fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

verdele ce ţâşnea obraznic dinspre autostradă până spre
poala pădurii sau spre lanurile de porumb, de grâu sau
spre pajiştile unde păşteau leneşe, mulţumite, în ţarcurile
lor, grupuri de douăzeci şi cinci - treizeci de văcuţe, cele
mai multe albe, era altul decât la noi, chiar dacă şi ei,
austriecii, trecuseră cam prin aceeaşi secetă. M-am grăbit
să găsesc o explicaţie doar pentru mine: Alpii Austrieci
sunt de vină – ceva, probabil, legat de reflexia luminii sau
oxigenul cu albastrul cerului, ploile mai multe ca la noi,
or fi de vină. Dar, când aceeaşi imagine mi s-a prelungit
pe sute de km în Bavaria, apoi prin Alsacia Franţei, am
schimbat explicaţia: „Occidentalii ăştia trebuie să aibă un
sistem de stropire sau de irigaţii pe care eu nu-l sesizez.”
Se apropia seara, vacile păşteau încă liniştite,
nederanjate de nimeni, aveau în ţarcul lor şi cisterne de
apă, cu un sistem de adăpare pe care-l foloseau
nestingherite. Totuşi, seara, nici gând să vină vreun
proprietar să le ducă de la spate, alergându-le cu vreun
ciomag, spre grajd, să le încuie bine cu şapte lacăte, ba să
mai pună şi un paznic. Ca să fiu sincer, nici pe lângă
casele austriecilor cochete, la care se ajungea doar prin
câte o potecă de asfalt, nu prea am văzut garduri, cel mult
nişte gărduleţe de decor, multe garduri vii, frumos
aranjate şi mereu tunse. Am realizat atunci că milioanele
de kilometri de garduri din satele, dar şi din oraşele
noastre sunt specialitate românească, unică în Europa, un
fel de specific naţional, despre care voi scrie cu alt
prilej...
Aşadar, cu ochii pe verde! – mi-am zis, cercetând
fiecare colţişor din oraşele prin care am trecut până să
ajung la Paris, punctul terminus şi maxim al aventurii
mele turistice. Ca un făcut, dincolo de borduri (aveau şi
41