fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

La plecare, în autocar, un coleg de călătorie, plin de
admiraţie pentru ce văzuse, mă întreabă cu sinceritate,
să-mi testeze impresiile: „În care dintre ţările prin care
am trecut, dacă ar fi să rămâi, ai accepta?” „În
Luxemburg, i-am răspuns fără ezitare, şi m-aş face
măturător!” „De ce?” m-a întreabat scurt, dar plin de
curiozitate. „Păi nu prea aş avea ce face. Ai văzut
dumneata în tot ducatul ăsta vreo hârtiuţă pe jos, vreun
chiştoc de ţigară sau vreun coş de gunoi plin cu resturi?
Cum grupurile de români ajung foarte rar pe aici.... ”
N.B. Nu pot să nu evoc şi o întâmplare petrecută cu un
grup de-al nostru, altădată, în oraşul Magdeburg din Germania.
Era o duminică plăcută de după-amiază. Ţipenie de german în
oraş. Toţi în veek-end, pe coclauri, la odihnă. Noi, românii,
de-abia ajunşi, am pornit-o la plimbare, prin centru, în
recunoaştere. Crescut parcă din trotuar, un tei – o splendoare,
frumos rotunjit, mai multe flori galbene, parfumate, decât
frunze. Crengile atârnau până la nivelul frunţilor noastre.
Nimeni nu se atinsese măcar de o singură floare, deşi teiul
părea de vreo săptămână înflorit. Totuşi, unul din grupul
nostru, trecând pe dedesubt, n-are de lucru? Trece cu mâna,
din prosteală, chelind vreo trei-patru ramuri de deasupra
capului, ghemuind florile în labele-i uriaşe, apoi aruncându-le
în stânga şi-n dreapta şi scuturându-se bătând din palme, de
polen şi de satisfacţie. Grupul a trecut, teiul a rămas în urmă,
cu crengile-i chelite... Un neamţ rătăcit printre noi a văzut
mişcarea. Îl urmăream cum dădea resemnat şi uluit din cap.
Deşi nu ştiam limba, îmi dădeam seama, după gesturi, că
întreba pe limba lui, ceva cam de genul ăsta: „De ce ai făcut
asta?” „De-aia”, l-am auzit pe conaţionalul meu răspunzând,
deşi habar n-avea de întrebare. Am tradus în răspuns sfidarea
românească, plină de orgoliu prostesc, la o civilizaţie care-l
complexa...
46