fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

decurs fără reproş, adică legătura cu firma respectivă,
pregătirea pentru plecare, transportul la Bucureşti.
Aşadar, momentul, care ar fi trebuit să fie de
bucurie la urcarea în autocarul care să ne ducă la Rimini
(Italia), s-a transformat într-unul de maximă tensiune.
Deşi grupul era compact, totuşi firma respectivă, printr-o
reprezentantă „ţepoasă” a reţinut, la urcare, în Bucureşti,
primele locuri în autocar unor inşi (trei din Moldova şi
patru din Bucureşti) pe motiv că au achitat, nu se ştie de
când şi fără nicio dovadă, locurile, înaintea noastră.
Probabil să fi fost aşa – grupul a făcut pasul înapoi şi a
cedat. Aveam să mă întâlnesc, încă o dată cu această
meteahnă a firmelor româneşti care, sub pretextul că unul
sau altul, a achitat mai devreme suma, să-şi impună
protejaţii, şi asta am constatat că se întâmplă mai la
fiecare autocar, de fiecare dată. Crispări, necazuri,
tensiuni, dezamăgiri, supărări, adică plecare cu stângul.
Bănuiesc că ar fi fost mai simplu ca firmele româneşti să
comunice fiecăruia locul în autocar (numerotat) la
înscriere? Nu se poate? Nu se vrea! Ce s-ar face
protejaţii, adică eternele „pile”, (adică şmecherii)
româneşti? Or, firmele mai ştiu ceva: nimeni nu doreşte
locurile ultime în autocar, aşa că preferă eterna
ciondăneală la urcare, numai să-l aibă plin, mai pe limba
noastră, să iasă banul.
La prima vedere, părea un autocar la standardele
occidentale, cu aer condiţionat, cu toaletă, cu televizor,
cu muzică, având doi şoferi ce păreau dezgheţaţi. Păcat
că nu şi-au spălat, decât superficial, ditamai maşina. Cu
zoaie pe parbriz ori pe geamurile (împâclate) laterale, aşa
au plecat, aşa s-au întors. În faţă a tronat tot drumul sus,
68