fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

Mi-am făcut loc cu greu cu micuţa mea maşină
printre hurducăielile şi zdrăngănelile atâtor rotiţe care se
înfigeau în vârful plopilor, al pinilor şi al salcâmilor
aliniaţi pe marginea şoselei ca nişte soldaţi ce străjuiau
şoseaua care se termina brusc pe treptele hotelului. Un
hotel de o culoare roşu-vişiniu aprins în care, sub
ferestrele câtorva camere atârnau obosite, din loc în loc,
nişte aparate de aer condiţionat, salvatoare pentru nişte
inşi toropiţi de atâta căldură cât înduraseră în vara toridă
şi lungă. Mai jos, la intrare, o inscripţie care m-a
încurajat: trei stele. Am parcat maşina undeva la umbră,
apoi mi-am luat geamantanul, începând şi eu zdrăngănitul
care intra în acord cu al zecilor de inşi ce se apropiau
ameninţător de puţinele trepte ale hotelului, pentru un
asalt decisiv asupra recepţiei.
Am aruncat nişte priviri îngrijorate înainte, înapoi,
în stânga, în dreapta, aceleaşi zornăituri, lăsându-mi
impresia că parcă se învârteau în jurul meu şi deveneau
din ce în ce mai multe şi ameninţătoare. Am avut timp să
mă uit la chipurile lor obosite, după zeci de ore
nedormite, venite în tren în cine ştie ce condiţii. Mulţi
bătrâni cu pălării de paie pe cap, dar şi mai multe femei
în vârstă, privind spre recepţie ca spre o unică salvare.
Opriri dese. Priviri rugătoare de ajutorare. Chipuri
epuizate. Obosite. Ajunse la capătul puterilor. Şi cârjele,
şi beţele, cu bocănitul lor ritmic pe asfaltul de pe platoul
din faţa hotelului! Şi spatele lor încovoiat, şi mersul lor
legănat! Şi răsuflarea lor şuierată! Şi chipurile lor
asudate! Am privit femeile: bătrâne, grase, obosite, cu
picioarele în obezi, câlcând greoi spre exterior,
legănându-se, mişcându-şi ritmic şoldurile prea pline de
grăsime, ridicând şi coborând umerii în ritmul paşilor
82