fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

„kafemolca.” Îi pusesem la lucru pe toţi membrii
grupului, pe ghidul rus – nimic. Ce-mi dă prin cap în
preajma plecării? S-o rog pe femeia de serviciu din
cameră, poate mă ajută. Zis şi făcut. Prin gesturi, prin
puţina rusă pe care o ştiam, a înţeles ce vreau, i-am dat
treizeci de ruble pentru două bucăţi. Mi-a promis că în
dimineaţa următoare le aduce. După ce a pleacat, soţia
mi-a şoptit: „I-am dat noi banii, dar nici n-am întrebat-o
cum o cheamă!”. „Şi dacă-mi spunea că o cheamă
Ludmila şi ea ar fi fost Svetlana, nu-i tot aia? Dacă
pierdem, pierdem.” A doua zi, o altă femeie de serviciu a
ciocănit la ora opt fix la uşa noastră şi a scos, uitându-se
cu mare grijă, în toate părţile, cele două râşniţe. Şi restul
de 2,50 ruble. S-a scuzat că Ludmila n-a putut veni, s-a
îmbolnăvit. Le-a trimis prin ea. Am dat să-i lăsăm restul.
A refuzat. Norocul nostru că am avut rămasă o jumătate
de coniac albanez la noi…
Dintr-o dată, scriind aceste rânduri, îmi dau seama
că în Est sau în Vest, pe unde am fost cazaţi, în orice
hotel, niciodată, nimeni nu ne-a predat sau nu ne-a luat în
primire inventarul din camere, aşa cum se obişnuieşte pe
la noi. Undeva, cred că la un hotel din Leningrad (azi
Sankt Petersburg), când să părăsim camerele înainte de a
pleca spre aeroport, femeile de serviciu şi-au făcut încă o
dată datoria: pe geamantan, am găsit câteva copeici pe
care, n-am mai catadixit să le ridicăm de sub pat, unde se
rostogoliseră scăpate din buzunare. Gestul acelor femei
modeste m-a pus pe gânduri. Explicaţia: să fi fost numai
din teama că îşi vor pierde locul de muncă sau, pur şi
simplu, era vorba de educaţie, în ultimă instanţă, de
civilizaţie, deprinsă, prin exerciţiu, din copilărie?
29