fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

am avut, şi avem.” „Cum să plec? Cum să-i părăsesc?”
Mă aflam în România reală...
A doua zi am reluat procedurile. Nimic din
tentativele de ciondăneală „la rând” din primele zile.
Deveniserăm toţi mai înţelepţi, mai politicoşi, mai
toleranţi, ne salutam, ne recunoşteam. Trei săptămâni
însemna mult. Spre final, parcă nu mi se mai păreau aşa
hâzi, strâmbi, uscaţi, graşi, cu caltaboşi în jurul burţii, cu
şunci pe şolduri, şchiopi, cocoşaţi, mergând strâmb, într-o
parte. Parcă nici beţele şi cârjele ce-i însoţeau nu mai
pocăneau aşa de tare...
Nea Sandu avea ceva de detectiv în el. Venea la
mine c-o voce şoptită: „Fii atent, domnu’ Titi, tipul ăla de
colo a luat-o de mână, pe sub masă pe călugăriţa aia,
vezi? E ceva!” Luasem seama că seara, după cină cam
dispareau din preajmă. După câteva zile, a venit
triumfător – discret la mine: „A căzut. Ştiam eu! I-am tot
urmărit. Ieşeau pe sub seară unul pe o alee, altul pe alta şi
se întâlneau prin tufişurile astea. I-a căzut în plasă.” „De
unde ştii?” „Ia uitaţi-vă, călugăriţa nu mai are la gât
cruciuliţa de care era nedespărţită. I-a fost teamă să n-o
vadă Maica Domnului. Să vă uitaţi cum umblă mai mult
cu capul plecat. Vinovată. Are remuşcări. Ce să-i faci, e
şi ea tânără. Chemarea sângelui fierbinte. Se întâlnesc
mai în fiecare seară. După ce pleacă, post un an întreg.”
Un nor de ciori se lăsa în înserare pe vârfurile
plopilor din apropiere, anunţând apropierea toamnei cu
croncănituri ce-ţi râcâiau creierii până ce se aşezau
într-un târziu în cuiburile ce le aşteptau acolo, printre
crengi, de ani şi ani. Ajunsesem la ultimele proceduri.
Parcă-mi părea rău. Eu, care fusesem pe la Covasna şi
intram la proceduri după o planificare riguroasă,
93