fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

GARDURI ŞI HOŢI
Ori de câte ori am păşit dincolo de graniţele ţării,
fie spre Est, spre Sud, dar mai ales spre Vest (spre Nord
n-am avut nici bani, nici timp, dar cred că nici curaj, mai
degrabă o reţinere), odată ajuns în acel „dincolo”, am
avut tentaţia să privesc „înapoi.” Mereu m-a urmărit
senzaţia c-am fost scăpat dintr-un uriaş ţarc bine îngrădit,
bine păzit. Ca la strunga din stână, oile. Scăpat de
controlul vamal, cel mai aspru, dar şi cel mai lipsit de
sens dintre toate controalele, simţeam nevoia să-mi curăţ
tălpile, aşa cum le cureţi când umbli fleşcăind bălegarul
unei stâne. Lăsasem în urmă zeci de mii de ţarcuri. De ce
să nu recunoaştem că, din câte ţări, oraşe, sate am văzut
„dincolo”, ca la noi la... nenimeni (ca s-o citez pe biata
mama, fie-i ţărâna uşoară!) - adică fiecare gospodărie cu
ţarcul ei, fie el din ţaglă, cum zicem noi cei din sud, din
beton, din sârmă ghimpată, din mărăcini, din plasă de
sârmă. Şi când te mai gândeşti că în fiecare gospodărie
românească mai sunt încă alte multe „ţarcuri” pentru
porci, oi, păsări, grădini, cai, simţi dintr-o dată,
dimensiunea unui efort fizic şi financiar pe care-l face
românul, fie din dorinţa de a-l „asorta” cu arhitectura
construcţiei, adică de a-i conferi o funcţie estetică, fie, de
cele mai multe ori, pentru funcţia foarte practică, aceea
de a „păzi” gospodăria de eventualii „prădători”, fie
bipezi sau patrupezi, ori de ce natură or mai fi ei. Pe
lângă acestea, adăugaţi porţi, uşi, lacăte, încuietori,
sisteme de alarmă, care mai de care mai ingenioase.
M-am întâmplat în gospodăria de la ţară a unui vechi
prieten, acum câtăva vreme. Aceleaşi ţarcuri, făcute
47