fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

Pentru prima oară, soţia mea, care în ruptul capului n-a
vrut să alerge vreodată, indiferent de situaţie – atunci m-a
întrecut. Alergam în urma ei, gândindu-mă la cortegiul
de neplăceri: ambasadă, consul, paşaport, buletin, bani,
declaraţii, cheltuieli inutile, nervi, disconfort total,
excursie ratată. O călătorie ce părea o izbândă s-ar fi
transformat într-un coşmar. Când să dau colţul pe aleea
dinspre lac, a apărut soţia, (n-am văzut-o niciodată mai
fericită!) cu poşeta ţinând-o la piept ca pe o comoară, cu
braţele amândouă – o şi controlase deja, totul era în
regulă. Mi-a spus cu un aer triumfător: „Erau pe bancă
doi bătrâni, probabil pensionari. Când m-au văzut că mă
reped la poşetă, mai să mă oprească. A trebuit să-i
conving că-i a mea spunându-le numele şi câţi dolari
aveam. Am vrut să le mulţumesc oferindu-le câteva
drahme. Nu ştiu ce tot ziceau pe limba lor, dar gesturile
vorbeau de la sine: mă refuzau cu vehemenţă, de parcă
le-aş fi adus cea mai mare jignire.”
Am rămas acolo, uitând de spectacolul gărzii,
privind liniştiţi raţele care-şi vedeau de treaba lor,
măcăind mulţumite. Şi nu erau nici măcar lebede...
Căldura aceea de august, grecească, amplificată de
transpiraţia când rece, când fierbinte a posibilei pierderi a
actelor, m-a trimis cu gândul, când ne-am mai liniştit,
înapoi, la o experienţă, de acest fel, la Moscova. Eram
cazaţi la hotel Rossia – cam de vreo cinci mii, se spunea,
de locuri. Cine a auzit de acest hotel, ştie despre ce
vorbesc. Căutasem prin toate oraşele şi prin toate
magazinele, cu asiduitate, mă rugase fratele meu în ţară,
o râşniţă de cafea, „kafemolka” – cum spuneau ruşii. Ori
n-am căutat unde trebuia, ori nu se găseau nici la ei, mai
aveam vreo două zile să plecăm, şi eu – tot fără
28