fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

sute cincizeci, în total, adică bişniţă, cum se spune pe la
noi. Bani adunaţi de ghidă. Se împrieteniseră, căci până
atunci îşi trimiteau reciproc săgeţi, având ca spectatori,
desigur, pe bieţii turişti...
Şi uite-aşa, se zice, că am făcut turism cultural la
Paris, având drept ghid o amărâtă de profesoară de sport.
Intenţia mea nu este de a compromite, ci de a clădi şi la
noi o civilizaţie trainică, astfel încât să nu ne fie ruşine cu
noi înşine. Destul ne umilesc alţii, dar şi noi ne umilim
prin toată Europa.
N.B. Era să uit ceva exasperant, apropo de popasurile,
legale, adică obligatorii. Au ajuns proverbiale, între noi
desigur, întârzierile ghidei şi ale câtorva, ceea ce provocau
cortegii de nervi printre conaţionali. Autocarul pornea, până la
urmă voios, lăsând în urmă invariabil, aceeaşi grămăjoară de
chiştoace strivite, cu ciudă parcă, în dreptul cărora autohtonii
dădeau nedumeriţi din cap. Desigur, şopteau ruşinaţi: „Ăştia
sunt sigur români!” Vorba lui Cioran care citează pe un
conaţional de-al nostru, mai tuciuriu: „Voi, românii, aveţi
noroc cu noi, ţiganii, că de nu, aţi fi ultimii!” Încep acum să
înţeleg de ce s-a încrâncenat el de n-a dorit să mai vină în ţară
şi nici n-a vrut să mai scrie niciun rând în româneşte. Deschid
din nou cartea şi mai găsesc o frază tulburătoare: „Sunt prea
mult patriot, ca să doresc fericirea ţării mele.” În zilele
noastre, presa românească a făcut mare vâlvă, când un
conaţional, a publicat un articol inflamant, „M-am săturat de
România!” Cum s-a rezolvat, politic, situaţia? Simplu:
respectivul a fost uns înalt funcţionar pe la Consiliul Europei...
O doamnă, nu-i spun numele, care striga la fel de tare
împotriva ţării, pe la toate cancelariile europene, dar mai ales
în prima ţară de la vestul României, a ajuns şi ea,
ambasadoare. „Adio, sunt bolnavă, m-am înecat c-un os!” ar
60