fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

VOCAŢIA CĂLĂTORIEI
Cred că românul are vocaţia călătoriei. Că nu a avut
posibilitatea s-o facă atunci, când şi cum ar fi vrut-o, asta
e altă poveste. Acum, slavă Domnului, vânzoleşte ţara şi
lumea de la Est la Vest, de la Sud la Nord, fără prea mari
restricţii – în afară, desigur, de bani. Călătoreşte cum
poate şi cu ce poate: cu maşina personală, cu autocarul,
cu microbuzul, cu trenul, cu bicicleta, cu avionul, chiar şi
cu elicopterul. Cine-l mână încoace şi încolo, nu-i greu de
aflat: fie interesul, fie afacerile, fie curiozitatea, fie un fel
de snobism sau, pur şi simplu, să-şi câştige existenţa.
Călătoreşte însă şi din plăcerea de a vedea lumea. Vrea să
privească ceea ce n-a văzut, dar de care a auzit; vrea
măcar să guste ceea ce n-a mâncat, dar de care îi e poftă;
vrea să descopere ceea ce n-a găsit, dar de care îi este
drag; vrea să-şi confrunte imaginaţia cu realitatea, vrea să
vadă lumea şi lucrurile aşa cum sunt.
Printre mulţii români mânaţi de plăcerea
(costisitoare!) de a călători mă număr şi eu, şi asta o fac
de mai bine de treizeci de ani. Microbul acesta cred că
l-am „împrumutat” în adolescenţă, de la o fostă
profesoară, italiancă de origine, despre ale cărei
„tabieturi” am scris şi în prefaţa cărţii.
Şi totuşi, ceea ce era să se întâmple, s-a întâmplat,
adică mă număr şi eu printre cei care „vânzolesc” ţara şi
lumea. Călătoresc de prin anii ’80, dar mărturisesc că am
fost un egoist, ţinând doar pentru mine şi apropiaţii mei
12