fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

experienţa. Ideea să scriu despre ce-am văzut, mi-a venit
doar după ce, într-un sfârşit de vară, cineva m-a întrebat:
„Pe unde ai mai fost?” „La Paris…”, i-am răspuns eu
aproape indiferent. Atunci mi-am dat seama că, la
plecare, deşi mai fusesem spre Occident, îmi propusesem
să văd Europa altfel, cu ochii deschişi, adică ai unui
român care să nu stea toată ziua cu gura căscată spre fel
şi fel de minunăţii, exclamând „Mă, ăştia, ai dracului mai
sunt!”, sau „Vai de noi, cât de în urmă am rămas!”. Miam
mai propus ca, la întoarcerea în ţară, s-o privesc cu
ochii străinului care intră pentru prima dată pe la Nădlac.
Voiam să văd „cum sunt ei”, vis-a-vis de „cum suntem
noi”, adică să urmăresc (mai ales!) elemente ce ţin de
civilizaţia străzii şi, mai ales, de comportamentul omului
de rând. Şi am găsit, căutând nu minunăţia, ci „banalul.”
Mă aflam într-o duminică după-amiază într-un parc
din Berlin, unde mă plimbam împreună cu soţia,
admirând nu numai un frumos apus de soare, ci mai ales
o fântână arteziană, înconjurată de un lanţ de mesteceni
cu frunzuliţele tremurânde, trimiţându-şi şuvoaiele spre
înaltul cerului siniliu, într-un spectaculos joc de balerine.
Urmăream fascinaţi mişcările „dansatoarelor” în ritmul
unei simfonii de Beethoven, care ieşea parcă discret, de
sub toţi copacii din jur, într-un ritm cât mai alert sau mai
lent, ţinând companie şuvoaielor care se ridicau, se
coborau sau se înclinau într-o parte şi în alta dirijate de o
imensă mână nevăzută. La un moment dat, pe lângă
banca noastră a trecut o bonă împingând uşor un cărucior
cu un fel de platformă de pe care au coborât câţiva
copilaşi, fetiţe şi băieţei, cam de trei-patru anişori.
Desigur că, odată coborâţi, s-au îndreptat direct spre
13