fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

decât foarte rar claxoane, foarte discret. Nu cred că la ei
există nervozitatea asta nebună din Bucureşti, dorinţa de
a mai înainta câţiva metri, n-am văzut acea competiţie
acerbă pentru a câştiga un loc mai în faţă la semafor.
Verbul cel mai utilizat la noi este: „Bagă-te, mă, odată,
ţărane!” Apelativul nu mă mai impresionează, căci am
auzit o replică şi mai bună: „Nouăzeci şi opt la sută
dintre bucureşteni sunt ţărani, iar doi la sută au uitat că
sunt ţărani!” Asta nu înseamnă că nu sunt şi la noi şoferi
politicoşi, chiar bucureşteni care, văzându-te în
dificultate, au răbdare şi te ajută să schimbi corect
banda. Uneori, s-a întâmplat să avem parte de o politeţe
exagerată. Interesant, la italieni, foarte frumos circulau
scuterele, conduse şi de femei, şi de mulţi tineri, şi de
pensionari – extrem de numeroase, dar corect echipate.
Îşi aveau locul lor pe şosele, nu forţau pătrunderea pe
toate părţile, printre maşini. Mergeau în aceeaşi bandă,
respectau maşinile şi erau respectate. Nu depăşeau şi nu
erau depăşite decât regulamentar, pe altă bandă. Nu tu
înjurături, nu tu ţipete.
Trecerile de pietoni la ei sunt sacre, şi pentru
pietoni, şi pentru şoferi. Apropo, în oraş la noi am văzut
o scenă care i-ar fi oripilat şi pe italieni, şi pe austrieci,
şi pe unguri. O maşină opreşte, regulamentar, la trecere.
Pe zebră, o tânără care, din cine ştie ce motiv, părea că
nu se grăbeşte. Când a ajuns în faţa şoferului care
înaintase cu maşina până în dreptul fetei, ce-a făcut
nemernicul? A aruncat (se vedea că are exerciţiu),
ditamai flegma pe chipul acesteia, apoi a demarat în
trombă, lăsând-o pe fată încremenită şi pe ceilalţi
trecători fără replică... Pe geamurile autoturismului
respectiv s-au ivit câteva figuri tuciurii şi labe
104