fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

spunem. Acum s-a schimbat comanda veche de cucerire,
într-una de ademenire: „Veniţi, munciţi, numai veniţi,
faceţi-ne cât mai mulţi bani!” S-au spart hotarele Europei.
Ceea ce era de neconceput acum zece ani, acum a devenit
o realitate obişnuită. Am rămas, recunosc, descumpănit
când, după ce la vama noastră am fost „vămuiţi” în sensul
bun al cuvântului, adică am aşteptat nepermis de mult,
ne-au fost desfăcute bagajele însă, trecând dinspre
Ungaria spre Austria, apoi spre Germania şi spre Franţa,
ziua sau noaptea, nimeni nu ne-a mai oprit decât pentru
câteva minute. Am fost extrem de mirat, căci nici n-am
mai fost opriţi când am trecut din Germania, în Franţa, ca
trenul prin haltă, cum se zice...
Admiram cu emoţie, cu sentimente amestecate,
Turnul Eiffel din Paris. Ajunseserăm acolo cam pe la
şapte seara. Voiam să urcăm ceva mai târziu, să admirăm
Parisul de la ultima platformă. Mă prevenise cineva, din
ţară, să urc la ora aceea, din două motive: Parisul arată ca
o adevărată bijuterie, mai ales că te poţi urca şi roti, ca să
poţi localiza de acolo orice punct, luminat feeric, al
oraşului. Apoi era spectacolul de lumini al Turnului, cu
fascicule laser, ce ţinea doar un sfert de oră, în jurul orei
zece seara. Coroborat cu uriaşul spectacol de lumini pe
care ţi-l oferă Parisul noaptea, cuvintele sunt de prisos.
Vizitându-i apoi muzeele şi punctele culturale şi turistice
mai importante, mi-am dat seama că îşi merită cu
prisosinţă numele de „Oraşul luminilor”, şi la propriu, şi
la figurat. Aşteptând grupul la baza Turnului, unde ne
dădusem întâlnire (desigur, ghida noastră întârzia ca
întotdeauna), m-am aşezat pe o bancă şi urmăream
spectacolul lumii. Inşi de pretutindeni – thailandezi,
23