fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

Uneori, se-ntâmplă să ai şi noroc, sau să dai peste
oameni cinstinţi. Eram în Atena. Tot grupul nostru urma
să asiste la ceremonia schimbării gărzii care, drept să
spun, era un mic spectacol demn de admirat (dar nu acela
din Piaţa Roşie din Moscova, de la Mausoleul lui
Lenin!): opincile soldaţilor, costumaţia populară
împrumutată parcă de la noi, adică iţari, fustar, bete, brâu,
căciuli puse într-o parte, cu nişte puşcoace pe spate,
precum cei din tablourile lui Grigorescu, reprezentând
soldaţii români de la Plevna. Mai era o jumătate de oră
până la eveniment, aşa că, pe o zăpuşeală ce se instalase
temeinic (era doar august, lună de foc la greci!), am
poposit într-un parc destul de răcoros şi ne-am aşezat pe
nişte bănci în jurul unui lac obişnuit, admirând câteva
raţe domestice, parcă nesupravegheate de nimeni. Erau
agitate şi făceau o gălăgie grozavă când cineva le arunca
bucăţi de pâine, biscuiţi, covrigi, cam ce avea omul la
îndemână. Ghida (tot de ghide am avut parte!) a dat
adunarea. Ne-a „încolonat” pe o alee şi am pornit într-un
pas mai vioi, căci se apropia schimbarea gărzii. Am ajuns
pe partea rezervată vizitatorilor, sub nişte portocali.
Dintre toate grupurile care s-au perindat pe acolo în
atâtea zile, nimeni n-a ridicat mâna să atingă măcar una,
mai ales că nu păreau suficient de coapte, ca să fie
consumate. Cu toate acestea, unul de-ai noştri, a făcuto…Portocalele
din pomul respectiv erau artificiale…
Totuşi, la o tarabă din apropiere, se vindeau
portocale. Soţia a dat să scoată banii din poşetă. Care
poşetă? Care acte? Care bani? Ca la o comandă –
apucasem să spunem totuşi cuiva din grup ce-am păţit –
am făcut stânga împrejur, aducându-ne aminte că poşeta
rămăsese agăţată de spătarul băncii pe care stătuserăm.
27