fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

când, cineva urcă, îţi urează „bun venit”, aruncă o privire
spre pasageri, apoi rămâi stupefiat: „Drum bun!” Treci
din Ungaria în Slovacia sau în Cehia, în Austria, de acolo
în Italia sau Germania şi mai departe în Franţa, Spania
sau Anglia, Ţările de Jos, ca trenul prin gară, nu te mai
opreşte nimeni. Bate vântul – îţi zici plin de satisfacţie.
Ţi-aduci aminte că eşti, de fapt, şi tu în Europa. Cobori
din autocar, din tren, din avion, din maşina personală şi te
pierzi în anonimatul Occidentului.
N-am mai călătorit în ultimul timp spre Est sau spre
Nord, din mai multe motive: întâi, că preţul excursiei în
spaţiul ex-sovietic este extrem de piperat şi-apoi,
călătorind odată în acel spaţiu, te aştepţi să fie altceva şi
n-ai vrea... Rămâi cu bucuria intimă de a te fi plimbat, pe
jos prin Piaţa Roşie, prin grădinile Palatului de Vară,
Petrodvoreţ, pe malul Niprului, prin Erevan, Tbilisi, Baku
sau pe malul lacului Baikal. În al treilea rând, cred că
vameşii lor, mai ales cei din Moldova (era să zic şi nu
greşeam) încă Sovietică, aceştia te scarpină, dacă vor,
oriunde şi la plecare, dar mai ales la întoarcere. Totuşi,
românu-i glumeţ şi la pagubă.
Într-una dintre cele trei întoarceri cu trenul din acest
spaţiu, nimerisem în compartimentul vagonului de dormit
şi cu un ins din Buhuşi. Nu ştiu cum de venise printre
noi. N-avea bagaje, doar lenjeria personală într-un mic
geamantan. Ceilalţi îşi cumpăraseră cu ce şi cum putuseră
vestitele căciuli de vulpe argintie – mai ales doamnele.
Opreşte trenul pentru controlul de graniţă, dar şi pentru
schimbarea ecartamentului şi, până atunci, plictisit, dă
omul o roată pe la celelalte vagoane să vadă ce se mai
întâmplă. Ia, lângă compartimentul vecin, o mină gravă
62