fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

ăzboia cu digurile, sărind din trepte în trepte. Fie vorba
între noi, căci nimic nu se compară cu o croazieră pe
Dunăre, la Budapesta. Ce-i al lor, e al lor, mare lucru
n-au făcut: au luminat malurile şi podurile de peste
fluviu, au luat turiştii pe vase, le-au pus un ghid care să le
cânte cât mai bine frumuseţile şi istoria de un mileniu a
Ungariei, le-au dat să mănânce bine, apoi le-au luat
patruzeci de euro, de te fac să oftezi că nu suntem şi noi
ca ei, vreau să zic negustori. Parcă mă şi vedeam în
România peste vreo zece ani, când, în sfârşit, se va
finaliza canalul Dunăre – Bucureşti, pe Argeş, plutind pe
un vas de croazieră spre Giurgiu, apoi pe Dunăre în sus
sau în jos, spre Deltă sau spre Viena...Avem nevoie să
mai şi visăm, speranţa e un vis cu ochii deschişi...
„Ce-ar fi să ne tragem sufletul într-un restaurant?
Aţi văzut ce multe sunt?” „Şi nici preţurile nu par chiar
aşa de piperate”, propune ghida, care mai trecuse pe
acolo, după modul familiar în care o salutase un chelner.
Intrăm. Ne hotărâm repede la o friptură, nişte cârnaţi
praghezi cu mult muştar. La băutură, părerile au fost
împărţite: unii au propus bere, alţii vin. „Sec!”, a conchis
cineva. „Două sticle” a comandat până să se dumirească
ceilalţi. Şi apă. Ospătarul aduce sticlele. Le desface. Pune
apa în pahare separat. Dau să gust. Apă chioară. Acelaşi
lucru îl constată şi vecinul meu care se arată mai
cunoscător într-ale limbii cehe, amintindu-şi că seamănă
cu rusa: „Mineralnaia voda.”, cere ospătarului, care
tocmai luase comanda la aproape întreg grupul. „Net” – i
se răspunde prompt. „Pacemu?” – sună imediat întrebarea
cunoscătorului. Şi deodată, într-o română aproximativă,
ne lasă perplecşi: „Mineralnaia voda est doctor. Noi net
vindem vin cu medicament. Voi, rumânii, popor unic,
124