fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

ufet?” „Nu, îi răspunde treaz şi plin de ciudă, m-a pândit
unul colea la colţ, aveam mâinile ocupate – într-una cârja,
în cealaltă sacoşa cu lumânări, cu chibrituri şi nişte orez –
mi-a tras-o cât ai clipi de pe cap, şi dus a fost.”
Omul a fost plin de ghinion în noaptea aceea de
iarnă. Crescuse cum dăduse Dumnezeu un purcel de vreo
şaptezeci de kg, cu gând să-l taie peste câteva zile, când
or veni copiii de la oraş, că se apropia Crăciunul. Dăduse
şi un pospai de zăpadă. Se duce omul, dimineaţa, să dea
de mâncare la găini, le avea într-un coteţ mai în fundul
curţii, vede nişte fulgi, nu-i miroase a bine... Găseşte în
coteţ doar vreo două-trei găini mai amărâte. Restul ...?
Strigă la nevastă-sa, se miră ce se miră amândoi, cheamă
şi vecinii. Comentează toţi. Hai să dea la porc, îl cheamă,
nu vrea să iasă de sub un grajd, unde-l ţineau. Dă să intre.
„O fi bolnav?” Se gândeşte omul cercetând cu o lanternă.
„Nu-i!” îi zice nevestei. „Cuuum?” zbiară ea lung
smulgându-şi basmaua de pe cap şi fâlfâind-o în dreapta
şi-n stânga. Zbiară şi vecinii. „Hai la Miliţie!” Vine
într-un târziu miliţianul. Cercetează fulgii, caută urme, se
cam amestecaseră cu ale lor, dibuie ceva pe lângă gardul
de la drum. Erau două perechi de urme de adidaşi.
Dăduseră sacul cu găini peste poartă.
„Cine-a intrat zilele trecute pe la mata prin curte?”
„Am chemat doi ţigani din satul vecin, căutau de lucru,
mi-au săpat la cazma bucata de pământ din fundul
grădinii şi mi-au aşezat şi nişte lemne, vreo mie de kile,
de-abia am făcut rost de ele. Mi le-a trimis fi-miu
dintr-un depozit de la oraş. Le-a cumpărat cu greu, se
vindeau ca pâinea caldă, că-s puţine. Trebuie să te înscrii
pe tabel. Noroc că-l cunoştea pe gestionar. Cu un pachet
de Kent, l-a servit.”
64