fi mers cu noi la Rimini, ar fi observat, cu siguranţă, că la mai 

78

toate intersecţiile importante era câte un sens giratoriu... Ce 

simplu! 

Mi-aduc aminte de o discuţie, cordială, din autocar, cu 

unul dintre colegi care căuta să-mi argumenteze, politic, că 

România „duduie”. „Cum e, domnule coleg?”, l-am întrebat 

oarecum maliţios. „România se târăşte”, am auzit un răspuns 

oftat, pe care l-am întărit cu mare năduf. Cu mâna pe inimă jur 

că tare aş fi vrut să nu-i dau dreptate. Tot atunci mi-am amintit 

că unul, mare, de la Transporturi se tot căznea, la televizor, 

prin anii’96, să demonstreze unei ţări întregi, că România n-are 

densitatea de maşini pe şosele care să justifice construcţia de 

autostrăzi... 

AMĂRĂCIUNE... LA AMARA 

Problemele serioase care mă sâcâiau destul de des şi 

de accentuat în ultimul timp la coloana vertebrală, după 

eşecul cu tratamentul medicamentos de mai bine de un an 

de zile, m-au determinat să ascult de îndemnul uşor 

ezitant al medicului de familie. Ezitant, nu în sensul strict 

medical, ci al disponibilităţilor mele de a înţelege şi de a 

accepta un tratament la Amara. „Încercaţi şi la Amara. E 

un medic bun acolo, face minuni.” „Eu? Cu nămol? La 

Amara?” 

O întâlnire cu medicul balneolog m-a convins: 

„Vino la vară, la mine, la Amara!”, m-a invitat după ce 

mi-a studiat destul de îndelung nişte filme şi nişte analize 

făcute la un laborator specializat din Bucureşti. 

Ajunsesem să nu mă mai privesc în nicio vitrină sau 

79

oglindă, de teama de a nu-mi mai zări trupul înconvoiat 

de permanentele dureri. Era, de data aceasta, o siguranţă, 

aproape o certitudine, pentru mine, care pierdusem orice 

speranţă, în glasul, în privirea şi în gesturile acestuia, 

încât pofta de muncă şi de viaţă îmi revenise şi aş fi vrut 

ca timpul să se comprime, să vină vara mai repede... 

Un bilet de tratament prin sindicat – bineînţeles prin 

„amabilitatea” unei cunoştinţe, m-a „proiectat”, pe la 

jumătatea lui august, în staţiune. Fusesem pe acolo, de 

mult, în tinereţe, când se organizau diverse şedinţe de 

instruire... 

Aşadar, iată-mă virând, cu maşina, la intrarea în 

staţiune, mai întâi la dreapta, din şoseaua naţională, scurt 

- la stânga, şi iar la dreapta, apoi „tot înainte printre vile”, 

după cum îmi indicase un localnic, pe o şosea de vreo doi 

km, făcând nişte slalomuri printre gropi destul de 

mărişoare, ca să folosesc un diminutiv. 

Ajunsesem cam odată cu autobuzul de Amara, sosit 

de la Slobozia, burduşit cu mulţi „turişti”, cu multe 

bagaje, pe care-i deşertase la câteva sute de metri de 

intrarea în hotel, căci acolo era ultima staţie a 

autobuzului. De la staţie şi până la hotel, aveam 

priveliştea halucinantă a unor inşi abandonaţi întâmplării, 

care-şi târau geamantanele pe rotile, într-un uruit 

exasperant, privind când în urmă, să vadă cât au mai 

parcurs, mai mult târându-şi bagajele, dar mai ales 

lungindu-şi ochii înainte, să măsoare din privire spaţiul 

rămas de mers. Un fel de Golgotă orizontală pentru nişte 

inşi care, într-o mână târau geamantane, iar cu cealaltă se 

sprijineau în cârje, bastoane, beţe, orice le putea oferi un 

cât de mic punct de sprijin, mai ales că un soare ucigător 

80

le proiecta nişte umbre uriaşe care, nu ştiu cum se făcea, 

se întindeau parcă numai spre mine, ca o ameninţare... 

Intram într-o competiţie fără să-mi dau seama şi 

fără să ştiu precis de ce, poate pentru că trebuia să ajung 

primul la recepţie sau la doctorul care îmi recomandase 

„procedurile.” Urmăream pe chipurile lor îngrijorare, 

nedumerire, nelinişte, teamă, dar mai ales oboseala care 

le îmbrobona feţele aprinse de soarele înşurubat într-un 

cer fierbinte de Bărăgan, ştergându-se de sudoare, 

făcându-le mai obosite, mai lipsite de vlagă, mai iritate, 

pe măsură ce se apropiau, gâfâind tot mai ameninţător, de 

intrarea în hotel. 

Aveam să aflu că cei mai mulţi făcuseră drum lung, 

cu trenul, spre Slobozia, dinspre Piatra Neamţ, Alba Iulia, 

Satu Mare, Rm. Vâlcea, Craiova, Focşani, mulţi din 

Bucureşti, atraşi de mirajul nămolului din balta aceasta 

din câmpie, dar mai ales de miracolul unor ameliorări sau 

chiar vindecări spectaculoase de reumatism. Mai târziu 

aveam să constat că nici călătoria cu trenul atâta distanţă 

nu fusese prea uşoară pentru mulţi: înghesuieli, mers în 

picioare pe culoarele vagoanelor, în curent, în mizerie, 

îmbrânciţi, gălăgie, schimbări de trenuri, aşteptări 

exasperante, legături pierdute... Abia atunci mi-am dat 

seama de ce parcarea de pe platoul din faţa hotelului nu 

era niciodată plină cu maşini. Priveam resemnat balta din 

dreapta mea şi din stânga hotelului, cu stuf mult, cu o 

plajă minusculă din care se auzea clipocitul apei stătute şi 

fierte parcă de un soare năucitor. O muzică exasperant de 

tare din nişte boxe ce încadrau un grătar cu mici 

sfredelea creierii câtorva întârziaţi ai staţiunii, ale căror 

bilete încă nu expiraseră. Schimbul de serie se planifica 

pe câteva zile. 

81

Mi-am făcut loc cu greu cu micuţa mea maşină 

printre hurducăielile şi zdrăngănelile atâtor rotiţe care se 

înfigeau în vârful plopilor, al pinilor şi al salcâmilor 

aliniaţi pe marginea şoselei ca nişte soldaţi ce străjuiau 

şoseaua care se termina brusc pe treptele hotelului. Un 

hotel de o culoare roşu-vişiniu aprins în care, sub 

ferestrele câtorva camere atârnau obosite, din loc în loc, 

nişte aparate de aer condiţionat, salvatoare pentru nişte 

inşi toropiţi de atâta căldură cât înduraseră în vara toridă 

şi lungă. Mai jos, la intrare, o inscripţie care m-a 

încurajat: trei stele. Am parcat maşina undeva la umbră, 

apoi mi-am luat geamantanul, începând şi eu zdrăngănitul 

care intra în acord cu al zecilor de inşi ce se apropiau 

ameninţător de puţinele trepte ale hotelului, pentru un 

asalt decisiv asupra recepţiei. 

Am aruncat nişte priviri îngrijorate înainte, înapoi, 

în stânga, în dreapta, aceleaşi zornăituri, lăsându-mi 

impresia că parcă se învârteau în jurul meu şi deveneau 

din ce în ce mai multe şi ameninţătoare. Am avut timp să 

mă uit la chipurile lor obosite, după zeci de ore 

nedormite, venite în tren în cine ştie ce condiţii. Mulţi 

bătrâni cu pălării de paie pe cap, dar şi mai multe femei 

în vârstă, privind spre recepţie ca spre o unică salvare. 

Opriri dese. Priviri rugătoare de ajutorare. Chipuri 

epuizate. Obosite. Ajunse la capătul puterilor. Şi cârjele, 

şi beţele, cu bocănitul lor ritmic pe asfaltul de pe platoul 

din faţa hotelului! Şi spatele lor încovoiat, şi mersul lor 

legănat! Şi răsuflarea lor şuierată! Şi chipurile lor 

asudate! Am privit femeile: bătrâne, grase, obosite, cu 

picioarele în obezi, câlcând greoi spre exterior, 

legănându-se, mişcându-şi ritmic şoldurile prea pline de 

grăsime, ridicând şi coborând umerii în ritmul paşilor 

82

prea obosiţi şi prea apăsaţi. Şi bătrânii - parcă se 

vorbiseră toţi: cu pălării de paie pleoştite, unele cu boruri 

largi, altele ţuguiate, provocatoare, mulţi subţirei, nişte 

ţâri, agitaţi, dar şi mai mulţi mătăhăloşi, mişcându-se 

precum nişte elefanţi ieşiţi din nămol. Aceleaşi chipuri 

obosite, suflând din ce în ce mai greu, căutând odihna, 

venite de departe, pentru un iluzoriu dram de sănătate... 

Am descoperit că e ziua când se schimbă seria. 

Stam în mijlocul lor şi mă întrebam ce-i cu mine? Pur şi 

simplu, uimit de această privelişte umană, uitasem de 

mine, nu mai văzusem niciodată o aşa densitate de 

bătrâni – femei şi bărbaţi – pe câteva zeci de metri 

pătraţi. Aveam senzaţia că sunt un extraterestru aterizat 

forţat pe platou, mai ales că nu mă părăsea impresia că 

nici nu le înţelegeam graiul. „Ce Dumnezeu, chiar toată 

România este bolnavă?” Mai mult tăceau decât vorbeau, 

căutau recepţia cu nişte gâturi întinse, uitând parcă să mai 

vorbească, de teamă ca nu cumva iluzia să dispară. 

Priveliştea mă uimea, mă intriga. Mi se părea că 

întorc timpul înapoi, undeva prin anii ’75, în staţiunea 

Sovata. Mersesem trei ani la rând împreună cu soţia. 

Ajunsesem aproape să blestem acea staţiune, nu pentru 

medic sau pentru tratament – făceau şi ei ce puteau - ci 

pentru faptul că intrarea în sala de mese se făcea pe nişte 

scări care urcau la un etaj, iar pătrunderea în interior, 

unde masa era servită în trei schimburi, era o provocare 

pentru toţi, asta însemnând îmbrânceli, înghionteli, 

înjurături, feţe înroşite de furie şi de neputinţă. Pur şi 

simplu, mă exaspera acea „coadă” absurdă la masă. Nici 

atunci şi nici după mai bine de treizeci de ani, aici la 

Amara, n-am înţeles de ce se produceau aceleaşi 

îmbrânceli inutile, la ora deschiderii uşii pentru masă, din 

83

moment ce fiecare îşi avea locul lui stabilit, porţia lui, 

tacâmul lui. Şi asta în fiecare zi, câte optsprezece zile, ani 

la rând. Şi asta zilnic se întâmpla şi în baza de tratament, 

la proceduri, trei sute şaizeci şi cinci de zile pe an! Cred 

că era o plăcere sadică a personalului de a savura 

asemenea înghesuieli, plăcere care s-a perpetuat până azi, 

în această parte a ţării... 

Parcă nimic nu se schimbase. Acea Sovată fusese 

teleportată aici în Bărăgan, doar că nu mai urcai, în 

îmbrânceli cumplite acele trepte. Am rămas stupefiat 

crezând că timpul a luat-o din loc înapoi, când am văzut 

că, la douăsprezece treizeci fix, holul hotelului de trei 

stele din Amara era plin ochi de inşi şi de inse, 

îmbujoraţi, graşi, aduşi de spate, mergând legănat cu 

picioarele lor metehăinde de atâta greutate, nerăbdători să 

ia cu asalt intrarea în sala de mese, unde îi aşteptau 

cuminţi porţiile la mesele rezervate. „De ce s-or mai fi 

înghesuind?” mă întrebam nedumerit. Mâncarea era 

bună, fiecare îşi avea locul stabilit la masă, doar că se 

intra pe serii. Să se fi păstrat, prin tradiţie acest obicei al 

înghesuielii la masă? Sau o reminiscenţă a „cozilor”, 

devenite reflexe, din anii ’80? 

A urmat repartizarea camerei la recepţie. Am scos o 

bancnotă, aşa cum mă învăţase cineva cu experienţă, i-am 

arătat-o discret fetei şi m-am pomenit la etajul unu, 

camera 117. „Bine, mi-am zis, e un început promiţător, 

nu urc prea mult, fata a fost sensibilă la gestul meu.” Am 

ajuns în cameră. Cam înghesuială, orientare spre răsărit. 

Pentru început, să zicem, mulţumit. Nu bătea soarele 

decât dimineaţa. Îi compătimeam pe cei cu orientare vest. 

„După masă, să-i coacă soarele şi pe alţii!”, ziceam eu în 

84

sine-mi, răutăcios. Am cercetat cu de-amănuntul camera: 

trei paturi. A apărut un semn al întrebării. „De ce nu 

două, aşa cum este civilizat?” Am lăsat-o mai moale când 

am văzut că am duş, apă caldă, apă rece, un televizor 

mititel care chiar mergea, un frigider la fel de minuscul 

unde nu încăpeau decât o sticlă de apă, un pacheţel, ceva 

fructe, obiecte mărunte, dar era frigider, încă mai şi 

bâzâia discret. Mai - mai am acceptat cele trei stele ale 

hotelului, ce-i drept, cam palide. Vecinii de pat întârziau. 

„Precis sunt la proceduri”, mi-am zis. 

Aşteptând lângă geamantan în cameră, am observat 

că uşa s-a deschis brusc şi doi angajaţi ai hotelului au 

intrat trântind cu călcâiul uşa de perete, cărând din greu 

încă un pat, de-a curmezişul. Ordin. Patru persoane. Ei 

doar executau. N-aud protestele mele. Mută ici, mută 

dincolo, înghesuie noptierele. Am încercat să protestez 

din nou. „Cum, să ne înghesuim în cămăruţa asta 

minusculă patru inşi? N-avem aer, ne sufocăm!” Surzi. Ei 

doar executau. Am ameninţat că mă duc la recepţie, dacă 

nu la „şeful” lor. „Care şef? E privatizat. Şeful cel mare a 

dat ordin. Acum e plecat.” N-ai cui te plânge. Cred că am 

să plec: „Ducă-se dracului de proceduri!” mi-am zis 

furios. A apărut şi bărbatul repartizat aici ultimul: un ins 

strâmb, în mână cu un băţ înalt cât el, în care s-arunca 

atunci când înainta, un ins care mi-a spus că-l cheamă 

Petre, e de pe lângă Ciocăneşti de Călăraşi, are şaizeci şi 

patru de ani de ani. „Nu-i el de vină”, am reflectat. Parcă 

mi-a înţeles gândurile: „Aici m-au trimis de la recepţie. 

Eu ce să fac, am vreo putere? De-abia am făcut rost de 

bilet!”, mi-a şoptit c-un fel de vinovăţie sinceră în priviri. 

Iată că a intrat pe uşă un ins nu prea înalt, tot în vârstă, cu 

un prosop pe cap, roşu la faţă. Tocmai ieşise din baia 

85

mineralizantă. Am aflat că-l cheamă Sandu şi e viticultor 

vestit din Fitioneştii Vrancei, de pe lângă Panciu, ins cu 

ştate vechi prin staţiune, cunoscând ca-n palmă toate 

potecile parcului acestuia imens, dar în paragină, fiecare 

piatră. În sfârşit, a apărut şi nea Todea, macedonean din 

Slobozia, venit cu un bilet procurat de nepoata sa, 

asistentă. Când aflu că are optzeci de ani bătuţi pe muchie 

mă îngrijorez. Stau în cumpănă. „Să rămân? Să plec? O 

noapte dormită aici n-oi muri.” 

Seara, s-a culcat nea Todea cu faţa în sus, aşa cum 

l-a învăţat doctorul de familie, pentru că are şi o bronşită 

astmatiformă. Sforăituri cumplite. Am dat să-l întorc 

într-o parte. S-a trezit repede, argumentându-mi: „Nu, aşa 

mi-a spus doctorul să dorm, cu perna ridicată şi cu faţa în 

sus.” „Nea Todea, i-am zis a doua zi, mai în glumă mai în 

serios, te duc eu seara acasă cu maşina şi te aduc înapoi 

dimineaţa, şapte km dus şi şapte întors până la Slobozia, 

nu-i un capăt de ţară pentru mine, mai puţin de un litru de 

benzină. Nu mă mai chinui cu sforăiturile!” Mult timp na 

spus nimic, l-am simţit îmbufnat, mai mult îmi 

mormăia, urmărindu-mă cu o privire oblică, aproape 

duşmănoasă, decât să-mi vorbească. Refuz categoric din 

partea lui. M-am resemnat. S-au culcat tovarăşii mei de 

cameră cam pe la nouă. Eu? Noctambul. Ora de culcare – 

12. Pe la unu noaptea începeau peregrinările lor spre baie. 

Întâi – nea Petrică, apoi nea Sandu, apoi nea Todea. Mă 

frigea patul. Apă trasă zgomotos. Cineva se împiedica. În 

sfârşit, adormeam după ce număram până la nu ştiu cât. 

Nea Petrică se scula. Făcea patul. Bâjbâia. Părăsea 

camera – era trei şi treizeci. După un timp, nea Sandu, ca 

o păsărică, doar umbra proiectată de lună pe un perete se 

86

vedea. Ieşea şi el binişor pe uşă. Era 5,30. „Ce-o fi 

făcând?” mă întrebam. Adormeam împreună cu nea Gică. 

Sforăiturile îi rămâneau în urmă. Dimineaţa îl găseam 

dormind într-o parte, cum îl învăţasem. Făcuse 

compromisul. „Unde s-au dus, măi nea Gică?”. „Unde să 

se ducă – la Mama Dracului, stau la rând la proceduri.” 

Asistentele vin cam pe la şapte. „Ce fac ei acolo?” 

„Aşteaptă. Îs obişnuiţi să se scoale dimineaţa, ce ştii 

dumitale...! Decât să ne deranjeze foindu-se în pat...” 

„Văd cum e şi cu procedurile şi cred c-am să 

renunţ. Nu se poate în halul acesta!” mi-am zis hotărât 

să-mi fac bagajele. Dimineaţa, mi-am luat inima-n dinţi şi 

m-am dus şi eu la proceduri. Mai întâi, micul dejun, 

aveam să aflu, mâncare standard: două cubuleţe de unt, 

gem, trei feliuţe de salam, trei de parizer, ceai, pâine cât 

pofteşti (ca la români!). Nimeni nu s-a plâns c-ar fi fost 

puţină. Urma programarea la „proceduri.” Camera cutare, 

ora cutare. „Interstiţialele.” „Băi cu nămol.” „Ventuze.” 

„Băi mineralizante.” „Trebăr.” „Masaj”... Muncă şi 

alergătură, nu glumă! Şi pe mine, şi pe asistente! 

Încercam să mă ţin de programare. Dădeam să intru 

la un cabinet unde eram programat la ora 8,30. „Care 

8,30, domnule? La rând!”, mă punea cineva la respect. 

„Îmi cer scuze, cine-i ultimul?”. „Vezi că înveţi repede?” 

îmi zicea o bătrânică ale cărei cărnuri se revărsau pe un 

scaun, acoperindu-i genunchii, la intrarea cabinetului. „E 

clar!” mi-am spus. „Răbdare. Virtutea esenţială a 

românului!” Terminam procedurile până pe la masa de 

prânz, aproape mâniat şi speriat. „Trei săptămâni tot aşa? 

De-aia se sculau cu noaptea-n cap colegii mei de cameră? 

Ia să încerc mâine să vin cam pe la ora 10,30! Nu s-or 

mai rări?” Gândisem bine. Am ochit dintr-o privire unde 

87

erau mai puţini. Ne-am socializat. Începem să ne 

cunoaştem pe zi ce trece, aşezaţi cuminţi pe băncile din 

faţa cabinetelor. Chiar şi metehnele, necazurile, bucuriile. 

Oamenii, aşteptând, la coadă, se destăinuiau. Aflai, fără 

să forţezi, fel şi fel de întâmplări şi destine. Nenea de pe 

bancă, având burta atârnând rotundă peste scaun, era din 

Craiova. Îngropase trei soţii până acum. Sufla greu. 

Mânca dimineaţa, c-o poftă nebună cu untul, singur, 

aproape toată pâinea din coş. Eram nevoiţi să mai cerem. 

Apoi lua conştiincios medicamentele de diabet. Se scula 

uşurat de la masă. Râgâia. Nenea din Piatra Neamţ, un ins 

destul de prezentabil, nu era lăsat deloc din ochi de soţia 

grijulie. Tragea cu ochiul spre o tânără ceva mai slăbuţă, 

de vreo treizeci de ani, din Bistriţa. O călcătură pe picior 

pe sub masă îl aducea la realitate. 

Curios, aici nu zării până acum nici un tânăr, nicio 

tânără. Minţeam. După masa de seara am observat un 

cărucior împins de o mamă în care era un înger de fată – 

de vreo şaisprezece ani. Paralizată de la şold în jos. 

Accident de maşină. Când te gândeşti că la ora actuală 

sunt în România peste cincisprezece mii de inşi 

imobilizaţi din cauza accidentelor! Maică-sa o suia întrun 

leagăn din apropiere. O ajutam. Împingea leagănul. 

Clipe de tandreţe. Păreau fericite. Un ins subţirel de vreo 

şaptezeci şi cinci de ani, cu o înfăţişare de intelectual, 

purtând un trening şi având un fes pe cap, trecea strâmb. 

Privirile-mi erau atrase de degetele-i de la picioare 

încârligate rău, unul peste altul, din cauza reumatismului. 

Am descoperit-o şi pe decana de vârstă a staţiunii, avea 

nouăzeci de ani. Era din Bistriţa. Venea aici de vreo 

douăzeci şi cinci de ani. Cunoştea pe mulţi. Pe mine nu, 

că eram venit prima dată, mi-a şi spus că nu m-a mai 

88

văzut. „Dar o să mai vii. Cine vine odată, sigur se va 

întoarce, aşa-i regula aici. Te mai întâlneşti cu unul, cu 

altul, trece timpul altfel.”, mi-a zis într-o zi , fără s-o 

întreb. Două femei, după ce au făcut un schimb de reţete, 

au sporovăit, în spatele meu, pe o bancă, schimbând tema 

discuţiei. Am tras cu urechea: „Ştii cum am scăpat eu de 

un purice de la hotel? Mi-am scos chiloţii, i-am scuturat 

de la balcon. Stătea, al focului, în betelie. Numai aşa am 

scăpat de el. Poţi să dai cu toate prafurile!” 

Atunci am făcut legătura că, de fapt, pe paturile 

unde se făceau procedurile, nu se schimbau decât foarte 

rar cearceafurile. Puricii din Craiova se puteau 

împerechea în voie cu cei din Botoşani. Am şi simţit pe 

loc o uşoară furnicătură la betelie. „Ăsta-i ori din 

Ciocăneşti, ori din Fitioneşti, ori din Slobozia. Dar dacă 

l-am luat la proceduri?” Pe acelaşi pat se perindau cel 

puţin vreo douăzeci de inşi într-o zi, dar într-o 

săptămână? Dar într-o lună? Dar într-o vară? Dar într-un 

an? Socoteală greu de făcut! Dar la nemţi, la Baden- 

Baden, cum o fi?” Mi-am adus aminte că am trecut şi 

prin Karlovy Vary, dar şi prin Herculane al nostru, ajuns 

acum o ruină, îţi venea să plângi. Am fost, cu vreo câţiva 

ani în urmă, la Covasna: altă lume, nu erai la ora fixată la 

proceduri, adio! Îţi trecea rândul pe ziua aceea. Ca 

surpriza să fie totală, de ziua mea de naştere, am găsit o 

felicitare la masă. Mai mult, felicitarea am primit-o acasă 

şi anul următor, să ne amintim c-am fost la Covasna... 

În unele cabinete, cearceafurile ajunseseră cenuşii. 

Curând aveam să constat că nici la pat, în cameră, timp 

de trei săptămâni n-a umblat nimeni. Am discutat 

problema cu un vecin la procedură. „Dă-le ceva, să vezi 

89

ce grijulii sunt!” Era prea târziu. Mai aveam doar două 

zile... 

După amiază, după masă şi după proceduri, mă 

odihneam împreună cu colegii de cameră. Ne făceam 

siesta, mulţumiţi, toţi patru. Începeau poveştile. Au aflat 

ei că nu-s chiar de-al lor „Eşti telectual?” a remarcat nea 

Petrică. Nea Sandu din Fitioneştii Panciului gâlgâia la toţi 

câte un pahar de Fetească de la el din beci. Nea Gică din 

Slobozia scotea nişte struguri 1001 şi câte un măr. Eu, ce 

să le fi scos? Aveam nişte reviste şi o carte tipărită recent. 

Le-am arătat. Le-am dat pe sub nas revista. Am observat 

că se cam încurcau chiar la citirea titlului. Am retras-o 

înapoi binişor, schimbând vorba. 

S-a apucat nea Gică „machedonul” de povestit: 

Cadrilater, Tulcea, Banat, Ciocăneşti, Fundata, Slobozia. 

Tot mereu mutaţi de statul român. Îl compătimeam dar, în 

sinea mea, îi admiram, prin el, pe toţi „machedonii”, 

pentru că s-au descurcat, au supravuieţuit prin 

solidaritate. Ne-am găsit şi câteva cunoştinţe comune. 

Soţia mea fusese colegă de cameră la facultate cu o 

nepoată de-a lui. Ne-am dus şi la nunta ei. Precis ne-am 

întâlnit acolo. Când îi laud pe Becali, pe Hagi şi pe 

Steaua, se însufleţeşte. Aproape că ne împăcăm. Noaptea 

următoare a dormit cu capul într-o parte. N-a mai sforăit. 

Nerăbdător, a intrat în scenă, aşezat într-un cot, pe 

pat, nea Sandu: „Eu, domnu’ Titi, nu pot trăi fără muncă. 

Am doi cai, un hectar de vie, alte cinci cu livezi de pruni, 

lucernă, pădure. Mi-i dragă munca. Fără ea nu pot trăi, 

crede-mă. Dimineaţa, la cinci, sunt la grajd, în curte. 

Rezolv animalele, ele nu pot răbda de foame, de sete, 

apoi iau o şunculiţă făcută de mine, uite aşa tăiată 

90

mărunt, pe la zece. Ştii ce bună-i c-un păhărel de ţuică 

sau de vin? Iau şi o cafea, apoi iar la treabă. Prima dată, 

când mă trezesc, pe la cinci, îmi fac planul ce-am de făcut 

pe ziua respectivă. Nu de-cu-seară, că-ntre timp, noaptea 

se poate schimba vremea. Am şi acum un vin, uite şi 

mata ce curat este, n-am pus nimic în el, doar nişte sulf... 

mai ia un pahar! Să-ţi mai spun un secret: eu pun în butoi 

şi o creangă de busuioc. Preotul în biserică, ce pune la 

aghiasmă? Mi-a spus mie cineva că busuiocu-i antiseptic. 

Eu, când mă deranjez la stomac, iau în gură şi mestec un 

ghem de busuioc, fac păianjeni, ştii mata unde...Să vii la 

mine la toamnă să vezi beciul cu butoaiele...” 

Nea Petrică, ascultând, scăpa băţul nelipsit printre 

paturi. Profita de pauza nostalgiei lui nea Sandu: „Eu, 

domnu’ Titi, nu râde, fără purcele nu pot trăi. De când mă 

ştiu, încă de pe timpul eu cresc 

purcele. Câte şase. Îmi fac mereu, fiecare, câte 

paisprezece purcei. Le programez fătarea când se caută 

purceii. Am şi vierul meu de prăsilă. Ştii care-i secretul? 

Nu-ţi vine să crezi: vierul! Purceii îi duc, când se fac, aşa, 

de şase săptămâni, în târg, cu remorca, cu camionul, la 

Ploieşti, la Buzău, la Călăraşi, la Urzicenii matale, am eu 

locurile mele. Câştig bani buni. Le-am luat celor trei 

copii câte o maşină. Le-am făcut câte o casă. Ei mă 

iubeşte mult.” N-a apucat să rostească toată fraza, că s-a 

şi auzit mobilul. Îl suna un nepoţel. A continuat apoi: „Să 

vezi cum sug purceii, cum se încalecă unul pe altul, cum 

se înghesuie calici, cum scapă laptele din gură, iar ele 

grohăie mulţumite! Îţi vine şi ţie, să sugi, nu alta!” 

„Da’cu piciorul ăsta beteag ce s-a întâmplat?” „O poveste 

urâtă, eu am fost de vină. Să ştii de la mine că niciun cal 

nu suportă omul beat lângă el. Dacă-l şi mai atingi cu 

91

iciul când este nevinovat, te pedepseşte!” N-am mai 

insistat. Oftatul lui spunea mai mult decât o lungă 

spovedanie. „Dar pe timpul , cum îi 

zici mata, cum făceai rost de mâncare pentru ele?” l-am 

provocat eu. Precaut, omul s-a uitat într-o parte şi în alta, 

să fie sigur că nu-l aude şi altcineva: „Rămâneau tarlale 

de porumb întregi, neculese, la Iaseu, tractoriştii arau 

peste ele, să raporteze recoltatul şi aratul încheiate. Noi 

ne duceam iarna, cu furcoaie, cu biciclete şi adunam. Să 

putrezească bunătate de porumb sub brazdă, nu era păcat? 

Şefii se făceau că nu ne văd. Le mai scăpam şi lor câte un 

purceluş. Altădată am să vă povestesc ce chefuri făceau 

ei, cu femei din sat, la cantonul meu: bărbaţii lor credeau 

că-s la şedinţă la Călăraşi...Am uitat să vă spun că eu 

eram angajat paznic la pompele de irigaţii. Am văzut 

mult dezmăţ, dar n-am spus la nimeni până acum...Dacă 

ţi-aş povesti, ai mai scrie o carte!” 

O tăcere lungă se lăsa în cameră, urmată de 

sforăiturile uşoare ale celor trei. Era somnul de dupăamiază. 

Nu mi-am mai pus problema plecării, a renunţării. 

„Cum dracu’ de-i tot dau ăştia cu dispariţia ţăranului? 

Ţăranul, înainte de toate, se schimbă el însuşi, se 

transformă, îi rămâne spiritul şi-l transmite mai departe”, 

reflectam eu surprins de această relitate. 

Aveam să aflu nişte poveşti de viaţă fascinante. În 

fiecare zi, altă părticică de viaţă, alta decât mi-o 

imaginam eu. Fascinantă prin simplitatea, dar mai ales 

prin sinceritatea ei. N-am auzit niciodată, pe niciunul 

plângându-se, nici de „înainte”, nici de „după”. Erau, pur 

şi simplu, nişte oameni mulţumiţi de munca lor. N-am 

auzit cuvintele „ne-am descurcat”, ci doar „am muncit şi, 

92

am avut, şi avem.” „Cum să plec? Cum să-i părăsesc?” 

Mă aflam în România reală... 

A doua zi am reluat procedurile. Nimic din 

tentativele de ciondăneală „la rând” din primele zile. 

Deveniserăm toţi mai înţelepţi, mai politicoşi, mai 

toleranţi, ne salutam, ne recunoşteam. Trei săptămâni 

însemna mult. Spre final, parcă nu mi se mai păreau aşa 

hâzi, strâmbi, uscaţi, graşi, cu caltaboşi în jurul burţii, cu 

şunci pe şolduri, şchiopi, cocoşaţi, mergând strâmb, într-o 

parte. Parcă nici beţele şi cârjele ce-i însoţeau nu mai 

pocăneau aşa de tare... 

Nea Sandu avea ceva de detectiv în el. Venea la 

mine c-o voce şoptită: „Fii atent, domnu’ Titi, tipul ăla de 

colo a luat-o de mână, pe sub masă pe călugăriţa aia, 

vezi? E ceva!” Luasem seama că seara, după cină cam 

dispareau din preajmă. După câteva zile, a venit 

triumfător – discret la mine: „A căzut. Ştiam eu! I-am tot 

urmărit. Ieşeau pe sub seară unul pe o alee, altul pe alta şi 

se întâlneau prin tufişurile astea. I-a căzut în plasă.” „De 

unde ştii?” „Ia uitaţi-vă, călugăriţa nu mai are la gât 

cruciuliţa de care era nedespărţită. I-a fost teamă să n-o 

vadă Maica Domnului. Să vă uitaţi cum umblă mai mult 

cu capul plecat. Vinovată. Are remuşcări. Ce să-i faci, e 

şi ea tânără. Chemarea sângelui fierbinte. Se întâlnesc 

mai în fiecare seară. După ce pleacă, post un an întreg.” 

Un nor de ciori se lăsa în înserare pe vârfurile 

plopilor din apropiere, anunţând apropierea toamnei cu 

croncănituri ce-ţi râcâiau creierii până ce se aşezau 

într-un târziu în cuiburile ce le aşteptau acolo, printre 

crengi, de ani şi ani. Ajunsesem la ultimele proceduri. 

Parcă-mi părea rău. Eu, care fusesem pe la Covasna şi 

intram la proceduri după o planificare riguroasă, 

93

nemţească, ungurească, cine mai ştie cum. Eu, care 

tocmai aterizasem în Amara după un voiaj, prin Italia, 

unde văzusem Florenţa, Roma, Vaticanul, San Marino, 

Veneţia. Eu, care văzusem Ermitajul, Luvrul, Atena, 

Salonicul, Parisul, Berlinul, Viena, Karlovy Vary, nu 

văzusem Amara. Nu trăisem aşa de intens, pe unde am 

fost, ca-n Amara. 

Cu câteva zile în urmă am simţit că acel „cui” 

nenorocit din spate începuse să cedeze. „Mi-am recăpătat 

, domnule doctor”, i-am spus 

medicului balneolog mulţumindu-i. 

Despărţirea de prietenii mei n-a fost deloc duioasă. 

Nu ne-am promis că ne vom mai întâlni. Doar nea Sandu 

mi-a spus că, dacă am ocazia, în toamna asta, să trec şi pe 

la via lui, iar în şoaptă, la ureche, „Ţi-am spus eu? 

Călugăriţa avea broboane de lacrimi la coada ochiului. 

Tipul i-a plecat azi spre Constanţa. N-am dibuit de la ce 

mănăstire este ea. Precis mai vine şi la anul!” 

Tot în serii, grupuri-grupuri reluau traseul în sens 

invers, cu huruitul rotiţelor de la geamantane, cele câteva 

sute de metri până la autobuz, intersectându-se cu alte 

chipuri nedumerite de acest spectacol al roţilor de 

geamantane, hârjâind asfaltul şi creierii într-un du-te-vino 

fără sfârşit, atâta timp cât nămolul sapropelic al Amarei 

era scos din adâncuri, cu barca lui de către nea Tică, 

barcagiul, care nu lipsea niciodată de la muncă, fie iarnă, 

fie vară... Singurul care-şi mai permitea să mai dea peste 

cap câte o duşcă în timpul serviciului, totdeauna după ce 

îşi făcea treaba... 

N.B. Am schimbat în ultimul moment adresele cu 

„tovarăşii” mei de cameră de care m-am despărţit regretând că 

uneori am fost cam aspru. Îmi părea rău că n-am avut suficient 

94

timp la dispoziţie să-i cunosc mai îndeaproape. O idee clară mi 

se conturase deja: descoperisem, prin ei, România reală. Am 

înţeles atunci că nu eu i-am tolerat pe ei, ci ei m-au adoptat pe 

mine. Tot atunci mi-am dat seama, uluit, că staţiunea Amara, 

cu toate ale ei, bune sau rele, era tot în Europa. Doar dacă la 

„proceduri” s-ar fi făcut o minimă programare, dar mai ales 

dacă ar fi fost respectată. Doar dacă n-ar mai fi existat acele 

cozi de la intrările cabinetelor de proceduri. Doar dacă nimeni 

nu s-ar mai fi înghesuit la uşa sălii de mese. Doar dacă 

cearceafurile ar fi fost schimbate la timp... Doar dacă toate 

camerele ar fi avut aer condiţionat. Doar dacă turiştii ar fi fost 

cazaţi câte doi în cameră. 

Cum noi, românii, nu ne subordonăm nici unei 

reguli...Trăim, aşa cum se vede, ne place, în sucul nostru. Cine 

nu ştie cum este „dincolo”, crede că aşa-i normal... 

95

PARTEA A DOUA: 

GÂNDURI CU INIMA STRÂNSĂ... 

„Grav e că nu e aşa cum e, ci grav e că nu poate fi altfel.” 

96

(I.L. Caragiale) 

97

EXTEMPORALE NECENZURATE 

În timpul sejurului de pe ţărmul Mării Adriatice, la 

Rimini - Italia, oferit cu generozitate de sponsori (foşti elevi) 

ai Asociaţiei „Grigore Moisil” unor elevi şi profesori ai 

Liceului Teoretic „Grigore Moisil” din Urziceni ca urmare a 

rezultatelor deosebite la fazele superioare ale concursurilor şi 

olimpiadelor pe diverse specialităţi, la intrarea în ţară, i-am 

rugat pe excursioniştii olimpici – adolescenţi inteligenţi, fără 

prejudecăţi şi fără clişee - să-şi noteze, între timp, impresiile, 

răspunzând la două întrebări iar, la începerea cursurilor, în 

septembrie, să discutăm. 

Prima: Încearcă să fii obiectiv punând faţă în faţă 

civilizaţia românească şi pe cea a ţărilor prin care am 

trecut, respectiv, Ungaria, Austria şi Italia – ţară de 

destinaţie. 

Răspunsurile nu s-au lăsat aşteptate, deşi cred că au fost 

mult gândite. Îi ştiam adolescenţi serioşi, aveam încredere în 

98

posibilităţile lor de analiză, de a selecta esenţialul de banal, de 

a concentra expresia, de a face aprecieri pertinente. Le-am 

păstrat pe toate în forma lor iniţială, intervenind doar acolo 

unde au apărut uşoare stângăcii de exprimare, fără să alterez 

întrucâtva conţinutul şi calitatea observaţiilor. 

1. La noi, la români, este prea mult teren agricol 

nelucrat. Avem, probabil, un cult al buruienilor şi al 

mărăcinilor. Să vadă Panait Istrati, ar scrie volumul al 

doilea al romanului „Ciulinii Bărăganului.” Avem şi noi 

şosele destul de multe şi de bune, unele chiar de foarte 

bună calitate, chiar „curate” şi curăţate. Am văzut nişte 

maşini tunzând iarba pe margine. Ce păcat că dincolo de 

şanţ, sunt suprafeţe de buruieni, pe terenuri necultivate. 

Kilometri întregi de teren pe lângă şosele, e al nimănui, 

lăsat parcă într-un dispreţ total. Ţăranul nostru n-a venit 

cu brazda până în limita şoselei. Ciulini şi iar ciulini. Să 

aibă chinezii aşa bogăţie de teren!... 

Asta pentru că am văzut pe un post de televiziune, 

cum au făcut ei terase şi pe vârful munţilor. Mă uitam în 

ţările prin care am trecut pe coline domoale, integral 

cultivate, adică până în şosea, şi aveam impresia, la un 

moment dat, că pietrele, aşa de multe ce erau, păreau 

nişte cartofi de mărime mijlocie, pe un sol roşiatic, nici 

măcar cernoziom. Totuşi, îl lucrau, iar producţia la 

porumb trebuie să fi fost foarte mare. N-am observat 

vreo tulpină lipsă. Oricum, solul nostru este superior, 

dar probabil este lăsat în „conservare.” Ce-i drept, nici 

ploile lor nu se potrivesc cu ale noastre. Vreau să zic 

seceta. Am văzut însă, pe zeci de km, în Italia, vii irigate, 

prin instalaţii de diverse mărimi, cu picurător. Pe 

deasupra, ciudat lucru, viile mai erau şi acoperite cu 

nişte plase imense. Cred că acelea protejau contra 

99

graurilo sau probabil contra grindinei. Şi ne mai mirăm 

că importăm struguri şi fructe din Italia! 

Atât teren este necultivat la noi, încât lasă impresia 

unui străin că suntem un popor care dispreţuieşte 

pământul. 

2. Am fost hotărâtă să privesc programele 

italienilor la TV. De cum veneam în camera hotelului şi 

deschideam televizorul, butonam pe toate canalele. 

Nicăieri n-am văzut scene de groază, filme, cum le zicem 

noi „horror”. Foarte decente. M-am familiarizat 

întrucâtva şi cu limba. Cele mai multe puneau probleme 

de viaţă, multe cu adolescenţi, cu tineri, multe emisiuni 

distractive. Am urmărit ştirile la ei. Nimic indecent. 

Nimic şocant. Nicio imagine cu accidente pe şosele sau 

autostrăzi. Dau la ştiri, locul, ce şi cum s-a întâmplat, 

dar fără imagini, să ţi se facă părul măciucă. Urmăream 

cum toată Italia a fost şocată de informaţia despre un 

accident cu vreo şapte morţi, pe o şosea din zona Trieste. 

Arătau, printr-un cerculeţ, doar locul pe hartă al 

accidentului şi consecinţele, fără nicio imagine. La 

posturile româneşti, sunt prezentate astfel de ştiri la ore 

de maximă audienţă şi cu o intonaţie a prezentatorului, 

de crezi că este sfârşitul lumii şi, urmărind seară de 

seară şi pe toate canalele, ai senzaţia că la noi se 

întâmplă toate grozăviile din lume. Eu cred că şi pe la ei 

au loc fel şi fel de minuni, dar le transmit mai discret, 

fără să traumatizeze, adică fac şi educaţie. N-ar face 

bine televiziunile noastre, măcar postul naţional, să 

preia informaţii şi de la alte televiziuni, să vedem şi noi 

cum e la alţii? Nu toată lumea de la noi ar avea 

posibilitatea să călătorească. Îmi pun întrebarea dacă nu 

cumva, fără să se vrea cu tot dinadinsul, se produce o 

100

intoxicare, o culpabilizare a românului, de ajunge să 

creadă că chiar este ultimul în Europa. Prea des se aude 

printre noi zicala: „Ca la noi, la nimeni!” Este un stres 

continuu, generat de televiziuni în goana după 

senzaţional. La capitolul „civilizaţie” cred că stăm rău. 

Nu prin elită, de altfel destul de subţire, ne apropiem de 

civilizaţia occidentului, ci prin valurile succesive de 

români care, vânzolindu-se un timp prin Europa, aduc şi 

vor aduce bani, dar mai ales o altă mentalitate, adică 

civilizaţie, ceea ce ne cam lipseşte, doar suntem la 

porţile Orientului şi în centrul Balcaniei... 

Încă ceva, cred eu, interesant. Ştirile, la ei, vizau 

tot teritoriul italian, repartizate proporţional pe regiuni, 

nu numai din Roma, care mi se părea că-i chiar 

ignorată. Dacă deschizi la orele de maximă audienţă, la 

noi, toate ştirile se concentrează pe ce se întâmplă în 

Bucureşti, pe politică, pe scandaluri, provincia este 

complet ignorată. Şi ştirile sunt eminamente negative. 

Cred că dacă i-ar da cuiva prin cap să înfiinţeze un post 

de TV care să transmită numai lucruri interesante şi 

bune care se întâmplă în ţara noastră, ar face o foarte 

mare audienţă, într-atât este sătulă lumea numai de rău. 

Pe această portiţă ar pătrunde şi în inimile românilor 

optimismul. Tot auzind numai de rău, chiar se crede că 

suntem cei mai răi de pe continent. Orice minciună 

repetată devine adevăr. Ori, cum exemplul negativ se ia, 

mulţi inşi imită ceea ce văd...Un post de televiziune a 

transmis o ştire cutremurătoare: doi tineri uciseseră un 

bătrân într-un apartament, în scopul jafului, pe urmă iau 

scos şi ochii; nimeni nu ştia de ce au procedat astfel. 

Prinşi după foarte puţin timp, criminalii au recunoscut, 

dar au explicat că văzuseră un film în care se procedase 

101

la fel, dar de acolo luaseră şi informaţia că, chipurile, 

ultima imagine pe retina mortului ar fi fost imaginea 

criminalului. Ca să nu fie recunoscuţi cumva... 

3. În zece zile cât am stat şi cât am umblat pe 

trotuarele (multe de marmură!) şi pe şoselele Italiei, o 

singură ambulanţă încerca să-şi facă loc, fără prea 

multă greutate şi fără să ţipe cu sirenele-i stridente, să 

„terorizeze” efectiv un oraş întreg, cum se întâmplă la 

noi. Avea doar girofaruri albastre. Curios, îşi făcea loc, 

discret, doar cu luminile intermitente de deasupra, fără 

avertizări sonore. Şoferii se dădeau repede şi discret la o 

parte, fără să se enerveze nimeni. Erau de-o politeţe 

exemplară. Nu mai spun că n-am văzut pe cineva trecând 

pe roşu sau traversând decât pe zebre, care erau peste 

tot, aproape că îi sufocau pe şoferi. În Viena, am urmărit 

cu foarte mare atenţie, n-a sunat niciun claxon, se auzea 

doar un fâşâit monoton de maşini. Şi nici poliţie nu era, 

sau n-o vedeam eu. Chiar nici nu ştiu cum arată 

uniforma unui poliţist austriac. Nici a unuia ungur. In 

Italia am avut noroc, am văzut doi carabinieri. Au şi 

observat că şoferii noştri sunt pe cale să facă o greşeală, 

opriseră într-un loc interzis, să ne urcăm noi, doar i-au 

prevenit... 

Apropo de ambulanţe, m-am nimerit odată în 

Bucureşti, în zona Obor. Aşteptam pe cineva. Ne 

dădusem întâlnire la Donald-ul din colţ. Salvări peste 

salvări urlau cu toate sirenele, venind din toate direcţiile, 

parcă-şi dăduseră întâlnire aici sau păreau a fi în grevă. 

Urmăream forfota de maşini. „Ce să-i faci?” Mă 

încurajează cineva din apropiere, văzându-mă oarecum 

îngrijorată. În zona aceasta sunt o mulţime de spitale: 

102

Spitalul de Urgenţă, spitalul „Alexandrescu”, spitalul 

Colentina, mai încolo, spre Pantelimon, Oncologia, apoi 

Fundeni...” 

„Dar de ce orăcăie aşa disperate?” „Circulaţia. 

Aglomeraţia. Graba. Obişnuinţa. Stare de asediu. Încă 

un stres pe bietul bucureştean. Şi asta de dimineaţa până 

seara şi de noaptea până în zori...”, mi se destăinuie cu 

mare năduf interlocutorul. „Un blestem şi pe bietul 

bolnav, căci nu se ştie dacă mai ajunge pe o aşa 

circulaţie infernală, dar şi pe bietul...”, a conchis 

îndepărtându-se. N-am mai auzit ultimele cuvinte căci, 

după o perioadă de scurtă acalmie, este blocată în 

intersecţie încă o ambulanţă cu toate sirenele date la 

maximum, însoţită de alte zeci de claxoane ale unor 

maşini care profitau, încercând să-şi facă loc în urma 

ei... Uneori, la noi în oraş, în puterea nopţii, chiar dacă 

strada nu-i deloc aglomerată, te mai pomeneşti cu câte 

un şofer de pe ambulanţă că pune la maximum 

avertizările sonore. „Voi să dormiţi şi eu să nu dorm? Ia 

să le-o fac eu lor!”, îşi zice zâmbind în sinea-i, apăsând 

şi mai vârtos pe claxon. 

4. Sincer să fiu, am urmărit foarte atent cum 

circulă italienii şi în oraşe, dar şi pe autostrăzi. Pentru o 

informare corectă a celor care nu au călătorit încă în 

Italia, la ei nu prea am văzut şosele, doar autostrăzi. Pe 

când la noi se construia socialismul victorios la oraşe şi 

sate, ei îşi vedeau liniştiţi, fără prea multă vorbă, de 

treabă, adică se gândeau la viitor, construiau autostrăzi. 

Mii de km! Contrar faptului că sunt meridionali, adică 

latini, adică temperamentali, la volanul oricărei maşini 

s-ar afla, sunt calmi, liniştiţi şi politicoşi. N-am auzit 

103

decât foarte rar claxoane, foarte discret. Nu cred că la ei 

există nervozitatea asta nebună din Bucureşti, dorinţa de 

a mai înainta câţiva metri, n-am văzut acea competiţie 

acerbă pentru a câştiga un loc mai în faţă la semafor. 

Verbul cel mai utilizat la noi este: „Bagă-te, mă, odată, 

ţărane!” Apelativul nu mă mai impresionează, căci am 

auzit o replică şi mai bună: „Nouăzeci şi opt la sută 

dintre bucureşteni sunt ţărani, iar doi la sută au uitat că 

sunt ţărani!” Asta nu înseamnă că nu sunt şi la noi şoferi 

politicoşi, chiar bucureşteni care, văzându-te în 

dificultate, au răbdare şi te ajută să schimbi corect 

banda. Uneori, s-a întâmplat să avem parte de o politeţe 

exagerată. Interesant, la italieni, foarte frumos circulau 

scuterele, conduse şi de femei, şi de mulţi tineri, şi de 

pensionari – extrem de numeroase, dar corect echipate. 

Îşi aveau locul lor pe şosele, nu forţau pătrunderea pe 

toate părţile, printre maşini. Mergeau în aceeaşi bandă, 

respectau maşinile şi erau respectate. Nu depăşeau şi nu 

erau depăşite decât regulamentar, pe altă bandă. Nu tu 

înjurături, nu tu ţipete. 

Trecerile de pietoni la ei sunt sacre, şi pentru 

pietoni, şi pentru şoferi. Apropo, în oraş la noi am văzut 

o scenă care i-ar fi oripilat şi pe italieni, şi pe austrieci, 

şi pe unguri. O maşină opreşte, regulamentar, la trecere. 

Pe zebră, o tânără care, din cine ştie ce motiv, părea că 

nu se grăbeşte. Când a ajuns în faţa şoferului care 

înaintase cu maşina până în dreptul fetei, ce-a făcut 

nemernicul? A aruncat (se vedea că are exerciţiu), 

ditamai flegma pe chipul acesteia, apoi a demarat în 

trombă, lăsând-o pe fată încremenită şi pe ceilalţi 

trecători fără replică... Pe geamurile autoturismului 

respectiv s-au ivit câteva figuri tuciurii şi labe 

104

ameninţătoare care gesticulau şi înjurau cu capetele 

scoase pe fereastră, ca nişte maimuţe, întoarse spre fata 

care îşi ştergea plângând balele de pe faţă... 

Ce-i drept, la italieni, intersecţiile, acolo unde se 

poate, nu mai sunt intersecţii, ci sensuri giratorii, foarte 

bine marcate ca, de altfel, şi trecerile pentru pietoni. 

Despre vreo maşină parcată neregulamentar? 

Nu-mi dau seama. Legea, regula şi civilizaţia îşi spun 

cuvântul. O rudă de-a noastră ne-a povestit cum, fără să 

vrea, a parcat, în Paris, neregulamentar. Nici nu şi-a dat 

seama când a venit poliţia. Ce-a mai pătimit! Nu mai 

vorbim cu câtă uşurare a acceptat amenda, numai să nui 

ridice maşina! 

5. Poate că şi localităţile noastre – oraşe şi sate – 

ar arăta, în ochii noştri şi ai străinilor, mai altfel, dacă 

intrările ar fi mai bine supravegheate. Efectiv, te 

îngrozeşte să intri, mai ales cu trenul, într-un oraş de-al 

nostru. Pe km întregi, în stânga şi în dreapta căilor 

ferate, gunoaie şi iar gunoaie. Bănuiesc că se tot ridică 

şi iar se fac la loc, dar mai repede cred că nu se ridică. E 

deja un cerc vicios. Aşa şi pe lângă şosele. Am văzut 

lucrători de la drumuri că adună, din când în când, în 

nişte saci, sticlele şi hârtiile. Apar iar după un timp. 

Odată, în faţă, într-un trafic destul de intens, se mergea 

în coloană, un ins a aruncat pe fereastra maşinii o cutie, 

probabil de bere. Cel din spate a frânat autoturismul, să 

se ferească, din instinct, crezând că-i vine obiectul în 

parbriz. L-a lovit cineva, destul de puternic, din spate. 

Cel care a aruncat cutia s-a tot dus, ceilalţi doi au rămas 

să se certe, să cheme poliţia...Tevatură mare... 

Declaraţii... Amendă că nu a respectat distanţa, câte şi 

105

mai câte..., plus nervii, plus timpul pierdut, başca 

cheltuiala... Am înţeles că în Occident şoferii înşişi, dacă 

observă vreo neregulă în trafic, dau telefon la poliţie. 

Aceasta apare ca din pământ. Şi nu prea stă de vorbă. 

Doar constată. Abia atunci am înţeles de ce pe autostrăzi 

sunt instalate destul de des telefoane speciale. 

Altădată, venind de la Iaşi spre Bucureşti, am 

păţit-o rău de tot, dintr-un alt motiv: pe tot traseul n-am 

găsit nici o singură toaletă. Cum moteluri nu prea erau, 

cum păduricile erau la distanţe relativ mari de şosea, 

cum era primăvară şi porumburile şi floarea–soarelui de 

pe margini nu prea se ridicaseră, vă cam daţi seama că 

singurul adăpost pentru necesităţi a fost, cum se 

întâmplă de obicei, roata maşinii, spre hazul celor care 

depăşeau, fără să-şi închipuie că le va veni şi lor 

rândul... 

Ne trebuie mult ca să ne civilizăm, mă întreb eu şi 

poate şi alţii? Problema e, de unde începem şi cum 

procedăm. Oricum, cercul vicios trebuie întrerupt de 

undeva! Prima lecţie la grădiniţă ar trebui să-i înveţe pe 

copii cum să ducă gunoiul la coş. M-am bucurat când am 

văzut că mulţi primari au fost realeşi, unii chiar având 

mai multe mandate. M-am interesat ce şi cum: erau 

gospodari. În privinţa asta, neamţul de la Sibiu va ieşi 

mai mult ca sigur la pensie din această funcţie, dacă nu 

cumva se vor ruga de el să mai stea sau, cine ştie de nu 

i-o da vreunui partid prin cap să-l pună candidat la 

preşedinţie... 

6. Pe mine m-a impresionat felul în care arătau 

clădirile, oricum ar fi fost ele, mai mici sau mai mari, 

mai bogate sau mai sărăcăcioase, mai somptuoase, ori 

106

cu o arhitectură mai simplă. Toate aveau ceva aparte, o 

simplitate, poate o eleganţă, un bun gust pe care li-l dau 

coloritul liniştitor, nu prea strident, apoi peste tot flori. 

Şi ei au temperaturi mari. Multă verdeaţă, gazon sau 

flori, zeci de metri de furtunaşe mai groase sau mai 

subţiri care şerpuiesc discret, o irigaţie economicoasă, 

prin picurare, pentru fiecare floare. Economie de apă. 

Efect estetic. O încântare. Au occidentalii ăşta un cult al 

gazonului şi al gardurilor vii, frumos ornamentate, tunse 

mereu proaspăt, udate la timp. Nimic ostentativ în 

arhitectura clădirilor. Am urmărit în Ungaria, în 

Austria, în Germania şi în Cehia (cu alt prilej) fără să 

văd, ca la noi, acea înghesuială de case şi sate de 

vacanţă cu „stil fără stil”, nişte mastodonţi cu multe 

etaje, epatând opulenţa, cu nişte garduri de beton 

sufocante, în curtea cărora nici aerul nu mai pătrunde. 

Imaginează-şi cineva, la marginea unui sătuc din 

Bărăgan, două „vile” somptuoase, cu câte două etaje şi 

mansardă, în plin câmp, fără gaze, fără apă curentă, 

fără niciun pom în jurul lor, crescute parcă din pământ. 

Nişte bani îngropaţi. Cred că aveau pe puţin douăzeci de 

camere. Ce-o fi făcând cu atâtea, că nici a motel nu 

arătau... Ca să mai înveselesc puţin atmosfera, o glumă: 

„Ce face un neamţ când are bani?” „Îşi mai ia o 

maşină.”; „Dar un turc?” „Îşi mai ia o nevastă”; „Dar 

un român?” „Îşi mai face o casă...” 

Pătrunzi într-un oraş, oricare ar fi el, dar mai ales 

în Bucureşti, te şochează desenele din grafitti realizate, 

de foarte mult prost gust, pe blocuri, pe ziduri, pe scări, 

pe poduri, cam pe unde s-a găsit un loc liber, 

accentuîndu-le urâţenia. A trebuit să ajung la cabinetul 

unui oftalmolog, la etajul I al unui bloc dintr-un cartier 

107

ucureştean. Medicul întârzia. N-am putut rezista prea 

mult: un miros sufocant şi înţepător de urină domina 

scara. Apoi peste tot un gri-murdar, ca şi sufletele 

românilor. Peste tot cenuşiu şi iar cenuşiu. Uitaţi-vă la 

chipurile oamenilor acestora care ies din blocuri: 

închise, încruntate, îngrijorate, cu feţele zbârcite înainte 

de vreme şi capetele plecate, mereu parcă umblă cu 

privirile după ceva pe jos, având mereu câte o sacoşă în 

mână, cărând câte ceva, mergând parcă într-o repezeală 

şi într-o bâjbâială continuă, spionând ceva sau temânduse 

de ceva. Culori cenuşii, vieţi cenuşii... „Rasa 

nefericită a Europei”, zicea Poetul. 

Pe de altă parte, paradoxal, forfota, da, forfota dă 

viaţă oraşelor noastre, multă înghesuială, de parcă toţi 

ar fi în grevă, de parcă n-ar mai avea loc de muncă, o 

mulţime care se revarsă perpetuu, pe trotuar, pe treceri 

de pietoni, în magazine, în pieţe, în marketuri, cu 

claxoane, strigăte, ţipete..., scârţâituri, sirene – totul 

parcă viril, semănând exces de viaţă. Când te uiţi cât de 

încărcate ies din marketuri cărucioarele cu mâncăruri, 

la sfârşit de săptămână, îţi vine să crezi că Anul Nou, la 

români, este în fiecare sâmbătă. Un străin care vede 

spectacolul acesta rupt parcă din „Ţiganiada” lui Budai 

Deleanu, ar zice că românii trăiesc doar pentru a-şi 

umple maţul, altă grijă n-au. Un fel de bâlci permanent, 

un spectacol pe care să-l admiri de dimineaţa până 

seara, cu comedii şi drame la tot pasul. Spionam cam ce 

cumpăra un francez într-o piaţă cochetă într-un orăşel: 

patru prune, o ceapă, o salată, o ţelină, doi morcovi, o 

lămâie , o pară , două mere... 

Ce-i drept, în tot acest spectacol al străzii şi al 

televizorului, femei, da..., avem femei frumoase. Nu atât 

108

frumoase, cât elegante. Le lasă mult în urmă pe celelalte 

„europene”: nemţoaicele şleampăte, franţuzoaicele de 

pe stradă - destul de neglijente, italiencele - destul de 

modest îmbrăcate, nici frumoase, grecoaicele - femei de 

munte, având picioarele ca nişte fuştei de ceapă. Doar 

rusoaicele, cele până în optsprezece ani, sunt exemplare 

superbe, apoi se îngraşă şi ele, o dau pe băutură... Şi 

ţigăncile noastre sunt pitoreşti, cu fuste scumpe, 

sofisticate, dar în picioare cu permanenţii papuci care le 

ajută să străbată zilnic zeci de km. Nici ele nu ştiu ce 

caută. Chiar dacă-s mai multe în Italia sau în Franţa 

decât la noi. La capitolul Femei stăm mult mai bine 

decât toţi europenii la un loc... Nu ştim să le privim , nici 

să le preţuim... 

7. Nu se poate să nu-ţi atragă atenţia, într-un oraş 

românesc, dar mai ales în Bucureşti, miile de km, poate 

milioane, de cabluri, atârnând, ca nişte maţe întinse, din 

stâlp în stâlp, în toate localităţile unde televiziunile prin 

cablu îşi fac de cap. Mereu m-am întrebat de ce s-o fi 

abandonat pe stâlpi atâta sârmă. Cică, în caz că mai este 

nevoie şi altădată... Să fie acolo, poate mai apare vreun 

abonat. 

Un alt aspect paradoxal se întâmplă la noi. Când 

este vorba de TV, românul plăteşte de două ori: odată 

prin firma de cablu, iar a doua oară, prin taxa achitată 

odată cu factura de energie electrică, pentru televiziunea 

publică. Revenind la „maţe”, la un moment dat, chiar 

televiziunea a filmat un astfel de stâlp care a căzut sub 

greutatea cablurilor agăţate de el. 

Şi peste tot, garduri: de sârmă, de beton, de lemn, 

de plasă, din toate materialele şi de toate mărimile, cu 

109

porţi dintre cele mai aparte, o diversitate în faţa cărora 

orice străin se cruceşte, unele cu funcţie strict de 

protecţie a proprietăţii, dublate şi de camere video sau 

de alarme sofisticate, altele cu funcţie strict estetică, 

adevărate bijuterii, cu care mulţi se mândresc. O 

schimbare de civilizaţie cu care le putem da lecţii 

străinilor: gardurile cu funcţie estetică. Am văzut, mai 

ales în Moldova, în zona Sucevei, dar şi a Vrancei, nişte 

case şi nişte garduri făcute cu un gust desăvârşit. Nu mai 

vorbesc de porţile maramureşene. Semn că românii 

plecaţi la muncă peste graniţă, se vor întoarce. Oamenii 

simpli au salvat România când a avut mai acută nevoie 

de bani, chiar au îmbogăţit-o, tot ei vor veni, câţi se vor 

întoarce, cu o nouă mentalitate, cu o nouă civilizaţie a 

cultului şi a chibzuinţei banului muncit cu greu. Cine 

câştigă uşor banul, şi mai uşor îl va prăpădi... Avem şi 

un cult al împrumutului. „Ne-om descurca noi cumva, 

zicem”, fără să-l citim bine pe Shakespeare: „Dai bani 

cu împrumut, pierzi un prieten; iei bani cu împrumut, dai 

frâu risipei.” 

Era să uit: modul cum păstrăm noi banii, suntem 

repetenţii Europei. Urmăream cu câtă grijă străinii 

scoteau din portmonee speciale bancnotele, de parcă 

atunci le luaseră din bancă. Un coleg de-al nostru, om cu 

bani mulţi, a scos din buzunarul blugilor un folmotoc de 

euro, să plătească ceva într-o piaţă din Florenţa. 

Negustorul a rămas cu ochii holbaţi, uitând, pentru o 

clipă, să-l mai servească. Nu mi-am dat seama dacă l-a 

îngrozit suma, ori cum o păstra... Dispreţ faţă de ban sau 

aroganţă afişată?... Asemenea scene, în ţară, sunt o 

obişnuinţă. 

110

8. Poate că o să vă şocheze observaţiile mele. 

Sinceră să fiu, sunt o obsedată de curăţenie, de aceea am 

urmărit „cu lupa” ce se întâmplă la ei. Mai întâi de 

toate, am observat toaletele. Curate. Strălucitor de 

curate, fie ele la moteluri, la popasuri, la benzinării, în 

hoteluri, la restaurante, fie acolo unde intrarea era 

liberă, (ca la italieni), fie că plăteai (asta se întâmpla la 

austrieci). Peste tot parfum. Nu este mare diferenţă la 

noi în ţară. Dotările şi serviciile sunt cam la acelaşi 

standard, cu mici excepţii. Ale noastre parcă nu-s atât de 

somptuoase. 

Un fapt incredibil s-a întâmplat însă, în autocarul 

nostru. Deşi era dotat cu toaletă de interior, pe o 

autostradă extrem de aglomerată, în Austria, şoferul 

n-avea cum să oprească, dar nici n-a vrut să deschidă 

uşa toaletei cu niciun chip. Urmarea e uşor de prevăzut 

cu cetăţeanul care avea probleme cu stomacul. A trebuit 

să rămână singur în spatele autocarului, până la prima 

parcare, unde s-a dus să facă o baie la o toaletă. A 

suportat cât a suportat dar, într-un final a cedat. Numai 

la noi, la români, se poate întâmpla aşa ceva. „Dacă ştia 

că are probleme cu stomacul, nu trebuia să mănânce 

nimic! Trebuia să şterg eu în urma lui la toaletă?” a fost 

răspunsul cinic al şoferului. 

9. Cum se face că prin toată Italia pe unde am 

umblat, la plajă - la Rimini, la San Marino – pe căldura 

toridă de pe vârful stâncilor acelora unde este situat 

micul stătuleţ, în înghesuiala infernală de la Vatican – 

îmbibat totuşi de un miros de transpiraţie la temperatura 

de peste 40 de grade, la Firenze sau la Veneţia (unde ar 

trebui să fie mama ţânţarilor) n-am întâlnit, curios, nicio 

111

muscă şi niciun ţânţar? Să aibă italienii vreo armă 

secretă împotriva muştelor şi a ţânţarilor? Totuşi, n-am 

văzut pe nimeni că umblă cu insecticidul după el. La noi, 

nu ne dăm seama, muştele sunt o mare problemă. Nu că 

eu am oroare gândindu-mă la faptul că musca pe care 

tocmai am izgonit-o cu greu de pe felia de pâine, a trecut 

strada după ce, în prealabil, a aterizat pe cadavrul 

câinelui tocmai călcat de o maşină, dar pare că nimeni 

nu-i acordă vreo importanţă. Toţi se limitează doar să le 

alunge de pe felie... Prea sunt banale, n-avem, 

deocamdată, timp de ele, o să le vină şi lor rândul... 

Leşurile animalelor ucise de maşini pe şosele ar provoca 

oroare străinilor, şi aşa puţini, care se încumetă să 

circule pe şoselele patriei noastre. M-a oripilat o scenă 

recentă: nişte câini, lihniţi de foame, târau un leş de-al 

lor, ucis recent de o maşină; un Jeep a trecut peste toţi... 

Nu ştiu cum stau străinii la capitolul „câini 

comunitari.” M-am tot uitat pe lângă blocuri, prin 

parcări, pe lângă restaurante, nici urmă de astfel de 

patrupede. Nu tu hârjoneală ziua, nu tu urlete noaptea. 

La noi, un primar consecvent cam ignoră avertismentele 

asociaţiilor pentru protecţia animalelor, face ce face, cu 

consimţământul tacit al celor mai mulţi cetăţeni, şi scapă 

de ei, numai el ştie cum, deşi multă lume bănuieşte. 

Nenorocirea este că, după un timp, orăşelul nostru, 

situat la nici cincizeci de km de Bucureşti, se umple iar, 

peste noapte, de nişte câini dolofani, bine hrăniţi, care 

umblă capii, nepreaştiind ce-i cu ei, vreo câteva zile, 

până se acomodează pe lângă tomberoane. Fenomenul 

se repetă de mai multe ori pe an, ca un blestem sau ca în 

mitul lui Sisif, de pe când era primar al Bucureştiului 

unul şmecher, descurcăreţ, care le-a dat ideea să-i pună 

112

noaptea în camioane şi să-i lase, lângă oraş la noi, pe 

furiş. 

10. Am mai fost în străinătate cu părinţii mei, de 

câţiva ani încoace, aproape în fiecare vară, dar numai 

cu firma care organiza ieşiri în grup. Ceea ce m-a 

intrigat a fost faptul că n-am reuşit, prin programul 

ales, să văd şi eu cam cum arată un sat „european”, să-l 

compar cu al nostru, să mă mişc şi eu printre „ţăranii” 

lor. Ce-i drept, am văzut ceva la intrarea în Ungaria, 

satele lor seamănă cu satele româneşti, dar sunt mai 

simple parcă, doar cu gazon şi ceva pomi la poartă. Am 

tot privit printre garduri: curţi mici, dichisite, fără fel şi 

fel de garduri şi coteţe. Doar ceva magazii, ceva flori şi 

doar atât. Strictul necesar. În Austria, parcă satele nici 

n-aveau garduri, ceva garduri vii. Unde ţin ei coteţele? 

Grajdurile? Pur şi simplu n-au. Cred că şi-au dat seama 

că este o imensă pierdere de timp să–şi crească fiecare 

păsările şi animalele doar pentru gospodăria sa. I-au 

lăsat pe alţii, ei s-au specializat pe altceva. 

Impresionant: în Austria am văzut „poteci” de 

asfalt până la uşa casei. M-a surprins faptul că şi 

rigolele dintre lanurile de porumb, de grâu, de sfeclă, 

erau pietruite, unele chiar asfaltate. Am auzit că 

tractoarele care ies murdare pe cauciucuri în şosele 

primesc amenzi usturătoare dacă nu sunt foarte bine 

spălate. Ne mai mirăm că acolo, pe unde ne-am plimbat, 

am observat că maşinile erau curate, scoase parcă din 

fabrică! Vai de şoferul care, într-o parcare, lasă vreo 

urmă de ulei! Cum de le ştie toate poliţia lor? Simplu. Îşi 

face datoria. Intervine doar atunci când fapta s-a 

săvârşit, nu stă, ca la noi, după gard, doar-doar de o 

113

face vreunul geşeala. Orice neregulă nu este tolerată, 

este sancţionată! Ai noştri nu previn, ci pândesc 

greşeala. Banul să iasă... 

„NOI” ŞI „EI” 

O a doua întrebare viza diferenţa dintre „noi” şi 

„ei.” La această întrebare au răspuns toţi cei treisprezece 

olimpici: 

1. Diferenţa dintre „noi” şi „ei”o face gradul de 

civilizaţie. Noi tolerăm: „Lasă că merge şi aşa”. Nimeni 

nu-şi bate capul. „Nu-i treaba mea!” este cuvântul de 

ordine. 

2. Diferenţa cred că o face mentalitatea. Venim, din 

comunism, dintr-o mentalitate balcanică. Impactul este 

vizibil. Ne trebuie mult timp ca să ne adaptăm. Mai întâi 

este necesar să ne civilizăm. 

114

3. Cred că există un impact între civilizaţii, dacă 

forţăm lucrurile şi chiar vorbim de o civilizaţie 

românească, în sensul strict al cuvântului. Mai degrabă 

cred că şi occidentalii trebuie să facă un efort să ne 

înţeleagă. Noi venim dintr-un cerc închis, „strâmt”, cum 

ar zice Eminescu. Mai degrabă toleranţa trebuie să vină 

dinspre ei şi înţelegerea valorilor europene dinspre noi. 

Soluţia ar fi cât mai dese contacte, pentru a ne cunoaşte 

mai bine. Avem mult de recuperat. Cred că şi ei de la 

noi. Totul cere timp şi voinşă. Răbdare din partea lor, iar 

din partea noastră, grabă. 

4. Omogenizarea civilizaţiilor – cea românească 

alimentându-se mereu dintr-o mişcare browniană şi 

centrifugă pe margini, cea occidentală – supusă unor 

reguli şi norme care au intrat deja în „sângele” 

locuitorilor – ei aşa cred că-i bine, ca la ei, deşi, când 

vin printre noi, dăm impresia că ne aflăm într-o eternă 

petrecere. 

5. Opinia mea este că noi suntem prea 

individualişti. Nu suntem obişnuiţi să trăim şi să muncim 

în grup, în echipe, să ne ajutăm, să ne tolerăm şi să ne 

înţelegem defectele şi calităţile, mai înainte de toate, să 

numărăm până la zece înainte de a deschide gura. Avem 

prea mult spirit critic. Desfiinţăm prin ironie, prin spirit 

caustic, prin bancuri, dar nu punem nimic în loc. 

6. Avem geniul râsului şi pe cel al spectacolului. 

M-am plimbat şi m-am informat despre fel şi fel de 

neamuri ale Europei: chipurile lor mi s-au părut prea 

serioase, încruntate, mereu preocupate. Pe nimeni nu 

115

interesează cel de alături. Când apare un grup compact 

de români, lasă impresia că sunt certăreţi, vorbesc toţi 

odată, sunt vindicativi, se revoltă la orice aparentă 

nedreptate, se manifestă zgomotos, le sare ţandăra uşor, 

trec repede de la euforie la revoltă, fac multă gălăgie, 

fără să ţină seama de cei din jur. Toţi străinii întorc 

capul după noi, fără să înţeleagă modul propriu de a ne 

manifesta. Din cauza aceasta, cred că ne asimilează cu 

ţiganii. 

7. Noi, românii – mi-e drag să afirm asta de câte 

ori am prilejul – suntem un neam al Europei care se 

adaptează uşor. Poate asta este şi condiţia supravieţuirii 

noastre ca popor, ca naţiune. Mi-a fost dat să urmăresc 

comportamentul românilor care sunt angajaţi în 

străinătate. Nu-i deosebeşti, dintre nemţi, francezi, 

spanioli, italieni. Când sunt doar între ei, românii îşi dau 

în petec. Însuşim uşor norme de civilizaţie, dar le uităm 

extrem de uşor. 

8. Se vorbeşte mult despre inteligenţa românului şi 

se face caz de ea. Nu s-au făcut măsurători – la 

standarde occidentale – pentru a descoperi cel puţin o 

medie de I.Q care să ne dea satisfacţia inteligenţei 

superioare. Mai degrabă este cultivat acest clişeu. Este, 

probabil, vorba de un mod original al românilor de a se 

„descurca” în anumite situaţii imprevizibile. Nu-mi dau 

seama dacă este o calitate sau un defect. 

9. Unii dintre noi devenim pesimişti, avem impresia 

că suntem cei mai necivilizaţi dintre neamurile Europei. 

Uneori, acestora le este ruşine să intre în contact cu 

116

grupurile de români, de care se fersc. Au şi ei drogaţii 

lor, ceşetorii lor, săracii lor, mizeria lor pe străzi. Mi se 

pare că uneori e doar un lustru de suprafaţă: multă 

lumină, multă vopsea stridentă, multe lucruri urâte la ei 

sunt băgate sub preş. 

10. Poate că aspectul cel mai înfiorător, pentru noi, 

îl constituie acele cadavre ale câinilor, pisicilor, 

animalelor – uneori sălbatice luate de maşinile în viteză 

pe şosele. Noi trecem indiferenţi – fără să luăm în seamă 

ce sursă de îmbolnăviri, de infecţie pot fi – prin 

cauciucurile maşinilor introduse în garaje. De aici şi 

spectacolul oribil pe care l-au oferit românii 

occidentalilor când i-au omorât pe Ceauşeşti fără să-i 

judece. Să fim noi insensibili la această valoare supremă 

care este viaţa, fie ea a unui câine? 

11. Avem obiceiul să ne impunem punctele vedere, 

în grup, cu forţa tăriei vocii, nu cu cea a argumentului. 

Sangvini, nervoşi, fără să ţinem seama că ne privesc şi 

ne „admiră” şi alţii, ne ridicăm „fustele”. Când am 

observat, întoarcem spatele ca să ne ruşinăm, dar este 

prea târziu. Spectacolul s-a terminat. 

12. Ne place sau nu ne place trebuie să 

recunoaştem că suntem „stricători”, în sensul că mulţi 

compatrioţi acţionează şi gândesc în Occident după 

canoanele româneşti. Nu prea facem diferenţa între „a 

lua” şi „a fura”. De câte ori nu auzim: „Ei, a luat şi el 

nişte cireşe, (o găină) ce mare lucru? Să-l condamni 

pentru atât? Dar ăia care fură fabrici cu totul?” N-aş 

117

putea să descifrez cam cum s-ar fi comportat un 

european într-o aşa situaţie. 

13. Noi înşine ne punem în spate, ca români, toate 

defectele posibile, suntem în stare să ni le însuşim şi pe 

cele pe care ni le inventează alţii, cu vădită rea voinţă, 

fără a observa că şi occidentalii au şi ei defecte. Şi ei 

mint, dau spargeri, fură de sting, consumă droguri şi 

câte şi mai câte fac, dar nouă parcă ne place să ne 

culpabilizăm. Ne credem, fără să fim, inferiori. Nu 

demnitatea ne lipseşte, ci educaţia de a ne controla 

defectele, adică un grad decent de civilizaţie. Să 

începem, aici, la noi acasă, toţi, nu la o comandă, ci doar 

să conştientizăm, de mici, de la grădiniţă, din familie, din 

şcoală, pe stradă, pe oriunde ne-am afla... 

IMAGINI ÎN OGLINZI DEFORMATE... 

Eram într-un grup, ce-i drept, mai gălăgios, mai 

temperamental, aşa cum ne place, nouă, românilor, să 

fim, fie când suntem vindicativi, fie când ne simţim bine. 

Pregăteam îmbarcarea în autocar în parcarea de la 

Versailles, în aşteptarea câtorva colegi care, fireşte, 

întârziau negociind câteva mărunţişuri cu nişte negri 

care-şi făceau de treabă în jurul maşinilor. Bineînţeles că 

spuneam şi glume. Ne simţeam foarte bine, eram 

entuziasmaţi de ceea ce văzuserăm în interior: oglinzi, 

tablouri, sculpturi, candelabre, organizare desăvârşită, 

linişte... Ne gândeam dacă ar putea fi evaluate asemenea 

bogăţii, cu ce preţ s-au făcut, ce minte limpede le-a 

comandat. Tocmai admiraserăm grădinile superbe... „De 

118

ce noi nu avem aşa ceva?” „Ba avem şi noi, nu ştiţi să 

priviţi, ia duceţi-vă la Muzeul de Artă, la Bruckental, la 

Curtea de Argeş, la Voroneţ, la Tîrgu Jiu, la Orşova, la 

mănăstirea „Sf. Ana”, nici nu ne dăm seama cât de multe 

comori spirituale avem, dar nu ştim să le punem în 

valoare. Căscăm entuziasmaţi gura la tot ce-i străin, ca şi 

cum la ei ar fi totul perfect, iar noi ne bălăcărim numai în 

zoi, de parcă am fi ultimii în lumea asta. N-avem un pic 

de demnitate...”, tocmai îşi terminase de spus necazul, 

oftând, o colegă de grup, profesoară de franceză din 

Rădăuţi. 

De grupul nostru se apropiase o doamnă cam între 

două vârste care asculta intrigată parcă de ceva, trăgea 

discret cu urechea şi ne privea destul de insistent, încât 

devenirăm chiar bănuitori. Observam că face eforturi să 

înţeleagă ce vorbim. Chiar i-am atras atenţia uşor, cu 

cotul, soţiei mele asupra comportamentului străinei. La 

un moment dat, neputându-se dumiri, a îndrăznit, foarte 

politicos, să ne întrebe într-o franceză aproximativă: „Ce 

dialect al limbii spaniole vorbiţi?” „Româna” i-a răspuns 

unul din grup. „Puah!!!” a exclamat femeia, fluturând o 

mână în sus, întorcându-se cu spatele, părăsindu-ne 

grăbită şi făcând o grimasă în care pusese un imens 

dispreţ. Am rămas înmărmuriţi. 

Probabil că vreunul sau mai mulţi compatrioţi de-ai 

noştri au avut grijă, mai dinainte, cu alt prilej, să ne facă 

reclamă... 

Ţărmurile extrem de întortocheate şi aspre ale 

Greciei, cu puţine plaje de nisip, sunt totuşi o permanentă 

atracţie pentru turiştii români care, deşi nu găsesc aici 

nisipul fierbinte de la Mamaia, de la Eforie sau de la 

119

Neptun, dau de o apă mai caldă, mai curată, mai puţin 

agitată, dar mai ales de multă linişte şi mai multă 

civilizaţie. Grupul nostru stătea tolănit, leneş, pe plaja de 

la Platamonas, cam incomod, ce-i drept, pe nişte 

pietricele care, sincer, la fiecare întoarcere pe prosopul de 

sub tine, îţi făceau nişte „masaje” oarecum usturătoare. Îţi 

găseai o poziţie cât mai convenabilă, cât mai leneşă – 

fiecare cu gândurile lui - sub un soare năucitor, lângă o 

mare fremătândă. Căutai destinderea totală şi chiar o 

găseai. Lăsai în urmă griji, necazuri, problemele de acasă, 

erai cu tine însuţi şi cu Marea Egee care-ţi fredona 

obosită cântecele ei ascunse, trimiţându-ţi infimi stropi ce 

se spărgeau ritmic de vârfurile degetelor leneşe şi de 

pietricelele de sub picioare. 

În depărtare, dădea rotocol după rotocol o barcă 

având la cârmă un bărbat cam la treizeci de ani, însoţit şi, 

bănuiam, admirat de o femeie cu un păr blond, abundent, 

superb, fluturând. O femeie coborâtă parcă din basmele 

noastre...Îl invidiam numai pentru simplul fapt că stă 

lângă o aşa femeie frumoasă. Ce-i drept, nici el nu arăta 

rău, părea muşchiulos, stăpân pe sine, aducea barca până 

aproape de mal, de credeai că acum intră pe plajă. 

Motorul făcea un zgomot destul de puternic, apoi se 

îndepărta, barca se zărea doar ca un mic punct, de aveai 

impresia că s-au pierdut în imensitatea mării. Reveneau 

apoi, spre satisfacţia noastră, reluau cercurile, la început, 

parcă în jurul unui punct fix, apoi din ce în ce mai largi, 

provocând voit un joc al admiraţiilor, cu nişte spectatori 

de ocazie. Probabil îşi dădeau seama că-i urmărim după 

poziţia capetelor noastre întoarse, învârtindu-se tot 

rotocol după barcă. 

120

După un timp, s-au plictisit de joc şi de atâta 

admiraţie a unor spectatori ad-hoc, au mai ieşit de câteva 

ori în larg, au revenit, probabil satisfăcuţi şi obosiţi, 

bărbatul a redus viteza, apropia barca în rotocoale din ce 

în ce mai mici de ţărm, a îndreptat-o, precaut, cu motorul 

la relanti, spre plaja îngustă, doar de vreo câţiva metri de 

nisip, unde nivelul apei era destul de mic. Mai avea o 

infimă porţiune până la mal, dar barca s-a împotmolit, cu 

toate eforturile bărbatului care ambala, acum nervos, la 

maximum, motorul, pentru a trece de un prag de nisip şi 

pietriş. După vreo cinci minute de încercări eşuate, 

situaţia devenise stânjenitoare. Femeia nu era îmbrăcată 

pentru plajă sau pentru a trece prin apă, bărbatul nu putea 

părăsi cârma şi motorul. I-a explicat ceva femeii, a 

coborât să împingă singur. S-a făcut de râs, căci barca era 

grea, nici vorbă să înainteze, deşi femeia neştiutoare 

încerca să ambaleze încât, la un moment dat, s-au auzit 

nişte pârâituri, de credeai că o să explodeze motorul. Era 

destul de multă lume pe plajă, dar nimeni nu s-a sinchisit. 

Ai noştri au sesizat dificultatea şi, din priviri, s-au înţeles 

să le dea o mână de ajutor, adică să împingă barca din 

spate, intrând în apă, mai sus puţin de genunchi. Desigur 

că totul s-a rezolvat repede, un simplu „hei-rup”, o 

zvâcnitură, şi barca s-a înfipt în plajă. Bărbatul a ajutat-o 

politicos pe doamnă să coboare, cu un zâmbat victorios 

pe buze, apoi împreună, fără să schiţeze măcar vreo urmă 

de mulţumire, mi s-au părut chiar aroganţi, s-au îndreptat 

spre primul restaurant din apropiere. 

„Mă, dar grecii ăştia n-au nici un pic de bun simţ! 

Nu s-au lăsat şi ei la noi c-o ladă de bere pe căldura asta!” 

„Te-au rugat ei să-i ajuţi?” am auzit replica ghidului, care 

urmărise toată întâmplarea fără să intervină. „A fost 

121

plăcerea ta, el consideră că n-are nicio obligaţie, din 

moment ce ai luat iniţiativa singur! Te-ai dus, pur şi 

simplu, să-l ajuţi sau pentru recompensă? Puteai să 

negociezi cu el, nu se supăra.” 

Departe de ţară, ai noştri uitaseră că ingratitudinea 

este răsplata generozităţii... 

Masă festivă, de adio, cum se obişnuieşte, la un 

restaurant din Berlin, oferită de firma germană turiştior 

din grupul nostru, care urmau să părăsească a doua zi 

Germania. Atmosferă destinsă. Interior arhiplin. Ţigări 

aprinse, mult fum. La fiecare masă câte un fel de felinar 

roşu care dădea localului o atmosferă de sărbătoare, de 

intimitate...Vin sau bere pe masă, la dorinţă şi la 

discreţie. Cât poate să bea un om? 

Mai observăm că la fiecare masă este un telefon. 

„Chiar îl putem folosi?” a întrebat, curios, cineva din 

grup. „Numai în local, are circuit închis. Poţi suna la 

orice masă vrei, să inviţi la dans pe oricine vrei. Regula 

nescrisă, dar cunoscută de obişnuiţii localului, este să nu 

refuzi. Nu te bruschează nimeni.” Noi, românii, eram 

oaspeţi, desigur în loje speciale, la etaj, de unde aveam 

perspectiva asupra întregului local. Chiar urmăream 

comportamentul a două nemţoaice. Vedem pe una dintre 

ele că sună, iar cealaltă chicoteşte lângă ea, ambele cu 

privirile întoarse spre doi bărbaţi de la o masă mai 

îndepărtată pe care se adunaseră destul de multe sticle 

goale. S-au înţeles la telefon. I-au invitat la dans. Când 

s-au ridicat bărbaţii să le răspundă invitaţiilor, atunci 

şi-au dat seama că se clătinau binişor. Femeile, 

răbdătoare, rezistau eroic în dans cu ei beţi, mai mult 

sprijinindu-i pe umeri decât dansând. 

122

Doi de la noi din grup, şi-au zis să profite de eşecul 

nemţoaicelor şi să le ia locul la dans bărbaţilor care 

aveau deja capetele pe masă, căzuţi la datorie. Femeile, 

dornice de dans, poate şi de-o aventură, victime sigure! 

Dau telefoanele de rigoare într-o germană aproximativă. 

„Ja! Ja” s-a auzit răspunsul. Se pregătesc, se duc să le 

invite. Fac, elegant, reverenţe, ca băieţii bine crescuţi. 

Ele descoperă repede că nu sunt de-ai lor. „Sunteţi 

români?”, au întrebat într-o engleză stâlcită. „Ja! Ja!” 

răspund ei mândri şi bucuroşi. „Nein. „Ceauşescu... Bum! 

Bum! Sălbatici!” şi le-au întors spatele ieşind din 

restaurant. Aşa era regula nescrisă a localului. Cine 

refuza la dans, trebuia să-l părăsească. Nemţoaicele au 

respectat-o. Aventurierii noştri au rămas cu gura căscată 

şi la gest, şi la replică... 

N-am găsit explicaţii nici astăzi gestului lor. Era un 

reproş însoţit de dispreţ, că l-am omorât pe Ceauşescu? Şi 

noi credeam, în decembrie 1989, că eram atunci vitejii 

Europei!...Unii ne admirau, alţii ne manipulau, noi 

făceam revoluţie la televizor, alţii făceau planuri pentru 

România pentru o sută de ani... Ne regăsiserăm 

demnitatea... pentru câteva zile... 

Ne aflam, după o zi extenuantă de excursie (voiam 

să zic alergătură, căci aveam o „ghiduşă” plină de 

energie, care ne „împăna”, pur şi simplu, cu informaţii de 

tot felul), aproape de Hradul din Praga, un oraş care, din 

multe privinţe, rivalizează cu Viena. Grupul umblase 

toată ziua pe o căldură de care şi cehii se minunau. Eram 

frânţi. Eram aproape de piaţa centrală a oraşului. Noapte. 

Lumini. Strălucire. Imensitate. Alături, Vltava 

zgomotoasă, pe care tocmai făcuserăm o croazieră, se 

123

ăzboia cu digurile, sărind din trepte în trepte. Fie vorba 

între noi, căci nimic nu se compară cu o croazieră pe 

Dunăre, la Budapesta. Ce-i al lor, e al lor, mare lucru 

n-au făcut: au luminat malurile şi podurile de peste 

fluviu, au luat turiştii pe vase, le-au pus un ghid care să le 

cânte cât mai bine frumuseţile şi istoria de un mileniu a 

Ungariei, le-au dat să mănânce bine, apoi le-au luat 

patruzeci de euro, de te fac să oftezi că nu suntem şi noi 

ca ei, vreau să zic negustori. Parcă mă şi vedeam în 

România peste vreo zece ani, când, în sfârşit, se va 

finaliza canalul Dunăre – Bucureşti, pe Argeş, plutind pe 

un vas de croazieră spre Giurgiu, apoi pe Dunăre în sus 

sau în jos, spre Deltă sau spre Viena...Avem nevoie să 

mai şi visăm, speranţa e un vis cu ochii deschişi... 

„Ce-ar fi să ne tragem sufletul într-un restaurant? 

Aţi văzut ce multe sunt?” „Şi nici preţurile nu par chiar 

aşa de piperate”, propune ghida, care mai trecuse pe 

acolo, după modul familiar în care o salutase un chelner. 

Intrăm. Ne hotărâm repede la o friptură, nişte cârnaţi 

praghezi cu mult muştar. La băutură, părerile au fost 

împărţite: unii au propus bere, alţii vin. „Sec!”, a conchis 

cineva. „Două sticle” a comandat până să se dumirească 

ceilalţi. Şi apă. Ospătarul aduce sticlele. Le desface. Pune 

apa în pahare separat. Dau să gust. Apă chioară. Acelaşi 

lucru îl constată şi vecinul meu care se arată mai 

cunoscător într-ale limbii cehe, amintindu-şi că seamănă 

cu rusa: „Mineralnaia voda.”, cere ospătarului, care 

tocmai luase comanda la aproape întreg grupul. „Net” – i 

se răspunde prompt. „Pacemu?” – sună imediat întrebarea 

cunoscătorului. Şi deodată, într-o română aproximativă, 

ne lasă perplecşi: „Mineralnaia voda est doctor. Noi net 

vindem vin cu medicament. Voi, rumânii, popor unic, 

124

şpriţ, vreau sa zic vin cu apă dlea economia. Voi – săraci, 

zgârciţi, multa galagia, vorba multa.” „De unde ştii 

româneşte?” „Ia barman vagon-restaurant Praha- 

Bucarest.” 

„Hai, mă să plecăm în altă parte!” propune supărat 

unul din grup. „Ăştia îşi bat joc. Noi vrem să le facem 

consumaţie, ei ne fac teorie. Sunt mai săraci ca noi, n-au 

nici măcar apă minerală, deşi Karlovy Vary e la vreo 

cincizeci de km de aici!” „E mai bună a noastră, mai ales 

cea de Covasna, bei cu ea un butoi, fără să ai nimic.” 

„Care a noastră? Tocmai am auzit că apele minerale 

româneşti au fost concesionate pentru o sută de ani”, îi dă 

cineva replica. „Dacă le mai aveam, făceam schimb cu 

arabii, ne dădeau petrol, ieşeam şi-n câştig, că-i mai 

scumpă apa...” 

Prin 1988 m-am înscris într-o excursie în Uniunea 

Sovietică, unde urma să petrecem Revelionul la un hotel 

luxos, renumit, „Jemciujina”(Perla). Am zburat, mai 

întâi, cu avionul la Moscova. E ceva să vezi acest oraş 

acoperit de zăpadă! Curios, nu ştiu ce făceau ruşii, că 

zăpada era adunată, noaptea, de pe străzi, pe trotuare era 

doar zăpadă proaspăt căzută. Erau cam -15 grade Celsius, 

iar ei măncau îngheţată cu o poftă care mi se face şi 

acum! Niciun ins zgribulit, erau în elementul lor. Am 

decolat spre Soci, am găsit acolo o vreme primăvăratică, 

după ce am tras o spaimă nebună atunci când am trecut 

deasupra Stalingradului (azi Volgograd), când avionul a 

avut o cădere de vreo câteva sute de metri în gol. Tocmai 

venise speriată stewardesa să ne explice cum să ne 

punem centurile de salvare. Cum noi nu prea ştiam 

ruseşte, iar ea era pe o linie internă... Norocul nostru că a 

125

dat Dumnezeu de s-a redresat avionul, altfel oasele 

noastre s-ar fi suprapus, într-o îmbrăţişare istorică, cu 

cele ale ostaşilor români morţi în teribila iarnă a lui 1942, 

în marea încercuire de la Cotul Donului, unde zac şi 

acum în pământ străin optsprezece flăcăi din satul meu. 

Nimeni n-a mişcat un deget, în aproape şaptezeci de ani, 

să-i caute, măcar să le ridice o cruce, să le pună o 

lumânare... Am înţeles că abia acum statul român 

încearcă ceva... 

Aşadar, auzisem de la alţi concetăţeni că şi în anii 

anteriori fuseseră foarte reuşite astfel de revelioane. Şi 

acum părea că se va întâmpla la fel. Sala de recepţie – 

uriaşă. În centru, pe un podium – orchestra. Dispuse 

radial, grupuri de câte treizeci din toate ţările socialiste: 

unguri, cehi, bulgari, polonezi, nemţi, cubanezi, 

vietnamezi ce mai, toate rasele socialiste. Petrecerea - în 

toi. Muzică antrenantă, bună. Mâncare şi mai bună. 

Băutură pe întrecute. Cântece. Veselie. Fiecare îşi cânta, 

în legea lui, cântecele naţionale, bineînţeles, pe rând, ne 

respectam. Toţi dădeam, cum puteam, ce aveam mai bun. 

Înceta un grup, continua altul, spontan, fără vreo regie 

specială. Pur şi simplu, ne simţeam bine. Am sărbătorit 

trecerea dintre ani de vreo trei ori: după ora Moscovei, 

apoi după ora Europei Centrale şi a Europei Occidentale. 

Toţi destupam, din oră în oră, pentru ceilalţi socialişti, 

sticle de şampanie, într-o veselie generală. Polonezii au 

luat-o primii pe ulei. Umblau cu sticlele de vodcă în 

mână, cu mânecile suflecate, de la grup la grup, strigând 

răguşit, cu ochii holbaţi: „Salidarnoşci! Salidarnoşci!” 

Cuvintele acestea, cunoscute de noi de la „Europa liberă” 

începuseră, ca nişte scântei, să aţâţe ditamai salonul. Din 

grup în grup se auzea, la început timid, strigătul lor, 

126

epetat pe mai toate limbile din salon. Noi, românii, n-am 

realizat deocamdată, ce se întâmplă, tocmai acopeream 

strigătele răzleţe din salon din tot sufletul cu un cântec 

de-al lui Benone Sinulescu: „Şi-ai Buzău, Buzău.” În 

euforia aceea, n-am de lucru şi strig cât pot, alături de un 

polonez care tocmai intona, cu năduf, lângă mine, un 

cântec despre solidaritatea lor, punând la gură o sticlă de 

vodcă „Stalicinaia.” Într-o clipă, nu mi-am dat seama din 

ce direcţie a venit, am auzit o pocnitură puternică. 

Instinctiv m-am ferit şi am întors capul. Printre capul 

meu şi al polonezului ceva a trecut cu un vâjâit ca de 

glonţ şi a făcut o adâncitură rotundă în peretele din spate. 

M-am aplecat urmărind rostogolirea obiectului. Era o 

bilă, un fel de rulment cam de un centimetru în diametru. 

Un tremur mi s-a instalat în tot corpul când am realizat 

prin ce pericol am trecut. M-am lăsat în jos, intuind că 

vor mai veni şi alte ghiulele care-l vizau pe polonez căci, 

după câteva clipe, l-am auzit urlând de durere, apoi cu o 

bufnitură trupul căzând. Cam în acelaş timp, luminile 

s-au stins instantaneu, orchestra şi-a încetat programul. 

Într-un întuneric beznă auzeam comenzi repezite pe 

ruseşte, iar în braţe, la lumina unei lanterne, ne erau puse, 

folmotocite, hainele de la garderobă. La uşă ne aşteptau 

nişte inşi cu sacoşe cu sticlele şi cu mâncarea 

neconsumată. Ne-am strecurat cum am putut spre camere. 

La intrarea în lift, cineva şoptea fiecărui grup, într-o 

românească perfectă: „Aveţi grijă ce vorbiţi, să nu cumva 

să se audă, că s-ar putea să cădeţi din trenul Moscova – 

Bucureşti.” 

Atunci, am ajuns cu toţii, cu bine în ţară, în afară de 

o tânără care şi-a provocat, deliberat, un avort pe când 

eram la Baku. A fost internată într-un spital din Moscova, 

127

iar după câteva zile, a ajuns în ţară, sănătoasă. A fost cea 

mai câştigată din tot grupul: a scăpat şi de copil, s-a ales 

şi cu excursia, n-a luat-o nici procuratura la întrebări de 

avort, nici de incidentul de la Soci. Nici pe noi. Nu cred 

că-i timpul trecut, căci iată, am vorbit...după douăzeci de 

ani... 

Despre două întâmplări, oarecum banale, pe care 

noi nici nu le mai băgăm în seamă, petrecute la intervale 

destul de mari de timp, aş mai dori să povestesc, căci 

semnificaţiile lor au devenit cotidiene, intrând în sfera 

normalului. 

Treceam cu maşina un pasaj de cale ferată, în 

dreptul unui cartier de ţigani. O maşină străină oprită pe 

margine, iar un bărbat, cu multe aparate atârnate de gât, 

tot fotografia. Nu mi s-a părut ceva extraordinar. Erau şi 

căsuţe cu turnuleţe, aşa cum îşi fac ei, amintindu-şi de 

India, dar şi multe modeste, fără garduri, cu uşi ieşind 

direct în stradă, având în faţă nişte câini tolăniţi în praf. 

Undeva nişte copii, mai mult dezbrăcaţi, se hârjoneau pe 

un teren viran, iar mai la stânga, un tomberon de gunoaie 

peste care stătea atârnat un ins ce tot alegea mâncare 

pentru nişte purcei. 

„N-au, domnule, frânghii de rufe! Ăştia cumpără 

îmbrăcămintea şi o schimbă când o murdăresc cumpărând 

alta”, exclamă insul într-un târziu, sătul de atâtea 

fotografii. 

O alta, cu mulţi ani în urmă, înainte de’89, pe 

timpul Împuşcatului. Grupul nostru de turişti urma să se 

îmbarce într-o jumătate de oră pe aeroportul Otopeni, cu 

destinaţia Moscova, trece de vamă şi aşteaptă pe nişte 

128

fotolii învechite, alături de mulţi alţi turişti străini, pe o 

căldură năucitoare de iulie, îmbarcarea în avion. 

Râvneam la bunătăţile care-mi zâmbeau împreună cu 

vânzătoarele din shopurile dimprejur. Ne atrăgeau nişte 

ţigări străine, o aromă de cafea din pungile de pe rafturi, 

nişte ciocolată amăruie, nemţească, cutii de cacao, 

conserve. Cel mai mult ne făceau cu ochiul sticlele 

brumate de Pepsi, dar înghiţeam în sec, n-aveam valută. 

Tot înghiţînd în sec, nu mai zic de foame, ci de sete, 

căci aşteptarea se prelungea, în spatele unui chioşc din 

stânga mea, aud nişte bufnituri, apoi ceva care cade 

zdrăngănind într-o albie. Bag apoi de seamă că din 

spatele tejghelei se ridică un zdrahon de femeie 

transpirată, cam de vreo sută sută de kg, cu şuncile-i de 

pe şolduri înfăşurate într-o bluză galbenă, având în mâna 

stângă bucăţi de gheaţă tăiate cu o toporişcă dintr-un 

calup uriaş pe care i-l adusese pe un cărucior, un ins 

într-o uniformă albastră - pestriţă. Femeia îşi şterse cu 

dosul palmei fruntea transpirată, trase pe tejghea câteva 

zeci de sticle de Cico (băutura răcoritoare naţională!) şi 

nişte pahare înalte. Tacticoasă, privi superior peste sala în 

care începuseră să se foiască pasagerii, turnă sucul galben 

în pahare, luă o bucată de gheaţă în podul palmei stângi, 

o izbi cu ciocanul fărâmând-o, apoi o aruncă în pahare şi, 

concentrată, înălţând ochii spre coada care deja se 

formase, comandă mecanic: „La rând, vă rog! E Cico 

pentru toată lumea! Nu vă grăbiţi!” Cineva din sală, tot 

cu vreo două-trei aparate de fotografiat atârnate de gât 

pâlpâia neîntrerupt fleşurile cu obiectivul îndreptat spre 

vânzătoarea cu palma plină de cuburi de gheaţă şi de 

transpiraţie, aruncându-le în pahar, radioasă. 

129

Mai târziu am aflat că cele două fotografii au făcut 

înconjurul lumii într-un mare cotidian occidental, cu un 

comentariu care nu ne măguleşte. 

„Normalul” nostru devenise, cum era şi firesc, 

„anormalul” lor. Nu ei au creat şocul, doar l-au căutat. 

Prima ieşire în Occident după Revoluţie (sau ce-o fi 

fost ea!) – Austria, visul tuturor românilor pe atunci, 

poartă spre Europa. Un român – argeşean - profesor de 

istorie – stabilit cu mulţi ani în urmă în Viena, din motive 

doar de el ştiute, încearcă să încropească o afacere în 

turism cu românii din ţară. Are nişte colaboratori în 

Bucureşti, ei adună lotul de excursionişti. Era pe vremea 

când erau obligatorii vizele de la ambasadă. Pentru 

familia mea, n-a fost vreo problemă: profesori în jur de 

patruzeci de ani, fără gânduri de fugă în Occident. 

Multora le-a fost refuzată viza, pe diverse motive doar de 

ei ştiute, probabil bănuiţi că ar vrea să „rămână.” Oricum, 

rămăseserăm doar vreo douăzeci şi cinci din patruzeci de 

solicitanţi. Cam puţini, cam la limită. Până la urmă, 

autobuzul primeşte undă verde. Ne urcăm. Vreo doi tineri 

„dubioşi”, numai cu borsetele. „Ăstia, cum vor ajunge în 

Viena, direcţia Italia”, fac eu prinsoare cu soţia. „Dacă nu 

erau ei, nu mergeam nici noi, cu ei s-a făcut numărul 

minim, să zicem mersi că le-a fost aprobată viza.” Noi, cu 

geamantane, cu sacoşe cu mâncare, apă minerală, 

caşcaval, salam de Sibiu, pateuri, ceaiuri, conserve. 

Firma nu-ţi asigura decât micul dejun. Cam umilitor să 

mănânci prânzul, ferindu-te unul de altul, pe o canapea 

într-un parc. Să cumperi valută în România şi s-o cheltui 

în Austria, unde preţurile erau total prohibite pentru noi, 

cam greu. Intrările la muzee, la fel de scumpe. Nu ne 

130

permiteam să ratăm, doar făceam turism cultural într-o 

ţară civilizată. Pe drum, mai descoperim între noi o 

familie de dubioşi, de-adevăratelea: o mamă cu doi copii 

– băiat şi fată - elevi de liceu, cam doi Goe mai mari, în 

alt secol, şi-n altă ţară. Au jucat toţi – de la început şi 

până la sfârşit rolul eternilor întârziaţi la program. Nici 

nemţii, cât sunt ei de punctuali, n-au scos-o cu ei la capăt. 

Apoi, cheltuiau dolarii – pe atunci monedă forte în lume - 

cam cum cheltui eu leii vechi astăzi. Când băgau mâna în 

buzunar, scoteau numai folmotoace. Nu cred că ştiau 

decât aproximativ cam câţi bani aveau la ei. Îi cheltuiau 

pe te miri ce. La un moment dat, băiatul mi-a cerut 

părerea, într-un magazin cinegetic, în legătură cu un cuţit 

de vânătoare pe care şi-l dorea – costa aproape o sută de 

dolari, adică suma pe care îmi propusesem eu s-o cheltui 

în toată excursia. L-am ajutat să se hotărască. „Ce faci cu 

el?” „Aşa, să-l am.” 

Dar m-am luat cu vorba, era cât pe ce să-i fac eroii 

acestei întâmplări, când eu despre Grintzing vreau să 

povestesc. Cine n-a trecut prin Viena şi nu l-a vizitat, ori 

că n-a auzit, ori se va duce altădată. Ce-i Grintzingul? O 

stradă şerpuitoare, altădată un sat la marginea oraşului, 

urcând domol pe una dintre multele coline. Nu-i o stradă 

ca oricare alta. Dacă te nimereşti în ea în week-end, 

spectacolul este şi mai reuşit. Dar în ce constă 

spectacolul? De la intrarea pe stradă şi până la capătul ei, 

adică vreun km şi mai bine, sunt numai restaurante cu 

specific local, vienez, dar mai ales al casei. Toate cu 

porţile deschise, cu mici grădiniţe, cu mici terase, o 

abundenţă de produse, cu toalete cu senzori, sclipind de 

curăţenie, cu preţuri care mai de care mai ieftine, mai ales 

cu muzicanţi, cu orchestre care se întreceau, expuneri de 

131

produse cât mai atractive. Ce mai vorbă?, cum zice 

românul. O sărbătoare! Mult timp ne-a luat să ne 

hotărâm, întreg grupul, asupra unui restaurant care să ne 

satisfacă din toate privinţele: şi preţuri accesibile, şi 

ambient, şi muzică, şi servire exemplară. Ascultam noi 

muzica, priveam muzicanţii şi nu ne venea să credem. 

„Mă, ăştia sunt baloacheşi de-ai noştri”, îmi atrage atenţia 

un prieten. Parcă. „Ia să-i studiem mai bine.” Cântau cu 

foc ţiganii, adică îşi făceau meseria ca la carte. Mai 

scăpau şi câte o melodie românească din când în când. 

Aşa ne-am şi împrietenit cu ei, ne mai acceptau şi câte o 

comandă de-a noastră, bineînţeles contra unei sume. Au 

atras cu muzica lor – aveau o vioară, un acordeon, un 

ţambal, un contrabas. Ţambalul făcea toţi banii. Intră un 

grup de japoneze, dă să iasă, se opresc, văd ţambalul, îl 

admiră. Rămân. Comandă. Consumă. Fac fotografii. Îşi 

toarnă destul de des în pahare. Văd exemplul nostru cu 

ciubucul, nu se dau în lături, ne întrec, aveau bani mai 

mulţi. Se simt minunat. Ieşim noi la dans, la o horă. Ies şi 

ele. Comandăm o braşoveancă. Se prind lângă noi. 

Începem să comunicăm strângându-ne mai puternic în 

braţe sau de mâini. Se încălzesc ţiganii. Intră şi unii 

dintre ei în joc. Cântă numai ţambalagiul. Ceilalţi joacă în 

cercul nostru. Japonezele în culmea fericirii. Dăm să le 

spunem că muzicanţii sunt ţigani. Înţelegem că vor să ştie 

noi ce suntem. Zicem: români. Ele, nu: voi – ţigani. 

Rămânem perplecşi. „Mă, ce tot zic astea, ne cam 

confundă voit cu ţiganii noştri!”. „Stai liniştit, ne-au 

văzut la fel de veseli şi de exuberanţi ca ei. Crezi că le 

interesează să facă vreo diferenţă?”, comentează el în 

continuare, în timp ce un ţigan strângea în braţe, în 

culmea fericirii, o japoneză căreia se vedea de departe că 

132

nu-i este indiferent. Se retrăseseră undeva mai la 

întuneric. Duceau tratative destul de fierbinţi... 

Un imperceptibil sunet de fluier, sau ce-o fi fost nu 

ştiu, a trecut ca un fior printre japoneze, trezindu-le la 

realitate şi din aburii plăcerilor de-o seară. Au plătit în 

grabă, ca şi cum ar fi intrat, la o comandă magică, într-o 

transă, îndreptându-se, parcă împiedicate, spre autocare. 

După câteva minute, cele cinci autocare cu turiste 

japoneze coborau Grintzingul, iar în urma lor, parcă 

cineva a dat un ordin scurt, să tacă toate muzicile, în timp 

ce uruitul motoarelor se auzea tot mai îndepărtat, ca un 

vis pe care-l trăiesc şi astăzi... 

„- Vine franţuzoaica! Vine franţuzoaica!” Se auzeau 

voci şoptite şi emoţionate ale elevilor pe culoar, dar şi ale 

profesorilor în cancelarie. „Ştii ceva despre ea? Ce 

facultate are? De cine e trimisă? Este căsătorită? Ştie 

cineva cum arată?” Erau întrebări care îl ţinteau pe 

director, dar mai ales pe viitoarele colege ale ei, 

profesoarele de limba franceză din liceu. 

Nimeni nu ştia mai nimic, aşa că amânau suspansul 

pentru momentul când va sosi: vineri, zece octombrie, la 

trenul de 16,30. Un comunicat de la Inspectoratul Şcolar 

anunţase oficial că se derulează un proiect, pentru şase 

luni, cu o agenţie nonguvernamentală franceză, prin 

intermediul ambasadei Franţei, potrivit căreia, mai mulţi 

instructori francezi vor fi trimişi în România pentru 

contacte mai strânse, pentru familiarizarea elevilor 

români şi a profesorilor cu limba franceză pronunţată de 

vorbitori nativi. Pe de altă parte, viza şi introducerea unor 

metode active, participative, eficiente, pentru înlesnirea 

învăţării limbii franceze. Ba, s-a auzit, în ultima clipă că, 

133

peste o săptămână, va veni şi soţul ei, un instructor de 

judo şi carate, american de origine. 

N-am fost de faţă, dar nici n-am putut să aflu prea 

multe despre momentul sosirii, despre primire, despre 

primele impresii ale ei şi ale elevilor. Era pentru toţi o 

curiozitate, niciunul dintre elevi nu mai discutase direct, 

faţă în faţă, cu o franţuzoaică. Am întâlnit-o ceva mai 

târziu, întâmplător, pe stradă, într-un grup de adolescenţi, 

destul de bine dispuşi. Mi-au făcut cunoştinţă. Veneau de 

la stadion, unde asistaseră la un meci de fotbal al echipei 

locale, apoi făcuseră şi nişte alergări. Urmăream 

comentariile lor însufleţite în franceză cu Helene, aşa o 

chema. Era o tânără cam la douăzeci şi cinci de ani, 

bucălată, plinuţă, şatenă, uşor cârlionţată, cu nişte ochi vii 

pe care permanent îi întorcea în toate părţile, de parcă ar 

fi vrut să ştie cât mai multe, să fie amabilă cu toţi. Se 

vedea că o stânjenea gălăgia din juru-i, nu prea ştia cum 

să-i potolească, atunci când vorbeau toţi odată. Nu părea 

speriată, din contră, era calmă, încrezătoare, deschisă. 

Cunoştea bine comportamentul adolescenţilor, se 

acomodase cu ei, se simţea bine între ei. Altădată am 

descoperit-o în piaţă. Era vegetariană. Nişte negustori se 

prinseseră că-i străină şi-i cereau preţul dublu pe 

zarzavaturi. Cred că şi ea observase că-i vânată astfel, 

căci începuse să urmărească mai întâi preţurile, apoi 

cumpăra. Altădată mi s-a destăinuit că n-avea decât o 

indemnizaţie destul de modestă, un salariu minim – de 

profesor începător român. Venise aici din dorinţa de a 

cunoaşte mai multe despre ţara noastră, dar mai ales, din 

entuziasm. Voia altceva în viaţa ei. Se vedea cât colo că 

nu era pretenţioasă. Nici la mâncare, mai ales la 

îmbrăcăminte. Pentru o franţuzoaică, umbla neglijent. 

134

Locuia la internatul liceului. I-a venit între timp şi soţul, 

un american paşnic de prin Detroit care, neavând ce face, 

s-a apucat să le predea, neremunerat, judo unei grupe de 

elevi entuziaşti. Aflaserăm că nici nu-i profesoară, în 

înţelesul pe care i-l dăm noi aici termenului, ne spunea 

mereu că-i instructor. Întrebată ce va face când se va 

întoarce în Franţa, ne-a stupefiat: „Voi împleti artizanat 

împreună cu părinţii mei pensionari, într-o zonă turistică, 

pe coasta Atlanticului. Voi câştiga suficient pentru un 

timp, apoi voi pleca în America.” De-abia mai târziu, 

când capitalismul a început să prindă rădăcini şi la noi, 

am înţeles cât de mult suntem noi legaţi de o singură 

meserie şi de o diplomă... 

Pe la clase nu prea ştiu ce făcea, cred că multe 

proiecte tematice, împreună cu profesoarele noastre. 

Evita să intre în cancelarie. Îşi făcea totdeauna de lucru în 

pauze, cu elevii. Părea foarte activă. Se străduia cu tot 

dinadinsul să înveţe limba română. Avea un fel al ei, 

oarecum şăgalnic, de a urmări, dar mai ales de a pronunţa 

cât mai corect cuvintele, repetând de mai multe ori, până 

considera că e bine. Mai şi nota unde i se părea că nu-i 

sigură. „Cum ţi se pare limba română?” „Dificilă ca şi 

voi!” Am rămas cu gura căscată, dar am trecut peste 

observaţie. Ştiam că toată lumea se străduia să-i facă 

şederea cât mai plăcută aici. Ceva mai târziu am aflat că 

în week-end, din două în două săptămâni, pleca prin ţară, 

în diverse colţuri ale României împreună cu o altă colegă, 

repartizată la Craiova. Se întâlneau la Bucureşti, apoi o 

luau fie spre nordul Moldovei, fie spre Herculane, 

Orşova, fie spre Constanţa. Oricum aveau mai dinainte 

repere bine stabilite. 

135

La un moment dat, mi-a dat prin cap să-i duc, pe ea 

şi pe american pe Valea Buzăului: Tabăra de Sculptură de 

la Măgura, Vulcanii Noroioşi, Muzeul Chihlimbarului 

din comuna mea natală, Colţi, Vestigiile rupestre de la 

Aluniş. Obositor. Cam mult pentru o singură zi. S-au 

minunat. Au fotografiat. Ne-am oprit în casele ţăranilor 

de la munte, le-au făcut mici cadouri. Am poposit apoi la 

un restaurant, la Măgura. N-am cheltuit prea mult: au luat 

salate şi câteva frunze de ceapă, ridichi... Am trecut apoi 

pe la o rudă. Era aproape de Crăciun. S-a întâmplat să 

taie porcul. Tocmai îl pârleau. „Interesant”, mi-am zis. O 

să vadă tot ritualul sacrificării porcului. O experienţă 

pentru ei de neuitat. Se tot mirau cum îl pârleau. Au 

refuzat şoriciul, au făcut ochii mari când ne-au văzut cu 

câtă plăcere îl mâncam, cum întingeam în sare... 

Se apropiau de sfârşit cele şase luni de contract. 

Helene făcuse foarte multe progrese în învăţarea limbii 

române. O „rupea” binişor. Era chiar simpatică cum ne 

urmărea, ca un surdomut, pe buze, cum pronunţam. Ne 

ruga doar să vorbim mai rar. 

Întâmplător am dat peste un carnet - jurnal al ei. Îl 

uitase într-un sertar. Regret şi acum că l-am deschis. Am 

fost indiscret. Impresiile despre excursia pe care i-am 

oferit-o pe Valea Buzăului şi le notase în româneşte, 

probabil să-şi perfecţioneze limba: „Românii omoară 

porcul în chinuri groaznice băgându-i un cuţit lung în gât, 

în timp ce alţii îl ţin bine cu frânghii. Sare mult sânge în 

toate părţile. Apoi îl frig şi îi mănâncă pielea cu sare. 

Sauvages. (sălbatici).” 

S-a apropiat plecarea, aproape de Paşte. Ea – în 

Franţa; El – în America. Le-am dus câte un cadou 

simbolic. „Când vă veţi mai întâlni?” i-am întrebat. 

136

„Peste câteva luni, ori în Franţa, ori în America”, mi-a 

răspuns bărbatul. „Şi familie, copii?...” Au ridicat din 

umeri. O ultimă întrebare, de data aceasta pentru Helene: 

„Vei mai dori să revii în România?” „Jamais” a răspuns 

fără ezitare. 

Nu am întrebat-o de ce. Era inutil. Acest 

„niciodată” mi-a reconfirmat convingerea că e nevoie de 

timp, de efort şi de compromisuri morale să ne înţeleagă 

şi alţii. Noi le dăm francezilor sufletul şi admiraţia 

noastră, iar ei ne înapoiază dispreţul şi aroganţa lor. Noi, 

naivi, îi luăm de neamuri, iar ei ne iau de sălbatici. Ce-ar 

fi zis, în sinea lor, francezii de rând când, cu sânge rece, 

într-o judecată sumară, l-am omorât pe Ceauşescu, de 

Crăciun? Ce-or mai fi zicând francezii acum, după 

douăzeci de ani, bineînţeles, cine-şi mai aduce aminte, de 

românii care ar fi făcut o Revoluţie transmisă în direct în 

lumea întreagă pe posturile de televiziune, şi în care au 

murit mai bine de o mie două sute de oameni - cărora le 

zic eroi - dar nu s-a putut afla nici până astăzi cine a tras 

în ei? „Sălbatici?” Englezii, mai pragmatici şi mai direcţi, 

prin intermediul unui compatriot de-al nostru, au 

inventat un sinonim: „Stupid people.” Ni le ducem cu 

noi, precum cocoşatul cocoaşa. 

Dar, dacă ai norocul să vezi Parisul noaptea de la 

ultimul etaj al turnului Eifel, cu tot regretul, parcă-ţi vine 

să le dai dreptate... 

137

GÂNDURI CU INIMA STRÂNSĂ... 

Pe Ceauşescu - pe care istoria îl va judeca - eu 

personal nu-l pot condamna (nu neapărat la moarte) decât 

pentru două lucruri: ne-a vândut, pe sub mână, la nemţi, 

saşii şi şvabii (elemente indespensabile de civilizaţie, de 

colaborare şi de echilibru etnic în Ardealul permanent şi 

discret revendicat) şi a înmulţit într-un mod nenatural 

rromii, în urma faimoaselor decrete de prin 1970, potrivit 

cărora fiecare familie era obligatoriu să aibă cel puţin trei 

copii (ulterior patru). Cei care n-aveau, dintr-un motiv 

sau altul, plăteau un impozit mai mare. Româncele nu 

s-au conformat, au murit cu miile în avorturi stupide, dar 

minoritatea noastră cea mai prolifică a devenit şi mai 

numeroasă. Acum vânzolesc Europa în numele nostru, 

dar tot în patria aceasta vin. Construiesc castele, sate, 

oraşe, au maşini luxoase, mulţi sunt şocant de bine 

138

îmbrăcaţi, dar nevestele lor tot n-au renunţat la 

tradiţionalii papuci, îşi trimit copiii la şcoală, unii dintre 

ei îşi iau chiar şi permise de conducere auto, deşi mulţi 

citesc cu greu, dar conduc bine. Nimeni nu ştie cu ce 

bani. Oricum, progresează, au energie, au simţul 

afacerilor, multe dubioase, dar nu-i poţi dovedi, cumpără 

şi vând orice, fără scrupule, chiar şi suflete. O glumă 

amară: „Ce vor zice ţiganii după o sută de ani în 

România?” „Strămoşii noştri au fost românii.” De ce nu 

le-om fi zicând noi ţigani, aşa cum îşi zic ei înşişi? Cine 

şi cu ce scop ne-a băgat nouă şi lor în vocabular rădăcina 

numelui nostru „rom”? Oricum, mişcare genială de 

discreditare a noastră, dar sigur nefăcută de ei, doar 

beneficiari! În limba lor „ţigan” înseamnă „om.” Tot 

ţigani le zic şi nemţii (zigeuner) şi spaniolii (gitano), 

englezii (gypsy), francezii (gitan) şi bulgarii (ţigani). 

Unul dintre sensurile cuvântului în greceşte este 

„athingani”, care înseamnă „a nu se atinge.” Ei înşişi îşi 

zic ţigani. Tot vânzolind Europa, am senzaţia că se vor 

civiliza înaintea noastră. Ţigan căsătorit cu o româncă am 

mai văzut, dar ţigancă cu român, extrem de rar. Femeile 

lor sunt mai conservatoare. Îşi duc înainte rasa. Şi nici 

negustori proşti nu sunt. Mâine - poimâine vom vorbi de 

ei ca de evrei. Priviţi pieţele! Ca să se vadă cât de mult au 

progresat la capitolul „civilizaţie”, citez dintr-un portret 

colectiv făcut lor, acum un sfert de secol de luminatul 

evreu trecut la ortodoxie, Nicolae Steinhardt: „Printre 

ţigani, Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun? – 

nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu 

însuşirile ei este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul 

vieţii lor e gâlceava, harţa, gălăgioşi; fără de larmă şi 

tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar 

139

neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, 

dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi 

găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu 

jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să 

fiu nebun. […] Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de 

frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: 

deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un 

efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de 

conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe 

stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o 

maidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; un 

jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. 

Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul 

ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite 

şi care-n Infern îşi fac din cur o goarnă.” 

Şi când te gândeşti că la Dezrobirea lui Cuza au 

pornit cu stângul, adică abandonaţi, fără nicio direcţie. 

Nu trebuia să supravieţuiască, fie şi furând, minţind, 

înşelând? S-a mai interesat cineva de ei de o sută 

cincizeci de ani încoace? Şi totuşi, în ciuda unor vitregii 

inimaginabile, au dat şi ei oameni desăvârşiţi, talentaţi, de 

mare caracter, cu nimic mai prejos. Imaginească-şi cineva 

născându-se fără nicio şansă în viaţă, al nimănui şi atunci 

va înţelege că şi ei sunt ai României, ai Europei, ai 

lumii... 

Comuniştii, când au venit la putere, după ’45, i-au 

sărăcit pe toţi locuitorii, prin naţionalizări, deposedări de 

terenuri, intrarea forţată în organizaţii cooperatiste de tot 

felul, dar au dat startul unei orânduiri – bune sau proaste 

– la toţi odată. Fiecare să se ridice prin competenţele şi 

energiile lui. Aşa suna teoria. Că practica a dus la 

140

mutilarea şi la inversarea valorilor unei întregi societăţi, 

este altă poveste. S-a anulat brusc competiţia, 

instaurându-se o atitudine contemplativă asupra muncii şi 

vieţii. 

În 1989, după Revoluţie (sau ce-o fi fost ea!) s-a 

furat la start. Startul a fost dat de undeva din afară, 

conducătorii fiind doar nişte marionete. Cei mai mulţi au 

fost sărăciţi lăsându-li-se câţiva ani dobânda la CEC de 

5%, iar inflaţia ajunsese mult peste la sută. Nimeni nu s-a 

mai gândit că se duc pe Apa Sâmbetei economiile 

milioanelor de oameni cinstiţi. Speranţele lor într-un trai 

minim decent la bătrâneţe s-au risipit în vânt ca şi bruma 

de economii. Unii au aşteptat buimăciţi să vadă ce se 

întâmplă, ce-i aceea economie de piaţă, iar alţii au dat 

tunuri, au devalorizat bănci, au făcut caritasuri, au vândut 

pe nimic fabrici, uzine, ceapeuri, iaseuri... Într-un timp 

erau blocate pe căile ferate sute de mii de vagoane, unele 

nou-nouţe. Au dispărut. Treci pe undeva unde ştiai că a 

fost o uzină, o fabrică, o întreprindere, nu vezi decât 

ruine. Când a luat şi omul simplu startul, ceilalţi - având 

puterea şi informaţia - ajunseseră la departe. Celorlalţi, 

celor mulţi li se dă, în fiecare zi, la televizor, pâine şi 

circ. Nimic nu s-a schimbat, în politică, de două mii de 

ani, de la romani încoace...Tare mă tem că peste un secol, 

când memoria colectivă se va mai estompa, generaţiile 

viitoare se vor duce la „documente” şi vor descoperi 

„Scânteia”, „România liberă”, operele „Tovarăşului” etc. 

şi se vor întreba: „De ce l-or fi omorât, că doar trăiau 

bine? Uite ce producţii obţineau la ha, douăzeci de tone!” 

Pe de altă parte, nici nu ne dăm seama că trăim într-o 

lamentare perpetuă, ne facem că ne îndreptăm spre viitor, 

dar suntem legaţi la ochi, avem gândul ori la trecut, ori la 

141

viitor, niciodată la prezent sau, cel puţin, peste gardul 

altora... 

Comunismul, confiscându-i ţăranului român 

pământul şi punându-l slugă acolo unde el fusese stăpân 

de veacuri şi ademenindu-i, mai bine de treizeci de ani, 

copiii la oraşe cu o viaţă mai bună, într-o industralizare 

năucitoare, a făcut ca acestuia să-i dispară, puţin câte 

puţin, instinctul de proprietate, iar fiilor acestora să-şi 

piardă instinctul satului. 

Postcomunismul n-a făcut decât să accelereze 

înstrăinarea, îndepărtându-i pe ţărani de pământ şi pe 

tineri de sat. Şi când te gândeşti câtă vâlvă s-a făcut în 

presa de la noi şi de aiurea mai ales pe tema dispariţiei 

satului românesc! Toată Europa plângea de mila lui, 

trimiţând ajutoare peste ajutoare care s-au dovedit o mare 

dezamăgire, ca să nu zic minciună sau manipulare, 

materiale pentru tabloide şi neprieteni – artişti ai 

discreditării... 

Acum se ard cu repeziciune etapele. Au rămas în 

sate numai case învechite, moşi şi babe, care-şi dau 

pământul la „asociaţie”, un fel de CAP, unde nu câştigă 

decât unul: şeful asociaţiei, iar proprietarii nu primesc 

decâ atât cât să nu moară de foame. Când te gândeşti că, 

vânzând un kg de grâu, un ţăran abia poate cumpăra două 

bomboane! Norocul bătrânilor cu fiii lor care încă se 

chinuie pe la oraşe, sau îşi distrug sănătatea şi familiile 

slugărind şi îndurând umilinţe inimaginabile, prin ţări 

străine, pe bani puţini... 

Marile noastre oraşe au început să devină uriaşe 

aglomerări urbane ce-şi vor întinde tentaculele pe axele 

şoselelor care le părăsesc. Cât de curând, Bucureştiul îl 

142

văd întinzându-se spre Urziceni, spre Roşiori, spre 

Giurgiu, spre Titu, spre Ploieşti. Şi împrejur, în toată 

Câmpia Română, sate pustii, iar dacă seceta asta care ne 

dă târcoale de vreo câţiva ani va mai dura, vom cultiva 

măslini, lămâi şi portocali, care iarna vor îngheţa... Iar 

noi vom privi cu ochii holbaţi de prostie la canalele de 

irigaţii din tot Bărăganul, acum uscate, la miile de ha de 

sere distruse, la livezile cu cireşi, meri, peri, piersici, nuci 

şi caişi, acum defrişate sau uscate, la silozurile şi la 

combinatele de porci dispărute la porunca nu ştiu cui, la 

puzderia de podgorii îmbătrânite dimprejurul Carpaţilor, 

n-avem decât să adormim nopţile cu frumoase 

amintiri...Şi de douăzeci de ani tot zicem că alegem 

conducători gospodari (mai mici sau mai mari) care ne 

doresc numai bine... 

Şi toate spre împlinirea cu tenacitate a paradoxului 

românesc: oraşe supraaglomerate/sate pustiite şi sărăcite, 

brumă de cultură occidentală/civilizaţie orientală cât 

cuprinde, o pătură subţire de parveniţi / România reală şi 

profundă care tace spectatoare, căci n-are la ce mai 

aplauda. Ca-ntr-o piesă de teatru absurd: dacă actorii tot 

mor în final, merită să mai aplauzi? 

Discreditându-ne pe noi înşine, în orice împrejurare, 

prin cele mai năstruşnice mijloace, în ochii străinilor, dar 

mai ales în ochii noştri, pe toate canalele mass-media, în 

toate publicaţiile şi de fiecare dată când avem ocazia să 

intrăm în contact cu străinii, am inventat cea mai 

eficientă armă cu care ne servim neprietenii. De ce nu ne 

vor străinii? Ne compătimesc...Poate chiar mai rău: ne 

dispreţuiesc... 

143

Priveşte pe firul istoriei moderne a României: ţara 

ocaziilor ratate şi a proiectelor pe jumătate eşuate. Să 

argumentez: după Tratatul de la Berlin din 1878 (unde 

am fost ţinuţi pe dinafară!), am rămas fără judeţele din 

nordul Mării Negre, chipurile în schimbul Dobrogei; 

după Primul Război Mondial, n-am putut ţine nici 

douăzeci de ani teritoriile româneşti câştigate – e treaba 

istoricilor să spună de ce. După al Doilea Război, am fost 

singura ţară din Europa care, deşi a luptat şi împotriva 

comunismului, şi împotriva fascismului, a plătit cea mai 

grea datorie de război Uniunii Sovietice (mai mult de 

patru sute de milioane de dolari, la nivelul de atunci!). La 

tratative (Convenţia de armistiţiu de la Moscova – sept. 

1944, Conferinţa de pace de la Paris, febr. 1947), nici 

măcar n-a fost băgată în seamă. Nimeni n-a schiţat vreun 

gest în sprijinirea noastră morală şi materială. România a 

cedat Basarabia şi Bucovina fără să cârtească. Aproape 

de Revoluţie, aveam datoria faţă de Occident achitată, pe 

când Ungariei şi Poloniei Occidentul le-a şters datorii de 

zeci de miliarde de dolari. După Revoluţie (sau ce-o fi 

fost!), noi am fost chemaţi la masa bogaţilor mai târziu, 

la firimituri, pentru că politicienii noştri, în loc să vadă 

interesul naţional, se certau ca la uşa târgului, făceau 

contrarevoluţii sau mergeau cu pâra la străini. 

Acum, după douăzeci de ani, suntem în Europa, dar 

o provincie lăturalnică, bună pentru forţă de muncă, 

materii prime - câte mai sunt - , piaţă de desfacere pentru 

mărfuri, uneori dubioase. Mereu suntem nevoiţi s-o luăm 

de la început, ca un blestem, ca un Sisif. Măcar lui îi 

admiri tăria de a o lua mereu, demn, de la capăt... 

144

Patriotismul – o noţiune aproape uitată – nu este 

produsul unui singur om, ci al colectivităţii. Pentru noi, 

românii, cel mai rău lucru este că nu ne ştim datoria 

patriotică, deşi trăieşte latent în suflete şi în conştiinţe, cu 

unele izbucniri, dar nu este o stare perpetuă, 

reconfortantă, care să coaguleze. În loc să provoace unire, 

provoacă suspiciune. Ne este ruşine de un brend precum 

ciobanul înconjurat de oile sale şi ne batem joc de un 

spaţiu geografic sfânt, numindu-l în batjocură „mioritic.” 

Gândim în clişee gata fabricate sau ni le-am fabricat în 

timp: la „noi” este numai rău, la „ei” curge lapte şi miere. 

Pentru mulţi dintre noi s-a format clişeul că un occidental 

este un etalon, dacă nu - un ideal. Când îl cauţi sub preş, 

are mai mult gunoi ca noi. Singurii care ştiu cel mai bine 

ce-i Europa, sunt amărâţii de muncitori, „căpşunarii”, 

cum le zicem noi generic. Pompează anual miliarde de 

euro în ţară, iar politicienii noştri se laudă cu creşterea 

PIB-ului, cu mărirea rezervei valutare, cu un ritm înalt de 

dezvoltare. Când vin în concedii în ţară, îi mai înşelăm 

încă odată: cum se întâmplă, că scade cursul leului 

totdeauna în vacanţele lor? Şi câte infinite drame 

familiale ascunde plecarea acestora!... Patria aceasta a 

noastră, fără ei, parcă n-are suflet. Un trup amorţit care 

abia se târăşte...Târâtă cu greu de nişte politcieni 

flămânzi de putere, lipsiţi de patriotism, toţi plămădiţi în 

comunism. Nenorocirea este că au început deja să-şi 

crească pe lângă ei vlăstare tinere, parcă şi mai viguroase, 

cu rădăcini şi mai adânci, ca să aibă de unde suge... 

Un principiu moral care cred că s-a instalat definitiv 

în România: ginta şi geanta, unii spun tot mai des - banul 

şi ciolanul. Nicio urmă, cât de mică, de selecţie 

145

profesională, mai ales în politică şi în administraţie, 

bineînţeles, la nivelul funcţiilor. Întrebarea: „Este de-al 

nostru?” devine unicul criteriu de selecţie. S-a instituit şi 

deja s-a consolidat principiul piramidei sau al 

ciorchinelui, cum vrei să-i zici. Şeful cel mare susţine pe 

ai lui, bine agăţaţi; aceştia, la rândul lor, pe protejaţii lor, 

şi tot aşa, până la bază: care cârteşte, rămâne, în cel mai 

fericit caz, fără pâine. Ca pe timpul fanarioţilor. Care dă 

mai mult. Eminescu zicea că de atunci s-a schimbat 

structura morală a românului. O sută de ani, ca să 

supravieţuiască, acesta a fost nevoit să mintă, să fure, să 

înşele – s-a adaptat situaţiei crunte. Nenorocirea e că a 

rămas cu meteahna adaptării până azi. Înainte de 

fanarioţi, când Mircea, Ştefan cel Mare sau Mihai 

chemau la oaste, apoi săreau şi boierii, şi negustorii, şi 

ţăranii, nu stăteau pe gânduri, nici nu se ascundeau. 

Luptau şi mureau pentru pământul lor. Azi, aceşti 

voievozi, dacă mai beneficiază de câteva rânduleţe în 

cărţile de istorie... 

Findcă veni vorba de fanarioţi: românii plăteau 

atunci impozite şi pe fumuri, iar în Ardeal pe mărimea 

ferestrelor. Acum s-a inventat impozitul pe apa de ploaie 

şi pe pungile de plastic. Sărmană, ţară bogată!... 

Nici acum, după atâta amar de ani, adică de la 1848, 

când au trecut peste noi atâtea experienţe şi accidente ale 

istoriei, n-am învăţat nimic, fiindcă n-am citit în 

profunzime sensul lui „Deşteaptă-te, române, din somnul 

cel de moarte/ La care te-adânciră barbarii de tirani...” 

Andrei Mureşanu dă vina pe alţii, dar bine lasă să se 

înţeleagă că niciodată nu-i târziu să te deştepţi din 

prostie... Ar trebui ca Mureşanu să ne ţipe în urechi acest 

146

cântec, să ne spargă timpanele! În zadar Radioul 

românesc îşi face datoria la fix cinci dimineaţa! 

Ce păcat că evreii au plecat în ţara lor sfântă în 

valuri succesive! Noi, popor de ţărani, am fi învăţat de la 

ei nu numai negustoria, ci şi harul cărţii. Aţi văzut 

vreodată vreun evreu autentic, prost? Asta pentru că, 

atunci când se duc la şcoală, ştiu deja din familie Tora. 

Nu ştiu cum se face că, (nu vreau să zic precum eroul lui 

Creangă: „Mă, parcă asta-i ţara spânilor!”) cu cât au 

plecat mai mulţi, cu atât au rămas mai mulţi. Pe care 

întrebi, dintre cei mai răsăriţi români, afli că, dacă nu-i 

evreu de tată, cel puţin de mamă este, sau are rudă al 

şaptelea neam. Au aflat că evreii sunt la mare căutare. 

Dacă nu reuşesc să fie evrei, fac ce fac şi se dau masoni. 

C-aşa-i la noi. Măcar de le-ar copia şi calităţile: culţi, 

inteligenţi, rafinaţi, solidari. În lipsa nemţilor plecaţi, ar 

trebui să-i luăm drept model. 

Fiecare ţară-şi are grijă de supuşii săi până-n 

pânzele albe. Americanii, deşi ruşinos învinşi, n-au vrut 

să stea de vorbă cu vietnamezii, până nu li s-au predat 

ultimele şase cadavre de soldaţi, să-i ştie ei la cimitirul 

eroilor „Arlington.” Ai noştri soldaţi zac cu sutele de mii 

prin stepele ruseşti, prin Ungaria sau prin munţii Tatra.. 

Suntem mici, este imposibil să le aducem acasă oasele 

risipite. Dar este posibil ca în fiecare localitate din 

România să le facem câte un monument pe care să le 

gravăm numele. Măcar atât. Cred că de aici ar trebui 

început marele proiect al regenerării neamului, prin 

patriotism. Au fost de admirat vietnamezii într-un război 

nimicitor, în care viaţa individuală nu mai conta, ci doar 

147

patria. Le-au pârjolit americanii junglele unde se 

ascundeau, le-au bombardat satele şi fiecare locuinţă 

centimetru cu centimetru. Vietnamezii şi-au făcut tuneluri 

râcâind cu ghearele pe sub pământ şi apăreau, stupefiant, 

în centrul Saigonului. Au biruit pentru că aveau o patrie 

în suflet. Nu luptau ei pe viaţă şi pe moarte doar că le 

ordona un comandant! 

Pentru următoarele gânduri, trebuie să rezum o 

frumoasă legendă, întîlnită în cartea lui Cinghiz 

Aitmatov, „O zi mai lungă decât veacul.” Demult, în 

stepele Asiei Centrale cutreiera, printre triburile 

sedentare, un trib temut, al juanjuanilor. Jefuiau şi luau 

prizonieri. Pe aceştia îi rădeau pe cap, apoi îl înfăşurau cu 

piele crudă de cămilă. Sub arşiţa stepei, pielea se usca, 

apoi se strângea provocându-le dureri inimaginabile. 

Mulţi mureau, iar altora li se întorceau firele de păr 

înapoi în os, ştergându-le memoria şi provocându-le 

întunecarea minţii. După cinci zile, nu-şi mai recunoşteau 

decât stăpânii, iar toate gândurile li se îndreptau spre 

îndestularea pântecelui. Puterea stăpânului era lege. 

Deveneau mancurţi, mult mai preţuiţi decât slugile 

obişnuite. Legenda mai spune că una dintre mame n-a 

vrut să accepte că fiul ei nu mai este în viaţă, aşa că a 

plecat să-l caute. L-a găsit păzind turmele de cămile ale 

stăpânului. Toate încercările acesteia de a-i reface 

amintirile au eşuat, chiar dacă i-a dat să bea şi să 

mănânce din merindea ei sau i-a îngânat cântece de 

leagăn. La îndemnul stăpânului, mancurtul n-a ezitat să 

îndrepte săgeata spre ea şi să tragă. Pline de miez sunt 

reflecţiile, puse de autor pe seama femeii: „Îi poţi lua 

omului pământul, averea, îi poţi lua chiar viaţa, dar cine 

148

s-a putut gândi, cine-a cutezat să se atingă de aducerea- 

aminte?” O asemenea mancurtizare ideologică dirijată au 

suferit românii, şi nu numai ei, începând cu anii ’50, 

pentru a-şi pierde identitatea morală şi culturală. 

La Revoluţie, ca şi în cazul mamei, au renăscut 

speranţele. Numai pentru câteva zile, căci, încet dar sigur, 

cu tenacitae, s-a reînceput o altă mancurtizare, mult mai 

perfidă, dirijată cu dibăcie, iar mancurţii s-au insinuat în 

viaţa publică, în viaţa politică, în viaţa culturală, dirijând 

din umbră... Până nu mai avem domnitori, până nu mai 

avem scriitori, până nu mai avem fiinţă naţională... 

Întrebaţi vreun absolvent de liceu dacă mai ştie cine au 

fost Coşbuc sau Goga, Ion Vodă Viteazul sau Mircea, 

Dimitrie Cantemir sau Budai-Deleanu...La nemţi, după 

Război, s-a gândit mai întâi o demancurtizare, de-abia 

după aceea... 

A nu se crede că sunt împotriva intrării în Uniunea 

Europeană. Mă tem de excesul de zel al slugilor, adică al 

mancurţilor. Nu cumva intrând în acest mare stat, de 

acolo ne vor veni directivele? (Vai, Doamne, tot de la 

Comisari şi Consilieri, - plătiţi pe bani grei! - acum 

europeni – unde am mai auzit eu de ei?) Nu cumva 

suntem deja o ţară ocupată cu o armă perfidă, cea 

financiară? Prea sunt scoase din toate manualele şcolare 

cuvintele „naţional” şi „patriotism”! Reeuropenizarea 

noastră presupune musai şi o nouă mancurtizare? Aşa se 

pare. De data aceasta, dinspre Apus. Temeinic şi 

organizat. Până ne vom pierde pe deplin identitatea şi 

vom ajunge o provincie, izolată de miezul Europei, bună 

pentru mână de lucru ieftină, pentru materie primă şi 

piaţă de desfacere. Dacă nu cumva am şi ajuns... 

149

Cultura şi literatura română au trecut în anii ’60 

prin şocul „obsedantului deceniu” (M. Preda), în care „ai 

noştri” i-au eliminat cu brutalitate pe „ceilalţi”, care 

„nu-s cu noi şi sunt împotriva noastră.” Azi, parcă 

fenomenul este şi mai aspru: o intoleranţă acerbă faţă de 

creatorul de lângă tine, care-ţi este rival de moarte. O 

mână de inşi, o gaşcă, au ocupat pârghiile deciziilor în 

cultură. Democraţie originală. Ca la români. Până ne vom 

sfârteca unii pe alţii, precum lupii în haită când n-au ce 

mânca. Aşa se întâmplă că n-avem niciun premiu 

internaţional semnificativ, nu mai vorbim de premiul 

Nobel... În istoria oamenilor de cultură sau de ştiinţă 

români, cei care au ieşit în faţă, au avut, mai întâi, 

recunoaştere internaţională, începând cu Dimitrie 

Cantemir, până la Mircea Eliade. Cei propuşi din ţară, au 

provenit şi provin, ca întotdeauna şi acum, din găşti... Şi 

străinii nu-s atât de proşti să nu observe... Şi rămânem cu 

buza umflată, mai precis suntem „artişti” când vine vorba 

să ne înăbuşim valorile...Ca-n bancul cu Bulă, ajuns 

stăpânul cazanelor cu smoală, în Iad. După un timp, este 

întrebat cum o dace cu chinezii. Se plânge că oboseşte să 

tot dea cu ciomagul să-i menţină la fund. Erau prea mulţi. 

Se plânge la fel de rău şi de ruşi care, deşi mai puţini, 

aveau capul tare şi nu voiau să înţeleagă să se dea la fund. 

„Dar cu românii?” „Simplu. Mă odihnesc, cum se ridică 

unul la suprafaţă, încă zece se agaţă de picioarele lui...” 

Avem nevoie de resurse morale pentru a avea forţa 

să ne redescoperim valorile noastre perene, să depăşim 

criza de identitate spirituală pe care încă o parcurgem. 

Avem acum nevoie de o generaţie de intelectuali 

adevăraţi, ca cea a paşoptiştilor - masoni, a junimiştilor, 

150

ca în perioada interbelică. Ne trebuie un Cioran. De nu-l 

găsim, să-l redescoperim pe cel de atunci, să-l învăţăm 

pe de rost şi să luăm aminte la finalul din „Schimbarea la 

faţă a României”, foarte actuală în Revoluţia din 1989 

(sau ce-o fi fost ea!), poate şi azi: „Spirala istorică a 

României se va înălţa până acolo unde se pune problema 

raporturilor noastre cu lumea. Până acum am fost 

reptile; de aici încolo ne vom ridica în faţa lumii; pentru 

a se şti că nu numai România este în lume, ci şi lumea în 

România. De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei 

ţări, de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în 

începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai 

rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului 

nostru.” Cuvinte de un vibrant crez patriotic, indiferent 

de păcatele mai mici sau mai mari ale autorului. 

Am avut ocazia de a ieşi, în Decembrie 1989, în 

faţa lumii, care ne-a admirat dar, la noi, la români, 

„minunea” n-a ţinut decât trei zile. A fost semnul istoric 

al României, care ar mai putea apărea la câteva sute de 

ani. A fost semnul începutului purificării noastre morale, 

când toţi deveniserăm solidari, căci ieşiserăm dintr-un 

coşmar. Ne redescoperiserăm mentalitatea de învingători, 

adormită de secole. Redescoperiserăm toleranţa, respectul 

pentru cel de lângă tine, cinstea, omenia, prietenia, 

solidaritatea, dar mai ales speranţa. Pe nesimţite, foiala 

şerpilor din noi s-a trezit: radicalizarea a devenit forţa de 

a-l da la o parte; competenţa şi intoleranţa au fost ridicate 

la rang de lege; impostura a devenit criteriu unic de 

selectare a valorilor. Acestea sunt selectate prin 

evidenţierea defectelor şi nu a calităţilor. Am păstrat de la 

romani o umbră de spirit critic, pe care l-am transformat 

în băşcălie. Păcat că nu ne-am însuşit şi rigoarea... 

151

Speranţa s-a transformat în anarhie. Întâmple-ţi-se o 

nedreptate. N-ai cui te plânge. „Apelează la judecată, la 

lege”, ţi se sugerează. Care lege? Care judecată? Pe 

nesimţite am devenit ceea ce eram – reptile – care, de 

atunci încoace, n-au decât un singur scop: să se devoreze 

unele pe altele, orbecăind prin mâlul istoriei. În loc să 

recuperăm decalajele faţă de Occident generate de multe 

erori şi accidente istorice, ne măcinăm energiile în orgolii 

meschine. Arma naţională cea mai eficace de „selecţie” a 

valorilor a devenit discreditarea prin mass-media, pe care 

o stăpânesc doar mancurţii. Mass - media? Şcoală de 

bârfă naţională. Privim numai în ochii noştri, nu şi ai 

patriei, căreia ne este ruşine să-i mai zicem pe nume, în 

timp ce alte neamuri trec pe lângă noi cu viteză, 

dispreţuindu-ne...M-au cutremurat vorbele unui om 

simplu: „Ce dulăi am fost, ce javre-am ajuns!” 

Întrebarea este: 

În asemenea ipostază, are România vreun viitor? 

Răspunsul este că are, doar dacă mai apare vreun 

accident al istoriei pe care să nu-l mai ratăm, dar nu se 

întrevede; sau să privim, precum Oedip înăuntrul fiinţei 

noastre naţionale. Oricum, şi într-un caz, şi în altul, 

ajungem tot la demnitate, dacă neamul acesta va învăţa să 

scape de tirania mediocrităţilor, pentru care are o 

predispoziţie nativă căci, fără să-şi dea seama sau fără să 

aibă simţul valorii, le cocoaţă acolo, sus, cu o seninătate 

pe care o regretă, dar totdeauna prea târziu... 

Răspunsul cel mai sincer vine din străfundurile 

istoriei, de la Marc Aureliu: „Dumnezeule, dă-mi 

seninătatea de a accepta ceea ce nu pot schimba, 

curajul de a schimba ce pot şi puterea de a distinge 

între cele două lucruri; să ştiu ceea ce nu se poate şi 

152

nu trebuie schimbat şi ceea ce se poate şi trebuie 

schimbat.” 

Mai întâi să ne construim un templu cu o poartă, aşa 

cum au făcut vechii greci la Delfi, deasupra căreia să-l 

scriem, apoi să trecem, pe rând, spre a ne purifica 

moral...Apoi la treabă, pe tăcute, fiecare unde şi cum se 

pricepe cel mai bine... 

153

PARTEA A TREIA 

FIDELITATEA MEMORIEI COLECTIVE 

Copil fiind, păşteam cârdişorul de oi, împreună cu alţii 

de vârsta mea din Muscelu - Cărămăneşti sau din cătunele 

învecinate - Măţara şi Camboru - pe Podul Goşii, pe Podul 

Samarului, pe Podul Stânii, pătrundeam în Pădurea Ivoiului 

sau a Samarului şi a Boşoveiului, pe sub Vârful Ceciliei, 

Vârful Hoţilor, Vârful Vătraiului, Vârful Goşii, ajungeam 

uneori până spre Crucea Ciumaţilor şi Platoul Martire purtând 

sub braţ „Legendele Olimpului” povestite de Al. Mitru, fără să 

ştiu că păşeam pe locurile unde odată au cutreierat triburi de 

pelasgi sau urmaşii acestora, cu ţara lor Aia şi regele Aiete; 

fără să bănuiesc că pe aici au trecut Iason cu Argonauţii lui 

pentru a recupera Lâna de Aur de pe platoul lui Marte; fără să 

mai ştiu că din liniştea sihăstriilor ascunse în munţii din 

154

spatele Muscelului meu a fost smuls Sava Gotul pentru a fi 

înecat în apele Buzăului, pentru credinţa lui. 

Mă uitam fascinat împrejur şi simţeam ceva magic în tot 

ce mă înconjura, dar nu-mi puteam explica; un fel de paradis, 

dar numai al meu, pe care l-am purtat şi când am plecat 

departe... 

Acum descopăr că munţii şi dealurile, „podurile” şi 

pădurile ce-l înconjoară au o teribilă memorie colectivă pe care 

încerc s-o citesc. Un proverb arab spune că „Omul se teme de 

timp, timpul de piramide.” Memoria colectivă nu se teme nici 

de timp, nici de piramide, aş adăuga eu... 

155

PE URMELE ARGONAUŢILOR ÎN COLHIDA 

CARPAŢILOR 

1. Floare de Colţi 

Destinul nu este întâmplător... 

Gândul acesta, venit instantaneu, mi se învârtea în 

minte, o dată cu roţile maşinii al cărei motor sfârâia 

uşurel, împletind parcă, sub ea, kilometru după kilometru, 

drumul ce şerpuia când domol, când aprig. Volanul se 

rotea singur, uşor, după cum maşina se ascundea sau se 

unduia, urmând traseul urcuşurilor şi coborâşurilor, pe 

lângă dealurile ce se apropiau unul de altul, plecându-şi 

parcă frunţile peste firişorul de apă ce se încăpăţâna să le 

despartă. Ieşisem din şoseaua naţională, trecusem podul 

peste apa Buzăului, la Pătârlagele, îndreptându-mă spre 

Sibiciu, apoi spre Valea Sibiciului, sat înşirat pe lângă 

apă şi înghesuit între dealurile care păreau că sunt gata 

oricând să se prăbuşească peste gardurile, peste zidurile şi 

156

peste casele lui ca nişte fortăreţe cu ziduri de piatră. 

Acum maşina tocmai făcea ultimele zvâcnituri să iasă din 

gâtuiala drumului îngust, străjuit de uriaşi pereţi de 

piatră. 

O privire aruncată spre una din casele acoperite cu 

şindrilă, de dincolo de pârâul ce se apropia, se îndrepta 

sau se îmbrăţişa cu şoseaua, îmi răscolea amintiri. „Cine 

ştie ce s-o mai fi făcut cu ea în atâta amar de ani?!” Aş fi 

vrut s-o văd pe prispa casei ca atunci, când îmi făcea cu 

mâna la despărţire… O mână grăbită, tânără, se înălţa şi 

acum să culeagă de pe culme nişte scutece de copil, apoi 

dispăru după curba străjuită de mesteceni cocoţaţi pe 

muntele abrupt, o dată cu gândul: „Nu poate fi ea, timpul 

nu s-a oprit în loc, probabil o avea nepoţi…” 

Iată-mă ajuns în viteză pe podul de peste pârâul ce 

desparte cele două localităţi, o construcţie ingenioasă ce 

ocolea săpând mult în deal, apoi, brusc, se arunca pe 

celălalt mal. O privire strecurată mai mult cu coada 

ochiului spre coasta dealului în sus fixă Măslinul – aşa-l 

ştiam eu şi aşa-l ştia lumea de când e ea, dar nimeni nu 

reuşise să ajungă până acolo să vadă dacă chiar e măslin, 

sau dacă e alt pom, ce pom e, de stă spânzurat, singur, cu 

rădăcinile încârligate după pietre, cu trunchiul strâmb de 

atâtea vremuri, agăţat, îndârjit, de cutele stâncilor. 

Încercaseră mulţi să ajungă până acolo, dar tot atât de 

mulţi se lăsaseră păgubaşi, pentru că nu se ştia de ce, o 

mână nevăzută desprindea câte un bolovan, care, fie că-i 

descuraja trecându-le pe lângă urechi, fie că se rostogolea 

odată cu ei, ajungând în pârâul ce trecea nepăsător. Acum 

era doar un firişor de apă pe care-l săreai cu piciorul dar, 

cu câteva zile în urmă, se umflase până să treacă peste 

pod, ameninţându-l cu îmbrăţişarea şi cu rostogolirea. 

157

Momentul îmi adusese pe banda memoriei într-o 

fracţiune de secundă câteva detalii dintr-o întâmplare ce 

credeam că rămăsese ascunsă, uitată în străfunduri. Copil 

fiind, coboram noaptea, împreună cu tata, mai mult 

bâjbâind, cu geamantanul greu, de scândură, în spate, 

grăbiţi să ajungem la gară, după vacanţa de iarnă. „E 

necaz mare! N-avem pe unde trece. Puntea a luat-o apa, 

pietre nu sunt, gheaţa e prea subţire. Înapoi nu ne mai 

putem întoarce. Să ocolim, nu putem, pe unde am lua-o, 

tot trebuie să trecem prin vad, mai încolo e prăpastie. Ce 

facem?” Întreba mai mult pentru el, căci, între timp, 

găsise şi soluţia. Fără alte vorbe, se aşeză pe geamantan 

şi începu să-şi descalţe bocancii şi ciorapii de lână, îi legă 

după umăr cu şireturile, apoi, cu geamantanul într-o 

mână, îmi porunci scurt: „Suie-te în cârca mea şi ţine-te 

cu mâinile după gâtul meu. Când ajungem dincolo, mă 

şterg repede, apoi mărim pasul să se încălzească 

picioarele. N-avem timp. Scăpăm trenul. Mai avem două 

ore şi jumătate până la gară.” Fiorul picioarelor goale ale 

tatălui trecând cu mine în spate prin apa cu sloiuri mă 

îngheaţă şi acum. 

Nu s-a derulat bine scena aceasta pe care o vedeam 

cu ochii minţii ori de câte ori treceam cu maşina să mă 

duc la ai mei, cam odată pe lună, la Muscel că, după 

cotitură, mi se şi deschise în faţă intrarea în comună, mai 

mult un sat cu casele înghesuite de o parte şi de alta a 

celor două pâraie care se întâlneau chiar în centrul lui. 

Locuitorii sunt ingenioşi, asta o vezi la intrare, unde te 

întâmpină o „stemă” originală: un postament de piatră, pe 

care tronează un bolovan mare, rotund, străjuit de trei 

stânci în miniatură, totul pe un fundal de brad verde. În 

dreapta, pârâul coboară zgomotos printre bolovanii lui 

158

şlefuiţi de atâta rostogolit, de parcă ar târâ cu el oştiri 

întregi înecate, cu soldaţi cărora nu li se văd decât 

capetele rotunde, mai mici sau mai mari, de bolovani 

şlefuiţi. 

Pe stânga, cocoţat pe un povârniş deasupra şcolii, 

crescut parcă de când e lumea, din poiana în mijlocul 

căreia se afla, frate geamăn cu casele dimprejur acoperite 

cu şindrilă, Muzeul Chihlimbarului îmi făcea cu ochiul de 

fiecare dată când treceam, dar mereu amânam: „Ce să 

fie? Nişte bucăţi de chihlimbar, unele şlefuite, altele 

bolovan curat.” Comandasem, cu mult timp în urmă, la 

un meşter, un şirag de mărgele în toate nuanţele. Auzisem 

că se încercase chiar o spargere, hoţii au fost repede 

prinşi, pietrele aduse înapoi…Acum însă, nu ştiu din ce 

motiv, poate că văzusem un Jeep cu număr de corp 

diplomatic staţionând în dreptul clădirii şi câţiva inşi 

tocmai coborând treptele de la etaj, am apăsat brusc pe 

frână, spre mirarea soţiei. „Mergem la muzeu” am zis eu 

sec, în timp ce trăgeam cu putere frâna de mână. Afară 

din maşină, în plină vară, o boare curgea o dată cu pârâul, 

coborând dinspre munte, făcând să se unduiască 

mestecenii agăţaţi pe coastele dimprejur, vestindu-şi unul 

altuia întâmplarea sosirii mele. Vestea trecu din creangă 

în creangă, dincolo de râu, spre Vârful Goşii, ce-şi 

trimisese până în albie un pinten de piatră zdrelit şi tocit 

de apa, de multe ori învolburată, ce povestea muntelui 

dezgolit, despre patimile sale în perpetua rostogolire 

zgomotoasă spre apa Buzăului, iar împreună spre Istrul 

cel vechi, ca în final să se înece apoi, pentru eternitate, 

odată cu legendele de aici, în Pontul Euxin cel Mare. 

Tocmai pătrundeam pe poarta muzeului, când spre 

noi străbăteau dinspre treptele de lemn masiv, mascate de 

159

câţiva brazi, glasuri într-o română aproximativă, 

comentând însufleţit ce văzuseră, iar de la balcon răsuna 

vorbă curată, românească, îmbietoare: „Vă mai aşteptăm 

pe la noi! Dacă aţi putea chiar azi, fiindcă vremea e bună, 

tot aţi venit până aici, să mergeţi şi la vestigiile rupestre 

de la Aluniş, sunt doar câţiva km şi e asfalt, n-o să 

regretaţi!” „O.K.!”, am mai auzit dinspre maşină, care a 

început a gâfâi în sus, semn că englezii luaseră drept bună 

informaţia. „Poftiţi, poftiţi la noi, de când vă aşteptam, 

ne-aţi uitat de când v-aţi stabilit în Bărăgan!”, mi s-a 

adresat cu un uşor reproş Doamna care tocmai primise 

englezii. Am privit-o cu oarecare curiozitate, o ştiam 

acolo de când se înfiinţase muzeul, nu părea deloc 

schimbată, la fel de calmă, la fel de plăcută, mereu 

dispusă să explice cu îngăduinţă. „Cine ştie de câte mii de 

ori a tot spus cu aceeaşi răbdare, şi câtor oameni, călători, 

turişti din toate colţurile lumii, povestea fiecărei pietre de 

chihlimbar?!”, mă gândeam, îndreptându-mă spre uşă. 

Am intrat în muzeul cochet, o bijuterie arhitectonică 

ce ascundea alte bijuterii, iar între ele Doamna elegantă şi 

amabilă. Tot ceea ce mi se înfăţişa înaintea ochilor 

întrecea orice închipuire. Mi-a produs un şoc pe care-l 

mai simţisem în Muzeul de Artă Rusă din Leningrad, în 

faţa tabloului „Naufragiul” lui Aivazovski când, pur şi 

simplu, mi s-a tăiat răsuflarea, crezând că valul acela 

uriaş din tabloul apărut dintr-o dată în faţă, chiar se 

rostogolea peste mine, urmând să mă înghită în clipa 

următoare. Aici am simţit altceva ce mă trimitea cu mii 

de ani în urmă, într-o altă eră, cu copaci din care se 

scurgea o răşină ce ajungea până la noi, în mai bine de o 

sută şaizeci de nuanţe, cu chihlimbar auriu, de culoarea 

coniacului, până la verde închis spre negru. Privirile se 

160

fixau fascinate, când pe o piatră, când pe alta, când pe 

tabloul panoramic, când pe o hartă, în timp ce glasul 

neobosit al Doamnei curgea domol. Ajungând în dreptul 

unor obiecte din neolitic, îmi deşira cu aceeaşi voce 

liniştită o poveste pe care n-o mai auzisem, dar care mă 

intriga: „Teritoriul comunei Colţi este locul vechii 

Colhide, unde au venit argonauţii greci în frunte cu Iason, 

cu Ulise, cu Orfeu, după faimoasa lână de aur.” „Ce să 

caute argonauţii aici?”, îmi şopteam eu neîncrezător. 

Citisem de multe ori legenda, o fixasem, ca toţi ceilalţi, în 

Caucaz. Ghicindu-mi parcă gândurile, Doamna mi-a adus 

o carte groasă, a deschis-o undeva, pe la mijloc, şi mi-a 

arătat un titlu: „Uitaţi, scrie şi aici, Colhida nu e alta 

decât Colchis, adică Colţii noştri. Este un nume dat după 

stâncile de piatră pe care le ştiţi, de către faimoşii pelasgi, 

dar grecii nu-l pronunţau pe < ţ >, ci îl înmuiau, şi aşa a 

apărut Colhis în toate izvoarele greceşti, după cum 

demonstrează Nicolae Densusianu în cartea sa , o Biblie a poporului român.” Eram, 

întrucâtva, pasionat de istorie, ştiam de acest istoric din 

care mai citisem câte ceva, dar ce auzeam acum depăşea 

orice informaţie. 

Prima reacţie a mea a fost, desigur, de nedumerire 

şi de neîncredere. Aş fi vrut s-o întreb multe. „Îmi pare 

rău că nu v-o pot împrumuta, îmi spuse, bănuind că aş fi 

vrut-o, cred că se mai găseşte pe la vreun anticariat, am 

auzit că a apărut o ediţie nouă, merita, după o sută de ani 

de uitare, dar vă rog să mă scuzaţi, tocmai a sosit un 

autocar cu turişti. Dacă puteţi, coborâţi mâine la 

festivalul nostru va fi multă lume în 

poiană, vă întâlniţi şi cu soţul meu, profesor de istorie, el 

ştie mai multe...” 

161

N-am să mai povestesc prin ce-am trecut în noaptea 

aceea. Trupul meu parcă era traversat de milioane de 

furnici, timpul parcă se lungea cât o veşnicie, iar 

gândurile călătoreau nestingherite cu câteva mii de ani 

înapoi, se plimbau prin Grecia, ajungeau pe Acropole, 

înfruntau furtunile şi primejdiile de pe mare, se opreau 

aici, în Colhida, apoi fugeau cu Lâna de aur, cu Iason, cu 

Medeea şi cu ceilalţi pe Istru în sus, spre Adria. Alteori, 

gândurile se înghesuiau toate a neîncredere, simple 

fabulaţii, îmi ziceam, ca multe altele. Dovezile? 

Am coborât a doua zi, m-am strecurat printre 

oamenii aceştia, acum străini mie, pe care-i observam cu 

ochiul unui turist la fel de străin. Dintr-o dată, i-am privit 

ca pe nişte urmaşi ai pelasgilor, ai grecilor, ai dacilor, ai 

romanilor şi ai mai câtor neamuri ale pământului s-au 

frământat în trecerea lor pe aici, lăsând cu toţii urme pe 

care noi să le scoatem din adâncuri, să le citim aşa cum 

citesc eu acum pe feţele lor bălane şi vesele, chipuri de 

munteni nearşi de soarele câmpiei. Le priveam trupurile 

lor drepte ca brazii printre care se strecurau, 

neînconvoiate de apăsările vremurilor, mersul uşor săltat, 

urmând mereu meandrele, urcuşurile şi coborâşurile 

pământului lor trepădat de cine ştie câte generaţii 

pierdute… 

Mă frământa şi gândul că trebuie să ajung repede la 

această carte, cu teama că nu voi mai găsi-o. Dacă eu n-o 

găsesc şi n-o citesc, care dintre cei de aici, veseli, cu 

sticla de bere în mână o va face? S-au pierdut mereu 

multe, au rămas tare puţine…Intelectuali, aici sunt câţiva, 

şi-s preocupaţi de existenţa lor aspră, cei care au plecat 

s-au risipit care încotro în toate colţurile ţării sau ale 

lumii, să-şi câştige bruma lor de existenţă. Îi mai arde 

162

cuiva acum să se gândească la Colchida, la argonauţii 

care au trecut şi pe la Colţi? Dar dacă legenda are un 

sâmbure de adevăr care trebuie scos la iveală? Să lăsăm 

totul să se înece în uitare, vorba cronicarului, îmi şopteam 

eu cu un sentiment de îndârjire, dar şi de amărăciune...? 

Nu sunt un om de ştiinţă în sensul adevărat al 

cuvântului. Nu sunt istoric, privesc istoria ca o pasiune 

secundară – preocupările mele definesc literatura. Nu 

sunt cunoscător al limbilor „moarte”, greaca şi latina, dar 

am învăţat şi ştiu să citesc şi să scriu româneşte. Nu pot fi 

răpit de entuziasmul tinereţii, dar nici de scepticismul 

maturităţii. Încerc să citesc aceste capitole din cartea de 

căpătâi „Dacia preistorică” având un ochi lucid şi o minte 

rece, dar din perspectiva trăitorului acestor locuri. Şi mai 

am o armă: sunt bun cunoscător al toponimiei locurilor. 

Mereu mi-am pus întrebări de tipul acesta: „De unde vine 

numele satului nostru? De unde vine numele dealului? De 

ce se cheamă platoul acesta aşa?” Am cercetat în stânga, 

în dreapta, am deschis dicţionare, cărţi, dar toate 

informaţiile rămâneau stocate în mintea mea, ca într-un 

calculator. Bâjbâiam. Nu se lega nimic. Până a apărut 

această „Biblie...” Nu pot da răspunsuri absolute, dar 

evitând cu grijă unele speculaţii, multe lucruri se leagă. 

Poate alţii vor veni după noi şi vor avea alte şi alte 

informaţii, până când vom trece la certitudini, poate, pe 

baza dovezilor de netăgăduit, mitul Colhidei Caucazului 

va fi înlocuit, în conştiinţa umanităţii, cu mitul Colhidei 

Carpaţilor. 

Trebuie cineva să scoată la lumină, pentru publicul 

larg, şi să-i explice punctele de vedere şi argumentele 

teoriei lui Densusianu. Trebuie, mai întâi de toate, să ne 

lepădăm de acel scepticism specific românesc şi să ne 

163

edescoperim pe noi şi valorile noastre. Am fost cu câţiva 

ani în urmă într-o călătorie în Grecia. Plecasem înarmat 

cu atâtea legende şi-mi imaginasem că o să găsesc acolo 

numai zei, dar am găsit morminte goale şi pietre. Speram 

să mă întâlnesc cu Socrate sau cu Hercule, cu Alexandru 

Macedon, cu Zeus sau cu Afrodita. Deziluzie: numai 

ruine şi o căldură…, în care nici zeii lor n-ar fi putut 

rezista. Am descoperit însă altceva: sub fiecare piatră, 

ghidul lor afla câte un zeu, pentru noi, turiştii. De ce nam 

proceda şi noi la fel? De ce noi nu ne-am redescoperi 

strămoşii? De ce nu ne-am rechema zeii cei de demult? 

„Pietrele dacilor vorbesc”- o carte scrisă de un român. De 

ce n-ar vorbi şi locurile noastre? De ce n-am căuta 

pietrele? Ştim să le ascultăm glasul? 

Am stat mult în cumpănă gândindu-mă: cum să 

procedez? Voi aduce la iveală şi voi explica pentru cititor 

teoria savantului nostru care cunoştea la perfecţie greaca 

veche şi latina, două limbi indispensabile unui cercetător. 

Bibliografia folosită de el este imensă, tradusă din 

original, cuprinzând mai toate numele sonore ale 

antichităţii, pe care le citează, le explică în subsolul 

paginilor: Strabo, Hesiod, Homer, Plinius, Apollonius 

Rhodius, Valerius Flacus, Ovidius, Apollodor, Herodot, 

Plutarh, Procopius, Pindar, Orpheus, Ptolemeu, Titus 

Livius, Dio Casius, Stephanos Bizantinos, Jardanes, etc, 

dar şi pe cei mai „noi”: Cantemir, Saulescu, Vaillant, 

Iorgulescu, Ionescu, Pauly Wissowa etc. Şi mai e ceva, 

extrem de important, ce conferă greutate şi credibilitate 

opiniilor lui Densusianu: pleacă de la sursele istorice pe 

care le descifrează cu seriozitatea şi meticulozitatea 

cercetătorului şi ajunge la teorie. Nimic nu este 

preconceput. Sursele sunt citate cu rigoare, pot fi oricând 

164

verificate.Mi-am propus să fiu doar un intermediar între 

savant şi cititor. Nu voi interveni decât pentru a explica, 

iar punctele mele de vedere şi informaţiile referitoare la 

toponime le voi nota cu litere cursive. Legenda, 

repovestită cât mai fidel de mine, este scrisă cu alte 

caractere. Trebuie să scoatem din somnolenţa românităţii 

această mentalitate de resemnaţi, ca să ne privim cu alţi 

ochi, altfel de cum ne privim acum. Nu este cazul să 

facem umbră pământului stând pe margine şi aşteptând să 

se întâmple ceva. Destinul nu caută numai individul, ci şi 

colectivitatea, dar numai pe cea care are conştiinţă 

proprie… 

2. Pe urmele destinului… 

Să începem, urmărindu-l îndeaproape pe Nicolae 

Densusianu... 

O primă legendă grecească spune că Athamas, 

un rege pelasg din Theba Beoţiei, ţinuse mai întâi în 

căsătorie pe Ino, fiica lui Cadm. Din ordinul 

oracolului, regele o repudiază pe Ino, apoi se 

căsătoreşte cu Nephele, având cu ea un fiu pe nume 

Phrixus şi o fiică pe nume Helle. Între timp, Nephele 

moare, iar Ino ajunge din nou soţia lui Athamas şi 

începe să persecute pe copiii vitregi. Întâmplându-se 

în Beoţia secetă şi foamete mare, Ino îşi sfătuieşte 

soţul să consulte oracolul din Delphi. Pe ascuns, se 

înţelege cu oracolul care să-i sugereze regelui că 

Beoţia nu va scăpa de calamitate, până nu va sacrifica 

pe unul dintre copii. Athamas cheamă de la câmp pe 

fiul său Phrixus şi să ia cu el şi berbecul cel mai 

165

frumos din turmă. Berbecul începe să vorbească şi 

descoperă celor doi fraţi planurile mamei lor vitrege 

şi îi îndeamnă să încalece pe dânsul, ca să le scape 

viaţa din pericol. 

Aici trebuie făcută o paranteză: este posibil ca 

motivul berbecului năzdrăvan care descoperă planurile 

complotiştilor să se păstreze ca motiv literar şi în celebra 

„Mioriţă”, cu variante pe tot teritoriul ţării? Să fie un 

mit - motiv literar comun celor două spiritualităţi, 

română şi greacă? Dacă-i aşa, înseamnă că are o 

origine comună. Pelasgii, migrând spre sud, au luat cu ei 

şi mitul oii care vorbeşte (mioara năzdrăvană)?. 

Altă variantă a legendei spune că regele 

Athamas, silit de lucrătorii câmpului care sufereau de 

secetă, îl duce pe Phrixus la altar, spre sacrificare, 

însă Nephele trimite un berbec cu lâna de aur, pe 

care-l primise de la Mercur, ca să-i salveze copiii 

transportându-i prin aer, peste pământ şi mare până 

în ţinutul Colchis. Helle, fata, sora lui Phrixus, cade în 

mare la strâmtoarea dintre Europa şi Asia, care va 

primi numele Hellespont. Phrixus ajunge în ţinutul 

Colchilor. Aici, în semn de mulţumire pentru salvarea 

sa, sacrifică berbecul lui Joe Phyxios, iar pielea o 

dăruieşte regelui Aiete, din ţara numită Aia. Acesta o 

ţintuieşte în Colchis pe un stejar din pădurea 

consacrată zeului Marte, şi unde era păzită de un 

balaur neadormit. 

Este cazul să facem o nouă oprire pentru a observa 

un toponim. Există, într-adevăr, Dealul (Platoul) 

Martirilor, situat (întâmplător?) între vestigiile rupestre 

de la Aluniş şi Nucu, iar în sud se găseşte Pădurea 

Samarului, cu lacul cu acelaşi nume, sau localnicii îi mai 

166

zic Lacul fără Fund. O legendă locală spune că acolo 

trăia, pe fundul lacului, un balaur şi nici o vieţuitoare nu 

se adapă din el de teamă să nu fie trasă în adâncuri. De 

observat este că localnicii au păstrat în memoria 

colectivă numele platoului. Numele pare un neologism, 

dar ce să caute un neologism într-o regiune sălbatică, 

puţin locuită? Mai degrabă, toponimul este o 

reminescenţă păstrată de la zeul Marte, în numele căruia 

a fost jertfit berbecul. Trecerea de la nume la toponim 

este uşor de făcut. Fapt pe care Densusianu nu-l ştia şi-l 

semnalăm noi. Cineva observa că Marte este zeu roman. 

Eu i-am răspuns cu o întrebare: dar romanii de unde lau 

luat? Că obişnuiau să împrumute zeităţi, mai ales de 

la greci... 

Legenda spune mai departe că peste Iolcus (zona 

din sud-vest a Thesaliei) domnea regele Pelias, care-l 

înlăturase de la domnie pe fratele său vitreg Eson. Ca 

să scape de fiul acestuia, Iason, Pelias îl trimite să-i 

aducă lâna cea sfântă de aur din pădurea cea 

umbroasă a zeului Marte din Colchis. 

Iason se adresează celebrilor eroi ai epocii sale 

ca să-l însoţească în această călătorie (expediţie): 

Hercule, Castor, Pollux, Theseu, Anceu, Leit, Orpheu, 

Zete şi Calais, fiii lui Boreas, din regiunea geţilor, în 

total cincizeci şi patru la număr. Cei mai mulţi erau 

originari din Beoţia. Înainte de plecare, eroii 

argonauţi depun jurământul de credinţă faţă de Iason 

care invocă divinitatea Istrului (Oceanos), adică a 

Dunării şi a Pontului. 

O altă observaţie este de făcut şi aici: dacă 

argonauţii s-ar fi îndreptat spre Colchida Caucazului, ar 

fi trebuit ca ei să jure pe apele (Istrului) Dunării? 

167

Această legendă se referă la o ţară miraculoasă, 

superioară în civilizaţie ţinutului de unde plecau 

argonauţii. Locuitorii regiunii peste care domnea 

faimosul Aiete se bucurau de o excelentă bunăstare 

economică, pastorală şi agricolă, precum şi de avuţii 

enorme, conform geografului Strabon. Avuţiile de aur ale 

regelui Aiete ce domnea şi peste Colchis au fost 

fabuloase în toată antichitatea. Şi Plinius aminteşte de 

carele de aur ale acestui rege, de grinzile, de coloanele şi 

stâlpii de argint ai palatului său. Legenda mai spune că în 

camerele sale de aur erau închise razele soarelui. 

Comentariu: dezbrăcând palatele lui Aiete de aurul 

legendelor, trebuie să mai evidenţiem un fapt concret. La 

intrarea în Pădurea Samarului ce dă în platoul 

Martirilor, pe locul numit Podul Samarului se găseşte o 

fântâniţă (unică în zonă) cu apă acră. Asta nu-i ceva 

deosebit. Ciudat este că deasupra ei se află un fel de 

stâncă formată din pietricele sudate parcă unele de 

altele, de culoare ruginie, unică, deosebită de culoarea 

marnei din care sunt alcătuite rocile dealurilor din jur. 

Eu am presupus c-ar fi minereu de fier. Dar de ce numai 

pe izvorul acela, pe o lungime numai de 25-30 de metri? 

Mai mult, un inginer metalurgist trecând pe acolo a 

exclamat: „Vezi-ţi, domnule, de treabă, nu vezi că-i 

zgură de minereu topit?” Dintr-o dată, gândul m-a dus şi 

la numele dealului din faţă: Dealul Vătraiului. Ce 

legătură să aibă numele acestui deal ce străjuieşte satul 

Muscel (despre care vom mai vorbi) cu un vătrai 

(instrument de scormonit în foc)? Are, de două ori: şi 

instrument de scormonit în foc, dar şi …vatră de cuptor 

(primitiv) pentru topit metale, cum îmi sugera acelaşi 

inginer. 

168

Să mergem mai departe cu legenda. Argonauţii, 

sosiţi în capitala lui Aiete, rămaseră uimiţi când 

văzură pe acest rege preumblându-se pe malul râului 

într-un car de aur, iar el strălucea ca un soare, căci 

hainele sale revărsau lumină. 

Comentariu: ar trebui să coroborăm legenda 

despre fabuloasele bogăţii ale regelui şi ale oraşului său, 

cu una din partea locului. În spatele satului Scăieni 

(apropiat zonei în discuţie) este un deal, cel al 

Tocitorilor. Legenda spune că aici erau ţinute secret, 

îngropate în munte tocitorile cu aur, ale unui rege mare, 

de demult. 

Chiar antichitatea grecească evidenţiază faptul că 

expediţia Argonauţilor nu s-a făcut în părţile de răsărit ale 

Mării Negre, adică în Caucazul asiatic. După vechile 

legende, mama regelui Aiete era fiica lui Oceanos, zeul 

Istrului (Dunării). Însuşi regele Aiete ia în căsătorie pe 

Idyia, fiica lui Oceanos (conform lui Hesiod), iar 

splendida sa reşedinţă se află tot pe lângă Istru 

(Oceanos). Tot Hesiod afirmă că Phrixus fuge de 

persecuţiile mamei sale în Scythia. 

Într-un poem epic al lui Valerius Flacus, teatrul 

evenimentelor din legenda argonautică se află în Scythia 

europeană. Aiete apare aici ca un rege al Scythiei, iar 

regatul său se află sub Ursa cea Mare, pe care vechile 

geografii o atribuie geţilor. Locuitorii, desigur se numeau 

aieni. 

Din nou, dacă-mi este îngăduit, un comentariu: 

Regiunea geografică peste care domneşte regele 

Aiete, poartă numele, la autorii vechi, de Aia, însemnând 

în limba pelasgilor „ţăran.” Nu ştiu cât de ciudat pare 

acum faptul că o reminescenţă colectivă se găseşte în 

169

graiul colţenilor. Ştiţi cum îşi răspund când sunt strigaţi 

de departe, peste văi şi dealuri? „Aua” sau „Aia”, adică 

„om de-al locului”, adică „băştinaş” („eu sunt…”). Să 

fi fost un semn de recunoaştere, de identificare păstrat în 

subconştientul colectiv? 

Ovidius, poetul exilat la Tomis, aminteşte că 

poporul cel marţial al Colchilor locuia în partea de nord a 

Dunării de Jos: „Apele Istrului de abia mai pot să 

formeze o barieră între mare şi Iasigi, Colchi, hoardele 

Meteree şi Geţi”. Şi Ştefan Bizantinul, mai târziu, 

aminteşte că zona Colchis era un ţinut al ţării Aia. 

Aşadar, Colchii poetului Ovidius erau identici cu Colchis 

din legendele argonauţilor. 

Câteva precizări privind denumirea orografică, 

Colţi. Să nu uităm că regiunea fusese locuită de triburi 

pelasge. În limba lor, Colţi însemna „vârfuri de stânci 

ascuţite şi proeminente.” Aceste stânci sunt desenate şi 

în cartea lui Densusianu, dar azi, oricine face o călătorie 

în această splendidă zonă geografică a Buzăului, le 

poate admira. Acelaşi înţeles l-a avut termenul şi în 

timpurile preistorice, denumirea Colchis apare în 

legenda Argonauţilor. Diferenţa era că pelasgii 

pronunţau ca acum, aveau sunetul „ţ”, iar grecii nu-l 

aveau, de aceea îl înmuiau pronunţând Colchis. Autorul 

alexandrin Apollonius Rhodius afirmă că tribul războinic 

al colchilor se găsea în Caucazul de lângă Istru 

(Dunăre), în părţile de nord ale Traciei. 

Şi Ovidiu dă o informaţie extrem de preţioasă. 

Lângă triburile Colchilor se mai afla un trib războinic, 

numit Meterea turba. Numele lor este păstrat în 

toponimul Măţara, sat mic, izolat, aparţinător comunei 

170

Colţi, ai cărui locuitori îşi zic măţărani, despre care 

pomeneşte şi Nicolae Densusianu în cartea sa. 

Plinius aminteşte şi el de triburile din munţi: Mosci 

(Moşinoşi, sau Mossinoeci), stabiliţi în zona superioară 

a Buzăului (adică tot zona Colchilor). În epoca modernă, 

zona Colchilor a fost locuită de cete de moşneni – vechi 

familii libere, autohtone care mai păstrează şi azi 

instituţia devălmăşiei daco-gete, cu privire la 

proprietatea rămasă de la strămoşi. Ori, pornind pe 

filiera Moscheni- Moşinoşi- Mossinoeci- Moşneni, până 

la Musceleni, se ajunge la toponimul Muscel, sat aflat, la 

mijloc, pe linia imaginară dintre Măţara şi Colţi. Despre 

celălalt toponim al satului, Cărămăneşti, este o altă 

istorie, la fel de captivantă. Ne putem întreba dacă este o 

pură întâmplare faptul că mai sunt în zona respectivă, la 

nu prea mare distanţă, încă vreo câteva sate cu nume 

asemănătoare, Muscelul Ţigan şi Valea Muscelului. 

Această zonă montană a Colchilor (din ţinutul 

Buzăului) a avut o deosebită importanţă economică şi 

strategică din toate timpurile, în trecut făcea legătura între 

Gurile Dunării (oraşele comerciale din Sciţia Mică- 

Dobrogea) cu părţile interioare ale Transilvaniei (turme, 

cereale, vinuri, metale). 

Să reluăm, o dată cu Nicolae Densusianu, 

captivanta legendă a argonauţilor. Aceştia au urcat pe 

valea râului Phasis. Phrixus, sosind la Colchis, 

sacrifică berbecul cel miraculos lui Zeus, Phyxios 

(Phuxios) - adică „Zeului protector al fugii”. (În 

greceşte, „phuxios” înseamnă „fugă”). Pielea o 

dăruieşte regelui Aiete care o ţintuieşte în templul său 

din pădurea consacrată zeului Marte. 

171

Fără să vrem, ajungem din nou la toponimul 

Martire – platou situat la nord, la câţiva km de Muscel şi 

Măţara, în triunghi cu Colţi. Ne întoarcem astfel iarăşi 

la acest zeu protector al „fugii”- în limba pelasgilor 

Phyxios. În greceşte, nu putea fi decât Buxios, căci grecii 

adeseori schimbau pe Ph în B care, prin evoluţie, a dat 

Buzios – mai târziu Buzăul (râu şi oraş). De fapt, această 

rădăcină (Buz) o mai păstrează şi toponimul Bozioru – 

comună situată pe versantul dinspre răsărit al ţinutului 

Colţilor. 

Istoricul Procopius, ne mai spune tot Densusianu, 

afirmă că oraşul Phasis se afla la punctul unde râul 

Phasis (Buzău) ieşea din strâmtorile munţilor şi că avea 

afluent râul Saranges (Siretul de azi). Unite într-o albie 

comună, în cursul inferior, se vărsau în Dunăre. Datorită 

faptului că Siretul cel domol, la confluenţa cu Buzăul, îşi 

schimbă direcţia sud-vestică şi curge spre răsărit, pe albia 

naturală a Buzăului, acesta a fost considerat în antichitate 

afluent. 

Capitala regelui Aiete este identificată de acelaşi 

Apollonius Rhodius la gurile râului Phasis (Phixios, 

Phyxios)-Buzău. Poemele orfice o descriu ca pe o cetate 

splendidă, cu împrejurimi înalte de nouă stânjeni, 

înconjurată de şapte ziduri circulare, cu crenele şi trei 

porţi de aramă. Deasupra trona zeiţa Diana (Artemis). 

Iason, împreună cu câţiva eroi, pătrunde în 

oraşul lui Aiete (azi localitatea Tirighina – Ţiglina) şi 

îi cere lâna de aur. Aiete i-o promite dacă Iason va 

îndeplini mai multe porunci. Mai întâi, trebuia să are 

cu un plug de oţel, făurit de Vulcan, tras de doi tauri 

renumiţi pentru sălbăticia lor, căci aveau copitele de 

aramă şi suflau foc pe nări. Aiete însuşi i-a pus la jug 

172

şi a tras câteva brazde drepte, înalte de un stânjen (o 

explicaţie la şanţul uriaş de azi dintre Şerbeşti şi 

Tuluceşti, considerată o prelungire a brazdei lui 

Novac). Iason, cu ajutorul Medeei, reuşeşte să supună 

taurii la jug şi ară patru iugăre din câmpul numit al 

lui Marte. 

O observaţie interesantă: populaţia din zona 

montană a Buzăului practica agricultura, mai precis 

cultivarea cerealelor, a grâului de primăvară. Dovada? 

Întrebaţi pe localnici cât de numeroase sunt toponimele 

„La Arie”(locul unde se treiera grâul). Chiar pe Podul 

Goşii, spre muntele Ivoiu, este o astfel de arie. De la 

înălţime, este vizibilă împărţirea acestui „pod” în loturi 

orientate spre soare. 

Regele Aiete impune lui Iason o nouă lucrare: în 

brazdă să semene dinţi de balaur. Medeea, aprinsă de 

iubire pentru Iason, îi şopteşte că din acei dinţi vor 

răsări oameni uriaşi înarmaţi, care-l vor ataca, însă el 

să arunce pietre între aceşti uriaşi care se vor bate 

între ei. Atacându-i pe fiecare în parte, îi va ucide pe 

toţi. Legenda argonautică îi numeşte pe aceşti uriaşi 

Terrigenae, adică „oameni născuţi din pământ”, ceea 

ce justifică numele cetăţii ruinate de la gurile 

Siretului. Aşadar, faimoasa capitală şi reşedinţă a lui 

Aiete se afla situată pe malul stâng al Siretului, fiind 

cheia unei mari mişcări comerciale pe Dunăre, având 

mai târziu dreptul de suveranitate asupra Pontului 

Euxin, fapt confirmat şi de monumentele numismatice 

descrise de autor. 

Comentariu: Să fie oare o pură coincidenţă faptul 

că în sudul satului Scăieni – vecin cu Muscelul s-au 

descoperit schelete de oameni uriaşi? Un astfel de 

173

schelet se află expus la Muzeul de Antropologie din 

Bucureşti. Are 2,50 m. Localnicii povestesc şi azi 

legenda despre acei uriaşi – eu însumi am auzit una, 

copil fiind, de la mama – ba chiar că o livadă din jurul 

satului a fost plantată pe un cimitir al uriaşilor. 

Iason, tot cu ajutorul Medeei, învinge şi balaurul 

teribil din pădurea consacrată zeului Marte şi răpeşte 

lâna de aur. Oracolul mai prevestise că regele Aiete 

avea să-şi piardă domnia, când i se va fura lâna de 

aur. Iason o ia cu el şi pe Medeea, fiica lui Aiete, apoi, 

întorcându-se cu tovarăşii săi pe corabia lor Argos, 

pleacă spre Elada, navigând (nu spre Răsărit!) ci spre 

apus, pe apele lui Oceanos (Istru). Trec de cataractele 

fluviului (Porţile de Fier) ducând în spate corabia 

timp de douăsprezece zile, apoi ajung în apele mării 

interioare (mediteranae). Apollonius Rhodius şi 

Valerius Flacus afirmă şi ei că Argonauţii se întorc în 

Elada tot pe apele Istrului în sus. Conform 

informaţiilor lui Jordanes, Istrul, înainte de cataracte, 

se despărţea în două cursuri de apă: unul spre Pontus 

Euxinus, pe unde veniseră argonauţii, altul se arunca 

spre Adrian (Adriatica), pe albia de azi a râului Sava, 

pe unde vor naviga spre Grecia. 

Legenda se apropie de sfârşit. Mai spune că 

argonauţii au fost urmăriţi (fugăriţi) de vechii 

locuitori din ţinutul lui Aiete, de la Colchis, trimişi de 

rege. Acestora, fiindu-le teamă de mânia lui Aiete 

pentru că n-au reuşit să-i prindă pe argonauţi, nu s-au 

mai întors, ci s-au statornicit în peninsula Istria (să fie 

o pură întâmplare asemănarea cu toponimul Istriţa?), 

după cum informează Isidor din Sevilla. Istria – 

Istriţa se numesc aşa după numele fluviului Istru. 

174

Tot Apollonius Rhodius presupune că aceste 

evenimente s-au petrecut anterior războiului troian. Nu 

întâmplător celebrul oracol pelasg din Delphi, ordonă 

aducerea lânii, fapt pentru care se alertează şi-şi unesc 

forţele toate grupurile pelasge de pe teritoriul Greciei. 

Această lână de aur a avut o importanţă religioasă, 

economică şi politică pentru triburile pelasge de pe 

teritoriul Greciei. Răpirea ei viza întoarcerea şi legătura 

cu originile iniţiale ale lor. 

Expediţia Argonauţilor în Colchis face parte din 

seria legendară de misiuni şi acţiuni pentru luarea unor 

obiecte sacre de la triburile de la nordul Istrului 

(Dunării): 

- Eurysteu îl însărcinează pe Hercule să aducă 

merele de aur de la Hyperboreii de lângă Atlas (să se 

păstreze acest fapt în basmele noastre populare în sensul 

unei călătorii iniţiatice ca acelea ale pelasgilor la origini?) 

- Tot Hercule a trebuit să aducă din ţara Histriană 

(Istriţa) cerboaica cu coarnele de aur pe care nimfa 

Taygeta i-o dedicase Dianei. 

- Tot Hercule a luat de la Hippolyta, regina 

Amazoanelor, brâul cel preţios din aur ce i-l dăruise zeul 

Marte, ca simbol al întâietăţii. 

Sunt tulburătoare, dar deloc de neglijat, toate aceste 

„informaţii” pe care le scapă legendele până la noi, ceea 

ce se poate ajunge, firesc, la concluzia despre un spaţiu 

cultural comun al popoarelor dintre Marea Egee şi 

Carpaţi – cu un numitor comun – misteriosul popor al 

pelasgilor, cu ţara lor Aia, cu conducătorul lor Aiete, cu 

ţinutul lor Colchis, care începe să-şi dezvăluie misterele, 

trimiţându-ne mesaje prin toponime… 

175

3.Memoria colectivă - ieşire din deşertul timpului 

Legenda tulburătoare a Argonauţilor în căutarea 

lânii de aur conteneşte. A trimis informaţii până la noi, 

prin istoricii antichităţii greceşti şi latine pe care, 

sârguincios, cu pricepere, cu trudă, Nicolae Densusianu 

le-a tradus. El a făcut începutul. Nu se mai găseşte oare, 

printre noi, în ziua de azi, vreun ins care să continue 

această „Biblie” a neamului românesc? Să nu fim 

sceptici. Mulţi dintre noi şi dintre cei ce vor veni vor 

descoperi „cioburi”, pe care vreun alt Densusianu le va 

aduna, le va lipi, aşa cum procedează arheologul să refacă 

vasul din câteva fragmente. 

Descopăr printre hârtiile mele, o pagină din revista 

„Flacăra” din data de 7 februarie 1980, în care ziaristul 

Nicolae Cristache ia un interviu domnului Vasile Rudan 

de la Casa Corpului Didactic a Municipiului Bucureşti. 

Acesta, în urma unei expediţii efectuate în Munţii 

Buzăului, afirmă că a donat Muzeului Militar Central o 

serie de documente care dovedesc că a descoperit, cu 

ajutorul unei metode fotocinematografice (informaţii de 

culoare existentă în vegetaţia solului), contururile unei 

aşezări umane gigant – situate pe un platou imens, 

mărginit de munţi şi râpe adânci. Sub stratul arheologic 

corespunzător epocii pietrei cioplite a fost descoperit un 

număr mare de tuburi dintr-un material asemănător 

oxizilor metalici, dispus în sol sub formă de radiator. 

Zona este necatalogată şi se numeşte Gateş – după 

indicii pare să fie Platoul Martirilor de azi. 

În nr.12 (1923) din 20 martie 1980, tot în Flacăra, 

am mai descoperit un interviu, de data aceasta al 

ziaristului N. Grigore Mărăşanu, luat lui Florin Olteanu, 

176

pe atunci maior de artilerie la o unitate de vânători de 

munte, absolvent al Academiei Militare din Bucureşti. 

Multe dintre opiniile domniei sale se referă la civilizaţia 

geto-dacilor – aş zice intermediară, între noi şi pelasgi - 

dar afirmă că, studiind hărţi civile şi militare foarte 

vechi care, traduse în româneşte, din diverse limbi, dau 

informaţii despre trei sute de toponime (localităţi, munţi, 

râuri). Eu m-am oprit asupra semnificaţiei denumirii 

Caraiman, componentă a numelui satului Muscelul- 

Cărămăneşti, pe care-l traduce prin „cult”, „religie”, 

„magie, sfânt.” Să fie oare întâmplător faptul că 

deasupra satului a mai rămas, în locul numit Prunii lui 

Cristian, de lângă Vârful Vătraiului, urmele unei aşezări 

de cult (schit?)? O altă informaţie care vizează zona în 

discuţie este aceea că Piatra Romei (azi i se spune Piatra 

Rotăriei) se află la 10 km est de localitatea Pătârlagele 

(adică, întâmplător?, chiar în sudul satului amintit mai 

sus), unde s-a descoperit un altar de sacrificiu: mai 

multe scări săpate în stâncă, ducând la o platformă unde 

se presupune că aveau loc sacrificii (iar în apropiere sau 

găsit monede de aur). Tot aici se găseşte informaţia 

că la numai doi km, spre sud, se află vârful numit 

Cetăţuie. Acest toponim este foarte des întâlnit în această 

zonă şi, nu întâmplător… 

Toate observaţiile mele nu sunt rodul unei 

imaginaţii înfierbântate, puse cu tot dinadinsul să 

inventeze, să fabuleze, să forţeze istoria. O abordare 

dintr-o perspectivă istorică, lingvistică şi arheologică a 

zonei, făcută cu profesionalism ( dar şi cu mulţi bani) ar 

scoate şi mai mult faptele la lumină, scotocind, din 

învelişul strălucitor al legendelor, miezul adevărului. 

Istoricii trebuie să-şi dea mâna cu arheologii, iar aceştia 

177

cu lingviştii. Nu pot fi lăsaţi colţenii singuri, cu muzeul 

lor. Ei şi-au făcut datoria. Trebuie „scotocit” Dealul 

Martirilor, Podul Samarului, Vârful Ceciliei (prea pare a 

fi loc ideal pentru o cetate dacică sau romană), Vârful lui 

Băi (unde deja s-au găsit obiecte din neolitic). Mă întreb, 

între paranteze, desigur, ce-i cu olanul roman descoperit 

la baza Vârfului Goşii, în locul numit Pe Baltă? 

Toponimele amintite de autorii antici, explicate de 

istoricul nostru şi confirmate de mine (numai în zona pe 

care o cunosc, dar ea poate fi, cu siguranţă, extinsă) pot 

deveni nişte dovezi incontestabile. 

Cine s-o facă? Desigur, buzoienii, prin extensie, 

românii - cei de aici şi cei răspândiţi în alte părţi - dar şi 

cei ce vor veni. Este ţara lor, Aia. Aiete este regele lor. 

Buxios este oraşul lor, este râul lor. Iar Colchis – centrul 

legendelor regatului lor. Iar muzeul lor va deveni 

neîncăpător şi strălucitor cu chihlimbarul lor cel cu 160 

de nuanţe, asemenea palatului strălucitor din capitala 

regatului de acum mai bine de cinci mii de ani. Dacă nu 

buzoienii, dacă nu românii, cine s-o facă? 

Populaţii care ne-au trimis din adâncurile istoriei 

cele două statuete - „Gânditorul” şi „Fecunditate”- de la 

Hamangia, cu certitudine că ne-au mai lăsat şi alte mii de 

semne ale trecerii lor prin deşertul timpului. 

Românii înşişi trebuie să se mobilizeze. Au dat o 

dovadă a solidarităţii lor spirituale, a patriotismului lor, 

punând pe picioare diverse fundaţii şi asociaţii, unind 

forţe spirituale importante. 

Încă o dată, dacă nu ei, cine s-o facă? Colchida este 

adevărul românilor şi, în special, nu al altor neamuri. 

Realitatea începe să se contureze. Avem nişte argumente 

fidele: textele antice, atâtea câte ne-au venit pe potecile 

178

abrupte ale istoriei, urmele arheologiei, memoria 

colectivă, adică numele acestor locuri. Cât de sceptici am 

fi, prea mari sunt coincidenţele... 

În sprijinul acestei pledoarii, vă ofer tot o legendă a 

lui Ulise, cel venit cu Iason după Lâna de aur. Se spune 

că la întoarcerea spre Itaca din războiul troian, în 

peregrinările lui pe mare, timp de zece ani, Ulise ajunge 

pe o insulă a lotofagilor, ai cărei locuitori se hrăneau cu 

floare de lotus, fapt ce ducea la pierderea memoriei, adică 

a identităţii. Nenorocirea era că marinarii săi au 

consumat-o şi au început să-şi piardă memoria, unul câte 

unul. Ulise porunceşte ca cei care o gustaseră să fie duşi 

pe corabie cu de-a sila, dar ei se aruncau în mare, înapoi 

după floare. Ca să-i smulgă, i-a legat cu funii groase de 

catargele vasului care i-a dus spre Ithaca lor, unde le-a 

revenit memoria la loc, trezindu-se din uitare, ca dintr-o 

beţie. În felul acesta, Ulise le-a lăsat cea mai de seamă 

avere, neuitarea. Uitarea este egală cu moartea. Nu 

moartea biologică, ci moartea spiritului. Memoria - 

povară colectivă, fidelă, a românilor, care să-i ridice în 

faţa lor şi a lumii. Colchisul din Carpaţi - ar zice peste o 

mie de ani urmaşii lor! Există o memorie a cărţilor pe 

care Nicolae Densusianu ne-a făcut-o cadou. Există o 

memorie a inimii, ca solidaritate a locuitorilor acestor 

meleaguri. Există şi o memorie a locurilor, cea mai 

trainică. 

Ce memorie au munţii noştri! Cu aşezările lor 

rupestre săpate de o parte şi de alta a masivului Crucea 

Spătarului, pe versantul vestic aflându-se Fundul Peşterii, 

Peştera lui Dionisie, Peştera lui Iosif, Agaton, Agatonul 

Vechi, Fundătura; pe versantul estic, într-o poziţie 

strategică se află Ghereta şi Bucătăria. Peste Dealul 

179

Martirilor se află Schitul, săpat în piatră de la Aluniş, cu 

chiliile sale, grotele de la Strâmba şi de la Colţii de Sus, 

care trebuie cercetate. În faţă, satele Scăieni cu uriaşii de 

sub livezile lui şi Muscelul-Cărămăneşti, cu Goşa, cu 

Vârful Goşii, cu Piatra Rotăriei, cu Vârful Ceciliei, cu 

Vârful Vătraiului, cu Vârful Boşoveiului, cu Vârful 

Ivoiului, cu Podul Goşii… 

Există o memorie a locurilor pe care trebuie s-o 

citim, s-o ascultăm şi s-o cercetăm. Destinul nu numai că 

ne caută să ne vegheze, dar, în curând, îşi va descoperi, 

încetul cu încetul, faţa ascunsă de văl. Eu l-am ridicat 

atât cât am putut, cât m-am priceput, făcând doar 

începutul… 

COMORI SPIRITUALE ASCUNSE ÎN STRATURI 

TOPONIMICE DIN MUNŢII BUZĂULUI 

Pentru orice călător care ar vrea să ajungă în zona 

Muscelului Cărămăneşti din Subcarpaţii de Curbură, 

înseamnă urcuş, adică o adevărată aventură. Dacă vii 

dinspre Est, adică dinspre Bozioru, înseamnă un drum 

lung, mai mult pietros, ajungând până în buza satului 

Fişici, apoi străbaţi satele Văvălugi, Scăieni sau Budui, 

toate sub dealul Tocitorilor sau sub Vârful Hoţilor, în 

spatele cărora se ascund Gornetul, apoi Nucul, Fişicii şi 

Găvanele. Ajungi în coasta Muscelului, unde te 

întâmpină trei fagi falnici, declaraţi de către bozioreni 

monumente ale naturii. Dacă urci dinspre Bălăneşti, treci 

prin Ulmet şi, obligatoriu, poposeşti la Muchea 

Ulmetului, unde răsufli uşurat după un urcuş aproape 

180

pieptiş, apoi dai de Curmătură, în dreapta căreia te 

întâmpină semeţ Vârful Ceciliei. Dacă o iei pe celălalt 

drum de la Bălăneşti, cam dinspre Sud-Est, treci prin 

Valea Iepei şi ajungi aproape de Vârful Boşoveiului, sub 

creasta căruia se află ascuns satul Măţara, al cărui nume 

se păstrează mai bine de cinci mii de ani de istorie, cum o 

să dovedim ceva mai încolo. Dacă vii dinspre Sud, adică 

dinspre apa Buzăului, drumul este şi mai lung. Din 

Sibiciu se face un drum de „căruţe”, mai mult o potecă, 

unică în felul ei, urcând domol spre un alt Gornet şi, 

dintr-o dată, se deschide călătorului platoul Goşa, cu 

lacul lui de când lumea. Acolo poposeşti obligatoriu, ca 

să admiri în dreapta Dealul Rotăriei, iar în stânga Ivoiul 

şi Vârful Goşii. Dacă vii dinspre Valea Sibiciului, cu 

siguranţă că te opreşti la Muzeul Chihlimbarului din 

Între-Sibicii, o coteşti pe sub Dealul Vătraiului, ajungând 

dinspre Vest, pe un urcuş aproape pieptiş care trece mai 

întâi prin Camboru, unde îţi tragi sufletul, la o cişmea, 

apoi drumul te duce singur spre Moara lui Voinea, de sub 

Vârful Vătraiului şi, dintr-o dată, se deschide perspectiva 

Muscelului Cărămăneşti, tăiat de la Est spre Vest de 

Drumul ăl Mare, cum îi zic localnicii, făcând legătura 

între depresiunile Boziorului şi ale Bălăneştiului şi cea a 

Pătârlagelor. Există posibilitatea de a pătrunde în acest 

sat uitat de lume, dar nu şi de Dumnezeu, chiar dinspre 

Nord, adică dinspre Gura Teghii şi Aluniş. După ce 

drumul o coteşte la stânga dinspre Între-Sibicii spre 

Aluniş, o ia spre dreapta prin Comarnici, o coteşte brusc 

spre Est, se întoarce şi se afundă în Pădurea Samarului 

ca, dintr-o dată, să ajungi la Podul Samarului, chiar 

deasupra satului. 

181

Din orice direcţie ai urca, efortul îţi este răsplătit, 

căci satul îţi apare într-o solemnă şi liniştită măreţie, 

ascuns între Vârful Vătraiului, Vârful Ceciliei, Vârful 

Hoţilor (Goţilor), Vârful Boşoveiului şi Vârful Goşii. 

Ceva îţi spune că aceste vârfuri ascund nu numai satul cu 

liniştea lui magică, dar şi un fragment de istorie milenară, 

ceva misterios se întâmplă acolo şi în tine, îţi răsar în 

minte întrebări ciudate. Deasupra satului o biserică 

veghează un peisaj tulburător, iar clopotele ei, Cel Mare 

şi Cel Mic, cum le zic localnicii, în zilele de duminică, de 

slujbă, la sărbătoare sau la înmormântare, fac să vibreze, 

într-un anume fel, unic chiar, împrejurimile, iar ecourile 

să fie amplificate rând pe rând de vârfurile din jur, ca 

apoi să trimită chemările spre înaltul cerului şi spre lume. 

Aici ajungi cu greu, dar pleci şi mai greu. Greu e să 

urce omul un munte, dar mai greu este să-l coboare! 

spuneam şi cu alt prilej. Dai peste un peisaj pe care 

Dumnezeu a uitat să-l ia de pe pământ în Grădina Sa, dai 

peste nişte localnici, al căror nume nu seamănă unul cu 

altul, având rezonanţe ciudate, unele venind parcă din 

străfundurile istoriei, împărţiţi fiind şi acum, pe neamuri 

de când se ştiu: neamul Cârciegilor, neamul Migiilor, 

neamul lui Hanciu, neamul lui Goagă, neamul 

Mărculeştilor, neamul Dimineştilor, neamul Boereştilor, 

neamul Măţăranilor, neamul Camborenilor, neamul 

Rotarilor, neamul Grecilor, neamul Popeştilor, neamul 

Ghirăsoilor etc. 

Iar dacă vrei să urci mai departe, spre Gura Teghii, 

trebuie să străbaţi mai întâi Pădurea întunecoasă a 

Samarului, să treci de Crucea Ciumaţilor, să te strecori pe 

creasta dintre Aluniş şi Gornet şi, dintr-o dată, să dai de 

Platoul Martirilor. De acolo, unde e obligatoriu să 

182

poposeşti, cade în stânga Alunişul, deasupra căruia se 

zăreşte bisericuţa cu altarul săpat în stânca uriaşă în care 

cuibăresc chiliile, locuite cândva de călugări isihaşti, ca 

nişte cuiburi uriaşe de păsări. Dacă ţi-arunci ochii dinspre 

Martire spre răsărit, un alt peisaj fascinant şi încărcat de 

istorie se iveşte în faţa ochilor. Ascunse sub codri, printre 

copaci şi prin stânci, se află cele mai multe dintre 

Vestigiile Rupestre din Munţii Buzăului, despre care s-au 

tocit mii de condeie şi s-a zăbovit asupra paginilor tot 

atâtea ore, ca să le fie dezlegate tainele... 

Oricând, oricine şi din orice direcţie ar fi urcat, 

după îndelungi ore de efort, pe un drum obositor, nu 

întotdeauna pe o vreme prielnică, odată ajuns, călătorul 

simte că respiraţia i se opreşte, nu datorită urcuşului, ci a 

priveliştii fascinante, aş putea spine magice, ce i se 

desfăşoară sub privirile-i înmărmurite şi, totodată, 

exclamă cu nesilită sinceritate: cine se opreşte aici, ori 

rămâne aici pentru totdeauna, aşa cum au ajuns 

întemeietorii (despre care vom vorbi în cele ce urmează), 

ori ajunge poet, aşa cum chiar zicea un prieten care 

venise, din pură curiozitate, să vadă „chiar aşa e?”, pe 

urmele unor personaje dintr-o carte de-a mea. Mai mult, 

aş zice eu, descoperind încetul ce încetul toponimia şi 

onomastica destul de ciudată a locuitorilor, îţi transformi 

curiozitatea în istorie, nu în sensul strict al cuvântului ci, 

mai degrabă, asculţi, fără să vrei şi fără să ştii, o poruncă, 

o chemare ciudată şi trăieşti un sentiment care-ţi vine, nu 

se ştie pe ce căi, dintr-un interior adormit care, la 

contactul cu acele locuri, simte o vibraţie, ascultă 

„chemarea clopotelor scufundate”, după cum spune o 

frumoasă legendă a locului, repovestită de prietenul Ilie 

Mândricel: „La un mare cutremur, pământul s-a ridicat, 

183

s-a coborât şi curtea schitului Sfântul Dumitru a fost 

brăzdată fulgerător de un şanţ care s-a adâncit până a 

înghiţit, asemenea unui balaur nesătul, biserica şi o parte 

din chiliile aşezământului. Următoarele spasme au 

astupat şanţul şi au împroşcat cu nisip şi apă, înghiţind 

totul, ca şi cum n-ar fi fost. Şi astăzi, spun împrejurenii, 

uneori, din adâncuri, răzbat la suprafaţă chemări de 

clopote. Nu le pot auzi decât anumiţi oameni şi numai în 

anumite zile…” Eu le-am auzit chemarea tainică şi de 

aceea scriu… 

Pentru a descifra mai bine acest tezaur toponimic 

din Curbura Carpaţilor, este necesar să pornim de la 

începuturi. 

Şi de data aceasta sunt obligat să fac apel la 

cunoscutul istoric Nicolae Densusianu care în celebra sa 

carte, „Dacia preistorică”, un fel de „Biblie a poporului 

român”, apărută pe la 1900, consacră aproape şaptezeci şi 

cinci de pagini istoriei acestor locuri, venind cu 

argumente toponimice, istorice, arheologice, lingvistice, 

localizând aici celebra Colhidă, unde temerarii Argonauţi 

greci în frunte cu Iason au ajuns în expediţia recuperării 

Lânii de Aur. Istoricul aduce în sprijinul teoriei sale, cum 

e şi firesc, argumentele omului de ştiinţă, ale istoricului 

bine documentat. Şi astăzi teoria sa este revigorată şi 

susţinută puternic prin studii extrem de minuţioase de 

către istorici români din ţară, dar şi din străinătate. 

Eu, fiind originar din acest sat, am descifrat, pentru 

cititorul neavizat, dar împătimit de istorie, textele 

savantului, aducând la lumină şi alte argumente 

toponimice care susţin localizarea celebrei Colhide a 

antichităţii greceşti, nu în Munţii Caucaz, ci în Colhida 

(Colţii Buzăului), demonstrând că Buzăul stă pe o 

184

fabuloasă comoară spirituală cu care trebuie să se 

mândrească toţi români, iar aceştia au dreptul s-o 

revendice în faţa lumii. 

Călătorul obosit de atâţia km întregi de urcuş cu 

rucsacul în spate, odată ajuns pe Podul Samarului, admiră 

nu numai frumuseţea şi misterul locurilor, dar mai ales o 

excepţional de bine proporţionată arhitectură geografică. 

Descoperă miezul arcului carpatic! Dacă ar privi acest 

spaţiu geografic cu ochii misteriosului popor al pelasgilor 

care au populat zona cu mult înainte de mileniul II Î.Chr., 

adică cu mult înainte de Homer, peisajul ar fi trebuit să fi 

fost altul. Se vede clar, oriunde ţi-ai roti privirile pornind 

dinspre Est şi aruncându-le lent spre Sud şi Est, poposind 

mai mult spre Sud, adică spre Buzău şi întorcându-te spre 

Sud - Vest, că n-ai sub ochii minţii decât un imens platou 

care se întindea neted, până departe spre câmpie, platou, 

încet, dar sigur străpuns şi adâncit în mii de ani de ape, 

precum: Bălăneasca, Colţeanca şi Murătoarea, afluenţi pe 

parcurs ai râului Buzău, unindu-se cu unul la Pătârlagele, 

cu altul la Pârscov, după ce cu încrâncenarea apei, au 

săpat şi au ros din interior mii de metri cubi de sare de 

sub platou, făcându-l să coboare, adâncindu-l. 

Nu mai reiau în detaliu acum celebra legendă a 

Argonauţilor, cu sâmburele ei istoric, care au ajuns în 

strălucitoarea ţară numită Aia (în limba veche a 

pelasgilor, înseamnă „ţară”), a regelui Aiete, au luat-o pe 

Phrixus (apa Buzăului) în sus, au ajuns la Platoul lui 

Marte, unde au „sacrificat” (un sacrificiu ritualic) 

berbecul cu a cărui Lână de Aur s-au întors, nu pe unde 

au venit, ci pe Okeanos (Istru, Dunăre) în sus. 

Descopeream, ca om al locului, cu surprindere, că 

toponimul Martire păstra reminiscenţe pelasge. 

185

În nr.12 din 20 martie 1980 al revistei „Flacăra”, 

Florin Olteanu, pe atunci ofiţer, vorbeşte despre numele 

satului „Cărămăneşti” pe care-l traduce prin „cult”, 

„religie”, „magie”, „sfânt”. 

Cât despre cealaltă componentă a numelui satului 

„Muscel”, Nicolae Densusianu aminteşte despre tribul 

numeros al mosinoecilor (şi sunt câteva sate cu numele 

de „Muscel” în zonă!), transmis până astăzi, prin evoluţie 

succesivă, mai întâi în „moşneni” apoi în „musceleni”, iar 

de aici până la numele satului nu e decât un pas. Tot 

Densusianu aminteşte şi despre un alt trib „Meterea 

turba”, pe care-l va păstra toponimul Măţara, trib de 

războinici care-l urmăriseră pe Iason, fugit cu Lâna de 

Aur pe Istru în sus, dincolo de cataractele de la Porţile de 

Fier. 

De asemenea, o altă informaţie valoroasă ne-o oferă 

istoricul Iosif Constantin Drăgan care aminteşte în cartea 

sa, „Noi, tracii”despre un trib pelasg, numit scaii, de unde 

probabil derivă numele de Scăieni. Ceva mai jos este 

satul Bozioru, care derivă de la grecescul Fuxios(Buxios- 

fugă). Mai sunt acolo încă nume de sate, (Camboru, 

Comarnici, Budui, Văvălugi) cu origine încă incertă. 

Foarte important de observat este faptul că aceste sate cu 

nume cu rezonanţe arhaice, situate pe aceeaşi axă 

(Muscel, Măţara, Camboru, Budui, Scăieni, Bozioru) sunt 

înconjurate de alte sate, ca o cunună, având nume mai 

noi, româneşti, acela mai multe denumiri de arbori spefici 

zonei:Gornet, Aluniş, Paltenu, Nucu, Pinu, Ulmet, 

Găvane, Fişici, Valea Cireşului, Valea Boului, Strâmba, 

Între-Sibicii. 

Legenda spune că Argonauţii şi-au trecut corabia în 

spate dincolo, apoi s-au îndreptat pe un braţ al Istrului 

186

care se vărsa în Adria, probabil pe actualul curs al râului 

Sava, apoi în Grecia. 

Iason cu ai lui veniseră aici, desigur, să refacă un 

traseu iniţiatic, la origini, căci peste Pelasgii stabiliţi în 

Beoţia, au venit Grecii. Cum ajunge Densusianu la 

Colhida din Carpaţi? Prin trei argumente: primul – toate 

miturile greceşti despre Argonauţi amintesc că aceştia au 

ajuns spre Okeanos (Istru, Dunăre), închinându-i-se ca 

unui Zeu. În al doilea rând, Colchis vine din limba 

pelasgilor, însemnând „stâncă”, apoi în greceşte, căci 

grecii îl schimbă pe „ţ” în „h”. Tot aşa sunt explicate şi 

toponimele Buxios (Fuxios înseamnă „fugă”), Bozios 

(poate şi Boşovei?) care mai târziu au dat numele Buzău 

sau Bozioru. În al treilea rând, toate legendele antichităţii 

afirmă că argonauţii nu s-au mai întors prin Hellespont, ci 

dinspre vest, adică prin Adria, adică pe Dunăre în sus. 

Istoria, o spun toponimele, nu se opreşte aici. 

Sosirea creştinismului în Scitia Minor, (Dobrogea de azi) 

- anexată Imperiului Roman în 29-28 î. Chr. de către 

consulul Lucilus Chrisos al Macedoniei - odată cu Sf. 

Andrei, fratele lui Simon Petru, şi cu ucenicii lor, a dus la 

creştinarea – cel puţin parţială a populaţiei găsite aici – 

până în secolul al doilea. După cum afirmă Ion Rotaru în 

„O istorie a literaturii române de la origini până în 

prezent”, rugăciunea „Tatăl nostru” era cunoscută, într-o 

latină aproximativă, printre localnicii Dunării de Jos. Este 

de precizat că începutul creştinării populaţiei dacoromane 

s-a făcut de jos în sus şi progresiv, prin misiuni 

care au acţionat şi pe malul stâng al Dunării, mult mai 

devreme decât la bulgari (864 D. Chr.), cehi (935), 

polonezi (966), ruşi (988), şi unguri (1001). Este destul 

de logic ca aceşti misionari şi continuatorii lor să încerce 

187

să pătrundă, să penetreze, după cum era şi firesc, spre 

zonele de munte. Or, Carpaţii de Curbură reprezintă un 

loc ideal, ca apropiere de spaţiul Dobrogei, ca poziţie 

geografică, dar mai ales ca structură geologică pentru 

săparea de biserici primitive şi chilii. Mărturie sunt aceste 

vestigii ce împânzesc zona: Aluniş (o bisericuţă cu altarul 

săpat în piatră), apoi Fundul Peşterii, peştera lui Dionisie, 

peştera lui Iosif, Agatonul, Agatonul Vechi, Fundătura, 

Bucătăria, etc. Deasupra intrării uneia dintre bisericuţele 

din zona satului Nucu este dăltuit un peşte, semn de 

recunoaştere al primilor creştini. Sub Vârful Vătraiului, 

pe partea dinspre răsărit, există încă fundaţia din piatră a 

unui schit care a dat numele muntelui, însemnând, în 

viziunea localnicilor, „vatră de sihăstrie.” Mai târziu, 

memoria colectivă consemnează o bisericuţă, tot pe o 

stâncă, în locul căreia a fost ridicată, potrivit unor 

pomelnice vechi păstrate în arhive din anul 1748, biserica 

cu hramul „Sf. Dumitru” a satului Muscelul Cărămăneşti. 

„Noua” biserică a satului a fost ridicată în 1866 şi sfinţită 

la 8 noiembrie 1867. Este parohie din 1906. 

Nu este surprinzător faptul că toate aceste vestigii 

au în centru Platoul Martirilor. După cum explică 

Alexandru Graur, numele vine din grecescul „marturos” 

– „martor al lui Dumnezeu”, toponim ce se suprapune, 

probabil, pe acela păstrat în memoria colectivă, de la 

vechii Pelasgi, platoul lui Marte, aşa cum a rămas şi 

numele altor sate, Bozioru, Scăieni, Muscel şi Măţara. Să 

mai amintim că romanii aveau obiceiul să împrumute 

zeităţi, nu e de mirare că şi pe acela al zeului Marte să-l fi 

luat de aici, căci legenda spune că sacrificiul ritualic al 

berbecului cu lâna de aur s-a făcut aici şi în cinstea 

zeului, pe un platou, într-o pădure adâncă şi sub un stejar. 

188

Numai că aceşti misionari veniţi o dată cu Sf. 

Andrei, dar şi după el, n-au rămas în Dobrogea ci, 

urcându-se şi stabilindu-se în Curbura Carpaţilor, au adus 

cu ei şi două toponime „Samaru” (Pădurea Samarului şi 

Podul Samarului) şi „Cecilia”( Vârful Ceciliei). 

Cercetând harta originii primilor creştini ai secolului I, 

descoperim provinciile Samaria (aşezată pe malul 

apusean al râului Iordan) şi Cilicia, cucerită de către 

romani în anul 120 d. Chr., o regiune muntoasă din 

munţii Taurus. Prin ea trecea marele drum ce lega Estul 

cu Vestul Imperiului. Dacă observăm că, la un moment 

dat, a făcut parte din provincia Cappadocia, iar că Sf. 

Sava era originar din această provincie, lucrurile încep să 

se lege, adică să devină credibile. Şi dacă mai observăm 

că Vârful Ceciliei seamănă izbitor, ca formă cu puzderia 

de astfel de conuri de nisip şi de marnă de câteva sute de 

metri înălţime, cu vegetaţie săracă din Cilicia... Noi 

numai semnalăm, e rândul istoricilor… 

Istoria răspândirii creştinismului nu stă pe loc. 

Ajungem la un moment de răscruce în care memoria 

colectivă a toponimelor rămâne din nou un fidel 

document, întărindu-l pe cel scris. Pornim de la Urfala 

(Verfalos, Wulfila), episcopul goţilor, care s-a născut 

cam prin 310-311 d.Chr. Înainte de a se aşeza în câmpia 

munteană, goţii făcuseră incursiuni în Asia Mică. Să fi 

adus chiar ei aceste toponime? Ori primii misionari 

creştini să fie originari din aceste regiuni? 

Mai târziu, regele Atanaric al goţilor avea 

numeroase motive politice să se teamă de o răspândire a 

creştinismului între supuşii săi şi ordonă expulzarea lui 

Ulfa la sud de Dunăre. Întâmplător sau nu, tot acum are 

loc şi martiriul Sf. Sava Gotul, înecat în apa Buzăului, în 

189

dreptul satului Valea Lupului, în 12 aprile 372 d.Chr., 

sanctificat, acum patronul spirital al Buzăului. El s-a 

născut în Cappadocia, dar a propovăduit creştinismul 

printre daco-geţii şi daco-romanii de la Nord de Dunăre. 

Şi profesorul Rotaru în opera citată vine cu afirmaţia: 

„Este posibil ca centrul politic şi religios al goţilor de la 

nord de Dunăre să fi fost situat prin părţile Buzăului.” 

Această afirmaţie, pusă în carte sub semnul ipoteticului, 

îşi găseşte suficientă justificare în toponimele „gotice” 

care se suprapun peste cele pelasge. Aşadar, locul unde 

pelasgii lui Iason au sacrificat (ritualic) berbecul cu Lâna 

de Aur în cinstea zeului Marte (preluat de romani de la 

pelasgi), a devenit, în creştinismul timpuriu, Platoul 

Martirilor. Este posibil ca acest platou să fi fost începutul 

momentului martirizărilor adepţilor lui Sava Gotul ce 

împânzeau zona cu numeroasele chilii săpate în stâncile 

din munţii dimprejur. Nu este întâmplătoare o puzderie 

de toponime din zonă cu rădăcina „got”: lacul Gateş, 

Podul Goşii, Vârful Goţilor (azi localnicii îi spun Vârful 

Hoţilor) şi între ele, satul Muscelul Cărămăneşti, 

înconjurat de Vârful Hoţilor (Goţilor), de Vârful 

Vătraiului,(„vatră” de sihăstrie, unde localnicii amintesc 

despre monahul Cristian şi chulia lui) bănuiesc vârful de 

lance al puzderiei de aşezări), de Vârful Ceciliei, de 

Vârful Goşii, de Pădurea Samarului, iar spre Nord, 

Platoul Martire…Mai sus am pus între ghilimele rădăcina 

„got” ( „goş”), întrucât nu vizează triburile gotice care au 

stăpânit vremelnic zona, ci Gotul (Sava) este, mai 

degrabă un nume generic al adepţilor lui, rămas după 

martirizare, fenomen cu impact puternic în conştiinţa 

creştinilor din zonă. Mai trebuie semnalat un fapt 

190

interesant, care ar putea intra în atenţia cercetătorilor şi 

anume că toate aceste lăcaşuri au faţa spre sud. 

Toţi cei care şi-au purtat paşii prin aceste locuri se 

întorc cu o experienţă unică. Toţi vorbesc despre o 

măreţie calmă, de o zonă energetică încărcată pozitiv, 

despre ceva misterios, magic, ce transmite un sentiment 

de linişte interioară, mai ales când se aud sunând în 

răstimpuri, la orele potrivite Clopotul Mare şi Clopotul 

Mic al bisericii, aşezată deasupra satului, să vegheze 

solemn, spre neuitare, vremurile şi oamenii… 

Legendele însă ascund un dram de adevăr. Aceste 

clopote scufundate nu ostenesc nici azi să trimită din 

adâncuri, prin vibraţiile pământului răscolit şi vânzolit de 

cutremure, de inundaţii, de cuceritori, dar mai ales de 

sute de generaţii de băştinaşi, prin memoria colectivă, 

două adevăruri eterne. Primul este că legendara Colchidă 

a antichităţii este a românilor. Al doilea, că leagănul 

creştinismului primitiv românesc se află aici, în Carpaţii 

de Curbură. 

Aşadar, memoria colectivă s-a dovedit de două ori 

fidelă. Este rândul istoricilor, filologilor, arheologilor 

să-şi adune forţele pentru a veni cu argumente solide, 

ştiinţifice. Buzoienii, dar nu numai ei, toţi românii stau pe 

două comori spirituale, care să-i facă mai demni în faţa 

lor şi a lumii. Şti-vor şi strădui-se-vor să le valorifice? 

Am mai amintit legenda grecească potrivit căreia, la 

întoarcerea spre Ithaca, din Războiul Troian, în 

peregrinările lui pe mare, timp de zece ani, Ulise ajunge 

pe o insulă a lotofagilor, ai cărei locuitori se hrăneau cu 

floare de lotus, fapt ce ducea la pierderea memoriei, adică 

a identităţii. Ca să-i oprească, Ulise şi-a legat marinarii de 

corăbii, i-a dus spre Ihtaca lor, unde s-au trezit ca dintr-o 

191

eţie. În felul acesta, el le-a redat cea mai de seamă 

avere, neuitarea. Uitarea este egală cu moartea spiritului. 

Memoria colectivă şi-a spus cuvântul încă o dată, eu doar 

am consemnat-o. 

Şi nu procedez astfel doar ca să fie consemnată. 

Zona ar putea deveni un extraordinar potenţial spiritual şi 

turistic, cu două condiţii: mai întâi, să fie intens 

mediatizată, iar în al doilea rând, să fie creată o 

infrastructură corespunzătoare, adică să se realizeze un 

drum judeţean pornind de la Bozioru, urcând spre Fişici - 

cu o ramificaţie spre Nucu - apoi prin Văvălugi, Scăieni, 

Budui, Muscel, Camboru, Între-Sibicii, care s-ar uni cu 

şoseaua naţională la Pătârlagele, ori cu drumul care 

merge, fiind deja asfaltat, spre Aluniş. Nu trebuie decât 

ca, cineva, acolo „sus”, unde se iau decizii, să ştie despre 

toate acestea. Un circuit turistic ce ar cuprinde Vulcanii 

Noroioşi, Complexul de la Măgura (Tabăra de sculptură 

şi Ciolanu), Muzeul Chihlimbarului, Alunişul şi 

Complexul Rupestru de la Nucu, ce s-ar putea întinde 

până la Focurile Vii, la Meledic, sau spre Gura Teghii. 

Adică este vorba doar de inteligenţă, voinţă şi de nişte 

hârtii care se numesc bani... 

N.B. Am descoperit, cu oarecare surprindere, dar şi cu 

mare bucurie, că nişte primari inimoşi din Bozioru şi din Colţi 

intuiesc acest potenţial şi s-au pus pe treabă, reuşind să 

unească, cele două comune, cu un drum de piatră, pe traseul 

amintit. Numai că timpul „nu mai are răbdare”, vorba lui 

Marin Preda. Dacă-l cităm pe Seneca, „Timpul este o avere 

care nu poate fi pusă la păstrare…” 

192

FIŞĂ BIO – BIBLIOGRAFICĂ 

1. Data şi locul naşterii: 5 august 1945, com. Colţi, 

satul Muscelu - Cărămăneşti 

2. Părinţii : Ion; Stela (născută Boerescu) – ţărani 

(C.A.P.) 

3. Şcoli absolvite : 

- Şcoala primară: Muscelu - Cărămăneşti (1952- 

1956) 

- Şcoala elementară: Bozioru (1956-1959) 

- Şcoala Pedagogică Experimentală Mixtă - Buzău 

(1959-1965); diriginte Petre Cucu; profesor de Limba şi 

literatura română, Tiberiu Bordea 

- Institutul Pedagogic Oradea, Facultatea de Limba 

şi Literatura Română, Oradea, 1966-1968 (în timp cât a 

fost militar) anul I şi II 

-Institutul Pedagogic Galaţi, Facultatea de Limba şi 

Literatura Română, 1968-1970 (anii IIIşi IV) 

-Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, 

secundar Limba franceză, 1971-1974, Licenţa 1975 cu 

prof. Elena Zaharia Filipaş, monografia „Damian 

Stănoiu” 

4. Ocupaţia : 

- Învăţător - com. Colţi (1964-1969) 

- Profesor de Limba şi literatura română : Munteni- 

Buzău, (1969-1975) şi Jilavele, Ialomiţa (1975-1987) 

- Profesor de Limba şi literatura română la Liceul 

Teoretic „Grigore Moisil”, Urziceni, din 1988 şi în 

prezent 

- Examen definitivare – Buzău 1969 (8,40) 

- Gradul II, Bucureşti, 1979 (9,16) 

193

- Gradul I, Bucureşti 1987 (10), cu lucrarea 

„Aspecte particulare ale interpretării textelor folclorice în 

manualele şcolare”, coord. Prof. Univ. Dr. Nicolae 

Constantinescu 

Titluri şi premii: 

- „Profesor evidenţiat” 1987 

- „Gheorghe Lazăr” cls. I, 2006 

- Gradaţie de merit, 1998 – 2010 

- Diploma de onoare, Primăria municipiului 

Urziceni, 2007 

- Diploma de onoare, Primăria municipiului 

Urziceni, 2008 

- Diploma de onoare, Şcoala Bozioru, Buzău, 220 

de ani de atestare documentară, 2007 

- Diploma de onoare, Asociaţia culturală HELIS, 

2005 

- Diploma de excelenţă, Şcoala Pedagogică Buzău, 

170 de ani de atestare documentară, 2008 

- Diploma de excelenţă, Academia Dacoromânia, 

Bucureşti, 2008 

- Titlul ştiinţific de Doctor în Romanistică prin 

hotărârea Senatului Academiei Dacoromâne, Buc. 2006 

5. Cercuri şi cenacluri literare frecventate: „Dor 

fără saţiu” – Urziceni, începând cu 1980. 

6. Debutul literar în presă: „Tribuna literar- 

artistică şi culturală”, Slobozia, nr.3, iulie 2001 cu 

nuvelele: „Fiara”, „Pepenele galben” şi „Proces – verbal” 

7. Colaborări la ziare şi reviste : 

- „Ialomiţa” nr.422, iunie 1992: „Cinism rusesc şi ironie 

eminesciană în chestiunea Basarabiei” 

- „Magazin de Urziceni” nr. 4,1993 „Telefonul de la ora 

şase” (eseu) 

194

- „Magazin de Urziceni”, nr.3,1994, „Viaţa cetăţii” (eseu) 

- „Magazin de Urziceni” nr.4,1995, „Civis romanus sum” 

(eseu) 

- „Tribuna învăţământului”, Buc. 23 ian. 2000 „O rază de 

speranţă într-un imens ” (eseu) 

- „România Mare, 5 ian. 2000 „Singur împotriva unui 

imperiu”(eseu) 

- „Examene” (Buc.) nr. 6 (239) febr. 2001 „Ecou de 

gând” (eseu) 

- „Examene”(Buc) 23-29 mai 2001 „Cuvântul - limpede 

lumină” (eseu) 

- „Magazin de Urziceni”, 15 oct.2002 „Creaţia ca 

regenerare spirituală” (eseu) 

- „Helis” Slobozia nr. 11, nov.2005 „Jilavele, dragostea 

mea” (eseu) 

- „Helis” Slobozia, nr.2, feb.2006 „Cenaclul literar ” 

- „Helis” Slobozia, nr.3, martie 2006 „Alt ecou de gând” 

(eseu) 

- „Helis”, Slobozia,nr.4, apr. 2006, „Tirania clişeului 

verbal ca blestem naţional”(eseu) 

- „Helis” Slobozia, nr.5, mai 2006 „Tentaţia călătoriei în 

China sau demitizarea unei obsesii” (cronică) 

- „Helis” Slobozia, nr. 9, sept.2006 „Reţinută admiraţie 

şi discretă demitizare” (cronică) 

- „Helis” Slobozia, nr.12, dec.2006 „Umbra Romei se va 

şterge de pe obrazul marii urbe” (cronică) 

- „Helis” Slobozia, nr. 1, ian. 2007, „În sonet vibrează 

sunet necuprins” (cronică) 

- „Helis” Slobozia, nr.3, martie2007, „Biruit-au gândul să 

mă apuc de această trudă” (cronică) 

195

-„Helis” Slobozia, nr.7-8, iulie-august 2007 „Testamentul 

moral al lui Moromete”(eseu) 

- „Helis” Slobozia, nr1, ian 2008, „Judecătorul de 

suflete”(proză scurtă) 

- „Helis”, Slobozia, nr.2, febr. 2009, „Răzbunarea 

umilinţei”(proză scurtă) 

- „Negru pe alb”, nr. 5, 2007, Odobeşti, „O floare rară, 

georgiană, printre poeţii români - Zaira Shamharadze” 

(cronică) 

- „Ars Didactica” Slobozia, nr.2, apr.2006, „Farmecul 

naivităţii şi înţelepciunea maturităţii” (eseu) 

- „Opinia” Buzău, din 27 iunie 2006, „Tirania clişeului 

verbal ca blestem naţional” (eseu) 

- „Opinia” Buzău, 5 feb. 2006, „Tirania mediocrităţilor” 

(eseu) 

- „Opinia” Buzău, 12 feb. 2006, „Fascinant tratat de 

morală” (eseu) 

- „Opinia” Buzău, 20 feb. 2007, „Privind, o vreme, 

turma, prin preajmă simţi păstorul” (cronică) 

- „Opinia” Buzău, 5 feb. 2009, „Un lord al lansărilor – 

Nicolae Peneş, despre un lord valah – Alexandru 

Marghiloman(eseu) 

- „Oglinda literară”, Focşani, martie 2008, „O strună 

siriană vibrând în sunet românesc – Riad Awad”(cronică) 

- „Renaşterea culturală” Buzău, iulie-august 2006, 

„Antidotul prostiei” (eseu) 

- „Renaşterea culturală” Buzău, dec.2006, „Se cutremură 

limba în clopotul limbii române” (cronică) 

- „Renaşterea culturală”, Buzău, martie - aprilie 2007, 

„Degringolada”(cronică) 

- „Renaşterea culturală” Buzău, ian-feb.2008 „Purificare 

prin Apa Sâmbetei”(cronică) 

196

- „Pro Saeculum” Focşani, nr.2, martie 2006, „Leac la 

muşcătura Cobrei” (eseu) 

- „Pro Saeculum” Focşani, nr.7-8, sept-oct. 2006, 

„Fidelitatea memoriei colective” (eseu) 

- „Pro Saeculum”, Focşani, Nr. 9, nov. 2007, „Niciodată 

să nu arunci cu piatra într-o pasăre cântătoare”(cronică) 

- „Pro Saeculum”, Focşani, nr, 7-8, nov-dec, 2008, 

„Seniorul singurătăţii”(cronică) 

- „Pro Saeculum” Focşani, nr.12, dec. 2007 „Vâsla de 

sare”(cronică) 

- „Apollon” nr.1, mai 2007, „Cenaclul ” 

(eseu) 

- „Zorile”, Buc. nr.9, 2007, „Raza de soare deasupra 

Carcaliului sau Monumentul Monumentului”(cronică) 

- „Magazin de Urziceni”, mai 2007, „Personalitatea 

oraşului” (eseu) 

- „Magazin de Urziceni”, oct. 2008, „Spiritul 

liceului”(eseu) 

- „Limba şi literatura română”: 

nr.3, 1988, „Mult mi-e dor şi mult mi-e sete” 

nr.3, 1991, „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” 

nr. 1şi 3, 1998, M. Sadoveanu „Baltagul” 

nr. 3, 1999, I.L.Caragiale „Dl. Goe” 

nr. 3, 2000, V.Voiculescu „În Grădina Ghetsimani” 

nr.2, 2006, „Cenaclul literar Dor fără saţiu” 

nr.3, 2006, Cronica revistelor şcolare din jud. Ialomiţa 

Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană”, anul 

2007, „Pe urmele Argonauţilor prin Colhida Carpaţilor” 

Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană” pe anul 

2008, „Comori spirituale în straturi toponomice din 

Munţii Buzăului” 

197

Colectiv: Almanahul „Renaşterea Buzoiană” pe anul 

2009, „Privindu-ne în ochi prin...Europa” 

Redactor responsabil, volumul „Dor fără saţiu”, 2002, 

creaţii literare ale elevilor liceului „Grigore Moisil”, 

aniversarea a 50 de ani de la înfiinţare. 

8. Debutul literar în volum şi volume apărute: 

- romanul „FAGUL”, 344 de pag. Editura Bizantină, 

Buc. 2005, cu o prezentare pe coperta IV de Passionaria 

Stoicescu 

Fragmente din roman au mai apărut în revistele: 

- „Helis”, febr. 2004 – iun.2005 

- „Pro Saeculum” nr. 16, martie 2005 

- „Sud”, martie 2007 

- romanul „UMBRA”, 366 de pag, Editura Omega, 

Buzău, 2008, cu o prezentare pe coperta IV de Florentin 

Popescu 

- Fragmente din romanul „Umbra” au apărut în nr, 8, 

august 2007 în revista „Sud” şi în „Pro Saeculum”, 

Focşani, nr.3, apr.2008 

- Nuvela „Umbra neştiutei”, inclusă ulterior în roman, 

apare timp de un an, în serial, începând cu nr.5, mai, 

2007, până în aprilie 2008, în revista HELIS, Slobozia 

- Începând cu oct. 2007, până în dec. 2008, publică în 

serial, în revista HELIS, „Privindu-ne în ochi... prin 

Europa.” Acestea vor fi incluse ulterior în volumul de 

minipovestiri apărut în februarie 2009 la Editura 

Dacoromână TDC, Bucureşti, sub titlul „FASCINAŢIA 

FASCINAŢIEI” (200 pag.), cu o prezentare pe coperta 

IV de Dr. Geo Stroe. 

9. Referinţe critice la FAGUL : 

- „Mesagerul de Urziceni”, 17 iun.2005, „Debut în volum 

la Urziceni : Titi Damian” 

198

- „Helis”nr.7-8, aug.2005, Ion Ene, „Un roman binevenit: 

FAGUL de Titi Damian” 

- „Helis” nr.9, spt.2005, Anghel Papacioc, „FAGUL lui 

Titi Damian, un roman totemic” 

- „Helis” nr.10, oct.2005, Nicolae Stan, „Două debuturi” 

şi Elena Cârjan, FAGUL de Titi Damian 

- „Helis” nr.1, ian 2006, Aurel Anghel, „Gânduri la 

FAGUL lui Titi Damian” şi Mircea Dumitriu, „Însemnări 

de cititor” 

- „Helis”,nr.3, martie 2006, Alexandrina Dragomir, 

„Scrisoare” 

- „Helis”, nr.9, sept. 2006, Aurel M. Buricea, „FAGUL 

lui Titi Damian” 

- „Helis”, nr.2, febr. 2007, Nicolae Ionescu, „Pe urmele 

FAGULUI” 

- „Helis”, nr.4, apr. 2007, Emilia Georgiana David, 

„Destinul unui roman” 

- „Pro Saeculum, nr.24, martie 2006, Ion Roşioru, 

„Sfâşietoare litanie a civilizaţiei rurale” 

- „Pro Saeculum, Nr.7-8, iulie, 2007, Emilia Georgiana 

David, „Romanul unor destine şi destinul unui roman” 

- „Oglinda literară”, Focşani, nr. 8, 2007, Gheorghe 

Istrate, „Puls-TITI DAMIAN, FAGUL” 

- „Amprenta”, Buzău, dec.2005, Ilie Mândricel, 

„Nostalgia începuturilor şi ura rupturii” 

- „Caligraf”, Alexandria, nr.66, ian. 2006, Florentin 

Popescu, „Un nou romancier: Titi Damian” 

- „Gândul”, Buc. 11 martie 2006, C. Stănescu, „La umbra 

lui Moromete” 

- „Ateneu”, Bacău, nr. 4, apr. 2006, Ion Fercu, „FAGUL 

de Titi Damian” 

199

- „Apollon”, Urziceni, nr. 1, mai 2007, Emilia Georgiana 

David, „Romanul unor destine” 

- „ Revista ilustrată”, Bistriţa – Năsăud, nr. 5-6, 2006, 

Vasile V. Filip, „Aspecte etnologice ale unui recent 

roman social: FAGUL de Titi Damian” 

- „Limba şi literatura română”, nr.4, 2005, Adriana 

Dobrinescu, „FAGUL de Titi Damian” 

- „Oglinda literară”, nr. 50, 2006, Tudor Cicu, „FAGUL” 

- „Oglinda literară”, nr. 68, aug. 2007, Gheorghe Istrate, 

„Titi Damian - FAGUL” 

- „Opinia”, Buzău, 17-18 dec. 2005, Marin Ifrim, „Titi 

Damian, FAGUL” 

- „Opinia”, Buzău, 28-29 ian. 2006, Tudor Cicu, „Titi 


- „Opinia”, Buzău, 23-24 ian. 2006, Leonard Olaru, 

„Opinii de cititor” 

- „Opinia”; Buzău, 13-14 ian. 2007, D. I. Dincă, „Titi 


- „Renaşterea culturală”, Buzău, ian. 2006, Aurel Anghel, 

„Gânduri la FAGUL lui Titi Damian” 

- „Renaşterea culturală”, Buzău, apr. 2006, Tudor Cicu, 

„FAGUL lui Titi Damian” 

- În volum, Dumitru Ion Dincă, „Scriitori buzoieni de 

azi”, Editura Rafet, 2007, „Titi Damian, FAGUL”, pag. 

56-61 

- În volum, Marin Ifrim, „Scriitori buzoieni şi scriitori din 

ţară”, Editura Rafet, 2006, „Titi Damian – Fagul” pag. 

95-98 

- In volum, Tudor Cicu, „La temelia cetăţii (jurnal de 

lector)”, Editura Omega, 2008, Titi Damian, Fagul”, pag 

39-41 

200

10. Premii literare : Premiul special al juriului la 

Concursul Naţional de Proză „Liviu Rebreanu”, ediţia a 

XXV-a, 23-24 noiembrie, 2006, Bistriţa Năsăud 

11. Pe 23 mai, 2008, în sala de şedinţe a 

Primăriei Municipiului Urziceni lansează romanul 

„Umbra”, editura Omega, Buzău, (366 de pagini) cu o 

prezentare făcută de scriitoarele Passionaria Stoicescu şi 

Zaira Shamharadze, în prezenţa a aproape o sută de 

invitaţi 

12. Cronici literare la UMBRA: 

- Eugen Cişmaşu, „Un nou roman de Titi Damian, 

UMBRA”, „Mesagerul de Urziceni”, mai 2008 

- Tudor Cicu, „Drama familiei în romanul UMBRA”, 

revista „Helis”, august, 2008 

- Elena Cârjan, „Titi Damian, UMBRA” în „Masagerul 

de Urziceni”, 1 aug. 2008 

- Elena Cârjan, „Lumina umbrei” în „Helis” Slobozia, 

nov. 2008 

- Mircea Dumitriu, „Destinul ca o umbră” în „Helis” 

Slobozia, august 2008 

- Ilie Mândricel, „Timp şi destin” în „Pro Saeculum” 

Focşani, oct. 2008 

- Marin Ifrim, „Umbra unor lecturi profesioniste” în 

„Opinia”, Buzău, oct. 2008 

- Stan Brebenel în vol „Cronici de întâmpinare”, Ed. 

Rafet 2008, „Titi Damian, UMBRA”, pag. 31-32 

- Dinu Mirea, „UMBRA de Titi Damian” în „Pro 

Saeculum”, Focşani, Dec. 2008 

- Mihai Stan, „Dumnezeu tace şi destinul lucrează...” în 

„Litere”, Târgovişte, nr. 8-9, aug - sept. 2008 

- Aurel Anghel, „Priveşte înăuntrul tău”(poezie) în 

„Opinia”,Buzău nr.5362, ian. 2009 

201

- Nicolae Puiu Iliescu, „Umbra şi...umbrele ei”(poezie) în 

„Opinia”, Buzău, nr.5362, ian 2009 

- Victor Lotreanu, „Umbra”de Titi Damian în „Vitralii”, 

Rm. Sărat, nr.33, 34, 35 (ian., feb.,martie) 2009 

Volumul este lansat şi pe 17 octombrie 2008 la 

Biblioteca judeţeană Buzău, prezentatori fiind 

Passionaria Stoicescu şi Florentin Popescu, în faţa unor 

oficialităţi, oameni de cultură, scriitori din Ialomiţa, 

Buzău şi Vrancea. Urmează lansări la Feteşti, Ţăndărei, 

Căzăneşti. 

13. In martie 2009 va lansa volumul de 

minipovestiri „Fascinaţia fascinaţiei” la Editura 

Dacoromână TDC, Bucureşti, 200 pagini, apărut în 

februarie 2009, cu o prezentare pe coperta IV de Dr. Geo 

Stroe, la Urziceni şi Slobozia, cu prilejul „Zilelor Nichita 

Stănescu” 

14. Pe marginea romanelor publicate, interviuri la 

Radio Campus Urziceni, Radio Sud-Est Urziceni, Radio 

România Actualităţi, emisiunea „Cadran” şi la TV 

Antena 1 Slobozia, TV Buzău, Radio Campus Buzău şi 

Slobozia, Radio România Cultural, emisiunea „Comment 

ca va?” 

15. Din 2006 este şi Redactor- responsabil, secţia 

Proză, la revista „HELIS” din Slobozia. 

16. În perspectivă volumul al treilea al trilogiei 

colectivizării, „Norul” şi volumul de proză scurtă „Din 

colţul catedrei” (din care a şi publicat două proze 

scurte în revista „ Helis”) 

202

203

CUPRINS 

Partea I, Privindu-ne în ochi prin... Europa..................... 9 

Partea a doua, Gânduri cu inima strânsă........................95 

Partea aIII-a, Fidelitatea memoriei colective............... 153 

Pe urmele Argonauţilor în Colhida Carpaţilor............155 

Comori spirituale ascunse în straturi toponimice 

din Munţii Buzăului.................................................... 179 

Fişa bio-bibliografică....................................................191 

204

205

fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?