fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

Mai târziu am aflat că cele două fotografii au făcut
înconjurul lumii într-un mare cotidian occidental, cu un
comentariu care nu ne măguleşte.
„Normalul” nostru devenise, cum era şi firesc,
„anormalul” lor. Nu ei au creat şocul, doar l-au căutat.
Prima ieşire în Occident după Revoluţie (sau ce-o fi
fost ea!) – Austria, visul tuturor românilor pe atunci,
poartă spre Europa. Un român – argeşean - profesor de
istorie – stabilit cu mulţi ani în urmă în Viena, din motive
doar de el ştiute, încearcă să încropească o afacere în
turism cu românii din ţară. Are nişte colaboratori în
Bucureşti, ei adună lotul de excursionişti. Era pe vremea
când erau obligatorii vizele de la ambasadă. Pentru
familia mea, n-a fost vreo problemă: profesori în jur de
patruzeci de ani, fără gânduri de fugă în Occident.
Multora le-a fost refuzată viza, pe diverse motive doar de
ei ştiute, probabil bănuiţi că ar vrea să „rămână.” Oricum,
rămăseserăm doar vreo douăzeci şi cinci din patruzeci de
solicitanţi. Cam puţini, cam la limită. Până la urmă,
autobuzul primeşte undă verde. Ne urcăm. Vreo doi tineri
„dubioşi”, numai cu borsetele. „Ăstia, cum vor ajunge în
Viena, direcţia Italia”, fac eu prinsoare cu soţia. „Dacă nu
erau ei, nu mergeam nici noi, cu ei s-a făcut numărul
minim, să zicem mersi că le-a fost aprobată viza.” Noi, cu
geamantane, cu sacoşe cu mâncare, apă minerală,
caşcaval, salam de Sibiu, pateuri, ceaiuri, conserve.
Firma nu-ţi asigura decât micul dejun. Cam umilitor să
mănânci prânzul, ferindu-te unul de altul, pe o canapea
într-un parc. Să cumperi valută în România şi s-o cheltui
în Austria, unde preţurile erau total prohibite pentru noi,
cam greu. Intrările la muzee, la fel de scumpe. Nu ne
130