fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

treizeci şi opt şi altul numărul patruzeci şi doi. Cum să-i
vând aşa desperecheaţi? „Dă-i, că ţi-i vând eu la
repezeală!”, îmi sugeră un conaţional descurcăreţ. „Şi la
întoarcere, când îi primesc pe ceilalţi, perechile, ce mă
fac cu ei?”. „Asta-i treaba ta!” La întoarcere, vameşii
sovietici s-au ţinut de cuvânt: au trântit pe culoarul
vagonului grupului nostru câţiva saci cu obiectele
confiscate, desigur cei mai mulţi adidaşi şi blugi, însă
lista ar fi mult mai lungă. Toţi „turiştii” s-au repezit să-şi
ia lucrurile. I-am lăsat să se înghesuie şi să se certe,
într-un spectacol de zile mari, cam cât a mers trenul
accelerat de la Ungheni la Bacău. Rămăseseră pe jos, în
final, doar desperecheaţii mei. „N-am vocaţie de
negustor, dar măcar bine că i-am găsit, am ce purta un an,
eu şi soţia mea”, mi-am zis căci, prevăzător, îi
cumpărasem pe măsurile noastre.
„N-am vocaţie de negustor” îmi zisesem în gând şi
când colegii mei de turism s-au repezit cu sacoşele
încărcate cu marfă spre Ţ.U.M. şi G.U.M. Mi-am luat
soţia de mână şi am plecat la pas prin Moscova. Nu ştiu
prin ce minune am descoperit celebra stradă Arbat,
despre care mai auzisem şi mai citisem. Nu m-a
dezamăgit. Într-adevăr, era o stradă comercială liniştită,
poate prea liniştită, numai cu pietoni, fără maşini, cu
vitrine uluitoare, cu mii de picturi expuse în stradă, dar
mai ales cu zeci de pictori dispuşi să-ţi facă pe loc
portretul. Am stat în cumpănă dacă merită să pierzi
timpul aşteptând la rând să-ţi facă portretul sau să te
plimbi până la celălalt capăt, care era foarte departe,
gândindu-te că n-ai să mai revii niciodată pe acolo… Am
ales decizia turistului–preşedinte american Richard
38