fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

„e”, „bietul” şofer!). Aşa că din piaţă şi până la
principalele obiective turistice, aveam vreo oră de mers
voiniceşte pe jos, în urma ghidei - profesoară de sport,
care mai să ne piardă cu viteza ei. „Vezi dacă nu i-am dat
ceva şoferului? Ne aducea până în centru!”, îi şoptea
soţului, obosită deja, în urma mea, o pensionară din
Tecuci.
De-aici încolo au urmat „ghiduşiile” ghidei care a
umplut de nervi întreg grupul. Ne-a spus să ieşim după un
sfert de oră din Pantheon, că avem multe obiective de
vizitat, dar şoc: cu vreo câţiva prieteni a ieşit şi ea
zâmbindu-ne graţios, după o oră şi jumătate. „Ce era să le
fac? Au vrut să vadă”. „Dar noi am aşteptat ca proştii sub
soarele ăsta ucigător?” Ne-a întors spatele dirijând grupul
spre grădinile Luxembourg. „Plimbaţi-vă puţin, mâncaţi,
ne găsim la poartă peste o jumătate de oră!” Aşa am făcut
cei mai mulţi. Ne-am dus la Poartă, unde am admirat mai
bine de o oră şi jumătate nişte măgari pe o alee.
Dumneaei se îndrăgostise de fântânile arteziene. „Ce
frumoase erau!” ne-a spus naivă.
Pe Champs Elisee a dispărut. Noroc că trebuia să
ajungem la Turnul Eiffel la ora optsprezece şi se vedea
din depărtare. Am urcat şi am coborât în Turn, care cum a
putut. Ea - nicăieri. Cineva ne-a comunicat că trebuie să
aşteptăm autocarul la piciorul Turnului (Care? Că avea
patru picioare...) la zece noaptea. Ea a aşteptat autocarul
la podul de peste Sena cu alt grup. Nervi. Supărare. În
sfârşit, ne-a recuperat zâmbitoare. Fusese la un restaurant
cu amicii şi cu fiică-sa.
Ziua următoare: cartierul Montmartre, Sacre Coeur,
Luvru – total nevinovată. Am admirat totul fără ghidă şi
fără niciun Dumnezeu. Liniştiţi. Seara – croazieră pe
57