fascinaţia fascinaţiei - Revista HELIS

Cultura şi literatura română au trecut în anii ’60
prin şocul „obsedantului deceniu” (M. Preda), în care „ai
noştri” i-au eliminat cu brutalitate pe „ceilalţi”, care
„nu-s cu noi şi sunt împotriva noastră.” Azi, parcă
fenomenul este şi mai aspru: o intoleranţă acerbă faţă de
creatorul de lângă tine, care-ţi este rival de moarte. O
mână de inşi, o gaşcă, au ocupat pârghiile deciziilor în
cultură. Democraţie originală. Ca la români. Până ne vom
sfârteca unii pe alţii, precum lupii în haită când n-au ce
mânca. Aşa se întâmplă că n-avem niciun premiu
internaţional semnificativ, nu mai vorbim de premiul
Nobel... În istoria oamenilor de cultură sau de ştiinţă
români, cei care au ieşit în faţă, au avut, mai întâi,
recunoaştere internaţională, începând cu Dimitrie
Cantemir, până la Mircea Eliade. Cei propuşi din ţară, au
provenit şi provin, ca întotdeauna şi acum, din găşti... Şi
străinii nu-s atât de proşti să nu observe... Şi rămânem cu
buza umflată, mai precis suntem „artişti” când vine vorba
să ne înăbuşim valorile...Ca-n bancul cu Bulă, ajuns
stăpânul cazanelor cu smoală, în Iad. După un timp, este
întrebat cum o dace cu chinezii. Se plânge că oboseşte să
tot dea cu ciomagul să-i menţină la fund. Erau prea mulţi.
Se plânge la fel de rău şi de ruşi care, deşi mai puţini,
aveau capul tare şi nu voiau să înţeleagă să se dea la fund.
„Dar cu românii?” „Simplu. Mă odihnesc, cum se ridică
unul la suprafaţă, încă zece se agaţă de picioarele lui...”
Avem nevoie de resurse morale pentru a avea forţa
să ne redescoperim valorile noastre perene, să depăşim
criza de identitate spirituală pe care încă o parcurgem.
Avem acum nevoie de o generaţie de intelectuali
adevăraţi, ca cea a paşoptiştilor - masoni, a junimiştilor,
150