fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

putea să descifrez cam cum s-ar fi comportat un
european într-o aşa situaţie.
13. Noi înşine ne punem în spate, ca români, toate
defectele posibile, suntem în stare să ni le însuşim şi pe
cele pe care ni le inventează alţii, cu vădită rea voinţă,
fără a observa că şi occidentalii au şi ei defecte. Şi ei
mint, dau spargeri, fură de sting, consumă droguri şi
câte şi mai câte fac, dar nouă parcă ne place să ne
culpabilizăm. Ne credem, fără să fim, inferiori. Nu
demnitatea ne lipseşte, ci educaţia de a ne controla
defectele, adică un grad decent de civilizaţie. Să
începem, aici, la noi acasă, toţi, nu la o comandă, ci doar
să conştientizăm, de mici, de la grădiniţă, din familie, din
şcoală, pe stradă, pe oriunde ne-am afla...
IMAGINI ÎN OGLINZI DEFORMATE...
Eram într-un grup, ce-i drept, mai gălăgios, mai
temperamental, aşa cum ne place, nouă, românilor, să
fim, fie când suntem vindicativi, fie când ne simţim bine.
Pregăteam îmbarcarea în autocar în parcarea de la
Versailles, în aşteptarea câtorva colegi care, fireşte,
întârziau negociind câteva mărunţişuri cu nişte negri
care-şi făceau de treabă în jurul maşinilor. Bineînţeles că
spuneam şi glume. Ne simţeam foarte bine, eram
entuziasmaţi de ceea ce văzuserăm în interior: oglinzi,
tablouri, sculpturi, candelabre, organizare desăvârşită,
linişte... Ne gândeam dacă ar putea fi evaluate asemenea
bogăţii, cu ce preţ s-au făcut, ce minte limpede le-a
comandat. Tocmai admiraserăm grădinile superbe... „De
118